CURS AMG ANUL I

TEHNICI DE MUNCĂ INTELECTUALĂ

Direcţii metodologice moderne

Orice orientare metodologică a fost, în trecutul său, o tendinţă

metodologică. Orice tendinţă metodologică, mai repede sau mai încet, devine o
orientare metodologică. Mai concret, atunci când o tendinţă metodologică se
generalizează, ea se transformă în orientare metodologică.
Tendinţele şi orientările metodologice sunt rezultatul evoluţiei teoriei şi
practicii domeniului, evoluţie determinată de cuceririle ştiinţei şi tehnicii.
Perfecţionarea tehnologiei didactice atrage după sine modernizarea
metodelor de învăţământ, raportarea lor cu orientarea generală a învăţământului
formativ, cu toate coordonatele perfecţionării lui.
Modernizarea metodelor ridică problema elaborării, experimentării şi
generalizării unor noi metode şi procedee de instruire şi de educare, cât şi a
reconsiderării, de pe poziţii noi, a metodelor clasice din didactica tradiţională.
Orientarea fundamentală în perfecţionarea metodelor constă în înţelegerea
metodelor ca instrumente folosite atât de profesor în predare cât şi de elev în
procesul învăţării. Prin intermediul lor elevii trebuie înzestraţi cu strategii de
învăţare, cu instrumente şi tehnici de muncă independentă; ele trebuie să solicite
elevului un efort propriu de gândire, de analiză, sinteză, generalizare, să-l
orienteze, impunând întregului proces, caracter activ şi formativ.
Încercarea de reevaluare a metodelor didactice tradiţionale a determinat din
partea specialiştilor, luarea unor poziţii de multe ori contradictorii.
 Unii dintre ei se situează pe poziţia negării absolute şi a discreditării
metodelor clasice, pentru randamentul lor scăzut în realizarea noilor obiective, alţii
dimpotrivă, având o poziţie conservatoare şi invocând valoarea acestor metode
atestată de rezultatele obţinute și pledează pentru menţinerea lor în continuare şi în
didactica modernă.
Cei mai mulţi specialişti însă, adoptând o atitudine critică faţă de metodele
didactice tradiţionale, demonstrează posibilităţile de reconsiderare a acestor
metode de pe poziţii noi, poziţiile unui învăţământ formativ, ştiinţific şi tehnologic.
Valoarea formativă a oricărei metode didactice este apreciată, în primul
rând, prin gradul ei de adecvare la scopul urmărit, măsura în care contribuie la
realizarea obiectivelor noi, prin modul de prezentare a informaţiei didactice, prin
gradul de antrenare a elevului în procesul didactic şi bineînţeles prin rezultatele
dobândite prin intermediul ei.
Profesorul trebuie să acorde prioritate folosirii acelor metode care
activizează în mai mare măsură elevul, care-i solicită toate resursele.
Metodele clasice, modernizate pe fondul unui învăţământ problematizat,
euristic şi metodele modeme, pot forma un sistem acţionai activ, orientat spre
realizarea aceloraşi obiective, un sistem de metode active.

Problematizarea - orientare didactică cu valoare metodologică

fundamentală
Problematizarea reprezintă o orientare metodologică de mare interes
datorită valorii sale formative.
Problematizarea, înţeleasă de către unii specialişti ca fiind metodă, iar de
către alţi specialişti ca fiind principiu fundamental, este considerată poziţie
metodologică fundamentală, o orientare didactică cu altfel de metode.
Formularea unei situaţii problematice care poate fi rezolvată prin mai multe
căi. Acest procedeu stimulează în foarte mare măsură imaginaţia, inventivitatea,
încrederea în sine.
Modelarea şi modelele
Această metodă, pe care grecii o numeau „Paradeigama”, nu este tocmai
nouă şi nici modernă datorită utilizării ei în ştiinţă, tehnică şi chiar învăţământ.
Astăzi, datorită impresionantei ei dezvoltări în cibernetică, modelarea îşi
extinde sfera de aplicabilitate la cele mai diferite domenii, facilitând studierea şi
influenţarea fenomenelor şi proceselor cu cele mai diferite grade de complexitate şi
dovedindu-se astfel o metodă de investigaţie ştiinţifică de o deosebită eficienţă.
În literatura pedagogică, modelarea este consemnată în cadrul orientărilor
modeme, fiind considerată ca un element de modernizare al didacticii cu o pondere
metodologică în continuă creştere.
Modelarea reprezintă „un proces de construire a unui model, o operaţie de
studiu, de cercetare a fenomenelor din natură sau societate, cu ajutorul modelelor
ideale sau materiale”.
La baza modelării stă analogia dintre model şi sistemul pe care-l prezintă.
Modelul reprezintă „o aproximare a sistemului real; este un sistem teoretic
(logico-matematic) sau material cu ajutorul căruia pot fi studiate indirect
proprietăţile şi transformările unui alt sistem mai complex (sistemul original) cu
care modelul reprezintă o anumită analogie”.
Modelul reflectă realitatea obiectivă, dar numai rezumativ şi chiar limitativ.
în el există elemente alese de noi, ca putând sta la temelia unui proces de
reproducere sau chiar de producere a unui sistem.
Paula Paillet defineşte modelul „ca schemă de intervenţie în domeniul
gândirii sau al acţiunii care permite modificarea realului după proiecte precise. El
comportă o parte de aprioric, o opţiune de dar presupune şi studii prealabile
serioase”.
Metodologia cercetării operaţionale consideră orice model al procesului
investigat drept un analog, structural, operaţional sau şi funcţional al procesului
real, care permite cunoaşterea şi stăpânirea acestuia din punct de vedere al
criteriilor de similitudine şi de similitudine aplicate la elaborarea modelului.
Modelul se caracterizează prin funcţiile sale: cognitivă, ilustrativă, euristică.
Într-un proces de modelare, alături de funcţia cognitivă are esenţialitate funcţia
euristică, de descoperire a unor noi proprietăţi ale originalului prin investigarea
modelului.
Modelul trebuie să fie simplu, pertinent, perfectibil prin dezvoltări analitice
ulterioare. El prezintă o simplificare a originalului, este mai omogen şi mai abstract
decât acesta şi nu epuizează originalul, in timp ce originalul reprezintă un sistem
deschis, modelul se constituie într-un sistem închis.
Modelarea ca metodă şi modelul ca rezultat al acesteia prezintă limite
cognitive şi metodologice.
 Modelarea poate fi folosită numai în cazul în care domeniul căruia îi
aparţine modelul poate fi mai bine cunoscut cu ajutorul modelării, iar modelul
poate fi cuantificat precis.
Referindu-se la dificultăţile creării modelelor. Landa (1963) arată că „ele îşi
găsesc câmp larg în procesul de învăţământ prin stabilirea structurii proceselor,
care reprezintă obiectivele”.
În constituirea unui model didactic, trebuie să se întreprindă următoarele
operaţii:
 stabilirea caracteristicilor şi structurii obiectivului didactic; formularea
ipotezei (operaţiile şi succesiunea lor);
 verificarea corectitudinii modelului.
În domeniul învăţământului, modelul ideal reprezintă cerinţele maximale
stabilite de societate sub forma idealului care apare ca model prospectiv.
Modelarea presupune raţionalizarea procesului de învăţământ sub aspectul
unei stricte obiectivizări şi cuantificări a conţinutului învăţământului şi al nivelului
de efort, ca şi selectarea mijloacelor cu maximă eficienţă în realizarea parametrilor
modelului. Un model acţionai corect, stabilit pe baze logico-matematice, va
constitui drumul cel mai scurt către realizarea modelului.

Algoritmizarea
Experienţa acumulată în domeniul instruirii programate a procesului de
învăţământ, aprofundarea prin studii şi cercetări a extinderii aplicării acesteia în
procesul didactic au relevat noi valenţe ale acestei metode, noi posibilităţi de
perfecţionare şi adaptare continuă la cerinţele şi particularităţile învăţământului;
printre acestea se numără şi algoritmizarea.
Astăzi, este posibilă extinderea algoritmizării şi la disciplinele care sunt mai
puţin accesibile formalizărilor logico-matematice.
Algoritmizarea reprezintă procesul de elaborare al algoritmilor.
Algoritmul este o speţă de modei, dar nu once model este un algoritm.
Algoritmul se defineşte ca fiind „un ansamblu de reguli pentru efectuarea
unui sistem de operaţii într-o ordine dată în vederea rezolvării unor probleme de un
anumit tip”; „o schemă logică sau activitatea schematică prinsă într-un sistem”
(Stanciu Stoian).
 Z. Rovenschi defineşte algoritmul ca fiind „o prescripţie exactă a
îndeplinirii într-o anumită ordine, a unui sistem de operaţii pentru rezolvarea
tuturor problemelor de tip dat”.
Algoritmul este o operaţie sau o succesiune de operaţii logice, realizate în
situaţii problematice tipice, într-o desfăşurare tipică, după un program tipic.
Algoritmul se prezintă sub mai multe forme:
 sistem de reguli pentru conducerea procesului de învăţământ.
 sistem de reguli pentru învăţare.
 sistem de reguli care stau la baza construirii programei sau programului.
 modele sau scheme de desfăşurare a unei activităţi, succesiune de
operaţii.
Instruirea programată
Instruirea programată reprezintă o modalitate de abordare a procesului de
instruire în condiţiile modernizate ale învăţământului.
Instruirea programată s-a impus în condiţiile preocupărilor pentru
optimizarea procesului de învăţământ, pentru raţionalizarea lui şi în concluzie
pentru creşterea randamentului procesului didactic.
Instruirea programată este o metodă modernă de instruire, organizată şi
orientată în conformitate cu modelul cibernetic al procesului de învăţământ,
constituind „o revoluţie în spiritul şi natura metodelor pedagogice; este nici mai
mult, nici mai puţin decât introducerea automatizării în învăţământ” (R.Dottrens).
Posibilitatea de a aplica cibernetica în studiul fenomenelor didactice se
bazează pe faptul că procesul de învăţământ poate fi considerat ca un anumit tip de
comandă şi control (L.N.Landa, 1963), constând în dirijarea formării şi dezvoltării
proceselor fizice, psihice şi motrice ale elevului.
Aplicarea acestuia este cu atât mai justificată, cu cât se constată o serie de
deficienţe la nivelul actualei organizări a procesului de instruire în care „feed-back-
ul” nu se realizează în mod corespunzător.
Numeroase studii ale diferiţilor specialişti au demonstrat faptul că instruirea
programată nu este o metodă, o extravaganţă tehnică, o oarecare încercare de a
mări eficienţa procesului de învăţământ, ci o contribuţie valoroasă adusă teoriei
învăţării. Învăţământul programat, reprezintă o anume concepţie de învăţare,
fundamentată pe datele psihologiei învăţării şi pe cibernetică (J.Bruner, 1970).
 Instruirea programată şi-a făcut debutul în domeniul cunoştinţelor cunoscând
o largă dezvoltare în rândul disciplinelor cu grad mare de axiomatizare
(matematică, limbi străine, gramatică, etc.).
Instruirea programată constă în următoarele operaţii:
• analiza conţinutului şi logicii interne a disciplinei respective;
• împărţirea conţinutului în secvenţe, unităţi informaţionale, care la rândul
lor se pot divide în unităţi şi mai mici până la exerciţiile specifice din lecţii (paşi),
stabilindu-se succesiunea lor.
Acesta reprezintă „programul” sau „algoritmul” rezolvării temei.
Tipuri de programe
În practica instruirii programate se disting, din punct de vedere al înlănţuirii
secvenţelor, două tipuri de programe, care poartă denumirea autorilor lor:
programarea lineară (tip B.F.Skinner) şi programarea ramificată (tip N.Crowder).
Programarea lineară constă în rezolvarea succesivă a secvenţelor
programului. Dacă rezolvă prima secvenţă, trece la a doua şi aşa mai departe.
Programarea ramificată - materialul este împărţit în secvenţe ceva mai mari
ca la primul tip. Se indică sarcina de rezolvare şi se dau mai multe răspunsuri din
care elevul alege unul; numai unul din răspunsuri este corect. Alegând răspunsul
corect poate trece la secvenţa următoare. Alegând un răspuns greşit i se dau
explicaţii, se corectează şi apoi se trece la secvenţa următoare.
Deci din punct de vedere al formei răspunsurilor se disting programe cu
răspunsuri construite şi programe cu răspunsuri la alegere.