=FACULTATEA DE ȘTIINȚE SOCIO-UMANE ȘI EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

Departamentul de Pregătire a Pesonalului didactic

Nivelul I Post Univesitar I.F , Anul I, Semenstrul II .

Didactica celor 3 concepții

Predare, învățare și evaluare

Student: Profesor

Mihăilă Rahela Patricia Prof. Univ. Dr. Teodor Pătrăuță

După cum ne-am obișnuit nici o lucrare nu este copmpletă sau întreagă fără un
fundament semantic etimologic al conceptelor pe care le vom discuta în această
lucrare și anume didactica predării, învățării și evaluării. Ce este didactica?
Pornind de la originalitatea logos-ului grecesc didactike care înseamnă
didactica învățării apoi din latinescul ars discendi care înseamnă arta învățării.
DIDACTICA a fost definită ca ştiinţa şi arta conceperii, organizării şi
desfăşurării cu succes a procesului de predare-învăţare-evaluare, sau a
procesului intructiv-educativ sau educational. Atunci când abordăm acest subiect
nu putem să nu îl amintim pe Jan Amos Comenius , pedagogul grec care care a
elaboat lucrarea fondatoare Didactica magna (Marea Didactica) sau cum să
învețe toți, toate introducând astfel învățământul bazat pe clase și lecții.
Deasemenea pe lângă aces pedagog amintim Heirich Pestalozzi, Friedrich
Herbart, Thorndike Dewey. Iar la noi în țară avem asemenea personaje didactice
care au devenit valori inedite în ceea ce privește Educația, cultura, învățământul
și anume: Ion Creangă, Stanciu Ioan, Ștefan Bîrsănescu, Gheorghe Văideanu,
Ioan Străchinaru.

1. Predarea
În versiunea clasică, termenul de predare este luat în accepția grecescului
didaskein care înseamnă a învăța pe alții, de unde înțelegerea predării ca arta a
învăța pe alți, ca instruire, ca artă a magisteului de a-și pune în valoare
aptitudinea sau talentul de a-i învăța pe alții sau instruii pe alții. Elevul este cel
care e învățat, modelat din exterio de către profesor. Prin urmare definirea
predării se poate percepe prin transmiterea de cunoștiințe și formare de
deprinderi se leagă de un sistem tradițional centrat pe transmitere pentru care
actul predării era fundamental, iar profesorul este factorul central al activității.
Momentul decisiv în redefinirea predării în constituie trecerea de la pedagogia
transmiterii la așa-zisele pedagogii active și constructive, ceea ce marchează o
răsturnare de optică în practicile învățării(Ioan Cerghit 2008). Se produce acum
o schimbare de la training (instruire , a învăța pe alții la learning, la aptul că
învățarea (procesul învățării) trece înaintea predării, că în locul elevului care ste
învățat , are câștig de cauză elevul care învață, recurgând la mijloace diferite:
acțiune, interacțiune, comunicare, procesare de informații etc. , adică la tipurile
de învățare diferite, care au contribuit la lărgirea conceptului de proces de
instruire și totodată, la iversificarea percepției despre actul predării.
Dacă predarea este un proces de transmitere așa cum am susținut doresc să ating
și stilurile de predare, felul în care informația ajunge la elev în mod direct și
activ de laprofesor, prin urmare regăsim mai multe tipuri sau stiluri de preadare
prin urmare:
În primul rând, regăsim cadrul didactic cu un stil autoritar. Acesta consideră că
el are toate cunoștințele, iar elevii trebuie să îl asculte în totalitate, fără a-i pune
la îndoială abilitățile de predare. În acest caz, profesorul structurează activitatea
și nu încurajează elevii să fie activi.
În al doilea rând, se află cadrul didactic cu un stil democratic. Acest stil
presupune că profesorul încurajează elevii să se implice și să participe activ în
cadrul orelor. Aici există o continuă comunicare profesor-elev, în care fiecare își
enunță nevoile. În acest caz, profesorul respectă elevii și se comportă ca un
membru al întregului grup, format de profesor-elevi.
Nu în ultimul rând, putem enumera cadrul didactic cu un stil „laissez-faire”.
„Laissez-faire” provine din limba franceză și face referire la cineva foarte
relaxat și cu o atitudine pasivă. În acest mod se comportă și profesorul care
adoptă acest stil de predare; are o atitudine pasivă și indiferentă față de
conținuturile pe care trebuie să le predea și nivelul la care elevii au înțeles.
Acesta acceptă toate deciziile elevilor și lasă procesul didactic să meargă de la
sine. 
Deaceea modul în care este transmisă conținutul didactic sunt influențați de
factori cum ar fi persoalitate profesorului, calitatea procesului de instruire,
cutura proprie și factorii sociali
Evaluarea
Există mai mute definiții atribuite evaluării. Da pentr cle mai multe, a evolua
înseamnă enunța o judecată de valoare, după criterii precis sabilite cu privirebla
o entitate, cu privire la entitate determinată, în scopul adoptării unei decizii
referitoare la ameliorarea sau viitorul acestei entități. Etimologia cuvântului a
evalua însă provine din fraceză èvaluer și înseamnă a determina, a stabili
prețul,a calcula, a socoti. Nu doresc să zăbovim prea mult pe definiții și
conceptualizări deși este foaret important această bază semnatică să fie trecută
în revistă atunci când ne propunem de a lucra cu concepte prin urmare eu voi
atinge subiectul evaluării interne și externe deoarece fiind profil umanistic de
psihologie, voi trata această evaluare internă ca o intropecție iar cea externă ca
pe o extrospecție.
Deaceea chiar dacă evaluarea internă se de către educatorii așezămăntului școlar,
în scopurilr intenționate de aceștia, miza acestei examinări fiind de ordin
didactic, putem denumii atunci o evaluare care se face cu întruniri și origini
orientate pe trăirile și experiențele subiective interne dezvoltând astfel o
evaluare introspecctivă care s-ar face pe baza unor întrebări existențiale cum ar
fi: Cu ce scop am învățat tehnica respectivă; De ce am trăit sentimentul respectiv
atunci când am auzit materialul respectiv, oare să mă fascineze sau să fiu atras
de subiectul didactic respectiv; în ce măsură mă va ajuta ce am învățat astăzi la
clasă. Pe când evaluarea extrenă este o evaluare decontextualizată adică nu se
ține cont de de condițiile concrete de învățare ale elevilor, de mdiul social,
îndeplinând dintre următoarele scopuri compararea rezultatelor unei promoții în
raport cu cele precedente, orientarea activitățiilor prdagogice înspre obiective
prioritare la un moment dat, autoreglarea întregii conduite didactice a
educatorilor din sistem.Iar atunci când abordăm o evaluare externă care de fapt
necesită implicarea externă a alor cadre didactice cum ar fi de exemplu la
bacalaureat nu putem facem confuzia cu o evaluare a extrospecției care stă la
baza locusului de control extern , exterriorizând motivul trăirii ca o cauză
externă.Efectele negative stau de acest tip pot genera măsuri perverse , de
viciere premeditară a rexultatelor evaluării, din frica de a nu se ajunge la
culpabilizarea sau deprecierii în sânul comunității pedagogice
respective(Constantin Cucoș,2014)
Învățarea
Cea mai importantă fără învățare nu avem nici noi ce să predăm care la rândul
elevilor fără procesul pedagogic de învățare nu putem nici evalua cunoștințele
acumulare de un ele pe parcusul anului școlar.   Majoritatea specialiștilor
definesc învățarea ca schimbare relativ stabilă a unui comportament, realizată în
diverse contexte, ori presupune o „ameliorare sau nouă însușire a
comportamentelor și performanțelor sub aspectul lor formal și de conținut”
(Lowe, 1978 apud Negovan, 2006). Astfel, Lowe subliniază faptul că prin
învățare apar niște modificări comportamentale, ca urmare a unei experiențe, a
unei performanțe, devenind astfel o întreagă activitate, în accepțiune
psihologică.
Paul Popescu-Neveanu (1978) consideră că „învățarea nu este o simplă
beneficiară a condițiilor oferite de dezvoltare, ci este generatoare de noi condiții
de dezvoltare” (P.P-Neveanu, 1978 apud Stănculescu, 2008). Ei bine, în această
definiție, Neveanu ne arată că învățarea este în  interdependență cu dezvoltarea,
îi lărgește perspectivele, adică îi dezvoltă noi structuri, procese.
Mihai Golu afirmă că, în sens larg, învățarea presupune trecerea unui sistem
instruibil dintr-o stare inițială A (nu are nicio informație), într-o stare finală A, de
instruire, prin care se pot atinge niște obiective. Astfel, Golu subliniază faptul că,
învățarea presupune nevoia omului de a acumula cunoștințe, valori, priceperi,
toate acestea pentru a putea trăi într-o lume care se schimbă de la o zi, la alta.
(Golu, 2000). Mai spune că, în sens restrâns, învățarea este o activitate pe care
individul o desfășoară într-un cadru sistematic, organizat, cu scopul de a asimila
cunoștințe, capacități, deprinderi și priceperi.

Bibligrafie
1. Cosmovici, A., Iacob, L. (1999). Psihologie școlară. Iași: Editura Polirom.
2. Golu, M. (2000). Fundamentele psihologiei. București: Editura România de mâine.
3. Stănculescu, E. (2013). Psihologia educație: de la teorie la practică. București: Editura
Universitară.
4.  Negovan, V. (2008). Introducere în psihologia educației. București: Editura
Universitară.
5. Constantin Cucoș(2014), Pedagogie, Ediția a-III-a revăzută și adăugită, Editura
Polirom
6. Ioan Cerghit ,(2008) Sisteme de instruire alternative și complementare, Editura
Polirom