Capitolul I.

Familia

1. Încă de la apariţia vieţii pe pământ, oamenii au ales să trăiască în

grupuri, indiferent care era legătura dintre membrii acestora: teritoriul ocupat,
zeitatea căreia i se închinau, descendenţa din acelaşi strămoş pe linie maternă
sau paternă şi, mai târziu, filiaţia, rudenia şi căsătoria.
Dumnezeu a spus: „Nu este bine ca omul să fie singur” (Geneza I, 18) şi a
făcut pe bărbat şi pe femeie, astfel că majoritatea civilizaţiilor au adoptat
căsătoria monogamă heterosexuală ca bază a familiei şi, în final, a societăţii,
pentru că aproape toată viaţa umană se desfăşoară în cadrul unei familii,
pornind de la familia în care ne naştem şi ajungând la familia în care aducem
pe lume propriii copii.

2. Din punct de vedere sociologic, familia se clasifică astfel:

– familia nucleu – constă în doi adulţi de sex opus care întreţin o relaţie
sexuală aprobată de societate, împreună cu copiii lor, fireşti sau adoptaţi.
Acest tip de familie, la rândul său, poate fi de orientare, respectiv familia în
care ne naştem şi în care ocupăm statutul de copil, şi familia de procreare,
familia pe care o creăm prin căsătorie şi obţinem statutul de adult;
– familia extinsă sau consangvină – reuneşte două sau mai multe familii
nucleare unite prin legătura părinte-copil şi include legăturile între fraţi şi
surori;
– familia poligamă sau poliandră – forma de căsătorie în care un bărbat/o
femeie are dreptul să se căsătorească cu mai multe femei/bărbaţi în acelaşi
timp. Poliandria este o formă de căsătorie puţin răspândită, cercetările
antropologice rezumându-se la citarea doar a două societăţi poliandre (Nayar
şi Toda din India) şi a unor grupuri din Nepal[1].

[1]
Pahari din Nepal practică o poliandrie fraternă: o femeie se căsătoreşte cu fratele cel mai
vârstnic, iar fraţii mai mici pot avea relaţii sexuale cu ea. Ea îi consideră pe toţi fraţii ca fiindu-i
soţi şi niciunul nu poate revendica drepturi exclusive asupra ei. Copiii recunosc toţi fraţii ca
fiindu-le taţi şi moştenesc în comun proprietatea deja comună a acestora. Dacă familia se
divizează, copiii sunt împărţiţi între fraţii-taţi, prin tragere la sorţi, în funcţie de rangul naşterii
sau cum decide mama. Etnologii şi antropologii consideră poliandria drept un mijloc de a
suprima partajul dintre fraţi, de a restrânge numărul moştenitorilor şi de a suprima certurile
ivite cu ocazia partajului sau un mijloc de a suplini absenţa bărbaţilor (în societăţile în care
bărbaţii petrec o bună parte din viaţă în grupuri militare izolate de femei sau participă la lungi
procese de transhumanţă) (www.dictsociologie.netfirms.com/.../poliandrie.htm).
 În schimb, poligamia este mult mai răspândită, ea fiind o practică a
populaţiilor musulmane[2] care s-a extins şi în unele ţări occidentale. În
România, bigamia şi poligamia sunt considerate infracţiuni sancţionate de
Codul penal cu pedeapsa închisorii de la 1 la 5 ani. Nu este pedepsită
persoana care, conform legii sale naţionale, poate practica această formă de
mariaj, însă ea nu poate încheia legal o căsătorie în România decât dacă are
statut de persoană necăsătorită, divorţată sau văduvă.

[2]
Trebuie subliniat că musulmanii nu practică poligamia ca regulă, singura obligaţie pentru
aceştia fiind de a se căsători. Chiar în societăţile poligame, între 60 şi 80% dintre căsătorii
sunt monogame. Coranul limitează şi condiţionează poligamia, iar învăţaţii musulmani spun:
„Este nerecomandat ca un bărbat care are o soţie virtuoasă, modestă şi care este de ajuns
pentru el să se căsătorească cu alta. Aceasta îl expune la ceea ce este interzis”. De altfel,
poligamia a existat în toate religiile, prima familie poligamă apărând în Vechiul Testament la
Lameh, un urmaş al lui Cain, care şi-a luat două femei, pe Ada şi pe Sela (Facerea 4, 17).Mai
mult, după lucrările celui de-al doilea Consiliu al Vaticanului, denumite Vatican II, din anii
1962-1965, numeroşi teologi catolici au arătat că monogamia nu este impusă de doctrina
creştină, ci o consecinţă a imperialismului cultural occidental şi, ca urmare, Biserica ar trebui
să recunoască validitatea uniunilor poligame în Africa şi Asia, pentru că acolo ele reprezintă o
realitate ancestrală (www.roportal.ro/articole/495.htm). În prezent, poligamia este practicată în
mai multe ţări ale lumii (Turcia, Senegal, Mali etc.) şi s-a extins şi în Europa şi America
datorită emigraţiei. În Franţa se afirmă că ar exista peste 30.000 de familii poligame, iar în
Marea Britanie peste 1000 de astfel de familii; de asemenea, ele există în Germania, Norvegia
etc. Întrucât poligamia face parte din cultura mai multor popoare, în ţările europene se discută
sau chiar există reglementări care asigură recunoaşterea acestui statut dobândit legal într-un
stat ce acceptă poligamia. În România, poligamia este tolerată la cetăţenii unui stat care,
conform legii naţionale, permite poligamia, însă aceste persoane nu se mai pot căsători legal
pe teritoriul ţării noastre. În schimb, alte state europene recunosc şi anumite efecte ale
poligamiei, în special în domeniul asigurărilor sociale, locuinţei, statutului refugiaţilor,
emigraţiei şi copiilor. Astfel, în Marea Britanie, Ministerul Muncii şi Pensiilor plăteşte
poligamilor până la 92,80 de lire pe săptămână în prestaţii sociale şi pentru fiecare „soţie
adiţională” mai primesc încă 33,65 de lire. Ministerul Economiei este de părere că, „dacă un
bărbat şi o femeie sunt căsătoriţi sub o lege care permite poligamia, iar capul familiei îşi ia o
soţie adiţională, Legea Reglementării şi Deducerii din 2003 îi autorizează să prezinte declaraţii
comune ca uniune poligamă”. Pe de altă parte, haremurile au dreptul să locuiască în case
adiţionale, beneficiind de protecţie oficială, pentru a răspunde astfel nevoilor apărute în
domiciliile mai mari. În Olanda, se susţine că uniunile poligame de origine musulmană nu
trebuie să fie abordate din punctul de vedere al sistemului legal, ci prin intermediul dialogului.
În Belgia, Curtea Constituţională a luat măsuri pentru a facilita reunificarea haremurilor
formate în afara ţării. În Italia, un tribunal din Bologna a permis introducerea în ţară a mamelor
a doi copii de imigrant musulman, sub argumentul că uniunile poligame au fost contractate în
mod legal în statul de origine. În Australia, presa susţine că poligamia este „ilegală”, dar se
supune legislaţiei britanice, motiv pentru care recunoaşte relaţiile contractate legal în exterior
(http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/Wow!/5765/Poligamia-tolerata-in-Europa-.html;
http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/International/83106/Poligamia-subventionata-de-stat-in-
Marea-Britanie.html;http://www.catholica.ro/stiri/show.asp?id=11398&lang=r; http://www.flu.ro/
articole/Controverse/Poligamia_solutie_sau_amenintare_.html). Recunoaşterea poligamiei ia
uneori forme ciudate. Aşa, de exemplu, în decembrie 2008, un judecător scoţian a permis unui
bărbat care circula cu o viteză mult superioară celei legale să îşi păstreze carnetul de
conducere, deşi sancţiunea legală era suspendarea dreptului de a conduce, pentru că
avocatul a explicat excesul de viteză al clientului său prin aceea că are două soţii în oraşe
diferite şi locuieşte câte o zi cu fiecare.
 Societăţile occidentale, deşi recunosc anumite forme de poligamie,
respectiv poligamia succesivă (sequentialpolygamy sau serial polygamy,cum
este denumită în SUA), realizată prin acceptarea divorţului, cu procedură tot
mai simplificată, şi posibilitatea practic nelimitată de a se recăsători,
condamnă poligamia şi poliandria.
În ceea ce priveşte forma familiei, în societatea românească actuală, cel
mai des se întâlneşte familia nucleu, familia extinsă continuând să existe doar
pe arii restrânse, în comunităţile rurale. Chiar şi familia nucleu cunoaşte un
fenomen de degenerare şi de restrângere, pentru că a apărut un nou tip,
respectiv familia monoparentală, compusă din copil/copii şi unul dintre
părinţi. Aceasta poate proveni dintr-o căsătorie destrămată sau care a încetat
ca urmare a decesului unuia dintre soţi sau dintr-o relaţie naturală, din afara
căsătoriei, a unuia dintre părinţi.
Referitor la natura juridică a familiei, în literatura juridică[3] s-a avansat
chiar ideea că ar trebui să i se acorde sau să i se recunoască personalitate
juridică.
Modul în care familia este privită de societate şi de sistemul juridic a
cunoscut transformări spectaculoase în ultimul secol, începând cu egalizarea
tratamentului copiilor legitimi şi naturali[4] şi continuând cu instituirea
principiului egalităţii în drepturi a soţilor, liberalizarea divorţului[5],
favorizarea uniunilor libere şi, în unele state, chiar a uniunilor homosexuale.

3. Din punct de vedere etimologic, termenul de familie provine din limba

latină, din cuvântul familia, -ae, care la început desemna toţi sclavii care
trăiau sub acelaşi acoperiş sau sub puterea aceluiaşi pater familias.

4. Din punct de vedere juridic, trebuie să analizăm mai întâi legislaţia şi

apoi doctrina şi jurisprudenţa în materie. Legislaţia actuală nu defineşte
familia în general, ci doar aplicaţiile practice ale ei în diferite domenii, sensul

R. SAVATIER, Unepersonne morale méconnue: la famille en tantque sujet de droit, apudJ.

[3]

CARBONNIER,Droitcivil, P.U.F., Paris, 1972, p. 10-11 (sunt citate aici şi opiniile contra, precum şi
alte trei teorii privind natura familiei, respectiv: teoria relaţiilor interindividuale bazate pe
căsătorie şi familie, concepţia societară şi concepţia alimentară, ultima susţinând că familia se
bazează pe asigurarea subzistenţei).
[4]
Copii născuţi în afara căsătoriei şi care au avut de-a lungul istoriei o situaţie inferioară
copiilor legitimi.
[5]
Noul Cod civil prevede posibilitatea desfacerii căsătoriei, când există acordul ambilor soţi
şi nu există copii minori născuţi din căsătorie, prin simpla declarare a consimţământului în faţa
ofiţerului de stare civilă sau a unui notar public.
fiind mai extins sau mai restrâns, după caz. Uneori, legiuitorul vizează
înţelesul restrâns al noţiunii de familie, cum s-a întâmplat în dispoziţiileart. 1-
44, 100-112 C. fam. (în prezent abrogat), însă, de cele mai multe ori sensul
este unul lărgit. Așa, de exemplu în art.177 C. pen., care arată ce se înţelege,
în concepţia legii penale, prin „membru de familie”, şi în Titlul VIII,
Capitolul I al Codului penal, intitulat „Infracţiuni contra familiei”.
Și în alte legi speciale, noţiunea de familie[6] primeşte accepţiuni mai largi.
Aşa, de exemplu, potrivit dispoziţiilor Legii locuinţeinr. 114/1996[7] (art. 17),
„prin familie (…) se înţelege soţul, soţia, copiii şi părinţii soţilor, care
locuiesc şi gospodăresc împreună”. Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 18/1991 a
fondului funciar[8], „prin familie se înţelege soţii şi copiii necăsătoriţi, dacă
gospodăresc împreună cu părinţii lor” [art. 8 alin. (4) din lege].
O altă accepţiunea noţiunii de familie şi care are ca principal criteriu de
circumscriere ideea de domiciliu, se regăseşte în dispoziţiile Legii nr.
416/2001 privind venitul minim garantat[9] (art. 2). Aceasta cuprinde și un sens
restrâns, în care se cuprind soții și copii, dar și un sens extins, în care se
cuprind frații fără copii, care gospodăresc împreună şi care nu au domiciliul10
sau reşedinţa comună cu părinţii.

5. Articolul 258 NCC prevede că familia se întemeiază pe căsătoria liber

consimţită între soţi, pe egalitatea acestora, precum şi pe dreptul şi îndatorirea
părinţilor de a asigura creşterea şi educarea copiilor lor. Alineatul (4) al
aceluiaşi articol arată că, în sensul prezentului Cod civil, prin soţi se înţelege
bărbatul şi femeia uniţi prin căsătorie. Prin această prevedere, reluată şi în
capitolele referitoare la căsătorie, adopţie şi reproducerea umană asistată
medical cu terţ donator, se stabileşte expressisverbis că în sistemul nostru
juridic nu se recunosc căsătoriile şi parteneriatele între persoane de acelaşi

[6]
Pentru un amplu articol privind noţiunea de familie, a se vedea T. BODOAŞCĂ, Contribuţii la
definirea juridică a familiei şi la stabilirea conţinutului acesteia, în Dreptul nr. 12/2004,
p. 123-143. Autorul face o analiză interesantă, corelând termenii cu legislaţia internaţională,
totuşi, unele propuneri delege ferenda făcute în studiul menţionat sunt criticate ca fiind
contrare normelor Constituţiei şi Convenţiei ONU cu privire la drepturile copilului (I. IMBRESCU,
Reflecţii în legătură cu folosirea eronată a unor temeni din sfera dreptului familiei, în Dreptul
nr. 8/2005, p. 110-115).
[7]
Republicată în M. Of. nr. 393 din 31 decembrie 1997.
[8]
Republicată în M. Of. nr. 1 din 5 ianuarie 1998.
[9]
M. Of. nr. 401 din 20 iulie 2001.
10
Pentru definirea noțiunii de domiciliu, O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil.
Persoanele în reglementarea noului Cod civil, Editura Hamangiu, 2013, p.221.
sex. În acelaşi timp, s-a pus capăt controverselor doctrinare, respectiv au
rămas fără obiect susţinerile că, întrucât legea nu interzice expres aceste
căsătorii, ele ar putea fi considerate permise[11].
Se observă că acest act normativ îmbrăţişează sensul restrâns al noţiunii
de familie, incluzând în această noţiune soţii şi copiii acestora. Credem că
legiuitorul a ales această soluţie, pentru că, practic, familia nucleu este cel mai
des întâlnită, însă definiţia nu mai concordă cu jurisprudenţa Curţii Europene
a Drepturilor Omului, care s-a pronunţat în legătură cu viaţa de familie atunci
când a fost sesizată cu încălcări ale art. 8 din Convenţia europeană a
drepturilor omului[12]. Prin deciziile sale, Curtea a impus o sferă mai largă
pentru noţiunea de familie, respectiv includerea în aceasta şi a bunicilor şi, în
unele situaţii, a concubinilor, deci a persoanelor care alcătuiesc o familie în
afara căsătoriei. Aşa de exemplu, în cauza Marckx c. Belgiei din anul 1979 s-a
arătat că, „în ochii Curţii, viaţa familială în sensul art. 8 înglobează cel puţin
raporturile între rudele părinţilor, care pot juca un rol considerabil, de
exemplu, între bunici şi nepoţi. (…) Dezvoltarea vieţii de familie a unei mame
celibatare şi a copilului recunoscut de ea ar fi împiedicată dacă cel din urmă
nu ar intra în familia celei dintâi”[13].
În ceea ce priveşte concubinajul, hotărârea-pilot trebuie a fi considerată cea
pronunţată în cauza Kroon c. Olandei. Prin această hotărâre din anul din 1994,
Curtea a decis că interdicţia, instituită de legea naţională, femeii căsătorite de
a tăgădui paternitatea soţului este contrară prevederilor art. 8 din Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, articol care
reglementează dreptul la respectarea vieţii private şi de familie. Argumente
pentru teza indicată anterior se regăsesc în considerentele hotărârii, în care se
arată că este mai demnă de protecţie familia de fapt existentă între mamă,
concubin şi copiii lor pe care îi cresc şi îngrijesc împreună, decât familia de

T. BODOAŞCĂ, Contribuţii la definirea...,p. 123-143

[11]

[12]
Art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
ratificată de România prin Legea nr. 30/1994 (M. Of. nr. 135 din 31 mai 1994), prevede că:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului
său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în
măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o
societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică,
bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea
sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora”.
[13]
Prin această hotărâre a fost condamnată Belgia, stat care limita drepturile succesorale
ale unui copil natural. Această hotărâre poate fi considerată hotărârea-pilot, respectiv
hotărârea care a marcat extinderea noţiunii de „familie” în practica Curţii Europene.
drept, născută din căsătorie, dar care în fapt nu mai există, dintre mamă şi
soţul său.
Limba română modernă consacră noţiunii de familie un sens restrâns,
definind-o ca formă socială de bază, întemeiată pe căsătorie şi care constă din
soţ, soţie şi din descendenţii acestora, şi un sens larg, conform căruia familia
reprezintă totalitatea persoanelor care se trag dintr-un strămoş comun; neam,
descendenţă[14].

6. În ceea ce ne priveşte, considerăm că legislaţia şi jurisprudenţa română

ar trebui să consacre sensul extins al noţiunii de familie, aşa cum acesta se
desprinde din hotărârile C.E.D.O., întrucât jurisprudenţa instanţelor europene
constituie izvoare ale dreptului intern.
Concluzionând, considerăm că familia poate fi definită ca un grup
restrâns de persoane legate prin căsătorie, rudenie, afinitate sau fără nicio
legătură juridică şi care trăiesc efectiv împreună15.

[14]
DEX, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996, p. 366.
15
În același sens, că familia poate fi întemeiată pe simple legături de fapt, M. Avram,
Drept civil. Familia, Editura Hamangiu, București, 2013, p.6. Într-o altă lucrare s-a arătat că,
faptul că legiuitorul român nu a definit riguros familia nici în noul Cod civil este urmarea
dificultății acestui demers, dificultate care a făcut ca și CEDO să nu ofere o definiție a
noțiunii de familie și nici să nu manifeste o protecție privilegiată pentru un anume grup
familial rezultat din căsătorie sau de alt fel, ci să prefere a da sintagmei ˝viață familială˝
sensul de ˝raporturi între indivizi˝. Aceeași autoare arată că ˝familia, în sine, nu posedă
personalitate – în înșeles juridic, nu este, ea însăși, subiect de drept˝. ˝Căsătoria și filiația sunt,
așadar, sursa și axele familiei˝. E. Florian, Dreptul familiei, ediția 5, Editura C.H.Beck,
București, 2016, p.1-2.
16
Despre normele dreptul familiei s-a spus că ˝atunci când intervin (…) s-au dovedit a fi
relativ rigide, inflexibile, tehnice și imprevizibile, în raport cu așteptările commune ale
oamenilor. Este un paradox, o capcană a dreptului familiei care, în pofida aparențelor, nu este
întotdeauna familiar˝, M. Avram, Dreptul familiei…op.cit., p.1.
A. COLIN, H. CAPITANT, Curs elementar de drept civil francez,traducere de V.G. CĂDERE, I.
[17]

MILOAIE, Ed. Monitorul Oficial şi Imprimeria Statului, Bucureşti, 1940, p. 141. De altfel, aceiaşi
autori au subliniat că dreptul privat este numit drept civil în special atunci când reglementează
raporturile de familie şi cele patrimoniale care se formează între indivizi priviţi în calitatea lor
de membrii ai cetăţii, de unde provine şi atributul civil (idem, p. 9).
Capitolul al II-lea. Dreptul familiei

§1. Noţiune

7. Dreptul familiei este ramura sistemului de drept care cuprinde totalitatea

normelor juridice care reglementează relaţiile de familie şi cele asimilate
acestora, indiferent de caracterul patrimonial sau nepatrimonial.
Această ramură de drept este într-o strânsă legătură cu morala, multe dintre
principiile sale fiind o preluare a regulilor morale16.
Dreptul familiei este o ramură de drept privat, chiar dacă modernizarea
societăţii a dus la creşterea numărului de situaţii şi modalităţi de intervenţie a
statului asupra familiei, ceea ce pare a-l împinge spre dreptul public. Totuşi,
în pofida acestei evoluţii şi a tendinţei de a considera că familia este
subordonată interesului social general, credem că dreptul familiei aparţine
dreptului privat şi că acest caracter este de esenţa sa, întrucât relaţiile
reglementate sunt între particulari, iar interesele ocrotite sunt personale.
În vechiul Cod civil, relaţiile de familiei erau cuprinse în Cartea I, intitulată
„Despre persoane”, aşa cum ele se regăsesc şi în Codul civil francez. Doctrina
vremii a considerat că raporturile de familie îşi găsesc locul în mod firesc în
Codul civil, întrucât căsătoria este un acord de voinţe ce produce obligaţii care
îi atribuie caracter contractual şi, în plus, „căsătoria este un contract care
interesează mai mult persoanele decât bunurile, a cărui importanţă întrece
chiar interesele soţilor şi se întinde la societatea întreagă şi despre care s-a zis
că este întotdeauna parteîn toate căsătoriile, cu toate că ele sunt contractate
între particulari”[17].
Prin adoptarea Codului familiei din 1954, relaţiile de familie au fost scoase
complet din Codul civil, consacrându-se autonomia dreptului familiei, deşi s-a
admis constant că interferenţele dreptului familiei cu dreptul civil sunt atât de
numeroase, încât este de neconceput un drept al familiei fără suportul
dreptului civil[18].
Adoptarea Codului familiei a marcat individualizarea şi delimitarea
relaţiilor de dreptul familiei de cele civile, însă scoaterea lor din Codul civil a
fost nefirească şi făcută pentru a promova o legislaţie de tip sovietic[19], ca
urmare, reintroducerea lor în noul Cod civil reprezintă o reîntoarcere la
tradiţia noastră juridică şi o acceptare a realităţii că cele două ramuri sunt
interdependente, au un obiect de reglementare înrudit şi aceeaşi metodă de
reglementare, cea a egalităţii părţilor[20]. În plus, prin noul Cod civil s-a
urmărit ca dispoziţiile legale în această materie să fie compatibilizate cu
cerinţele unor acte normative internaţionale din domeniul drepturilor omului[21
]
, cum sunt Declaraţia universală a drepturilor omului, Pactul internaţional cu
privire la drepturile civile şi politice, Convenţia europeană pentru protecţia
drepturilor şi libertăţilor fundamentale, Convenţia cu privire la drepturile
copilului, Convenţia ONU privind consimţământul la căsătorie, vârsta minimă
pentru căsătorie şi înregistrarea căsătoriilor, Convenţia europeană în materia
adopţiei de copii.
Deşi dreptul familiei este pe deplin conturat ca ramură distinctă a
sistemului nostru juridic, includerea reglementării în actul normativ unic
referitor la raporturile juridice de drept privat este salutară, pentru că va
elimina necorelările şi formulările redundante existente în reglementarea
anterioară. Această asimilare a legislaţiei nu va însemna sfârşitul dreptului
familiei ca ramură de drept, ci va facilita o reglementare unitară a familiei
în sânul dreptului civil.

8. Ceea ce distinge dreptul familiei de alte ramuri de drept este:

a) Metoda de reglementare, care este în principal metoda egalităţii în
drepturi a părţilor, specifică dreptului privat. De asemenea, regăsim şi metode
specifice de reglementare:

E. FLORIAN, Dreptul familiei, ed. a 4-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 6.
[18]

V.D. ZLĂTESCU, Consideraţii în legătură cu instituţia prescripţiei, în Dreptul nr. 2/1999,

[19]

p. 15.
P. PERJU, Consideraţii generale asupra noului Cod civil (Titlul preliminar, Persoane,
[20]

Familie, Bunuri), în Dreptul nr. 9/2009, p. 23.

T. BODOAŞCĂ, Examen de ansamblu şi observaţii critice privind familia şi căsătoria în
[21]

reglementarea noului Cod civil,în Dreptul nr. 11/2009, p. 13.

 – metoda subordonării drepturilor persoanelor care ocrotesc interesului
persoanelor ocrotite[22], ce guvernează relaţiile dintre părinţi şi copii şi alte
relaţii de ocrotire;
– metoda „statut legal”, potrivit căreia normele juridice au un caracter
imperativ. În raporturile juridice supuse unei astfel de reglementări, părţile au
libertatea de a încheia sau nu actul juridic respectiv, dar după încheierea lui
trebuie să se supună regimului instituit de lege (o astfel de reglementare
întâlnim în cazul căsătoriei sau al adopţiei).
b) Obiectul de reglementare al dreptului familiei include relaţiile sociale
ocrotite prin normele acestei ramuri, respectiv:
– relaţiile de căsătorie, dreptul familiei prevăzând reguli referitoare la
încheierea, desfiinţarea şi desfacerea căsătoriei, precum şi raporturile
personale şi patrimoniale dintre soţi;
– raporturile rezultate din rudenie. Rudenia este de două feluri: de sânge şi
civilă, rezultată din adopţie. Toate relaţiile dintre aceste persoane constituie
obiect de studiu al dreptului familiei;
– relaţiile privitoare la autoritatea părintească, ce se referă totalitatea
drepturilor şi a obligaţiilor pe care părinţii le au pentru realizarea intereselor
personale şi patrimoniale ale copiilor, precum şi cele relative la creşterea şi
educarea lor;
– alte relaţii asimilate celor de familie, care formează obiect de
reglementare al dreptului familiei. De altfel, am arătat deja că noţiunea de
familie poate include, în anumite condiţii, cuplurile necăsătorite, persoanele
între care există un raport de ocrotire etc. În această categorie se includ:
obligaţia de întreţinere între foştii soţi, raporturile care se nasc în legătură cu
plasamentul, concubinajul etc.

§2. Izvoarele dreptului familiei

9. a) Normele dreptului european constituie izvorul primordial, iar dintre

acestea trebuie să indicăm Convenţia europeană a drepturilor omului şi
jurisprudenţa Curţii Europene în această materie, care sunt obligatorii pentru
instanţele române.

A se vedea I. ALBU, Dreptul familiei, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975, p. 33;
[22]

AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU,Dreptul familiei, ed. a 7-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2012, p. 6.
 b) Constituţia României constituie izvor fundamental al dreptului
familiei, întrucât cuprinde o parte dintre principiile acestei ramuri de drept,
cum sunt principiul egalităţii femeii cu bărbatul, al ocrotirii de către stat a
căsătoriei şi a familiei, precum şi al intereselor mamei şi ale minorilor.
c) Codul civil[23] constituie izvorul organic principal al dreptului familiei.
Structura acestuia, în linii mari, a fost prezentată atunci când s-a abordat
problema obiectului de reglementare a dreptului familiei, aşa încât se mai
impune doar precizarea că acest act normativ a fost pus în aplicare la data de 1
octombrie 2011 (prin Legea
nr. 71/2011).
d) Alte acte normative ce cuprind dispoziţii cu privire la relaţiile de
familie sunt[24]:
– Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, republicată;
– Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului;
– Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei, republicată.

§3. Principiile generale ale familiei şi ale căsătoriei

10. Din analiza Titlului I al Cărţii intitulate „Despre familie”din Codul

civil putem desprinde principiile care guvernează familia, căsătoria, principii
care trebuie să fundamenteze orice act normativ sau administrativ şi orice
decizie judiciară referitoare la aceasta.
În ordinea în care sunt prevăzute de textele legale, aceste principii sunt:
– principiul căsătoriei liber consimţite între soţi [art. 258alin. (1) şi art. 259
alin. (1)];
– principiul egalităţii în drepturi a soţilor [art. 258 alin. (1)];
– principiul ocrotirii familiei de către societate şi stat prin măsuri
economice şi sociale [art. 258 alin. (2) şi (3)];
– principiul monogamiei [art. 258 alin. (4) şi art. 259 alin. (1)];
– principiul interzicerii căsătoriilor între persoane de acelaşi sex [art. 258
alin. (4) şi art. 259 alin. (1) şi (2)];

[23]
Codul familiei a fost abrogat după intrarea în vigoare a noului Cod civil, care include
prevederi cuprinse până atunci în: Codul familiei; Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în
aplicare a Codului familiei şi a decretului privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice
(Decretul nr. 31/1954); Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă; Legea nr.
272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului; Legea nr. 273/2004 privind
regimul juridic al adopţiei.
[24]
Toate actele normative indicate în această secţiune au fost modificate la data intrării în
vigoare a noului Cod civil.
 – principiul încheierii căsătoriei în scopul întemeierii unei familii şi dreptul
de a se căsători [art. 259 alin. (2)];
– principiul caracterului laic al căsătoriei sau caracterul subsecvent al
căsătoriei religioase [art. 259 alin. (3)];
– principiul solemnităţii căsătoriei [art. 259 alin. (4)];
– principiul egalităţii în drepturi a copiilor din afara căsătoriei cu cei din
căsătorie (art. 260);
– principiul interesului superior al copilului [consacrat expres în art. 263 şi
reluat în art. 258 alin. (1), art. 261, art. 262 şiart. 264].

11. Principiul căsătoriei liber consimţite între soţi [art. 258 alin. (1) şi
art. 259 alin. (1) NCC] este unul dintre principiile constituţionale ale dreptului
familiei, ceea ce subliniază importanţa pe care statul o acordă acestei instituţii.
Articolul 48 alin. (1) din Constituţie prevede că „Familia se întemeiază pe
căsătoria liber consimţită între soţi (...)”, iar ideea liberului consimţământ se
regăseşte şi în actele internaţionale privind drepturile omului care consacră
acest element fundamental al familiei şi căsătoriei [Declaraţia universală a
drepturilor omului în art. 25 şi art. 26, Pactul internaţional privind drepturile
civile şi politice în art. 23 alin. (3), Pactul internaţional privind drepturile
economice, sociale şi culturale în art. 10 alin. (1) şi Convenţia ONU privitoare
la consimţământul la căsătorie, vârsta minimă a căsătoriei şi înregistrarea
căsătoriei adoptată la 7 noiembrie 1962[25]].
Încheierea căsătoriei prin exprimarea liberă a consimţământului viitorilor
soţi reprezintă o aplicare specifică a condiţiilor generale de încheiere a actelor
juridice, întrucât căsătoria este, fără dubiu, un act juridic. Articolul 1169 NCC
consacră libertatea de a contracta, iar art. 1179 prevede că o condiţie esenţială
pentru validitatea contractului este consimţământul valabil al părţilor. Ca
urmare, şi în cazul căsătoriei, lipsa materială sau psihică a consimţământului
ori vicierea consimţământului unuia dintre soţi duce la desfiinţarea căsătoriei.
Libertatea încheierii căsătoriei reprezintă mai mult decât libertatea de a
contracta, fiind indestructibil legată de drepturile persoanei umane, iar
necesitatea consacrării exprese a acesteia îşi are originea în istorie, pentru că
mult timp încheierea căsătoriei a reprezentat o afacere de familie,
consimţământul părinţilor fiind considerat mai important sau cel puţin la fel
de important ca şi cel al soţilor.

[25]
Ratificată de România prin Legea nr. 116/1992 (M. Of. nr. 330 din 24 decembrie 1992).
 În reglementarea actuală, soţii sunt cei care trebuie să consimtă la
încheierea căsătoriei în mod liber, iar dacă viitorii soţi sunt minori, căsătoria
trebuie încuviinţată de părinţii acestora.
Exprimarea liberă a consimţământului la căsătorie are legătură şi cu scopul
căsătoriei, care este întemeierea unei familii. Căsătoria trebuie să se încheie
numai dacă are la bază respectul şi afecţiunea reciprocă între soţi, în caz
contrar nu va rezulta o familie, iar căsătoria va fi lovită de nulitate absolută,
fiind fictivă.

12. Principiul egalităţii în drepturi a soţilor, atât între ei, cât şi în relaţia
cu copiii lor, a fost consacrat constituţional încă din anul 1948 şi se reflectă în
numeroase texte referitoare la familie şi căsătorie. Articolul 483 NCC prevede
că drepturile şi îndatoririle care compun autoritatea părintească aparţin în mod
egal ambilor părinţi şi se exercită împreună şi în mod egal de aceştia (art. 503
NCC).
Anterior anului 1948, în regimul vechiului Cod civil, puterea părintească
aparţinea în principiu ambilor părinţi, dar era exercitată în timpul căsătoriei
numai de tată, în calitatea sa de şef al familiei. În caz de divorţ, puterea
părintească era exercitată prin ambii părinţi, dar tatăl nu putea pierde dreptul
de a supraveghea educaţia copiilor săi, chiar dacă minorul nu i-ar fi fost
încredinţat spre creştere şi educare şi chiar dacă divorţul s-ar fi pronunţat din
vina sa. În privinţa copilului din afara căsătoriei, puterea părintească aparţinea
numai mamei acestuia, datorită faptului că stabilirea paternităţii din afara
căsătoriei se putea face în condiţii extrem de restrictive.

13. Principiul ocrotirii familiei de către societate şi statprin măsuri

economice şi sociale [art. 258 alin. (2) şi (3) NCC]. Obligaţia statului de a
sprijini prin măsuri economice şi sociale încheierea căsătoriei, precum şi
dezvoltarea şi consolidarea familiei este consacrată şi prin actele
internaţionale privind drepturile omului care consideră familia ca fiind
elementul natural şi fundamental al societăţii [Declaraţia universală a
drepturilor omului în art. 16 alin. (3), Pactul internaţional privind drepturile
civile şi politice în art. 33 alin. (1), Pactul internaţional privind drepturile
economice, sociale şi culturale în art. 10 alin. (1)].
Modul în care legiuitorul a înţeles să reglementeze încheierea sau
desfacerea căsătoriei, relaţiile dintre părinţi şi copii sau ajutoarele materiale
sau sociale pe care familiile sau copiii le primesc în anumite condiţii
reprezintă o formă de executare a acestei obligaţii a statului.

14. Principiul monogamiei [art. 258 alin. (4) şi art. 259alin. (1) NCC]
rezultă din formularea textelor indicate, fiind consacrat expres numai în partea
referitoare la condiţiile de fond pentru încheierea căsătoriei, în art. 273. Fiind
un principiu izvorât din tradiţia poporului român, considerăm că trebuie să îşi
găsească locul în rândul regulilor fundamentale care guvernează familia.
Conform acestui principiu, persoana căsătorită nu mai poate încheia o nouă
căsătorie, iar dacă această regulă se încalcă, cea de-a doua căsătorie este
lovită de nulitate absolută. În afara acestei sancţiuni civile, persoana
vinovată poate fi sancţionată şi penal, întrucât bigamiaeste o infracţiune
contra familiei.

15. Principiul interzicerii căsătoriilor între persoane de acelaşi sex [art.

258 alin. (4) şi art. 259 alin. (1) şi (2)] este un alt principiu a cărui consacrare
expresă a fost făcută în partea referitoare la condiţiile de fond pentru
încheierea căsătoriei, în art. 277 alin. (1). Refuzul recunoaşterii relaţiilor
dintre persoanele de acelaşi sex este unul general şi categoric şi vizează
logodna, parteneriatele în vederea reproducerii umane medical asistate sau a
adoptării unui copil[26].

16. Principiul încheierii căsătoriei în scopul întemeierii unei familii

coroborat cu dreptul de a se căsători recunoscut bărbatului şi femeii [art.
259 alin. (2)] nu a fost prevăzut expres în Codul familiei, cu toate acestea,
doctrina şi practica judiciară au admis fictivitatea căsătoriilor încheiate pentru
realizarea unor interese pe care viitorii soţi nu le-ar fi atins în alt mod[27].
Dreptul de a se căsători este cuprins, în aceeaşi formă, şi în art. 12 din
Convenţia europeană a drepturilor omului, iar Curtea Europeană, prin
jurisprudenţa sa, veghează ca legiuitorul intern să nu aducă atingere substanţei
acestui drept[28]. Dreptul de a se căsători cuprinde trei atribute principale:

E. FLORIAN, în F.A. BAIAS, E. CHELARU, R. CONSTANTINOVICI, I. MACOVEI (coord.), Noul Cod civil.
[26]

Comentariu pe articole,Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 254.

[27]
Astfel de căsătorii se pot încheia, de exemplu, din interes material, pentru obţinerea
dreptului de şedere, de muncă sau cetăţenia altui stat etc.
[28]
Curtea Europeană a condamnat Elveţia pentru o prevedere legală, astăzi abrogată, care
permitea judecătorului ca, la divorţ, să instituie în sarcina soţului vinovat de desfacerea
căsătoriei sancţiunea de a nu se recăsători timp de până la doi ani, termenul putând fi
dreptul de a se căsători, dreptul de a-şi alege partenerul şi dreptul de a
refuza o căsătorie. Toate acestea sunt de ordine publică, nicio autoritate nu
poate interzice unei persoane să se căsătorească, această interdicţie nefiind
permisă nici ca sancţiune, indiferent de natura sa. Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a decis că refuzul autorităţilor de a permite unor persoane
aflate în detenţie să se căsătorească cu partenerele lor aduce atingere esenţei
înseşi a dreptului reclamanţilor de a se căsători. În decizie s-a subliniat că,
dacă cei deţinuţi sunt privaţi de libertate şi de anumite drepturi, aceasta nu
înseamnă că ei nu au dreptul de a se căsători, iar alegerea unui partener şi
decizia de a se căsători sunt hotărâri strict private şi personale, fiind indiferent
dacă ele sunt sau nu acceptabile pentru autorităţi[29]. În principiu, Curtea
Europeană garantează dreptul la căsătorie în forma sa clasică, deci căsătoria
dintre două persoane de sex biologic diferit, ca fundament juridic al familiei[30
]
, art. 12 din Convenţie instituind în sarcina statelor obligaţii pozitive esenţiale
cu caracter general de a reglementa condiţiile exercitării acestui drept şi
obligaţii pozitive concrete pentru unele situaţii particulare[31]. Abia după unele
ezitări, Curtea a recunoscut şi dreptul la căsătorie al transsexualilor[32], însă
pare departe de a adopta o soluţie similară şi în cazul homosexualilor[33].
Articolul 12 din Convenţie are în vedere numai căsătoria civilă[34],
monogamă, pentru că poligamia este exclusă de cultura statelor contractante[35
]
, şi nu cuprinde în conţinutul său dreptul la o căsătorie postumă, care poate fi
dorită de o persoană care supravieţuieşte aceleia cu care intenţiona să se
căsătorească[36].

prelungit în caz de adulter (Hotărârea din 18 decembrie 1987), şi Marea Britanie, a cărei
legislaţie interzicea căsătoria între tatăl vitreg şi fosta soţie a fiului său (Hotărârea din 13
septembrie 2005), ambele citate de A. BÉNABENT, Droit civil. Droit de la famille,Ed.
Montchrestien, Paris, 2010,
p. 26-27.
[29]
Hotărârile din 5 ianuarie 2010 în cauzele Frasik c. Poloniei şi Jaremowicz c. Poloniei,
rezumate în C.J. nr. 3/2010, p. 171-172.
[30]
Hotărârea din 17 octombrie 1986 în cauza Rees c. Regatului Unit şi Hotărârea din 27
septembrie 1990 în cauza Cossey c. Regatului Unit.
C. BÎRSAN, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole. Vol. I.
[31]

Drepturi şi libertăţi, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 849.

[32]
Cauza Christine Goodwin c. Regatului Unit, Hotărârea din 11 iulie 2002.
PH. MALAURIE, L. AYNÈS, La famille, Ed. Defrénois, Paris, 2004, p. 50.
[33]

[34]
Fosta Comisie a reţinut că obligaţia de a încheia căsătoria în formele prevăzute de lege
în locul unui ritual religios specific nu reprezintă un refuz de recunoaştere a dreptului la
căsătorie (Decizia din 18 decembrie 1974 în cauza X. c. Republicii Federale Germania, citată
de C. NICOLESCU, Conţinutul dreptului la căsătorie şi la întemeierea unei familii reflectat în
jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în Dreptul nr. 3/2009, p. 54).
[35]
Hotărârea C.E.D.O. din 18 decembrie 1986 în cauza Johnston şi alţii c. Irlandei.
 Dreptul de a se căsători este de ordine publică, astfel că orice clauză de
celibat, indiferent de actul în care este cuprinsă (testament, contract de muncă
etc.), este lovită de nulitate absolută, având o cauză ilicită[37] şi imorală. De
asemenea, este lovită de nulitate clauza care interzice căsătoria cu o anumită
persoană sau cu o persoană de o anumită rasă, religie sau provenienţă
socială[38].

17. Principiul caracterului laic al căsătoriei sau caracterul subsecvent al

căsătoriei religioase rezultă din art. 259 alin. (3) NCC. Acest text, spre
deosebire de articolul corespondent din Codul familiei[39], face referire expresă
la celebrarea religioasă a căsătoriei, care poate fi făcută numai după
încheierea căsătoriei civile[40].

18. Principiul solemnităţii căsătoriei [art. 259 alin. (4) NCC] rezultă din
faptul că toate condiţiile de încheiere şi cauzele de nulitate se stabilesc prin
Codul civil. Ca orice act solemn, încheierea valabilă a căsătoriei şi naşterea
efectelor sale specifice au loc numai dacă sunt îndeplinite toate condiţiile de
fond şi de formă prevăzute de lege. Solemnitatea căsătoriei presupune o serie
de condiţii anterioare şi concomitente încheierii acesteia, dintre care cea mai
importantă este cea a prezenţei ambilor soţi în faţa ofiţerului de stare civilă şi
a exprimării consimţământului liber al acestora.

19. Principiul egalităţii în drepturi a copiilor din afara căsătoriei cu cei

din căsătorie (art. 260 NCC) este un principiu care a făcut deja istorie în
dreptul nostru şi înseamnă că cele două categorii au exact aceleaşi drepturi şi

[36]
Decizia din 13 decembrie 1984 în cauza M. c. Republicii Federale Germania, citată de C.
NICOLESCU, Conţinutul dreptului la căsătorie…,p. 55.
[37]
În sensul că în astfel de cazuri ar fi incidentă sancţiunea caducităţii, a se vedea
A. BÉNABENT, op. cit., p. 26 şi practica judiciară citată, notele 7 şi 8.
[38]
Jurisprudenţa franceză a acceptat o scurtă perioadă ca valabilă concedierea unui
angajat pentru că s-a căsătorit cu angajatul unui concurent, însă poziţia a fost revizuită, iar în
prezent astfel de concedieri sunt considerate ilegale. O decizie relativ recentă a recunoscut ca
valabil un legat făcut sub condiţia ca legatarul să se căsătorească, întrucât lipsea orice
indicaţie referitoare la alegerea partenerului (A. BÉNABENT, op. cit., p. 27-28).
[39]
Art. 3 C. fam. prevedea că numai căsătoria încheiată în faţa ofiţerului de stare civilă dă
naştere drepturilor şi obligaţiilor de soţi prevăzute în cod. Se observă că lipseşte orice referire
la ceremonia religioasă, lucru firesc, dacă ne raportăm la contextul politic în care a fost
adoptat Codul familiei.
[40]
Există state în care încheierea căsătoriei este atribuţia exclusivă a autorităţilor religioase
şi state în care căsătoria poate fi încheiată atât de reprezentanţii cultelor, cât şi de funcţionarii
învestiţi de stat în acest sens (această a doua variantă este consacrată de Codul civil Québec
în art. 366 şi urm.).
aceleaşi obligaţii în raporturile cu părinţii lor, în ceea ce priveşte numele,
autoritatea părintească, întreţinerea şi vocaţia succesorală. Singura deosebire
ce se menţine şi sub noul Cod civil este stabilirea paternităţii. În cadrul acestei
acţiuni, copilul din afara căsătoriei are sarcina de a proba paternitatea, în timp
ce copilul din căsătorie este scutit de această sarcină, fiind beneficiarul
prezumţiei de paternitate. Dacă însă mama copilului a convieţuit cu pretinsul
tată în perioada timpului legal al concepţiei, şi copilul din afara căsătoriei
beneficiază de o scutire de dovadă (prezumţia filiaţiei faţă de pretinsul tată –
art. 426 NCC).
Protecţia acordată de stat şi întinderea drepturilor şi îndatoririlor părinteşti
sunt egale, indiferent dacă un copil este din căsătorie, din afara căsătoriei sau
din adopţie.
Egalitatea este firească, întrucât faptul sângelui este identic, iar în privinţa
adopţiei, legislaţia actuală consacră un singur tip, al adopţiei cu efecte
depline, prin care se naşte o legătură de filiaţie identică cu cea de sânge. Acest
principiu este consacrat şi prin Constituţie şi concură la asigurarea interesului
copilului.
Vechiul Cod civil numea copilul din afara căsătoriei copil natural sau
nelegitim, iar situaţia sa era asimilată cu aceea a copilului din căsătorie numai
faţă de mamă, pe când faţă de tată, chiar dacă a fost recunoscut, nu avea
niciun drept. Codul familiei din 1954 a înlăturat toate diferenţele de regim
juridic între aceste categorii de copii, cu excepţia modului de stabilire a
legăturii de filiaţie, care a rămas mai anevoioasă în cazul copilului din afara
căsătoriei. Încă înainte de adoptarea noului Cod civil, în această materie s-a
remarcat o liberalizare, în sensul că au fost înlăturate toate condiţiile pentru
introducerea acestor acţiuni, chiar şi termenul de prescripţie de 1 an fiind
înlăturat.
Noul Cod civil păstrează această direcţie de liberalizare a contenciosului
paternităţii din afara căsătoriei, prevăzând în plus şi o prezumţie legală care
simplifică sarcina probatorie a reclamantului în aceste categorii de acţiuni.

20. Principiul interesului superior al copilului [consacrat expres în art.

263 şi reluat în art. 258 alin. (1), art. 261, art. 262 şi art. 264 NCC]. Interesul
superior al copilului este o noţiune preluată din Convenţia privind drepturile
copilului[41], dar care nu este definită nici de aceasta şi nici de legislaţia noastră
internă.
Interesul superior al copilului trebuie să fie unicul scop al tuturor acţiunilor
părinţilor şi măsurilor întreprinse de stat în legătură cu un copil. Având în
vedere că dreptul şi psihologia nu sunt ştiinţe exacte, aprecierea acestui
interes este deosebit de dificilă. El trebuie evaluat în funcţie de datele sociale,
economice şi politice ale unei ţări şi epoci, dar şi de situaţia concretă a
copilului respectiv.
În doctrină s-a subliniat că prin interes al copilului legiuitorul desemnează,
pe de o parte, un interes social, superior, conform căruia părinţii au obligaţia
să crească şi să educe copilul în conformitate cu regulile şi principiile
generale ale societăţii, iar, pe de altă parte, un interes personal concret al
minorului, în acest sens părinţii având obligaţia de a se îngriji de sănătatea şi
dezvoltarea lui fizică, dar şi de educarea şi pregătirea profesională potrivit cu
însuşirile sale. Cele două laturi ale noţiunii se întrepătrund şi se influenţează
reciproc, iar exercitarea lor trebuie să se facă numai în limitele create de
dreptul pozitiv[42].
Utilizarea noţiunii de „superior”indică faptul că interesul copilului trebuie
preferat, în caz de conflict, altor interese implicate. Articolul 2 din Legea nr.
272/2004 arată că principiul interesului superior al copilului este impus
[41]
Adoptată de Adunarea Generală a ONU la 20 noiembrie 1989 şi ratificată de România
inclusiv
prin Legea înnr. legătură cu drepturile
18/1990 (republicată şi nr.
în M. Of. obligaţiile
314 din 13 ce
iunierevin
2001).părinţilor copilului,
[42]
Pentru o analiză mai aprofundată, a se vedea AL. BACACI, Precizări privind instituţia
altor reprezentanţi legali ai săi, precum şi altor persoane cărora acesta le-a fost
ocrotirii părinteşti, în Dreptul nr. 10/2000, p. 58-61.
plasatDeşi
[43]
în mod
Legealegal [43]
.
nr. 272/2004 şi Legea nr. 273/2004 au fost adoptate ca părţi ale pachetului
legislativ destinat ocrotirii copilului, între acestea există deosebiri terminologice nejustificate şi
care stabilesc domenii de aplicare diferite. În acelaşi sens, a se vedea T. BODOAŞCĂ, Unele
aspecte critice referitoare la necorelarea unor dispoziţii din Legea nr. 272/2004 privind
protecţia şi promovarea drepturilor copilului cu anumite norme din Legea nr. 273/2004 privind
regimul juridic al adopţiei, în Dreptul nr. 5/2005, p. 85-94.
[44]
Desuetudinea acestei instituţii face ca ea să nu fi fost inclusă în Codul civil al regiunii Qu
modern cod de inspiraţie franceză şi care a fost folosit ca sursă de inspiraţie şi de legiuitorul româ
nu neapărat în partea referitoare la familie. Logodna nu este reglementată nici de Codul civil fra
regăseşte în Codul civil italian şi în cel elveţian. Introducerea prevederilor privind logodna a fos
redactori ca fiind „o realitate tradiţională în România”. În doctrină s-a pus întrebarea dacă inst
logodnei nu a reprezentat soluţia onorabilă a legalizării concubinajului, această idee fiind mai lesne
de segmentul de opinie publică mai puţin tolerant faţă de legitimarea uniunii faptice. A se vede
Consideraţii asupra logodnei reglementată de noul Cod civil român,în C.J. nr. 11/2009,p. 634. C
aceasta a fost intenţia legiuitorului, unele soluţii referitoare la logodnă ar putea fi folosite şi pentru c
cum se întâmplă în jurisprudenţa franceză care, deşi defineşte concubinajul, nu dă dreptul l
concubinului părăsit abuziv, astfel că se aplică dispoziţiile referitoare la logodnă (P. MURAT, Droit de l
Ed. Dalloz, Paris, 2007, p. 446).
[45]
În limba franceză se foloseşte termenul de fiançailles,care provine din limba latină în c
înseamnă a încredinţa, a da încrederea sa.
C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU, Tratat de drept civil român, vol. I,
[46]

Ed. All, Bucureşti, 1996, p. 188.

47
În sens opus, că reglementarea este benefică, a se vedea, C.Roșu și A.Fanu-Moca, Reglemen
în noul Cod civil, în Dreptul nr.1/2012, p.83.
Capitolul al III-lea. Căsătoria

21. Căsătoria reprezintă o instituţie extrem de importantă în economia dreptului familiei,

pentru că majoritatea relaţiilor sociale ocrotite de această ramură de drept îşi au izvorul în
căsătorie. Analiza acestei instituţii va fi precedată de scurte considerente privind logodna şi
concubinajul.

Secţiunea 1. Logodna

§1. Noţiune şi condiţii

22. Includerea logodnei între instituţiile reglementate de Codul civil, după ce Codul
familiei nu făcea nicio referire la ea, reprezintă o întoarcere în timp nejustificată, pentru că
fenomenul nu este atât de răspândit pentru a beneficia de un întreg capitol în Codul civil, în
timp ce concubinajul este abia amintit[44]. Modul de reglementare a logodnei pare a fi inspirat
de art. 90 C. civ. elveţian sau de art. 79 C. civ. italian.
Etimologic, cuvântul provine din limba slavonă, în care lagoditi înseamnă a se înţelege, a
trata ceva[45],iar în dreptul roman era numită sponsalia. Sistemele juridice au oscilat între a
acorda putere obligatorie şi a nu recunoaşte niciun efect acestei promisiuni de a se căsători.
După ce romanii şi vechiul drept românesc atribuiau logodnei forţă obligatorie izvorâtă din
stipulaţia reciprocă a părţilor de a se căsători[46], vechiul Cod civil a înlăturat orice caracter
obligatoriu al acesteia, păstrându-se doar obligarea la daune-interese a celui din a cărui culpă
s-a rupt logodna, cu condiţia ca cealaltă parte să dovedească faptul că i s-a cauzat un
prejudiciu. Codul familiei a ignorat această instituţie şi nu i-a acordat nicio dispoziţie, iar
practica judiciară nu a cunoscut litigii întemeiate pe răspunderea logodnicilor pentru ruperea
intempestivă a logodnei sau pe restituirea darurilor.
Concluzionând, deşi în istoria noastră a existat o tradiţie în ceea ce priveşte logodna,
întrucât lipsa ei din reglementarea ultimilor ani nu a creat ideea de vid juridic, susţinem că
reglementarea ei nu era necesară47.
 Logodna48 este definită ca promisiunea reciprocă de a încheia căsătoria, ea fiind
considerată un acord sentimental şi intelectual asupra unei căsătorii viitoare, un timp de
gândire[49] în care logodnicii îşi încearcă sentimentele şi învaţă să se cunoască. Pentru a se
putea încheia logodna, este necesar să fie îndeplinite aceleaşi condiţii de fond ca pentru
căsătorie, cu excepţia avizului medical şi a autorizării instanţei de tutelă[50].
În ceea ce priveşte natura sa juridică, logodna este un act juridic, deşi particularităţile sale
nu se conciliază în unele privinţe cu teoria clasică a actului juridic civil, în special pentru că
încheierea logodnei nu naşte efecte juridice, încheierea căsătoriei nefiind obligatorie pentru
niciunul dintre parteneri[51].

23. Condiţiile de fond pentru încheierea valabilă a logodnei sunt vârsta de 18 ani pentru
ambii viitori soţi, voinţa de a se logodi exprimată prin consimţământul lor liber, viitorii soţi
să nu fie rude (fireşti sau din adopţie) în linie dreaptă sau în linie colaterală până la al patrulea
grad inclusiv, să nu fie căsătoriţi, să nu fie alienaţi sau debili mintal şi să nu existe un raport
de tutelă între ei. De altfel, tutela este exclusă între persoanele majore şi nepuse sub
interdicţie.
Tot o condiţie de fond este şi necesitatea diferenţierii sexuale între cei doi parteneri care se
logodesc. Alineatul (5) al art. 266 NCC prevede expres, ca şi în cazul căsătoriei, că logodna
se poate încheia doar între bărbat şi femeie.
Referitor la condiţiile de fond, credem că se mai impun următoarele precizări:
– minorii între 16 şi 18 ani se pot logodi cu încuviinţarea părinţilor, căsătoria urmând să se
încheie cu respectarea tuturor cerinţelor de fond sau de formă şi doar dacă există motive
temeinice care să o justifice sau după ce viitorii soţi împlinesc 18 ani;
– în ceea ce priveşte existenţa unei căsătorii anterioare, credem că logodna nu se poate
încheia în timpul procesului de divorţ, chiar dacă actul căsătoriei s-ar încheia după rămânerea
definitivă a hotărârii de desfacere a primei căsătorii, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile de
fond pentru căsătorie, așa cum prevede art.266 alin.2 Cod civil, respectiv persoana să nu fie
căsătorită.
Pentru încheierea logodnei nu este necesară îndeplinirea niciunei formalităţi, dovada
putându-se face cu orice mijloc de probă[52]. Ca şi în alte procese privitoare la raporturi de
familie, se vor putea asculta ca martori rudele şi afinii până la gradul a treilea inclusiv, în
afară de descendenţi. Deşi textele legale care reglementează regimul probator nu se referă
expres şi la soţ, fostul soţ, logodnic şi concubin, credem că şi aceste categorii de persoane pot
fi martori în procesele izvorâte din ruperea logodnei, pentru aceleaşi motive pentru care pot fi
şi celelalte categorii, însă instanţele judecătoreşti trebuie să manifeste vigilenţă în aprecierea
acestor depoziţii şi să le înlăture pe acelea care ar suferi de părtinire[53].

48
Pentru o abordare mai amplă a reglementării logodnei, vezi T. Bodoașcă, A. Csakany, Opinii privind
reglementarea logodnei în Codul civil român,în Dreptul nr.5/2015, p.9-24.
PH. MALAURIE, L. AYNÈS, op. cit., p. 56.
[49]

[50]
În forma iniţială a Codului se menţiona autorizarea organului administrativ competent, ceea ce era evident
o eroare, întrucât între condiţiile de fond sau de formă cerute pentru încheierea căsătorie nu se regăseşte o astfel
de autorizare.
[51]
Pentru o analiză aprofundată a naturii juridice a logodnei şi a argumentelor care o exclud din rândul
faptelor juridice, a se vedea E. FLORIAN, Consideraţii asupra..., p. 629-630 şi 632-633.
[52]
Libertatea probei şi lipsa oricărei formalităţi pentru încheierea logodnei nu înseamnă că se va naşte dreptul
la despăgubiri în urma oricărei legături amoroase sau a tuturor relaţiilor de concubinaj care sfârşesc prost.
 24. Încheierea logodnei este facultativă, căsătoria nefiind condiţionată de aceasta. Având
în vedere că logodna nu este obligatorie şi nici nu obligă practic la încheierea căsătoriei, în
literatura juridică franceză s-a pus în discuţie natura juridică a acestei „obligaţii care nu
obligă la nimic”[54]. În ceea ce ne priveşte, considerăm că logodna este o instituţie sui generis,
pentru încheierea căreia sunt necesare condiţiile cerute în cazul contractelor, însă temeiul
juridic pentru neîndeplinirea obligaţiilor asumate este răspunderea civilă delictuală, respectiv
fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, conform art. 1357 NCC[55]. Logodna are deci o natură
hibridă, fiind exclusă caracterizarea sa ca un contract[56], întrucât s-ar afecta libertatea
dreptului la căsătorie.
Logodna naşte pentru logodnici doar o obligaţie negativă de a se abţine să rupă
logodna abuziv, obligaţia fiind identică cu cea din dreptul comun de a nu comite nicio faptă
ilicită, cu intenţie sau din culpă, care să creeze altuia un prejudiciu.

§2. Ruperea logodnei

25. Aşa cum arătat anterior, dacă unul dintre logodnici rupe logodna, indiferent dacă are
un motiv serios sau nu are niciun motiv şi indiferent cât de aproape este proiectata căsătorie,
el nu poate fi constrâns să încheie căsătoria, întrucât din încheierea logodnei nu se naşte o
astfel de obligaţie, ea fiind contrară dreptului persoanei de a refuza să se căsătorească.
Ruperea logodnei este posibilă oricând şi în orice condiţii, clauza penală stipulată pentru
ruperea logodnei fiind considerată nescrisă. Termenul „nescrisă” se referă la sancţiunea
nulităţii absolute a clauzei respective[57]. Ca urmare, părţile nu pot stabili, din momentul
încheierii logodnei, cuantumul despăgubirilor ce se datorează în cazul ruperii acesteia, pentru
că o clauză penală extrem de oneroasă ar obliga părţile să se căsătorească împotriva voinţei
lor, constituind astfel o încălcare a dreptului la căsătoria liber consimţită.
Ruperea logodnei, ca şi încheierea ei, nu este supusă niciunei formalităţi, fiind aplicabil
principiul mutuus consensus, mutuus dissensus, iar dovada se face cu orice mijloc de probă.

§3. Efectele logodnei

26. Din punct de vedere al efectelor, distingem între efectele logodnei şi efectele ruperii
acesteia.
În primul rând, am arătat că logodna nu produce efecte patrimoniale şi nici nu obligă la
încheierea căsătoriei. În schimb, logodna naşte obligaţia negativă de a nu rupe logodna în
mod abuziv şi, în anumite condiţii, credem că poate constitui o dovadă a existenţei

AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, Dreptul familiei, ed. a 6-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 207.
[53]

PH. MALAURIE, L. AYNÈS, op. cit., p. 55.

[54]

[55]
De altfel, acordarea daunelor-interese pe baza art. 998 C. civ. 1864 s-a regăsit şi
în practica judiciară creată sub acest act normativ (C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU,
AL. BĂICOIANU, op. cit., p. 188 şi practica judiciară acolo citată).
[56]
Pentru a explica această contradicţie internă a logodnei, care este, dar nu este, un contract, unii autori au
încercat o comparaţie cu alte contracte care lasă părţilor libertatea de a se elibera de contractul încheiat, aşa
cum sunt contractul de muncă încheiat pe durată nedeterminată sau vânzarea-cumpărarea pe gustate.
Comparaţia a fost considerată nepotrivită, pentru că există o diferenţă majoră: logodna nu naşte nicio obligaţie
dacă nu este ruptă de o manieră incorectă (PH. MALAURIE,L. AYNÈS, op. cit., p. 59 şi opiniile acolo citate).
E. FLORIAN, Consideraţii asupra..., p. 630.
[57]
convieţuirii dintre cei doi logodnici, deci o bază pentru prezumţia de paternitate faţă de tatăl
din afara căsătoriei (art. 426 NCC).Nicio analogie cu dispozițiile din materia căsătoriei nu
este permisă, cu excepția condițiilor de fond la care legea face referire expresă58.

27. În al doilea rând, efectele ruperii logodnei sunt doar de natură patrimonială şi
constau în restituirea darurilor, despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin ruperea abuzivă a
logodnei şi caducitatea donaţiilor făcute de un terţ viitorilor soţi sau unuia dintre ei, sub
condiţia încheierii căsătoriei (art. 1030 NCC).
Primul efect pe care ruperea logodnei îl produce este restituirea darurilor pe care
logodnicii le-au primit în considerarea logodnei sau, pe durata acesteia, în vederea căsătoriei.
Se observă că legiuitorul nu condiţionează restituirea de existenţa unui abuz, ca urmare,
aceasta se datorează indiferent care a fost motivul despărţirii, dacă a existat sau nu un motiv
şi care parte a avut iniţiativa ruperii logodnei.
Partea care, înainte de încheierea logodnei sau în timpul acesteia, a făcut celeilalte părţi
daruri în considerarea logodnei sau a căsătoriei ce ar fi trebui să urmeze poate cere restituirea
lor, inclusiv pe calea unei acţiuni formulate la instanţa competentă. În cadrul acesteia trebuie
să dovedească, prin orice mijloc de probă, încheierea logodnei, ruperea acesteia şi existenţa
darului făcut celeilalte părţi.
Întrucât legiuitorul a folosit termenul „daruri”atunci când a reglementat obligaţia de
restituire, s-ar putea crede că s-au avut în vedere numai darurile manuale, nu şi donaţiile
făcute înainte sau în timpul logodnei. În sprijinul acestei opinii vine şi principiul
irevocabilităţii donaţiilor, consacrat în art. 1015 NCC, ale cărei excepţii sunt prevăzute expres
şi limitativ în art. 1020[59]. Totuşi, considerăm că interpretarea corectă a textului este cea
sistematică, iar din coroborarea acestui articol cu art. 1030, rezultă soluţia contrară.
Articolul 1030 NCC prevede că donaţiile făcute viitorilor soţi sau unuia dintre ei, sub
condiţia încheierii căsătoriei, nu produc efecte în cazul în care căsătoria nu se încheie. Acest
text se referă la donaţiile făcute de un terţ viitorilor soţi, indiferent dacă sunt sau nu logodiţi,
însă considerăm că aceeaşi raţiune trebuie să existe şi în cazul în care donaţia a fost făcută de
unul dintre logodnici celuilalt, în vederea încheierii căsătoriei.
Concluzionând, arătăm că, în cazul ruperii logodnei, principiul este restituirea darurilor
făcute reciproc de logodnici în considerarea logodnei sau a căsătoriei, iar excepţia sunt
darurile obişnuite, pe care logodnicii sunt îndreptăţiţi să le păstreze. Darurile obişnuite sunt
bunurile de valoare mică sau medie, în funcţie de nivelul de trai al persoanei care le-a făcut,
remise cu ocazii cum ar fi ziua de naştere sau sărbătorile de peste an, ocazii cu care se fac de
obicei cadouri, chiar şi în cazul în care logodna nu ar fi fost încheiată.
Credem că o situaţie specială este cea a inelului de logodnă, care trebuie inclus în
categoria darurilor ce trebuie restituite, mai ales că acesta poate avea pentru cel ce l-a dăruit o
valoare sentimentală, în cazul în care este o bijuterie de familie[60].

58
E. Florian, Dreptul familiei, ediția 5...op.cit., p.25.
[59]
Donaţia poate fi revocată pentru ingratitudine şi pentru neexecutarea culpabilă a sarcinilor din partea
donatarului.
[60]
În doctrina franceză s-a susţinut că inelul de logodnă nu ar trebui restituit dacă vina ruperii logodnei revine
celui ce a oferit inelul, cu excepţia cazului în care acesta este o bijuterie de familie. Credem că, în lipsa unei
prevederi exprese, această distincţie în funcţie de culpă nu se aplică şi în dreptul nostru, deci inelul de logodnă
se va restitui în toate cazurile în care restituirea este solicitată, la fel ca celelalte daruri.
 Darurile se restituie în natură sau, dacă aceasta nu mai este cu putinţă, în măsura
îmbogăţirii. Imposibilitatea restituirii în natură poate rezulta din pieirea, fortuită sau
culpabilă, ori din înstrăinarea bunului. Considerăm că restituirea în echivalent nu trebuia
limitată la măsura în care patrimoniul logodnicului obligat la restituire a cunoscut o
îmbogăţire şi că era echitabil să se restituie valoarea reală a bunului imposibil de restituit.
Aceasta, întrucât, în ambele situaţii (pieire sau înstrăinare), logodnicul este culpabil, în primul
caz de neglijenţă, iar în al doilea de ingratitudine, pentru că a înstrăinat un bun primit în dar
de la logodnicul său.
Nu vedem care a fost justificarea legiuitorului pentru forma în care a reglementat
restituirea în echivalent, mai ales că restituirea darurilor se impune indiferent care a fost
motivul ruperii logodnei. În plus, această reglementare va crea situaţii inechitabile. De
exemplu, dacă logodna se rupe din vina logodnicei care a primit un dar de la logodnicul său,
iar aceasta dovedeşte că bunul primit în dar a pierit, deci nu a cunoscut nicio îmbogăţire, va fi
exonerată de obligaţia de restituire.
Obligaţia de restituire nu există dacă logodna a încetat prin moartea unuia dintre logodnici.
Reglementarea este urmarea firească a caducităţii logodnei în cazul decesului unuia dintre
logodnici. Împărtăşim opinia conturată în jurisprudenţa franceză că, în cazul în care decesul a
fost provocat, accidental sau intenţionat, de un terţ, logodnicul rămas în viaţă are dreptul să
ceară de la acesta despăgubiri materiale constând în cheltuielile făcute în vederea căsătoriei şi
daune morale pentru pierderea şansei pe care ar fi avut-o, după căsătorie, de a beneficia de
obligaţia de ajutor şi de întreţinere ce ar fi existat în sarcina soţului său[61].

28. Cel de-al doilea efect patrimonial al ruperii logodnei este acela că partea care rupe
logodna în mod abuziv sau care în mod culpabil l-a determinat pe celălalt să rupă logodna
poate fi obligată la despăgubiri.
Acţiunea poate fi pornită fie de cel ce a avut iniţiativa ruperii logodnei, fie de cel părăsit şi
se formulează împotriva celuilalt logodnic. Din punct de vedere al calităţii procesuale active,
se observă că oricare dintre logodnici poate introduce acţiunea, indiferent dacă a fost părăsit
nejustificat sau a fost determinat, în mod culpabil, de celălalt logodnic să rupă logodna.
Întrucât în ceea ce priveşte sarcina probei nu sunt prevăzute dispoziţii speciale, urmează a
se aplica regula generală actor incumbit probatio. Ca urmare, partea care formulează cerere
de despăgubiri trebuie să dovedească delictul sau cvasi-delictul celeilalte părţi şi prejudiciul
ce i-a fost cauzat. Fapta ilicită a celui obligat la despăgubiri poate consta fie în ruperea
abuzivă a logodnei, fie în aceea că l-a determinat pe celălalt, în mod culpabil, să rupă
logodna. Credem că poate fi considerată culpă şi ruperea total nejustificată a logodnei, mai
ales dacă aceasta intervine atunci când căsătoria este iminentă.
În cadrul acestei acţiuni se poate solicita restituirea cheltuielilor făcute sau contractate în
vederea căsătoriei, în măsura în care au fost potrivite cu împrejurările, precum şi pentru orice
alte prejudicii cauzate. Existenţa şi întinderea cheltuielilor şi a celorlalte prejudicii se pot
dovedi cu orice mijloc de probă, pentru că între părţi au existat relaţii care împiedică
preconstituirea înscrisurilor. Aceste reguli de probaţiune se aplică însă numai între foştii

PH. MALAURIE, L. AYNÈS, op. cit., p. 63 şi jurisprudenţa acolo indicată. În plus, se arată că jurisprudenţa este
[61]

ezitantă în a recunoaşte acelaşi drept la despăgubiri morale şi în cazul concubinilor.

logodnici; dacă despăgubirile, inclusiv cele contractate în vederea căsătoriei, sunt solicitate
de terţe persoane, chiar şi de părinţii unuia dintre logodnici, se aplică dreptul comun.

§4. Termenul de prescripţie

29. Acţiunea în restituirea darurilor pe care logodnicii le-au primit în considerarea

logodnei sau, pe durata acesteia, în vederea căsătoriei, precum şi acţiunea în despăgubiri
formulate în temeiul articolului anterior sunt supuse unui termen special de prescripţie, mai
scurt decât cel din dreptul comun.
Termenul este de un an şi curge de la ruperea logodnei. Data la care a fost ruptă logodna
se dovedeşte cu orice mijloc de probă. Termenul de un an este un termen de prescripţie supus
dispoziţiilor privind repunerea în termen, suspendarea şi întreruperea (art. 2522, art. 2532-
2543 NCC). Termenul mai scurt a fost prevăzut, în principal, în scopul prezervării probelor.
Fiind admis orice mijloc de probă, cel mai adesea se va folosi dovada cu martori, iar aceasta
este extrem de perisabilă, pentru că se bazează pe percepţia şi memoria persoanelor apropiate
logodnicilor.

Secţiunea a 2-a. Concubinajul

30. Termenul de concubinaj, utilizat în limbajul juridic pentru a desemna o relaţie stabilă
între două persoane de sex diferit care nu sunt legate prin căsătorie, provine din expresia
latină cum cubare,care înseamnă a dormi împreună. Evident că sensul actual al
concubinajului este mult mai larg, neputând fi redus doar la relaţia intimă între persoane.
Concubinajul presupune o convieţuire stabilă, o locuinţă comună, participarea la cheltuielile
comune şi chiar creşterea şi întreţinerea unui copil, deosebirea faţă de căsătorie constând în
lipsa actului juridic, deci a consimţământului de a se căsători şi, totodată, a statutului legal de
persoană căsătorită, cu toate efectele acestuia, respectiv comunitatea de bunuri, cu scutirea de
dovadă pentru bunurile comune, prezumţia de paternitate, obligaţia legală de întreţinere între
soţi etc.
În societatea actuală, un număr tot mai mare de persoane renunţă la căsătorie şi trăiesc în
concubinaj[62], sociologii punând acest fenomen în special pe seama intrării masive a femeilor
pe piaţa muncii şi pe creşterea independenţei lor financiare.
Concubinajul este cunoscut sub diferite denumiri, cum ar fi uniune liberă, uniune în afara
căsătoriei, coabitare, uniune stabilă, căsătorie de fapt, cvasi-căsătorie etc. În esenţă,
concubinajul reprezintă o stare de fapt, chiar dacă o serie de efecte juridice se nasc din
acesta, iar percepţia societăţii româneşti continuă să rămână una negativă, situând partenerii
necăsătoriţi la limita unei situaţii legale. Credem că această situaţie este întreţinută artificial şi
de legiuitor, care nu acceptă nici în anul 2009 existenţa acestui fenomen, pentru că nu

[62]
În România, conform datelor obţinute de Institutul Naţional de Statistică (INS), 828.000 de persoane au
recunoscut că trăiesc în concubinaj. De asemenea, în Marea Britanie, Germania şi Franţa, numărul acestor
cupluri a crescut foarte mult, ceea ce a dus la recunoaşterea legislativă a acestei forme de convieţuire, cu scopul
declarat de a proteja copiii născuţi din concubinaj, dar şi pe partenerii acestei uniuni. De exemplu, în Franţa şi
Germania, numărul uniunilor libere a depăşit 2,5 milioane. În Grecia în schimb, numărul cuplurilor care trăiesc în
concubinaj a rămas relativ mic şi, cu toate acestea, Guvernul elen a înţeles să promoveze o iniţiativă legislativă
cu scopul de a recunoaşte concubinilor aceleaşi drepturi ca şi cuplurilor căsătorite în ceea ce priveşte moştenirea
şi întreţinerea. Înregistrarea concubinajului ar urma să se facă prin act notarial.
foloseşte nicăieri în noul Cod civil acest termen, ci doar face referire la convieţuirea în afara
căsătoriei.
Sensul extins al acestei noțiuni este consacrat și de Curtea Europeană a Drepturillor
Omului care, într-o hotărâre relativ recentă63 a decis că o relaţie de coabitare între persoane de
acelaşi sex reprezintă, în realitate, o viaţă de familie, iar nerecunoașterea acestei uniuni
reprezintă o încălcare a art.8 CEDO care garantează respectarea vieții private și de familie.
Curtea a reținut că Italia nu şi-a îndeplinit obligaţia de a asigura cetăţenilor un cadru juridic
specific care prevede recunoaşterea şi protecţia uniunii lor. Pe de altă parte, Curtea a menținut
poziția sa din deciziile anterioare în care judecătorii au arătat că nu există obligaţia ca statele
membre să asigure dreptul la căsătorie, ci doar o o uniune civilă.
Pentru prima oară în România au fost recunoscute anumite efecte concubinajului prin
noul Cod civil, astfel:
– art. 426 introduce prezumţia de paternitate şi între concubini, cu condiţia dovedirii
convieţuirii în perioada timpului legal al concepţiei şi
– art. 441 prevede că reproducerea umană asistată medical cu terţ donator poate fi
solicitată şi de părinţi (un bărbat şi o femeie) care nu sunt căsătoriţi. Este adevărat că nu se
solicită existenţa unei perioade de convieţuire anterior cererii, aşa cum prevede, de exemplu,
legislaţia franceză, dar credem că legiuitorul a avut în vedere cuplurile căsătorite sau cele de
concubini, pentru că doar acestea pot asigura stabilitatea necesară copilului ce se va naşte
prin aplicarea acestei proceduri.
Legislaţia specială recunoaşte, de asemenea, unele efecte concubinajului. Astfel, Legea nr.
273/2004 reglementează o excepţie de la interdicţia adopţiei multiple şi permite adoptarea
unui copil adoptat de o persoană singură de către persoana de sex opus cu care primul
adoptator are o relaţie stabilă.
Din punct de vedere doctrinar, se observă că autorii definesc şi analizează concubinajul
extrem de sumar, mai ales prin prisma asemănărilor şi deosebirilor ce există în raport cu
căsătoria.
Deşi anterior Codului civil din 2009 nu existau în legislaţie referiri la concubinaj sau la
efectele acestuia, Constituţia şi Codul familiei au prevăzut egalitatea de tratament juridic al
copilului născut din afara căsătoriei cu copilul născut din căsătorie (egalitatea priveşte dreptul
la nume, la întreţinere, drepturile succesorale etc.), singura deosebire fiind cea referitoare la
stabilirea paternităţii. Ca urmare a acestei diferenţe, doar copilul din căsătorie era beneficiarul
prezumţiei de paternitate. Sub influenţa noului Cod civil, şi această diferenţă este parţial
înlăturată, pentru că, aşa cum am arătat, art. 426 permite şi copilului născut de o femeie care a
convieţuit cu presupusul tată în perioada timpului legal de concepţie să invoce beneficiul
acestei prezumţii.
Situaţia copiilor naturali nu a fost întotdeauna identică cu cea a copiilor legitimi. În Evul
Mediu, sub influenţa dreptului canonic, care avea ca scop eradicarea concubinajului şi
menţinerea supremaţiei căsătoriei, garanţie a păstrării averilor şi a autorităţii părinteşti asupra
copiilor, copiii naturali aveau un statut inferior, iar concubinajul era pedepsit.
Codul civil român din 1864 nu recunoştea concubinajul, dar nici nu îl incrimina, singura
piedică în dezvoltarea acestuia fiind menţinerea situaţiei de inferioritate juridică pentru copiii

Oliari ș.a. contra Italiei, cererea nr.18766/11 și 36030/11 din 2015.

63
naturali. Evident că această formă de ignorare a concubinajului însemna, indirect, un mijloc
de luptă împotriva sa, pentru că un copil născut din afara căsătoriei nu avea nicio cale de a se
apăra împotriva părintelui care nu dorea să îl recunoască.
În doctrina franceză[64] s-a arătat că legea are şi rolul de a trasa anumite reguli morale, în
sensul că, atunci când încetează să condamne ceea ce este imoral, multe persoane vor
considera că acea activitate este nevinovată. Aşa fiind, ceea ce legea nu sancţionează, în timp,
devine moral, fapt ce s-a întâmplat cu avortul şi cu concubinajul. Mai mult, s-a susţinut că
asimilarea copiilor naturali cu copiii din căsătorie a acţionat puternic împotriva căsătoriei.
În prezent, faţă de amploarea fenomenului, credem că ignorarea nu mai este posibilă[65],
pentru că se produc numeroase consecinţe, în principal prin naşterea unor copii, dar şi în
planul bunurilor dobândite de concubini şi al altor aspecte ale vieţii în comun.
Concubinajul nu este interzis de lege, dar nici nu i se pot aplica, prin analogie,
dispoziţiile legale referitoare la căsătorie[66]. Între concubini se pot face convenţii, dacă
acestea respectă condiţiile de valabilitate din dreptul comun.
O distincţie importantă s-a conturat în doctrină[67] cu privire la cauza imorală sau ilicită a
contractelor încheiate în scopul începerii sau menţinerii unei relaţii de concubinaj. Astfel, s-a
subliniat că, în cazul contractelor cu titlu oneros, pentru a putea atrage nulitatea absolută,
cauza ilicită trebuie să fi fost cunoscută de cocontractant în momentul încheierii contractului,
protejând astfel partea de bună-credinţă[68]. În cazul contractelor cu titlu gratuit, se consideră
că nu este necesar ca cel gratificat să fi cunoscut cauza ilicită. Practica judiciară a apreciat,
aproape unanim, că un contract încheiat între concubini are o cauză ilicită şi a constatat
nulitatea absolută, fie că a fost vorba despre contracte oneroase, fie cu titlu gratuit[69], deşi
credem că se impuneau soluţii nuanţate, în funcţie de fiecare situaţie în parte.
Bunurile dobândite împreună de concubini fac obiectul proprietăţii comune pe cote-
părţi, iar proba calităţii acestor bunuri şi a cotelor ce revin exclusiv fiecăruia se va face
conform dreptului comun, atât între concubini, cât şi între aceştia şi terţi[70].

PH. MALAURIE, L. AYNÈS, op. cit., p. 19. De reţinut este faptul că în Franţa abia în anul 1972 s-a realizat
[64]

asimilarea copilului din afara căsătoriei cu cel din căsătorie.

[65]
Aceeaşi concluzie apare în doctrina franceză – L.A. BARRIÈRE, Penser le(s) concubinages: la doctrine
française et la concubinagedepuis le Code Napoléon,în Des concubinages, droit interne, droitinternational,
droitcomparé,studii grupate de J. RUBELLIN-DEVICHI, Ed. Litec, Paris, 2002, p. 143.
[66]
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1047/1981, în R.R.D. nr. 2/1982, p. 60; Trib. Mun. Bucureşti, s. a IV-a civ.,
dec. nr. 22/1990, în Dreptul nr. 3/1992, p. 64; C.S.J., s. civ., dec.
nr. 2426/1992, în Dreptul nr. 10-11/1993, p. 22.
[67]
A se vedea I.F. POPA, Discuţii privind cauza morală şi licită în raporturile juridice contractuale dintre
concubini, în Dreptul nr. 10/2001, p. 48. Jurisprudenţa recentă pare a se îndepărta de la linia clasică în care
contractele încheiate între concubini erau considerate a avea cauză imorală; în acest sens, C.A. Piteşti, s. civ.,
mun. şi asig. soc., min. şi fam., dec. nr. 26 din 22 ianuarie 2007, www.justitie-ag.ro/ca_pit/ca_app/.
[68]
În jurisprudenţa franceză mai nouă s-a subliniat că un contract, chiar oneros, poate fi desfiinţat pentru
cauză ilicită, chiar dacă una dintre părţi nu a cunoscut caracterul ilicit sau imoral al cauzei (Cass., 1er civ., 7
octobre 1998, apud A. BÉNABENT, Droit civil. Lesobligations, Ed. Montchrestien, Paris, 1999, p. 132).
[69]
Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 1912/1955, în I. MIHUŢĂ, AL. LESVIODAX, Repertoriu de practică judiciară în
materie civilă a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1952-1969, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,
1970, p. 198; C.A. Ploieşti, s. civ., dec. nr. 211/1998, în C.P.J. 1998, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 198-
199.
[70]
A se vedea F. POPESCU, I. VIDU, Proprietatea comună a concubinilor asupra bunurilor imobile dobândite
împreună prin acte cu titlu oneros. Proba acesteia, în Dreptul nr. 11/2001,
p. 62-68.
Secţiunea a 3-a. Căsătoria

§1. Precizări prealabile

31. Una dintre cele mai vechi instituţii pe care le-a cunoscut societatea umană şi care a
căpătat cele mai diverse forme în funcţie de religie, teritoriu sau epocă istorică este căsătoria.
De la căsătoria impusă de familie şi desfăşurată ca o adevărată ceremonie sacră, religioasă
până la căsătoria liberă (în unele state chiar între persoane de acelaşi sex) şi pur consensuală
de astăzi s-a parcurs un drum lung şi anevoios. Astăzi, legislaţia română reglementează o
formă a căsătoriei care are caracter liber consimţit, laic (civil), bazat pe egalitatea în drepturi
a soţilor atât între ei, cât şi în raporturile faţă de copiii născuţi din căsătorie, iar forma în care
se încheie este considerată de doctrină a fi solemnă, pentru că presupune o serie de formalităţi
cerute pentru validitatea actului juridic.
Căsătoria reprezintă un concept al cărui conţinut s-a modificat fundamental de-a lungul
istoriei. Dacă în dreptul roman esenţa căsătoriei, adică elementul care făcea distincţia între
această instituţie şi concubinaj, era egalitatea de rang social pe care căsătoria o crea între
bărbat şi femeie, pe de o parte, şi între părinţi şi copii, pe de altă parte, în epoca modernă,
esenţa căsătoriei se regăsea în caracterul de indisolubilitate a contractului încheiat între soţi,
în sensul că o căsătorie încheiată cu respectarea condiţiilor de fond şi de formă era socotită ca
fiind încheiată pentru întreaga viaţă, neputând fi desfăcută prin simplul consimţământ al
părţilor, ci numai pentru cauze determinate şi cu intervenţia instanţei de judecată[71].
Legiuitorul contemporan atentează şi la acest principiu al căsătoriei, care pierde tot mai mult
teren şi primeşte o lovitură puternică prin reglementarea divorţului prin consimţământ pe cale
administrativă şi prin procedura notarială.

32. Căsătoria a fost definită ca fiind un contract solemn, prin care bărbatul şi femeia
stabilesc între ei o uniune sancţionată de lege, cu scopul de a trăi împreună[72], însă referirea la
contract a fost criticată, pentru că între cele două instituţii există deosebiri fundamentale[73].
Chiar dacă deosebirile încep să se estompeze prin contractualizarea accentuată pe care o
cunoaşte căsătoria, rămâne mai potrivită definirea căsătoriei ca fiind uniunea liber consimţită
dintre un bărbat şi o femeie, încheiată cu respectarea condiţiilor de fond şi de formă prevăzute
de lege, în scopul întemeierii unei familii.

33. De lege lata, pentru încheierea valabilă a unei căsătorii, legea prevede necesitatea
îndeplinirii următoarelor condiţii: vârsta matrimonială, consimţământul viitorilor soţi şi
diferenţierea sexuală. Acestor condiţii generale li se adaugă condiţiile speciale, prevăzute
numai pentru anumite categorii sociale: minori, cetăţeni străini.
Condiţiile de fond la încheierea căsătoriei pot fi clasificate în biologice şi psihologice.
Sunt condiţii biologice vârsta matrimonială, diferenţierea sexuală şi comunicarea sănătăţii, iar
la condiţiile psihologice se încadrează consimţământul viitorilor soţi.

M.B. CANTACUZINO, Elementele dreptului civil,Ed. All, Bucureşti, 1998,p. 655.

[71]

C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU, op. cit., vol. I, p. 183.

[72]

[73]
Pentru o comparaţie între căsătorie şi contract, a se vedea AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op.
cit., p. 14.În ceea ce privește natura juridică a căsătoriei, în literatura juridică s-a susținut că aceasta este un act
juridic bilateral nepatrimonial și o instituție, adică un statut juridic caracterizat prin drepturi și obligații specifice și
reciproce ale soților, atât în plan personal, cât și patrimonial. M. Avram, Drept civil...op.cit., p.26.
 §2. Vârsta matrimonială (vârsta legală minimă cerută pentru încheierea valabilă a
unei căsătorii)

34. Această condiţie pentru încheierea unei căsătorii este reglementată de

art. 272 NCC[74], care stabileşte vârsta matrimonială sau vârsta minimă de la care o persoană,
indiferent de sex, se poate căsători la 18 ani. Stabilirea unei vârste matrimoniale unice,
indiferent de sex, este dublu fundamentată juridic, pentru că urmăreşte transpunerea în
dreptul intern a unor acte internaţionale, dar şi pentru că asigură respectarea Constituţiei care,
prin art. 16 alin. (1), instituie principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii[75]. La aceasta se mai
adaugă preocuparea legiuitorului ca ambii viitori soţi să aibă, în momentul încheierii
căsătoriei, capacitate deplină de exerciţiu, pentru a exprima un consimţământ valabil şi a
înţelege numeroasele şi importantele consecinţe care se desprind din încheierea căsătoriei[76].
Prevederea unei vârste minime este necesară din raţiuni de ordin biologic şi social-moral,
urmărind a se asigura încheierea căsătoriei între persoane mature din punct de vedere fizic,
biologic şi intelectual. Se apreciază că persoanele care nu au împlinit această vârstă sunt
incapabile să exprime un consimţământ valabil, dar şi să realizeze finalitatea căsătoriei, aceea
a întemeierii unei familii. Vârsta minimă pentru căsătorie se stabileşte în relaţie directă cu
pubertatea reală, care depinde de diferiţi factori, printre care şi cei de ordin climateric sau
fiziologic[77].
Legea nu prevede o vârstă maximă până la care se poate încheia căsătoria, astfel că este
posibilă chiar şi încheierea unei căsătorii in extremis,înainte de moarte, prin care de regulă
se legalizează o convieţuire anterioară. Pentru ca o astfel de căsătorie să fie valabilă, este
necesară îndeplinirea tuturor condiţiilor legale, inclusiv exprimarea unui consimţământ
conştient de către ambii soţi.
Legea nu stabileşte nici o diferenţă maximă de vârstă între soţi, de unde concluzia că
încheierea căsătoriei poate avea loc indiferent de diferenţa de vârstă care există între ei.
Unii autori[78] apreciază însă că o diferenţă de vârstă prea mare între viitorii soţi poate fi un
indiciu că se voieşte încheierea unei căsătorii fictive.

35. Regula care stabileşte vârsta matrimonială la 18 ani cunoaşte şi o excepţie. Astfel,
pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători în
temeiul unui aviz medical, cu încuviinţarea părinţilor săi sau, după caz, a tutorelui şi cu
autorizarea instanţei de tutelă în a cărei circumscripţie minorul îşi are domiciliul. În cazul în
care unul dintre părinţi refuză să încuviinţeze căsătoria, instanţa de tutelă hotărăşte şi asupra
acestei divergenţe, având în vedere interesul superior al copilului.
Acest text permite căsătoria minorului între 16 şi 18 ani, indiferent de sex, cu îndeplinirea
cumulativă a unor condiţii speciale, care se adaugă condiţiilor generale de fond şi de formă

[74]
Art. 272 NCC este reproducerea aproape fidelă a art. 4 C. fam. Textulart. 4 C. fam. a fost modificat prin
Legea nr. 288/2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 4/1953 – Codul familiei (M. Of. 749 din 5
noiembrie 2007). Anterior, vârsta minimă pentru încheierea căsătoriei era diferită, bărbatul putându-se căsători
doar de la 18 ani, iar femeia de la 16 ani şi, pentru motive temeinice, chiar de la 15 ani. Noul Cod civil a preluat
deci această dispoziţie care a înlăturat discriminarea pe motiv de sex ce exista la încheierea căsătoriei.
T. BODOAŞCĂ, Examen de ansamblu...,p. 24.
[75]

T. BODOAŞCĂ, Contribuţii la studiul cerinţelor legale referitoare la vârsta minimă pentru încheierea căsătoriei,
[76]

în C.J. nr. 2/2008, p. 57.

AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 19.
[77]

[78]
A se vedea I.P. FILIPESCU ş.a., Încheierea căsătoriei şi efectele ei,Ed. Academiei, Bucureşti, 1981, p. 30.
prevăzute pentru încheierea căsătoriei. În primul rând, este necesar să existe motive
temeinice care să justifice încheierea căsătoriei înainte de împlinirea vârstei matrimoniale.
Acestea nu sunt indicate de legiuitor, rămânând instanţei de tutelă sesizate în vederea
autorizării acestor căsătorii să le stabilească. În practica administrativă anterioară, care a
evaluat aceste motive temeinice pentru căsătoria unei femei de 15 ani[79], sarcina femeii sau
naşterea unui copil au fost cel mai des întâlnite, aceste motive dovedind şi că viitorii soţi au
atins vârsta pubertăţii, deci pot procrea[80].
A doua condiţie presupune eliberarea unui aviz medical. În tăcerea legii, care nu indică ce
anume trebuie să conţină acest aviz, considerăm că medicul trebuie să ateste atingerea vârstei
nubile de către cei doi viitori soţi, starea generală a sănătăţii lor făcând obiectul condiţiei
generale prevăzute de art. 278 NCC, care impune comunicarea reciprocă a stării sănătăţii.
Întrucât textul noului Cod civil nu a mai reluat formularea anterioară a Codului familiei care
prevedea ca avizul să fie dat de un medic oficial, credem că este întemeiată opinia conform
căreia formularea succintă a legii impune concluzia că este necesar avizul unui medic cu
drept de practică[81], nefiind necesară opinia unui medic specialist sau a unei comisii medicale.
Cea de-a treia condiţie este încuviinţarea părinţilor. Condiţia analizată nu este o noutate
în legislaţia noastră. Articolul 131 C. civ. 1864 prevedea necesitatea ca tatăl şi mama
minorului ce urmează a se căsători să îşi dea consimţământul la încheierea acelei căsătorii. În
perioada cât textul a fost în vigoare (1906-1954)[82], consimţământul părinţilor acoperea un
număr mai mare de situaţii, întrucât vârsta majoratului era de 21 de ani.
În opinia noastră, trebuie să distingem planul etic, moral de cel juridic. Astfel, din punct de
vedere moral, considerăm oportun a se cere încuviinţarea părinţilor pentru încheierea
căsătoriei de către un minor, pentru că „este natural să fie aşa. Părinţii sunt mai în măsură să
judece oportunitatea căsătoriei decât viitorii soţi, care sunt foarte tineri, abia ieşiţi din
copilărie şi adesea orbiţi de pasiune. Căsătoria este un act generator de obligaţii trainice şi
îndelungate: părinţii îşi pot da seama dacă persoana aleasă de copilul lor este demnă să îi
devină tovarăş de viaţă şi sunt în măsură să îl îndrume prin sfaturile şi experienţa lor,
cumpănind prezentul şi viitorul. Aprobarea părinţilor este deci o garanţie căreia legea îi
acordă cea mai mare importanţă”[83].
Din punct de vedere juridic, considerăm că impunerea acestei condiţii reprezintă o limitare
nejustificată a capacităţii de exerciţiu a persoanei minore ce doreşte să se căsătorească, atât
timp cât aceasta va dobândi capacitate deplină de exerciţiu imediat după căsătorie, iar dreptul
de a se căsători este unul strict personal. În plus, noul Cod civil, prin art. 40, prevede
posibilitatea recunoaşterii capacităţii de exerciţiu anticipate minorului care a împlinit 16 ani,
[79]
Căsătoria femeii între 15 şi 16 ani, pentru motive temeinice, cu încuviinţarea primarului general al
municipiului Bucureşti sau preşedintele consiliului judeţean de la domiciliul femeii.
[80]
În acelaşi sens, A.G. GAVRILESCU, Capacitatea de a încheia căsătoria, în Dreptul
nr. 1/2009, p. 119.
F.A. BAIAS, M. AVRAM, C. NICOLESCU, Modificările aduse Codului familiei prin Legea
[81]

nr. 288/2007, în Dreptul nr. 3/2008, p. 14.

[82]
Anterior anului 1906, consimţământul părinţilor era cerut, sub sancţiunea nulităţii, până la vârsta de 25 de
ani pentru bărbaţi şi până la 21 de ani pentru femei. Reducerea vârstei până la care se cerea consimţământul
părinţilor pentru bărbat de la 25 la 21 de ani a fost criticată la vremea respectivă, întrucât s-a arătat că „nu ţine
seamă nici de gravitatea actului, nici de primejdiile la care tinerii pot fi expuşi” (M.B. CANTACUZINO, op. cit., nr. 675,
p. 670).Este important de reținut că, în acea reglementare se vorbea despre consimțământul părințiilor, iar lipsa
lui atrăgea nulitatea absolută a căsătoriei, iar în actuala reglementare este vorba despre încuviințarea părinților,
iar lipsa acesteia atrage nulitatea relativă a căsătoriei.
C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU, op. cit., vol. I, p. 188.
[83]
iar pentru aceste persoane, apreciem, că nu se impun cerințele speciale referitoare la avizul
medical, încuviințarea părinților sau instanței de tutelă, chiar în lipsa unei dispoziții legale
exprese care să excludă categoria minorilor emancipați de la aceste cerințe, întrucât ei au
dobândit capacitatea deplină de exercițiu84
Dreptul părinţilor de a încuviinţa căsătoria copiilor lor minori nu poate fi exercitat abuziv,
astfel că, dacă părinţii refuză să încuviinţeze căsătoria, persoana interesată poate suplini sau
înlătura acest refuz prin intermediul instanţei de tutelă, care hotărăşte asupra acestei
divergenţe având în vedere interesul superior al copilului.Cu toate că încuviințarea este un act
unilateral, în principiu, irevocabil, aceastapoate fi revocată până la data încheierii căsătoriei,
însă revocarea abuzivă poate fi cenzurată de instanță85.
Ultima condiţie prevăzută pentru căsătoria minorului între 16 şi 18 ani este autorizarea
instanţei de tutelă în a cărei circumscripţie minorul îşi are domiciliul[86]. Aceasta are ca scop
protejarea interesului superior al copilului care, uneori, poate să nu fie concordant cu
interesul părinţilor săi. Astfel, de exemplu, părinţii ar putea încuviinţa căsătoria copilului lor
minor numai din considerente financiare, iar instanţa abilitată ar putea aprecia că acea
căsătorie nu este în interesul copilului. Pentru a aprecia în acest sens, instanţa de tutelă va ţine
seama şi de faptul că după încheierea căsătoriei persoana dobândeşte capacitate deplină de
exerciţiu şi nu mai beneficiază de ocrotirea specială prevăzută pentru persoanele cu capacitate
de exerciţiu restrânsă.
Apreciem că actuala formă a legii este superioară celei celei care se regăsea în Codul
familiei anterior anului 2007, întrucât permite căsătoria unui minor în condiţii mai restrictive
şi nu mai cuprinde nicio dispoziţie discriminatorie în funcţie de sexul persoanei. În schimb,
aceasta prezintă şi un minus, anume acela că permite ca, pentru motive temeinice, bărbatul să
se căsătorească de la 16 ani, deci cu doi ani mai devreme decât era permis în legislaţia
anterioară. Această scădere a vârstei minime legale pentru căsătorie la bărbat, chiar şi numai
ca excepţie, este contrară recomandărilor Comitetului pentru Drepturile Copilului, care a
susţinut constant că egalizarea vârstei minime legale pentru căsătorie trebuie să se facă prin
ridicarea vârstei în cazul femeilor, şi nu prin scăderea ei în cazul bărbaţilor[87].
În situaţia în care unul dintre părinţi este decedat sau se află în imposibilitate de a-şi
manifesta voinţa, încuviinţarea celuilalt părinte este suficientă. De asemenea, în cazul în care
după divorţ instanţa hotărăşte ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de unul dintre
părinţi, este suficientă încuviinţarea părintelui care exercită autoritatea părintească. Această
dispoziţie cuprinsă în art. 398 este criticabilă, întrucât asimilează părintele divorţat cu cel
decăzut din drepturi şi reprezintă o sancţiune injustă faţă de acesta. Autoritatea părintească
aparţine în mod natural, prin faptul sângelui, ambilor părinţi şi, potrivit art. 503 NCC, părinţii
o exercită împreună şi în mod egal. Chiar şi după divorţ, autoritatea părintească revine în

84
Această opinie a fost déjà exprimată în dotrină, iar pentru dezvoltarea considerentelor, vezi M. Avram,
Drept civil…op.cit., p.44-46 și E. Florian, Dreptul familiei, ediția 5, …op.cit., p.37.
85
M. Avram, Drept civil…op.cit., p.48-49. În sensul că până în momentul autorizării prin actul instanței de
tutelă, retractarea ar avea semnificația unui refuz, E. Florian, Dreptul familiei, ediția 5, …op.cit., p.39.
[86]
Art. 4 C. fam. prevedea necesitatea obţinerii autorizării direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia
copilului.
[87]
Parag. 16 al Instrucţiunilor generale privind forma şi conţinutul Concluziilor Finale ale celui de-al Doilea
Raport prezentat de Yemen, ţară în care vârsta minimă legală pentru căsătoria bărbaţilor a fost scăzută de la 18
la 15 ani.
comun ambilor părinţi, doar prin excepţie instanţa putând decide exercitarea unilaterală (art.
397 NCC). În aceste condiţii, este firesc ca acest părinte să fie informat şi consultat asupra
lucrurilor importante din viaţa copilului său, iar încheierea unei căsătorii la vârsta minorităţii
este unul dintre lucrurile cele mai importante.
O situaţia specială are copilul lipsit de ocrotire părintească şi care nu a fost pus sub tutelă.
În acest caz, pentru că nu există nici părinţi, nici tutore care să poată încuviinţa căsătoria, este
necesară încuviinţarea persoanei sau a autorităţii care a fost abilitată să exercite drepturile
părinteşti. Aceasta poate fi, potrivit dispozițiilor din Legii nr. 272/2004, preşedintele
consiliului judeţean sau primarul sectorului municipiului Bucureşti, persoana, familia,
asistentul maternal sau şeful serviciului de tip rezidenţial care a primit copilul în plasament.
În cazul nerespectării acestei condiţii de fond, căsătoria încheiată de un minor fără
consimţământul părinţilor este lovită de nulitate relativă, care se acoperă prin împlinirea
vârstei matrimoniale, sarcină sau naşterea unui copil.

§3. Diferenţierea de sex

36. Articolul 277 NCC prevede expres că este interzisă căsătoria între persoane de acelaşi
sex, dar şi dispoziţia că în România aceste căsătorii sau parteneriatele civile încheiate în
străinătate nu sunt recunoscute, indiferent de cetăţenia partenerilor88.
Nici Codul civil anterior şi nici Codul familiei nu cuprindeau o astfel de condiţie pentru
încheierea căsătoriei, considerând-o evidentă[89]. De altfel, diferenţierea de sex a fost
considerată evidentă şi de către redactorii Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi ai
Convenţiei europene a drepturilor omului, care, în art. 16, respectiv
art. 12 nu au simţit nevoia să o prevadă expres, limitându-se la o exprimare implicită. Cu
toate acestea, jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg în legătură cu art. 12 din Convenţie a fost
la debutul său neechivocă, în sensul că acesta vizează „căsătoria tradiţională între două
persoane de sex biologic diferit”[90].
Sfârşitul secolului al XX-lea a fost marcat de o puternică mişcare în favoarea recunoaşterii
juridice a cuplurilor homosexuale, care s-a materializat prin consacrarea parteneriatelor
civile de acest gen în numeroase state: Danemarca în 1989, Norvegia în 1993, Suedia în
1994, Islanda în 1996, Olanda şi Belgia în 1998, Franţa în 1999. S-a deschis astfel calea spre
căsătoriile homosexuale, a căror recunoaştere legală a intervenit în primii ani ai secolului al
XXI-lea în Olanda (2000), Belgia (2003), Canada şi Spania (2005).

88
În sensul că apariția legislațiilor care legiferează căsătoria între persoane de același sex a generat apariția
unor noi arii de protecție în sfera intimității vieții private, anume homosexualitatea și transsexualismul, C.
Jugastru, Dreptul persoanelor. Dreptul obligațiilor secvențe în actualitatea Codului civil, Editura Hamangiu,
București, 2013, p.73 și urm.
[89]
Trib. Suprem, dec. civ. nr. 974/1972, în I.G. MIHUŢĂ, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a
Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1969-1975, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1976, p. 16; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1196/1972, în C.D. 1972, p. 199. În doctrină s-a susţinut că lipsa unei
prevederi exprese a diferenţierii sexuale ca o condiţie de fond pentru căsătorie poate genera ambiguitate în
legătură cu prohibirea, în sistemul de drept românesc, a căsătoriilor dintre persoanele de acelaşi sex. S-a
concluzionat, totuşi, că astfel de căsătorii sunt lovite de nulitate absolută, bazându-se pe textele actelor
normative internaţionale (T. BODOAŞCĂ, Aspecte critice sau controversate în legislaţia şi doctrina românească din
domeniul dreptului familiei cu privire la condiţiile încheierii căsătoriei, în Dreptul nr. 5/2004, p. 129 şi urm.).
[90]
Hotărârea C.E.D.O. din 17 octombrie 1986 în cauza Rees c. Regatului Unit şi Hotărârea din 30 iulie 1998
în cauza Sheffield şi Horsham c. Regatului Unit.
 Curtea Europeană a Drepturilor Omului, deşi acuzată că promovează o filozofie
individualistă[91], s-a menţinut pe o poziţie prudentă şi a refuzat să tranşeze această problemă
în continuă schimbare, lăsând-o, deocamdată, în competenţa statelor.
În schimb, în ceea ce priveşte transsexualii şi posibilitatea lor de a se căsători după
realizarea schimbării de sex şi efectuarea cuvenitelor rectificări în actele de stare civilă,
jurisprudenţa instanţei europene a trecut de la respingerea acestor cereri motivat de
indisponibilitatea statutului persoanei (cauza Rees c. Regatului Unit[92]) la a admite că un
transsexual poate să îşi modifice statutul civil şi să se căsătorească cu o persoană care are
acelaşi sex cu cel pe care transsexualul l-a avut la naştere (cauza Christine Goodwin c.
Regatul Unit[93]), pentru că soluţia contrară ar atinge însăşi esenţa dreptului la căsătorie94.
Pentru cazul în care operaţia de schimbare de sex intervine în timpul căsătoriei, Curtea
Europeană a Drepturilor Omului a trimis pentru soluţionarea acestei probleme la competenţa
statelor şi a refuzat să condamne un stat care obligă la divorţ în cazul schimbării sexului unui
soţ, pentru că soţii nu pot rămâne căsătoriţi dacă sunt de acelaşi sex[95].

37. Mergând împotriva curentului creat prin practica judiciară expusă, legiuitorul român
a enunţat sobru că este interzisă căsătoria între persoane de acelaşi sex, consfinţind astfel
tradiţia de secole a dreptului nostru şi punând capăt oricăror ezitări doctrinare sau tentaţii
jurisprudenţiale. Înţelegând că în contextul actual diferenţierea sexuală a soţilor nu mai este
de domeniul evidenţei şi nu mai poate fi subînţeleasă sau implicită, legiuitorul român a
prevăzut-o expres şi a subliniat-o şi în alte texte legale [art. 258 alin. (4) şi art. 259 alin. (1) şi
(2)]. Ca urmare, este fără dubiu că legiuitorul a dorit să consacre diferenţierea sexuală ca un
element constitutiv, ca o condiţie de fond pentru încheierea căsătoriei[96].

PH. MALAURIE, L. AYNÈS,op. cit., p. 71.

[91]

[92]
Hotărârea C.E.D.O. din 17 octombrie 1986.
[93]
Hotărârea C.E.D.O. din 11 iulie 2002. În speţă, este vorba despre un bărbat căsătorit şi tată a patru copii,
care divorţează şi efectuează operaţia de schimbare de sex. În faţa Curţii Europene, reclamanta s-a plâns de
absenţa recunoaşterii noii sale identităţi sexuale în materie de securitate socială şi pensie, dar şi de încălcarea
art. 12 din Convenţie, pentru că nu i s-a permis căsătoria cu bărbatul cu care trăia de mai mulţi ani. Prin această
hotărâre, Curtea a afirmat că „nu e convinsă că astăzi putem continua să admitem că termenii art. 12 din
Convenţie implică determinarea sexului după criterii pur biologice. Curtea a observat că, atât timp cât un stat
(Marea Britanie – n.n.) autorizează tratamentele şi intervenţiile asupra unei persoane transsexuale, finanţează tot
sau o parte din operaţii şi consimte chiar la inseminarea artificială a unei femei care trăieşte cu un transsexual
(…), este ilogic să refuze a recunoaşte implicaţiile juridice ale rezultatului la care a condus tratamentul”. În
continuare s-a subliniat că, „în fapt, nu s-a dovedit că modificarea condiţiei transsexualilor riscă să antreneze
dificultăţi concrete sau notabile sau aduce atingere interesului public. Cât despre alte consecinţe eventuale,
Curtea consideră că se poate cere, în mod rezonabil, societăţii să accepte anumite inconveniente cu scopul de a
permite acestor persoane să trăiască în demnitate şi respect, conform identităţii sexuale alese de ele cu preţul
unor mari suferinţe”. În final s-a arătat că marja de apreciere a statului nu poate merge până la a interzice practic
exerciţiul dreptului de a se căsători şi a condamnat Marea Britanie pentru că lega dreptul de a se căsători de
sexul biologic avut la naştere.
Pentru o prezentare a evoluției jurisprudenței CEDO în materia dreptului la căsătorie vezi, Al. M. Popescu,
94

O nouă abordare a dreptului la căsătorie în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului,în Dreptul
nr.7/2012, p. 138-144.
[95]
Decizia din 28 noiembrie 2006, pronunţată în cauza Parry c. Regatului Unit. O altă soluţie propusă pentru
această situaţie a fost caducitatea căsătoriei (PH. MALAURIE, L. AYNÈS, op. cit., p. 72) sau introducerea unei noi
cauze de divorţ (a se vedea doctrina franceză citată de A. BÉNABENT, op. cit., p. 40).
[96]
De altfel, Curtea Europeană se menţine încă pe aceleaşi poziţii, subliniind că deschiderea anumitor state
spre căsătoria între persoane de acelaşi sex reflectă viziunea proprie a acelor state asupra căsătoriei, pe care ea
nu înţelege să o adopte; ca urmare, a reţinut că refuzul autorităţilor austriece de a oficia căsătoria între două
persoane de acelaşi sex nu reprezintă o încălcare a art. 12 din Convenţie (Hotărârea din 24 iunie 2010 în cauza
Schalk şi Kopf c. Austriei, în Semainejuridique nr. 1-2/2011).
 Pentru a verifica îndeplinirea acestei condiţii, ofiţerul de stare civilă trebuie să ţină cont de
menţiunile din actele de stare civilă[97] ale viitorilor soţi şi să refuze încheierea căsătoriei dacă,
în conformitate cu aceste menţiuni, cei doi au acelaşi sex. Având în vedere modul în care
legislaţia noastră reglementează rectificarea actelor de stare civilă (art.43 lit.i din Legea
nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă), este posibilă schimbarea menţiunii privind
sexul din actele de stare civilă ale unei persoane pentru a le pune în acord cu starea de fapt
modificată medical. Această schimbare se poate face numai prin hotărâre judecătorească
definitivă. De asemenea, persoana își poate schimba și prenumele, pentru a fi în acord cu noul
sex. Ca urmare, aceasta se va putea căsători cu o persoană având același sex pe care ea l-a
avut la naștere, dar de sex opus celui dobândit pe cale chirurgicală și, ulterior, a rectificării
actelor de stare civilă. Dacă nu admitem această ipoteză, se poate ajunge la negarea dreptului
de a se căsători al unei persoane şi deci la încălcarea art. 12 din Convenţie. Totuși, în doctrină
s-a exprimat opinia în sarcina persoanei care și-a schimbat sexul există obligația de
comunicare a acestei împrejurări viitorului soț, în lipsă, căsătoria fiind anulabilă pentru dol98.
În cazul în care schimbarea sexului intervine în timpul căsătoriei, aceasta devine caducă
întrucât legea română nu permite căsătoriile între persoane de același sex99.
În cazul insuficientei determinări sexuale a unei persoane, încheierea căsătoriei este
posibilă numai după pronunţarea unei soluţii medicale. Încheierea căsătoriei fără îndeplinirea
acestei condiţii atrage sancţiunea nulităţii absolute.

38. În România nu sunt recunoscute căsătoriile dintre persoane de acelaşi sex

încheiate sau contractate în străinătate fie de cetăţeni români, fie de cetăţeni străini. Se
consacră astfel caracterul de ordine publică al acestei condiţii, care devine de esenţa
căsătoriei[100].
De asemenea, legiuitorul a mers mai departe şi a stabilit că nici parteneriatele civile
dintre persoane de sex opus sau de acelaşi sex încheiate sau contractate în străinătate fie
de cetăţeni români, fie de cetăţeni străini nu sunt recunoscute în România. Dacă
înţelegem în oarecare măsură refuzul de a recunoaşte parteneriatele civile dintre persoane de
acelaşi sex, nu înţelegem intransigenţa cu care se înlătură orice efect al parteneriatelor între
persoane de sex opus, despre care nu se poate susţine că ar aduce atingere ordinii de drept din
ţara noastră. Dimpotrivă, credem că în această materie era indicat să se recunoască anumite
efecte[101], de exemplu, în ce priveşte posibilitatea de a adopta sau de a apela la tehnicile de
reproducere medical asistată etc.

§4. Consimţământul la căsătorie

AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU,op. cit., p. 24.

[97]

98
M. Avram, Drept civil…op.cit., p.43 și autorii citați (nota1).
99
E. Florian, Dreptul familiei, ediția 5, op.cit., p.47.
[100]
Faţă de legalizarea în unele state a căsătoriilor între persoane de acelaşi sex, în doctrina franceză s-a
arătat că „Putem face orice cu o lege, pentru că dreptul nu este decât un instrument pus în serviciul aspiraţiilor
individuale şi a mişcărilor colective mai mult sau mai puţin gândite. Dar care e sensul unei astfel de uniuni (...),
cine nu vede că părăsim câmpul naturii pentru cel al artificialului (artificiu juridic – adopţia sau artificiu biologic –
inseminarea medical asistată) şi că această familie constituită din doi taţi sau două mame care cresc copilul lor
nu este decât ficţiune?” (PH. MALAURIE, L. AYNÈS, op. cit., p. 36).
[101]
După modelul francez, care recunoaşte anumite efecte căsătoriilor poligame, atenuând regula de ordine
publică potrivit căreia aceste uniuni sunt interzise în Franţa.
 39. Articolul 271 NCC cuprinde un singur alineat, care prevede că la baza căsătoriei care
se încheie între bărbat şi femeie stă consimţământul personal şi liber al acestora. Textul reia
într-o formă prescurtată dispoziţiile art. 16 C. fam.[102] şi se completează cu dispoziţiile art.
287 alin. (1) NCC, care prevăd că viitorii soţi sunt obligaţi să se prezinte împreună la sediul
primăriei, pentru a-şi da consimţământul la căsătorie în mod public, în prezenţa a doi martori,
în faţa ofiţerului de stare civilă.
Ca în cazul oricărui act juridic, consimţământului valabil exprimat la încheierea căsătoriei
este o condiţie de fond dirimantă, iar absenţa lui este sancţionată cu nulitatea absolută.
Importanţa exprimării libere a consimţământului la căsătorie rezultă şi din faptul că această
condiţie este inserată încuprinsulDeclaraţiei universale a drepturilor omului (art. 16 pct. 2),
care stipulează: „căsătoria nu poate fi încheiată decât cu consimţământul liber şi deplin al
viitorilor soţi”, dar şi înConvenţia ONU privitoare la consimţământul la căsătorie, vârsta
minimă a căsătoriei şi înregistrarea căsătoriei[103], care în art. 1 consacră necesitatea prezenţei
viitorilor soţi în faţa ofiţerului de stare civilă pentru exprimarea consimţământului.
Consimţământul reprezintă exprimarea de către viitorii soţi a voinţei de a se căsători, ca
element fundamental pentru legarea căsătoriei, şi se exprimă prin răspunsul afirmativ pe
care îl dau viitorii soţi la întrebarea ofiţerului de stare civilă sau a celui care oficiază căsătoria
dacă doresc să se căsătorească unul cu celălalt. În cazul persoanelor care nu pot vorbi, el se
poate exprima şi în alt mod, însă trebuie să fie neîndoielnic. Pentru atestarea
consimţământului în cazul surdo-muţilor sau al persoanelor care vorbesc o altă limbă, este
necesară prezenţa unui interpret, împrejurare în legătură cu care se încheie un proces-verbal.
Persoanele care aparţin minorităţilor naţionale pot solicita celebrarea căsătoriei în limba lor
maternă, cu condiţia ca ofiţerul de stare civilă sau cel care oficiază căsătoria să cunoască
această limbă.
Pentru ca actul juridic al căsătoriei să fie valabil încheiat, consimţământul:
– trebuie să fie dat personal de viitori soţi în faţa ofiţerului de stare civilă. Prezenţa
personală a soţilor la încheierea căsătoriei este deci obligatorie, nefiind îngăduită
reprezentarea legală sau convenţională. În doctrină s-a susţinut că soţii trebuie să exprime
consimţământul simultan, ceea ce înseamnă că el urmează a fi exprimat de către ambii soţi la
data celebrării căsătoriei, prin răspunsuri consecutive, la întrebarea ofiţerului de stare civilă
dacă doresc să se căsătorească[104];
– trebuie să fie liber, adică neviciat. Ca în cazul oricărui act juridic, consimţământul
trebuie să nu fie viciat prin eroare, dol[105] sau violenţă, o astfel de căsătorie, potrivit
dispoziţiilorart. 298 NCC, fiind lovită de nulitate relativă. În practică, viciul de consimţământ
[102]
Art. 16 alin. (1) C. fam. avea următorul cuprins: „Căsătoria se încheie prin consimţământul viitorilor soţi.
Aceştia sunt obligaţi să fie prezenţi împreună, însoţiţi de doi martori, la sediul primăriei, pentru a-şi da
consimţământul personal şi în mod public în faţa ofiţerului de stare civilă”.
[103]
Convenţia a fost adoptată la data de 7 noiembrie 1962. România a aderat la această convenţie prin Legea
nr. 116/1992 (M. Of. nr. 330 din 24 decembrie 1992), cu rezerva art. 1 pct. 2, respectiv nu a acceptat posibilitatea
încheierii căsătoriei prin reprezentant nici chiar în situaţii excepţionale.
AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 22.
[104]

[105]
În această materie, noul Cod civil nu s-a inspirat din Codul civil francez care, în art. 180, a omis intenţionat
să înscrie dolul ca viciu de consimţământ, motivat de dificultatea de a distinge între artificiile normale ce intră în
arta de a seduce şi a place şi manoperele dolosive, dar şi din dorinţa de a nu sufoca instanţele. Oricum, în
practică, dacă inducerea în eroare vizează calităţile esenţiale, anularea căsătoriei este pronunţată pe motivul
vicierii consimţământului prin eroare. Excluderea dolului dintre viciile de consimţământ la căsătorie are în Franţa
o tradiţie veche, consacrându-se chiar adagiul că „în căsătorie, înşeală cine poate” („dans le mariage, il trompe
quipeut”) – A. BÉNABENT, op. cit., p. 54.
cel mai des întâlnit este dolul prin omisiune, respectiv ascunderea de către femeie a stării de
graviditate rezultată din relaţiile intime avute înainte de căsătorie cu alt bărbat decât soţul
ei[106] ori ascunderea unei boli grave incompatibile cu desfăşurarea normală a vieţii de
familie[107] etc. Eroarea constituie viciu de consimţământ numai atunci când priveşte
identitatea fizică a viitorului soţ [art. 298 alin. (2) NCC], iar viciul violenţei poate apărea sub
forma constrângerii fizice sau morale a unuia dintre viitorii soţi. Constrângerea poate fi
exercitată de către partener, de către părinţi sau de alte persoane. Violenţa fizică este greu de
conceput, datorită faptului că exprimarea consimţământului se face în faţa ofiţerului de stare
civilă, care verifică existenţa şi libertatea acestuia, însă în practica judiciară regăsim nulitatea
căsătoriei determinată vicierea consimţământului prin constrângere morală, de exemplu, în
cazul în care consimţământul unuia dintre soţi a fost viciat prin violenţa exercitată de tatăl
acestuia[108]. O astfel de situaţie trebuie analizată având în vedere dispoziţiile
art. 1219 NCC, care prevede că simpla temere izvorâtă din respect, fără să fi fost violenţă, nu
atrage anularea contractului. Această dispoziţie se aplică şi în cazul căsătoriei, astfel că,
pentru a exista constrângere morală, tatăl sau ascendenţii unuia dintre soţi trebuie să fi
exercitat efectiv o ameninţare cu un pericol grav şi iminent pentru viaţa, persoana, onoarea
sau bunurile soţului respectiv sau ale unor persoane apropiate (art. 1216 NCC)[109];
– trebuie să fie dat în mod public, în prezenţa a doi martori, în faţa ofiţerului de stare
civilă. Această cerinţă relativă la consimţământ se regăseşte în secţiunea referitoare la
formalităţile pentru încheierea căsătoriei, în art. 287 NCC, întrucât consimţământul constituie
în acelaşi timp o regulă de formă şi una de fond[110]. Momentul în care trebuie dat
consimţământul este cel al celebrării căsătoriei, nicio promisiune sau formalitate anterioară,
logodnă sau declaraţie de căsătorie neavând valoare juridică.
Lipsa consimţământului la căsătorie ar putea apărea sub forma lipsei materiale sau a lipsei
psihice. Lipsa materială a consimţământului nu poate apărea în practică, pentru că ar însemna
încheierea unei căsătorii, chiar dacă unul sau ambii soţi nu
şi-au exprimat consimţământul, respectiv nu au răspuns sau au declarat expres că nu doresc
să se căsătorească. În ceea ce priveşte lipsa psihică a consimţământului, aceasta poate apărea
în cazul alienaţilor şi al debililor mintali, precum şi al celor lipsiţi vremelnic de facultăţile
mintale. Aceste persoane ar putea răspunde afirmativ la întrebarea ofiţerului de stare civilă,
dar consimţământul nu este valabil, pentru că aceste persoane sunt lipsite de discernământ.
Potrivit art. 276 NCC, este interzis să se căsătorească alienatul mintal şi debilul mintal.
Întrucât interdicţia este absolută, aceste persoane nu se pot căsători nici în momente de
luciditate şi chiar dacă nu sunt puse sub interdicţie, pentru că nu pot atinge scopul pentru care
se încheie căsătoria, acela al întemeierii unei familii, iar descendenţa lor este nesănătoasă.
Persoana majoră pusă sub interdicţie nu se poate căsători, întrucât nu are discernământ, iar
art. 164 NCC prevede că punerea sub interdicţie vizează persoanele care nu se pot îngriji de
interesele lor din cauza alienaţiei sau debilităţii mintale.

[106]
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1049/1976, în C.D. 1976, p. 160.
[107]
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 2042/1976, în R.R.D. nr. 5/1977, p. 67.
[108]
Trib. jud. Cluj, col. I, dec. nr. 1246/1961, în L.P. nr. 12/1961, p. 103-104.
[109]
O astfel de interpretare a fost dată art. 1114 C. civ. francez, care are o redactare asemănătoare cu cea a
art. 1216 NCC.
PH. MALAURIE, L. AYNÈS, op. cit., p. 74.
[110]
 Noul Cod civil nu a preluat dispoziţia din art. 9 C. fam. care interzicea căsătoria celor
lipsiţi vremelnic de facultăţile mintale cât timp cât nu au discernământ, dar
art. 299 NCC prevede că este anulabilă căsătoria încheiată de persoana lipsită vremelnic de
discernământ. Oricum, era evident că aceste persoane nu se pot căsători valabil, întrucât, în
acele perioade, nu au posibilitatea de a-şi manifesta un consimţământ conştient. Se află într-o
asemenea situaţie cei aflaţi în stare de ebrietate totală, hipnoză, sugestie etc.
Lipsa intenţiei de a întemeia o familie şi încheierea căsătoriei cu alt scop decât cel firesc
nu echivalează cu lipsa sau cu vicierea consimţământului, ci atrage nulitatea căsătoriei ca
fictivă sau simulată[111].

§5. Căsătoria postumă

40. Căsătoria postumă este prevăzută în art. 171 C. civ. francez, care a generalizat şi
permanentizat această formă de căsătorie apărută în Franţa în perioada interbelică, cu scopul
legitimării copiilor născuţi după decesul tatălui lor în război.
Condiţiile cerute pentru a se putea încheia căsătoria cu un mort sunt:
– certitudinea existenţei consimţământului dat în vederea căsătoriei de către logodnicul
decedat, dovedit prin îndeplinirea formalităţilor oficiale. Doctrina a arătat că, cel mai adesea,
aceste formalităţi constau în publicarea intenţiei de a se căsători[112];
– dispensa acordată de Preşedintele Republicii, care are scopul de a verifica existenţa
consimţământului, a motivelor temeinice care justifică cererea, precum şi inexistenţa unor
condiţii familiale care fac inoportună această căsătorie;
– existenţa unor motive temeinice, acestea fiind, de cele mai multe ori, sarcina logodnicei
sau un copil din afara căsătoriei a cărei legitimare se impune.
Această căsătorie nu produce efecte patrimoniale între soţi, ci doar dreptul de a purta
numele soţului decedat. Efectele care încearcă să justifice această căsătorie se referă la
legitimarea copiilor naturali.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că această instituţie este inacceptabilă, ea fiind contrară
scopului căsătoriei, acela de a întemeia o familie, şi oricărei reguli referitoare la
consimţământ, care trebuie să fie personal şi actual. Ea nu ar avea nicio raţiune în conjunctura
legislativă actuală din ţara noastră, care creează un statut identic pentru copilul născut în
căsătorie şi cel născut în afara căsătoriei[113]. De altfel, legiuitorul român, a instituit în noul
Cod civil o reglementare care ar putea soluţiona cel puţin o parte dintre cazurile în care se
impune legitimarea unui copil. Astfel, prin art. 426 s-a extins prezumţia de paternitate şi faţă
[111]
Această problemă nu este extrem de acută în ţara noastră, spre deosebire de ţările în care imigraţia este
masivă, iar căsătoriile fictive, având drept unic scop dobândirea unei cetăţenii, sunt atât de numeroase, încât au
dus la reformarea legislaţiei şi a practicii judiciare. De exemplu, în Franţa, necesitatea împiedicării acestor
căsătorii a impus adoptarea unor măsuri legislative deosebite: prelungirea termenului după care se obţine dreptul
de rezidenţă în urma căsătoriei la 4 ani, incriminarea ca infracţiune a faptei persoanei care se căsătoreşte în
acest scop (art. L 623-1 din Codul străinilor) şi deschiderea unui drept de opoziţie pentru Ministerul Public (art.
175-2 C. civ. francez).
PH. MALAURIE, L. AYNÈS, op. cit., p. 64.
[112]

[113]
În Franţa, regimul nu este identic, dar este comparabil, multe dintre diferenţele de regim existente de-a
lungul timpului fiind eliminate. Doctrina franceză critică această instituţie, care nu mai există în nicio altă
legislaţie, arătând că esenţa ei este condamnabilă: „ce semnificaţie matrimonială are căsătoria cu un mort, care
încetează în momentul în care se încheie? Căsătoria este o instituţie a vieţii, nu a morţii. Este o diferenţă
esenţială între căsătoria in articulomortisşi căsătoria cu un mort. Oricât ar fi de scurtă, căsătoria in extremis se
face cu o persoană vie. (…) Căsătoria postumă este fără îndoială ultima manifestare a legăturii stabilite de mult
timp între legitimare şi căsătorie (ibidem).
de pretinsul tată, respectiv aceasta se aplică dacă se dovedeşte că pretinsul tată a convieţuit cu
mama copilului în perioada timpului legal al concepţiunii. Prezumţia este înlăturată dacă
pretinsul tată dovedeşte că este exclus ca el să îl fi conceput pe copil.

§6. Impedimente la încheierea căsătoriei

41. Impedimentele sunt condiţii de fond formulate negativ, ele sunt expres prevăzute în
art. 273-276 NCC, iar în prezenţa lor căsătoria nu se poate încheia[114].
6.1. Bigamia sau existenţa unei căsătorii anterioare în fiinţă
42. Existenţa unei căsătorii anterioare constituie un impediment la încheierea căsătoriei
menit a realiza principiul monogamiei, ca unul dintre principiile fundamentale ale
căsătoriei. Interdicţia a fost cuprinsă în art. 273 NCC, care prevede că „Este interzisă
încheierea unei noi căsătorii de către persoana care este căsătorită”.
În concluzie, persoanele care doresc să se căsătorească trebuie să fie celibatare, divorţate
sau văduve.
Nesocotirea acestei interdicţii este sancţionată cu nulitatea absolută[115] a celei de-a doua
căsătorii, atrăgând însă şi sancţiuni penale, întrucât fapta constituie infracţiunea de bigamie
(art. 303 C. pen.). Nulitatea absolută a celei de-a doua căsătorii nu este înlăturată nici de
desfacerea primei căsătorii prin divorţ, pentru că starea de persoană căsătorită interesează la
data încheierii celei de-a doua căsătorii. Ca urmare, vor fi întrunite elementele constitutive ale
infracţiunii de bigamie dacă încheierea celei de-a doua căsătorii are loc înainte de a fi
desfăcută prima căsătorie prin divorţ. Nu va exista bigamie atunci când prima sau cea de-a
doua căsătorie a fost declarată nulă, dar pentru alt motiv decât bigamia.
În cazul în care soţul unei persoane declarate moartă116 s-a recăsătorit şi, după aceasta,
hotărârea declarativă de moarte este anulată, noua căsătorie rămâne valabilă, dacă soţul celui
declarat mort a fost de bună-credinţă. Prima căsătorie se consideră desfăcută pe data
încheierii noii căsătorii. Această soluţie a fost adoptată de legiuitor prin art. 293 alin. (2) NCC
tocmai pentru evitarea bigamiei. Întrucât principiul monogamiei este unul de ordine publică,
impedimentul izvorât din existenţa unei căsătorii anterioare se impune şi străinilor care ar
dori să se căsătorească pe teritoriul ţării noastre, chiar dacă, după legea lor naţională, se
admite căsătoria poligamă sau poliandră. Cei căsătoriţi cu mai multe persoane (legea
naţională permiţând aceasta în temeiul dispoziţiilor de drept internaţional privat, statutul
familial fiind reglementat de lexpatriae) nu vor fi consideraţi bigami în sensul legii române[117

[114]
În literatura juridică (I.P. FILIPESCU, A.I. FILIPESCU, Tratat de dreptul familiei, ed. a 8-a,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 27) se amintea despre un alt impediment la căsătorie, şi anume „lipsa
aprobării Ministerului Apărării Naţionale”. Acesta era reglementat de dispoziţiile art. 29 lit. f) din Legea nr.
80/1995 privind statutul cadrelor militare, prin care se statuează că este condiţionată încheierea căsătoriei unei
persoane apatride sau a uneia care nu are exclusiv cetăţenia română cu un cadru militar în activitate de
obţinerea aprobării prealabile a ministrului apărării naţionale. Aceeaşi interdicţie era stabilită şi în ceea ce-i
priveşte pe preoţii militari. În literatura juridică a fost criticată această dispoziţie ca fiind neconstituţională şi
contrară dispoziţiilor actelor normative internaţionale la care România este parte. Pentru dezvoltări, a se vedea T.
BODOAŞCĂ, Unele aspecte critice sau controversate din doctrina şi legislaţia românească din domeniul dreptului
familiei, în Dreptul nr. 3/2004, p. 107-109. Textul legal indicat a fost abrogat prin Legea nr. 81/2007 (M. Of. nr.
236 din 5 aprilie 2007).
[115]
C.S.J., s. civ., dec. nr. 1572/1995, înB.J. 1995, Ed. Proema, Baia Mare, 1996, p. 67-71.
116
Pe larg despre declararea decesului unei persoane,O. Ungureanu, C. Munteanu, op.cit., p.128.
AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 28.
[117]
]
.
6.2. Rudenia
43. Articolul 274 NCC interzice încheierea căsătoriei între rudele în linie dreaptă,
precum şi între cele în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv.
Reglementarea unei căsătorii exogene este urmarea faptului, demonstrat ştiinţific, că
descendenţa din rude apropiate este nesănătoasă. Totodată, impedimentul are şi raţiuni de
ordin moral, fiindcă astfel de relaţii incestuoase între rudele apropiate ar influenţa în mod
negativ familia.
Interdicţia vizează rudele în linie dreaptă, care nu se pot căsători indiferent de gradul de
rudenie, şi rudele în linie colaterală până la gradul al patrulea inclusiv, adică fraţii şi surorile,
unchii sau mătuşile, pe de o parte, şi nepoţii, pe de alta, şi, de asemenea, verii primari.
Impedimentul subzistă indiferent dacă rudenia este din căsătorie sau din afara căsătoriei. De
asemenea, este indiferent dacă fraţii sunt fraţi buni, uterini sau consangvini, căsătoria între ei
nu se poate încheia.
O problemă viu discutată în doctrină a fost cea a rudeniei de fapt, nestabilită în condiţiile
prevăzute de lege. Este această legătură de sânge neevidenţiată în actul de stare civilă al
persoanei un impediment la căsătorie sau nu? Într-o primă opinie,
s-a susţinut că filiaţia din afara căsătoriei nestabilită legal nu constituie impediment la
căsătorie, pentru că ofiţerul de stare civilă nu are atribuţia de a o stabili cu ocazia celebrării
căsătoriei[118].
În opinia devenită azi majoritară, se susţine soluţia contrară, conform căreia legătura de
rudenie, chiar nestabilită legal, constituie impediment la căsătorie, cel puţin atunci când
legătura de rudenie este de notorietate şi concordă cu folosirea stării civile a acelei
persoane[119]. Această opinie este mult mai raţională şi conformă cu scopul pentru care
impedimentul a fost instituit. A permite o căsătorie între rude foarte apropiate, numai pentru
că această legătură nu a fost stabilită legal, ar avea consecinţe negative asupra întregii ordini
de drept, relaţiile incestuoase fiind interzise de lege, dar şi asupra copiilor ce ar rezulta din
această căsătorie. Nici faptul că opinia acordă ofiţerului de stare civilă o competenţă mult mai
extinsă decât are în mod firesc nu reprezintă un argument împotriva acestei soluţii, pentru că
orice abuz al său va fi adus la cunoştinţa instanţei de tutelă de către părţile interesate, iar
aceasta va avea ultima decizie.
Prin excepţie, căsătoria între rudele în linie colaterală de gradul al patrulea poate fi
autorizată de instanţa de tutelă în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul cel care cere
încuviinţarea, dacă există motive temeinice. Instanţa se va putea pronunţa pe baza unui aviz
medical special dat în acest sens.
După ce în sistemele juridice medievale, în care Biserica juca un rol important, căsătoriile
între rude erau interzise până la un grad foarte îndepărtat[120], tendinţa legislaţiilor moderne
[118]
În sensul că rudenia din afara căsătoriei trebuie constatată regulat pentru a constitui impediment la
încheierea căsătoriei, a se vedea D. ALEXANDRESCO, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român în
comparaţie cu legile vechi, tom I, partea a II-a, Iaşi, 1886,
p. 21.
[119]
A se vedea C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU, op. cit.,p. 197;
I.P. FILIPESCU, A.I. FILIPESCU, op. cit., p. 36; AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 28; H., L. MAZEAUDşi J.
MAZEAUD, Leçons de droit civil, vol. II, Ed. Montchrestien, Paris, p. 772.
[120]
Ibidem.
este aceea de a restrânge cercul persoanelor care nu se pot căsători doar la rudele în linie
dreaptă şi la gradele foarte apropiate în linie colaterală. Ca urmare, s-a instituit şi această
excepţie, conform căreia rudele în linie colaterală de gradul patru se pot căsători doar dacă
sunt îndeplinite, pe lângă condiţiile generale, şi condiţiile speciale cuprinse în textul analizat.
Acestea sunt: existenţa unor motive temeinice, un aviz medical special dat în vederea
căsătoriei şi autorizarea instanţei de tutelă pronunţată pe baza avizului medical. De asemenea,
nu mai există impedimentul la căsătorie rezultat din afinitate, impediment cuprins în Codul
civil de la 1864, dar abrogat de Codul familiei121.
Regulile privind interzicerea căsătoriei între rude se aplică şi la rudenia din adopţie. În
Codul familiei, interdicţia de a se căsători a persoanelor legate prin adopţie era cuprinsă în
art. 7 şi era mult mai restrânsă, limitându-se la rudenia în linie dreaptă şi la rudenia în linie
colaterală de gradul al doilea. Noul Cod civil a extins impedimentul la căsătorie şi la rudele
din adopţie, ca urmare, cei deveniţi prin adopţie rude în linie dreaptă sau în linie colaterală
până la al patrulea grad inclusiv, nu se pot căsători. Prin excepţie, se pot căsători cei deveniţi
prin adopţie veri primari, deci rude de gradul al patrulea în linie colaterală, însă numai dacă
există motive temeinice, un aviz medical special şi autorizarea instanţei de tutelă. Interzicerea
căsătoriei este incidentă şi în raporturile dintre adoptat şi rudele sale fireşti, impedimentul la
căsătorie fiind singurul efect al rudeniei fireşti care se păstrează după încheierea adopţiei.
Asimilarea rudeniei din adopţie cu cea de sânge este firească, având în vedere că adopţia
reglementată de Codul civil este una cu efecte depline de filiaţie, aşa cum rezultă din
dispoziţiile art. 470. Pe de altă parte, raţiunile morale subzistă şi în cazul adopţiei, pentru că
relaţiile intime între persoanele devenite prin adopţie fraţi sau alte rude apropiate ar putea
tulbura familia, având efecte negative asupra copiilor ce ar putea rezulta din această căsătorie.
În ceea ce privește reproducerea umană asistată medical, nu se poate stabili nicio legătură
de filiație nu se poate stabili între terțul donator și copil. Pentru a preveni posibilitatea
încheierii unor căsătorii între rude în grad prohibit de lege cu toate efectele negative posibile
moral, etic și medical, susținem opinia exprimată în doctrină că aceasta este una dintre
situațiile de excepție în care confidențialitatea datelor donatorului poate și trebuie să fie
nesocotită, cu mențiunea că aceste date ar trebui transmise în baza autorizării instanței și
numai autorității competente, respectiv ofițerului de stare civilă care oficiază căsătoria122
6.3. Tutela
44. Potrivit art. 275 NCC, căsătoria este oprită între tutore şi persoana minoră care se află
sub tutela sa. Impedimentul rezultat din tutelă este instituit din raţiuni morale şi de protecţie a
minorului pus sub tutelă. Tutorele are asupra minorului pus sub tutela sa toate drepturile şi
îndatoririle ce intră în conţinutul autorităţii părinteşti, ca urmare, va avea şi un ascendent
moral asupra acestuia, ascendent de care ar putea profita pentru a capta şi sugestiona voinţa
minorului spre o căsătorie care i-ar produce prejudicii morale sau materiale. După ce ocrotitul

Jurisprudența CEDO este în același sens, respectiv că interdicția de căsătorie între afini (socri și noră sau
121

ginere) nu vizează vreun scop util ordinii publice și reprezintă o violare a art.12. Cauza B. și L. contra Marii
Britanii, hotărârea din 13 septembrie 2005 citată de M. Avram, Drept civil…op.cit., p.42 nota 1.

E. Florian, Dreptul familiei, ediția 5, …op.cit., p.43-44 și M. Avram, Drept civil…op.cit., p.58.
122
devine major sau după ce a încetat tutela, iar instanţa de tutelă a dat tutorelui descărcarea de
gestiune, căsătoria se poate încheia, cu respectarea condiţiilor generale de fond şi de formă.
6.4. Alienaţia şi debilitatea mintală
45. Raţiunile instituirii acestui impediment la încheierea căsătoriei sunt multiple (art. 276
NCC). În primul rând, din punct de vedere biologic şi medical, s-a constatat că aceste
persoane au o descendenţă nesănătoasă, fapt ce poate avea consecinţe negative asupra întregii
familii. În al doilea rând, alienaţii sau debilii mintali nu exprimă un consimţământ valabil,
pentru că ei nu au discernământ, iar aceste raţiuni de natură psihică pledează pentru
interzicerea căsătoriei. Nu în ultimul rând, se reţine şi argumentul că persoanele afectate de o
boală atât de gravă nu pot atinge scopul în care se încheie căsătoria, acela al întemeierii unei
familii.
Codul familiei prevedea acest impediment în art. 9, în care era inclusă şi interdicţia de a se
căsători a celui lipsit vremelnic de facultăţile mintale, cât timp nu avea discernământul
faptelor sale. Renunţarea la această dispoziţie nu aduce validitatea căsătoriei încheiate de
aceste persoane, pentru că în art. 299 NCC se prevede expres că este lovită de nulitate relativă
căsătoria încheiată de persoana lipsită vremelnic de discernământ. Separarea celor două
dispoziţii este justificată de sancţiunea diferită aplicabilă fiecăreia. Astfel, dacă în cazul
alienaţilor sau debililor mintali căsătoria este lovită de nulitate absolută, căsătoria încheiată
de o persoană lipsită vremelnic de discernământ este afectată de nulitate relativă.
Alienaţii sau debilii mintali nu se pot căsători indiferent dacă sunt puşi sub interdicţie sau
nu şi indiferent dacă se găsesc într-un moment de luciditate, pentru că acesta nu este suficient
pentru a susţine viaţa de familie.
Încheierea unei căsătorii de către alienatul sau debilul mintal atrage sancţiunea nulităţii
absolute, motivat de lipsa totală a discernământului.

§7. Condiţii de formă la încheierea căsătoriei

46. Formalităţile prevăzute pentru încheierea căsătoriei au un triplu rol: acela de a atrage
atenţia persoanelor implicate asupra importanţei actului încheiat, de a realiza publicitatea care
să permită persoanelor interesate să formuleze opoziţii şi să împiedice orice căsătorie ce
încalcă cerinţele legale şi asigurarea probei căsătoriei prin intermediul actelor de stare civilă.
Codurile civile din Europa secolului al XIX-lea au reglementat pentru încheierea căsătoriei
o procedură solemnă, cu scopul de a suplini ceremonia religioasă, care a fost mult timp
singura obligatorie[123].
Condiţiile de formă prevăzute de noul Cod civil pentru încheierea căsătoriei sunt cele
reglementate de Codul familiei, singura noutate fiind includerea în declaraţia de căsătorie a
consimţământului părintelui sau tutorelui în cazul căsătoriei unui minor, precum şi a
regimului matrimonial ales de viitorii soţi. De asemenea, comunicarea stării sănătăţii,
consacrată ca o condiţie de fond în legislaţia anterioară, a fost inclusă între condiţiile de fond.
7.1. Declaraţia de căsătorie

A. BÉNABENT, op. cit., p. 59.

[123]
 47. Articolul 280 NCC prevede că cei care vor să se căsătorească vor face personal
declaraţia de căsătorie, potrivit legii, la primăria unde urmează a se încheia
căsătoria.Declaraţia de căsătorie se face în scris şi personal, completarea sau depunerea ei
prin reprezentant legal sau convenţional nefiind posibilă. Declaraţia de căsătorie nu produce
efecte juridice în ceea ce priveşte căsătoria, încheiere ei fiind subordonată exclusiv
consimţământului exprimat în faţa ofiţerului de stare civilă la data celebrării căsătoriei.
Textul urmează a fi coroborat cu dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 119/1996, care permite
întocmirea declaraţiei de căsătorie şi la serviciul public comunitar local de evidenţă a
persoanelor sau, după caz, la misiunea diplomatică ori oficiul consular unde urmează a se
încheia căsătoria. În declaraţia de căsătorie, viitorii soţi vor arăta că nu există niciun
impediment legal la căsătorie şi vor menţiona numele de familie pe care îl vor purta în timpul
căsătoriei, precum şi regimul matrimonial ales.
Pentru motive temeinice, dacă unul dintre viitorii soţi se află în imposibilitatea de a se
deplasa la sediul serviciului public comunitar local de evidenţă a persoanelor sau, după caz, al
primăriei competente, declaraţia de căsătorie se poate face şi în afara sediului, în faţa
ofiţerului de stare civilă.
Ofiţerul de stare civilă care primeşte declaraţia de căsătorie solicită viitorilor soţi să
prezinte actele de identitate, certificatele de naştere, certificatele medicale privind starea
sănătăţii acestora, precum şi:
a) autorizarea instanţei de tutelă în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul cel care cere
încuviinţarea pentru încheierea căsătoriei, în cazul existenţei unor impedimente rezultate din
rudenia firească sau adopţie, în condiţiile prevăzute de lege;
b) avizul medical, dovada încuviinţării părinţilor ori, după caz, a tutorelui şi autorizarea
instanţei de tutelă în a cărei circumscripţie minorul îşi are domiciliul pentru încheierea
căsătoriei, în cazul existenţei unor impedimente legate de vârsta matrimonială;
c) hotărârea judecătorească de desfacere sau anulare a căsătoriei anterioare sau certificatul
de deces al soţului anterior;
d) certificatele medicale dovedind starea sănătăţii viitorilor soţi;
e) decizia pentru încuviinţarea căsătoriei înainte de expirarea termenului de 10 zile,
prevăzut de lege, dacă este cazul [art. 283 alin. (4) NCC şi art. 27 din Legea
nr. 119/1996];
Declaraţia de căsătorie se poate face şi în afara sediului primăriei, în cazurile prevăzute de
lege. O astfel de situaţie este cea în care, din motive temeinice, unul dintre soţi se află în
imposibilitate de a se prezenta. Art. 27 alin. (2) din Legea nr. 119/1996 prevede că în astfel de
cazuri, cu aprobarea primarului, căsătoria se poate încheia în afara sediului, deci cu atât mai
mult se poate face în afara sediului primăriei declaraţia de stare civilă, care nu produce
consecinţe juridice atât de importante.
Atunci când viitorul soţ este minor, părinţii sau, după caz, tutorele vor face personal o
declaraţie prin care încuviinţează încheierea căsătoriei. Dacă nu există nici părinţi, nici tutore
care să poată încuviinţa căsătoria, este necesară încuviinţarea persoanei sau a autorităţii care a
fost abilitată să exercite drepturile părinteşti.
Sub reglementarea Codului familiei modificat prin Legeanr. 288/2007, s-a susţinut[124] că

F.A. BAIAS, M. AVRAM, C. NICOLESCU, op. cit., p. 22; AL. BACACI,V.C. DUMITRACHE,
[124]
încuviinţarea părinţilor se poate da prin declaraţie la serviciul de stare civilă, prin act autentic
notarial sau verbal în timpul oficierii căsătoriei. De lege lata, această aserţiune nu mai este
valabilă, întrucât se prevede expres necesitatea ca părintele sau tutorele să dea personal o
declaraţie prin care încuviinţează căsătoria, în acelaşi timp cu viitori soţi. În sprijinul acestei
interpretări vine şi art. 283 alin. (2) NCC, care arată că extrasul din declaraţia de căsătorie
care se afişează în loc special amenajat va cuprinde, în mod obligatoriu, şi încuviinţarea
părinţilor sau a tutorelui.
De regulă, declaraţia de căsătorie se întocmeşte de către cei care vor să se căsătorească la
serviciul de stare civilă unde urmează a se încheia căsătoria şi care poate fi, la alegere, cel al
domiciliului sau al reşedinţei oricăruia dintre viitorii soţi. Dacă însă unul dintre viitorii soţi,
părinţii sau tutorele nu se află în localitatea unde urmează a se încheia căsătoria, ei pot face
declaraţia la primăria în a cărei rază teritorială îşi au domiciliul sau reşedinţa, care o
transmite, în termen de 48 de ore, la primăria unde urmează a se încheia căsătoria. Ca şi
legislaţia anterioară, textul nu acoperă toate situaţiile ce se pot ivi în practică, pentru că unul
dintre viitorii soţi, părinţii sau tutorele s-ar putea afla la data depunerii declaraţiei de căsătorie
în altă localitate care să nu fie localitatea în care au domiciliul sau reşedinţa, iar în acest caz
declaraţia nu se poate face în acea localitate. O interpretare raţională a legii, în funcţie de
scopul urmărit de legiuitor, acela de a simplifica procedura şi a reduce costurile pe care
aceasta le implică pentru participanţi, ar duce la concluzia că şi
într-o situaţie ca cea descrisă mai sus se poate face declaraţia în altă localitate, oricare ar fi
aceea, iar declaraţia va fi trimisă la primăria unde se va închei căsătoria. Cunoscând practica
administrativă, credem că interpretarea va fi cea contrară, adică una literală, strict formală.
Declaraţia de căsătorie trebuie să cuprindă:
– identificarea fiecărui viitor soţ pe baza actelor de stare civilă şi a datelor personale;
– manifestarea de voinţă a acestora în sensul că vor să se căsătorească;
– declaraţia viitorilor soţi în sensul că nu există niciun impediment legal la căsătorie (o
căsătorie anterioară nedesfăcută, nedesfiinţată sau care nu a încetat; rudenia în grad prohibit;
alienaţia sau debilitatea mintală ori tutela);
– menţionarea numelui de familie pe care îl vor purta în timpul căsătoriei[125];
– menţiunea regimului matrimonial ales, în cazul în care viitorii soţi au încheiat o
convenţie matrimonială;
– declaraţia viitorilor soţi că au luat cunoştinţă de starea sănătăţii lor în mod reciproc;
– indicarea locului şi a localităţii în care se va încheia căsătoria, în situaţia în care
declaraţiile au fost făcute în localităţi diferite.
Declaraţia soţilor că nu există niciun impediment legal la căsătorie este făcută pe propria
răspundere, în cazul în care aceştia ascund cu ştiinţă un impediment, săvârşesc infracţiunea
de fals în declaraţii. Prin această dispoziţie legală se realizează şi departajarea probatorie între
condiţiile de fond şi impedimentele la căsătorie. În timp ce îndeplinirea condiţiilor de fond
trebuie dovedite de viitorii soţi prin actele depuse anexat declaraţiei de căsătorie,

C.C. HAGEANU, op. cit., p. 32.

Această declaraţie nu mai poate fi făcută şi ulterior, până la încheierea căsătoriei, urmând a fi anexată
[125]

declaraţiei de căsătorie, aşa cum s-a considerat sub reglementarea din Codul familiei, ca urmare a faptului că
noul Cod civil nu a mai preluat integral art. 27 C. fam. care prevedea că „La încheierea căsătoriei, viitorii soţi vor
declara, în faţa delegatului de stare civilă, numele pe care s-au învoit să-l poarte în căsătorie”.
impedimentele, fiind împrejurări negative, nu trebuie şi nu pot fi dovedite, ci este suficient ca
soţii să declare că ele nu există. În măsura în care o altă persoană invocă existenţa unei
piedici legale la căsătorie, acea persoană are sarcina probei.
Împreună cu declaraţia de căsătorie declaranţii vor prezenta dovezile cerute de lege pentru
încheierea căsătoriei. Acestea sunt: actele de identitate; certificatele de naştere; hotărârea
judecătorească de desfacere sau anulare a căsătoriei anterioare sau certificatul de deces al
soţului anterior; certificatele medicale; decizia pentru încuviinţarea căsătoriei înainte de
expirarea termenului de 10 zile; decizia de acordare a dispensei de rudenie, dacă este cazul;
iar în cazul minorilor între 16 şi 18 ani, avizul medical şi autorizarea instanţei de tutelă în a
cărei rază teritorială îşi are domiciliul minorul.
Potrivit art. 31 din Legea nr. 119/1996, în cazul în care căsătoria se încheie pe teritoriul
României, dar între cetăţeni străini, viitorii soţi trebuie să prezinte, în plus faţă de actele
necesare cetăţenilor români, dovezi eliberate de misiunile diplomatice sau oficiile consulare
ale ţărilor ai căror cetăţeni sunt, din care să rezulte că sunt îndeplinite condiţiile de fond
cerute de legea lor naţională pentru încheierea căsătoriei.
Întrucât în cuprinsul declaraţiei de căsătorie sunt inserate date care se pot schimba (statutul
civil de persoană necăsătorită, numele de familie, domiciliul sau reşedinţa viitorilor soţi),
legiuitorul a acordat o valabilitate limitată acestei declaraţii. Astfel, în cazul în care căsătoria
nu s-a încheiat în termen de 30 de zile de la data afişării declaraţiei de căsătorie sau dacă
viitorii soţi doresc să modifice declaraţia iniţială, trebuie să se facă o nouă declaraţie de
căsătorie şi să se dispună publicarea acesteia.
În aceeaşi zi cu primirea declaraţiei de căsătorie, ofiţerul de stare civilă dispune publicarea
acesteia, prin afişarea în extras, într-un loc special amenajat la sediul primăriei şi pe pagina
de internet a acesteia unde urmează să se încheie căsătoria şi, după caz, la sediul primăriei
unde celălalt soţ îşi are domiciliul sau reşedinţa. Extrasul din declaraţia de căsătorie cuprinde,
în mod obligatoriu: data afişării, datele de stare civilă ale viitorilor soţi şi, după caz,
încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, precum şi înştiinţarea că orice persoană poate face
opoziţie la căsătorie, în termen de 10 zile de la data afişării.
Publicitatea declaraţiei de căsătorie este o cerinţă de formă pentru încălcarea căreia Codul
civil nu mai prevede sancţiunea nulităţii absolute a căsătoriei, aşa cum prevedea art. 19 C.
fam. Condiţia publicităţii şi cea a solemnităţii căsătoriei sunt îndeplinite dacă sunt respectate
cerinţele din art. 287 NCC referitor la consimţământul dat de către cei doi soţi personal, în
mod public şi în prezenţa a doi martori şi a ofiţerului de stare civilă. Neîndeplinirea
dispoziţiilor legale referitoare la afişarea declaraţiei de căsătorie va fi sancţionată numai cu
sancţiuni disciplinare pentru funcţionarul vinovat, iar căsătoria va rămâne valabilă. Evident
că, dacă neafişarea declaraţiei a fost făcută la instigarea unuia sau a ambilor soţi, cu scopul de
a evita o opoziţie întemeiată, căsătoria poate fi sancţionată cu nulitatea absolută sau relativă,
în funcţie de dispoziţia legală încălcată.
Publicitatea declaraţiei de căsătorie se realizează cu maximă celeritate[126], ofiţerul de stare
civilă fiind obligat ca, în aceeaşi zi cu primirea declaraţiei de căsătorie, să dispună publicarea
ei. Afişarea se va face doar în localitatea în care are loc căsătoria, dacă ambii soţi locuiesc în

[126]
Dispoziţia este asemănătoare cu cea cuprinsă în art. 131 C. fam., diferenţa fiind aceea că noul Cod
prevede şi obligativitatea afişării declaraţiei pe pagina de internet a primăriilor implicate.
raza acesteia, în ambele localităţi, dacă soţii au domicilii sau reşedinţe diferite, dar căsătoria
se încheie în una dintre acestea, şi în trei localităţi, în cazul prevăzut de art. 279 alin. (2)
NCC, în care soţii au domiciliul în localităţi diferite, iar căsătoria se încheie, cu aprobarea
primarului, în altă localitate.
7.2. Comunicarea stării de sănătate127
48. Obligaţia viitorilor soţi de a-şi comunica reciproc starea de sănătate a fost instituită în
scopul protecţiei soţilor, dar există şi raţiuni de ordine publică, medicale sau eugenice, care
impun prevenirea transmiterii şi răspândirii anumitor maladii. O persoană bolnavă, cu puţine
excepţii prevăzute expres de lege (alienaţia şi debilitatea mintală), se poate căsători, dar
legiuitorul a dorit ca celălalt soţ să fie informat şi să poată aprecia în cunoştinţă de cauză dacă
doreşte să încheie căsătoria în aceste condiţii sau nu.
Codul civil se referă în art. 293-303 la nulitatea căsătoriei şi enumeră limitativ cazurile de
nulitate, fără a cuprinde în această enumerare şi necomunicarea stării de sănătate. Ca urmare,
necomunicarea sănătăţii rămâne şi în actuala reglementare o condiţie prohibitivă, a cărei
încălcare atrage doar sancţiuni disciplinare pentru ofiţerul de stare civilă care a încheiat
căsătoria în lipsa certificatelor medicale.
Dacă însă prin neîndeplinirea acestei condiţii s-a urmărit ascunderea unei boli grave şi care
afectează desfăşurarea normală a relaţiilor de familie, se poate pronunţa nulitatea căsătoriei
motivat de dolul prin reticenţă[128]. În cazul unor afecţiuni minore, obişnuite şi vindecabile,
care nu afectează viaţa, sănătatea soţului sau finalitatea căsătoriei, omisiunea comunicării nu
este relevantă[129].
Comunicarea stării sănătăţii se realizează cu certificatul medical, ce urmează a fi anexat
declaraţiei de căsătorie şi care se eliberează în temeiul dispoziţiilor art. 23
lit. d) şi e) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii[130]. Necesitatea
prezentării certificatelor medicale care să ateste starea sănătăţii viitorilor soţi este prevăzută,
ca obligaţie, şi în cuprinsul art. 25 alin. (3) din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare
civilă.
Teza a II-a a art. 278 NCC prevede că dispoziţiile legale prin care este oprită căsătoria
celor care suferă de anumite boli rămân aplicabile. În prezent, legislaţia română nu opreşte
expres decât căsătoria alienaţilor sau debililor mintali, însă există anumite prevederi speciale
în privinţa obligativităţii declarării tratamentului sau a internării pentru unele boli
transmisibile.
7.3. Localitatea în care se încheie căsătoria
49. Căsătoria se încheie în localitatea în a cărei rază teritorială domiciliază sau îşi au
reşedinţa viitorii soţi.

127
Unii autori au susținut că, deși textul este plasat în secțiunea privind formalitățile pentru încheierea
căsătoriei, comunicarea reciprică a stării sănătății este o veritabilă condiție de fond pozitivă, M. Avram, Drept
civil…op.cit., p.52.
[128]
C.S.J., s. civ., dec. nr. 324/1990, în V. BOGDĂNESCU ş.a., Probleme de drept din deciziile Curţii Supreme de
Justiţie (1990-1992), Ed. Orizonturi, Bucureşti, 1993, p. 161.
AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 23.
[129]

[130]
M. Of. nr. 372 din 28 aprilie 2006.
 Întrucât legea nu distinge, urmează a se înţelege că este suficient ca cel puţin unul dintre
soţi să aibă domiciliul sau reşedinţa într-o localitate, pentru a se putea căsători în localitatea
respectivă. În situaţia de excepţie în care căsătoria se încheie în altă localitate, declaraţia de
căsătorie completată de cei doi soţi va fi afişată şi la sediul acestei primării, dar va fi
comunicată şi primăriei de la domiciliul sau reşedinţa soţilor în vederea publicării, aşa cum
prevede art. 283 NCC. Domiciliul sau reşedinţa soţilor se dovedeşte cu actele de identitate ale
celor doi.
Prin excepţie, căsătoria se poate celebra, cu aprobarea primarului, de către un ofiţer de
stare civilă de la o altă primărie decât cea în a cărei rază teritorială domiciliază sau îşi au
reşedinţa viitorii soţi, cu obligativitatea înştiinţării primăriei de domiciliu sau de reşedinţă a
viitorilor soţi, în vederea publicării.
7.4. Locul încheierii căsătoriei
50. Alineatul (1) al art. 279 NCC prevede că locul încheierii căsătoriei este sediul
primăriei. Textul trebuie coroborat şi cu cel al art. 287 NCC, care arată că viitorii soţi sunt
obligaţi să se prezinte împreună la sediul primăriei, pentru a-şi da consimţământul la căsătorie
în mod public, în prezenţa a doi martori, în faţa ofiţerului de stare civilă. Cu toate acestea, în
cazurile prevăzute de lege, ofiţerul de stare civilă poate celebra căsătoria şi în afara sediului
serviciului de stare civilă, cu respectarea celorlalte condiţii legale. Încheierea căsătoriei în
afara sediului primăriei este deci o situaţie de excepţie, permisă numai în cazurile prevăzute
de lege.
Articolul 24 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă prevede o astfel de
situaţie în care căsătoria se va putea încheia şi în afara sediului autorităţii administraţiei
locale, aceea în care, pentru motive temeinice, unul dintre viitorii soţi se află în
imposibilitatea de a se prezenta. Pentru ca ofiţerul de stare civilă să se deplaseze şi să încheie
o căsătorie în afara sediului primăriei, este nevoie de aprobarea primarului.
O altă situaţie de excepţie este cea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 119/1996 privitoare la
actele de stare civilă, care se referă la cazul în care viitorii soţi au cetăţenie română, iar
căsătoria lor se poate încheia şi la bordul unei nave sub pavilion românesc aflate într-o
călătorie în afara graniţelor ţării. În acest caz, comandantul navei poate acorda, pentru motive
temeinice, dispensa de termen şi încheia căsătoria. La sosirea în ţară, comandantul este
obligat să trimită o copie certificată de pe înregistrarea făcută, prin căpitănia portului de
înscriere a navei, organului local al administraţiei publice competent, respectiv cel al
sectorului 1 Bucureşti.
Căsătoria nu se poate încheia la bordul unei aeronave, întrucât orice fel de călătorie cu
acest mijloc de transport durează puţin, iar încheierea căsătoriei în aceste condiţii nu îşi
găseşte justificarea celerităţii.
7.5. Competenţa ofiţerului de stare civilă
51. Competenţa materială a încheierii căsătoriei aparţine ofiţerului de stare civilă, iar
competenţa personală şi teritorială se suprapun, revenind, ca regulă, ofiţerului de stare civilă
în a cărei rază teritorială domiciliază sau îşi au reşedinţa viitorii soţi.
Căsătoria încheiată de o persoană care nu are calitatea de ofiţer de stare civilă este lovită
de nulitate, întrucât se încalcă normele de competenţă materială care sunt de ordine publică.
Cu toate acestea, actele de stare civilă întocmite de o persoană care a exercitat în mod public
atribuţiile de ofiţer de stare civilă, cu respectarea prevederilor legale, sunt valabile, chiar dacă
acea persoană nu avea această calitate, în afară de cazul în care beneficiarii acestor acte au
cunoscut, în momentul întocmirii lor, lipsa acestei calităţi. Dispoziţia amintită este cuprinsă
în art. 102 NCC şi reprezintă o aplicaţiune a principiului errorcommunisfacitius,astfel că,
pentru a fi incidentă, este necesar ca modul în care acea persoană a exercitat atribuţiile de
stare civilă să creeze convingerea generală că acea persoană are calitatea de ofiţer de stare
civilă.
În doctrina creată sub incidenţa Codului familiei s-a arătat că încălcarea normelor de
competenţă personală sau teritorială referitoare la încheierea căsătoriei nu atrage nulitatea
căsătoriei[131]. Aceste opinii îşi păstrează actualitatea şi după intrarea în vigoare a noului Cod
civil, cu atât mai mult cu cât acesta, înart. 279 alin. (2), prevede posibilitatea încheierii
căsătoriei de către un ofiţer de stare civilă de la o altă primărie decât cea în a cărei rază
teritorială domiciliază sau îşi au reşedinţa viitorii soţi. Sigura condiţie este obţinerea aprobării
primarului din localitatea în care se va încheia căsătoria. Ca urmare, o căsătorie încheiată în
altă localitate decât cea stabilită potrivit normelor de competenţă teritorială expuse va fi
valabilă, însă ofiţerului de stare civilă care a încheiat căsătoria i se pot aplica sancţiuni
disciplinare dacă nu a obţinut aprobarea primarului în acest sens.
Celebrarea căsătoriei în afara serviciului de stare civilă este posibilă numai în cazurile
prevăzute de lege. Aceste cazuri sunt cele reglementate de art. 24 şi art. 7 din Legea nr.
119/1996: dacă, pentru motive temeinice, unul dintre viitorii soţi se află în imposibilitatea de
a se putea prezenta şi situaţia încheierii căsătoriei la bordul unei nave sub pavilion românesc
aflate într-o călătorie în afara graniţelor ţării, între doi cetăţeni români.
7.6. Termenul în care se încheie căsătoria
52. Căsătoria se încheie după 10 zile de la afişarea declaraţiei de căsătorie. Termenul
este unul material, care se calculează pe zile pline, întrucât în el se cuprind atât data afişării,
cât şi data încheierii căsătoriei. În acest interval, persoanele interesate pot formula opoziţii la
căsătorie. Termenul este unul dilatoriu, căsătoria neputându-se încheia înainte de expirarea
acestuia.
Pentru motive temeinice, primarul municipiului, al sectorului municipiului Bucureşti, al
oraşului sau al comunei unde urmează a se încheia căsătoria poate să încuviinţeze încheierea
căsătoriei înainte de împlinirea termenului de 10 zile. Această încuviinţare este condiţionată
de existenţa unor motive temeinice, care trebuie dovedite de solicitanţi, iar căsătoria încheiată
înainte de expirarea termenului menţionat, fără încuviinţare, rămâne valabilă, însă atrage
sancţiuni disciplinare pentru ofiţerul de stare civilă care a încheiat-o. Încuviinţarea încheierii
căsătoriei înainte de împlinirea acestui termen poate fi dată şi de comandantul navei pe care
se încheie căsătoria.
7.7. Opoziţia la căsătorie
53. În procedura căsătoriei este reglementat termenul dilatoriu de 10 zile în care un extras
din declaraţia de căsătorie depusă de viitorii soţi se afişează la sediul primăriei din localitatea

AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 34.

[131]
în care se va încheia căsătoria, dar şi din localităţile de domiciliu ale declaranţilor. Căsătoria
se încheie numai după trecerea termenului de 10 zile de la afişarea declaraţiei de căsătorie,
termen instituit ca o perioadă de gândire[132], dar şi pentru ca orice persoană să poată face
opoziţie la căsătorie, dacă există un impediment legal sau dacă alte cerinţe ale legii nu sunt
îndeplinite.
Opoziţia la căsătorie este actul prin care o persoană, fără a fi nevoită să dovedească un
interes, informează ofiţerul de stare civilă cu privire la existenţa unui impediment legal sau la
neîndeplinirea unei cerinţe a legii pentru încheierea căsătoriei[133].
Pentru a fi valabilă, opoziţia trebuie:
– să fie făcută în scris;
– să arate dovezile pe care se întemeiază;
– autorul opoziţiei nu trebuie să facă dovada existenţei vreunui interes, legea acordând
acest drept oricărei persoane.
Opoziţia care nu îndeplineşte aceste condiţii, opoziţia neregulată, are valoarea unei
informaţii pe care ofiţerul de stare civilă este obligat să o verifice[134], iar în cazul în care
informaţiile se confirmă, să refuze încheierea căsătoriei. Dacă după efectuarea verificărilor
necesare ofiţerul de stare civilă constată că opoziţia sau informaţia respectivă este
neîntemeiată, se respinge opoziţia şi se va încheia căsătoria.
Ofiţerul de stare civilă care a primit declaraţia de căsătorie este obligat să efectueze
verificări pentru a vedea dacă sunt sau nu îndeplinite cerinţele legale pentru încheierea
valabilă a căsătoriei. În acest sens, trebuie să se adreseze serviciului de stare civilă de la locul
naşterii celor doi viitori soţi, întrucât pe marginea actului de naştere se efectuează menţiuni
referitoare la căsătoria persoanei respective, dar şi cu privire la desfacerea, desfiinţarea sau
încetarea căsătoriei ori la adopţie. În plus, dacă se primesc opoziţii sau informaţii, există
obligaţia verificării lor, indiferent de forma în care au fost făcute. Diferenţa este că, în cazul
unei opoziţii formulate cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege, este necesară pronunţarea
unei soluţii de admitere sau de respingere a opoziţiei, iar în cazul informaţiilor, nu este
necesară darea unui răspuns oficial, ci doar efectuarea verificărilor. Ofiţerul de stare civilă
trebuie să folosească şi informaţiile pe care le deţine, în măsura în care acestea sunt notorii.
Termenul de „notoriu” înseamnă cunoscut de multă lume, ştiut de toţi, iar astfel de fapte nu
trebuie dovedite, în general, în procesele civile.
În cazul în care opoziţia este întemeiată sau din informaţiile deţinute sau primite rezultă că
nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, ofiţerul de stare civilă va refuza celebrarea
căsătoriei şi, potrivit dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 119/1996 privind actele de stare civilă,
la cererea părţii, va înainta actele judecătoriei competente a hotărî, de urgenţă, asupra

[132]
ş.a., op. cit., p. 42.
I.P. FILIPESCU
În doctrină s-au formulat definiţii asemănătoare: „Opoziţia la căsătorie este actul prin care o persoană
[133]

aduce la cunoştinţa ofiţerului de stare civilă existenţa unei împrejurări de fapt sau de drept care nu permite
încheierea căsătoriei”(I.P. FILIPESCU ş.a., op. cit., p. 42); „Opoziţia sau opunerea la căsătorie este (...) actul prin
care o persoană aduce la cunoştinţa ofiţerului de stare civilă existenţa unei împrejurări care constituie
impediment la căsătorie sau neîndeplinirea unei condiţii de fond pentru încheierea valabilă a căsătoriei” (AL.
BACACI,
V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 33).
În doctrina veche s-a arătat, nu fără temei, că ofiţerul de stare civilă nu este obligat să ia în seamă opoziţia
[134]

neregulată şi acesta nu va avea nicio culpă dacă va încheia căsătoria, întrucât, prin arătarea amănunţită a formelor
opoziţiei, legiuitorul a avut în vedere să înlesnească celebrarea căsătoriei (C. HAMANGIU,I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL.
BĂICOIANU, op. cit., vol. I, p. 203).
refuzului de încheiere a căsătoriei. În urma adoptării noului Cod civil, sintagma „judecătorie
competentă”trebuie înţeleasă ca referindu-se la instanţa de tutelă.
Deşi Codul civil se remarcă printr-o reglementare detaliată a procedurii încheierii
căsătoriei, în ceea ce priveşte opoziţia la căsătorie se constată o abordare redusă, întrucât nu
se prevede nicio sancţiune pentru persoanele care, cu rea-credinţă, au formulat o opoziţie şi
au determinat o întârziere a încheierii căsătoriei[135]. Chiar dacă dispoziţia specială lipseşte,
autorul unei opoziţii respinse poate fi obligat la despăgubiri în condiţiile art. 1349 NCC, dacă
sunt îndeplinite cerinţele pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.
7.8. Celebrarea căsătoriei
54. Încheierea căsătoriei are loc la data fixată de viitorii soţi prin declaraţia de căsătorie,
după expirarea termenului de 10 zile de la afişarea declaraţiei de căsătorie, la sediul primăriei
din localitatea stabilită tot prin declaraţia de căsătorie. La acea dată, viitorii soţi sunt obligaţi
să se prezinte împreună la sediul primăriei, pentru a-şi da consimţământul la căsătorie în mod
public, în prezenţa a 2 martori, în faţa ofiţerului de stare civilă.
Neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de alin. (1) al art. 287 este sancţionată cu nulitate
absolută a căsătoriei [art. 293 alin. (1) NCC], întrucât prin intermediul acestora se realizează
publicitatea şi solemnitatea căsătoriei[136]. Aceste condiţii de formă au rolul de a asigura
încheierea căsătoriei doar dacă sunt respectate toate condiţiile de fond.
Solemnitatea căsătoriei este asigurată prin prezenţa viitorilor soţi în faţa ofiţerului de
stare civilă, împreună cu doi martori, la data stabilită, la sediul autorităţii competente, prin
exprimarea simultană a consimţământului la căsătorie şi prin declararea încheierii căsătoriei
de către ofiţerul de stare civilă după ce constată îndeplinirea tuturor condiţiilor pentru
încheierea valabilă a acesteia (în completarea dispoziţiilor analizate, este necesar să fie avut
în vedere şi art. 28 din Legea nr. 119/1996).
Publicitatea căsătoriei este prevăzută distinct de solemnitate şi presupune ca accesul
publicului în locul încheierii căsătoriei să fie liber, chiar dacă nu este prezentă nicio persoană
în afara celor implicate.
Şi în cazurile prevăzute de lege în care ofiţerul de stare civilă poate celebra căsătoria în
afara sediului serviciului de stare civilă este necesară respectarea condiţiilor privind
solemnitatea şi publicitatea. În acest sens, este important ca ofiţerul de stare civilă care
oficiază căsătoria să se asigure că s-au creat condiţii pentru accesul publicului, chiar dacă nu
sunt prezente alte persoane în afara viitorilor soţi şi a celor doi martori. Tot pentru ca actul
căsătoriei să nu fie afectat de clandestinitate, se impune ca încheierea căsătoriei în afara
sediului primăriei să se facă numai dacă, aşa cum prevede art. 24 din Legea nr. 119/1996, din
motive temeinice, unul dintre soţi se află în imposibilitate de a se prezenta. Această
imposibilitate trebuie înţeleasă în sens obiectiv, deci trebuie să fie determinată de o boală

[135]
Codul civil francez, prin art. 172-179, reglementează dreptul de opoziţie la căsătorie, limitând cercul
persoanelor care o pot formula la ascendenţi, Ministerul Public, soţul nedivorţat al unuia dintre soţi în caz de
bigamie, anumite rude colaterale în grad apropiat şi tutore. De asemenea, art. 179 prevede expres posibilitatea
condamnării la daune-interese a autorului unei opoziţii respinse. Limitarea cercului persoanelor care pot face
opoziţie la ascendenţi, colaterali şi tutore se regăsea şi în art. 157 C. civ anterior.
[136]
Solemnitatea şi publicitatea căsătoriei sunt condiţii de formă pentru încheierea căsătoriei, iar lipsa lor
atrage nulitatea căsătoriei.
gravă, vârstă foarte înaintată sau, eventual, de executarea unei pedepse privative de libertate
de către unul sau ambii soţi.
Persoanele care aparţin minorităţilor naţionale pot solicita celebrarea căsătoriei în
limba lor maternă, cu condiţia ca ofiţerul de stare civilă sau cel care oficiază căsătoria să
cunoască această limbă. Această dispoziţie cuprinsă în alin. (3) al
art. 287 NCC a fost instituită în scopul asigurării dreptului cetăţenilor români ce aparţin
minorităţilor naţionale la respectarea identităţii etnice, culturale şi lingvistice, drept consacrat
prin Constituţia României. În cazul în care ofiţerul de stare civilă nu cunoaşte limba viitorilor
soţi, iar aceştia nu cunosc limba română, se va apela la serviciile unui interpret.
7.9. Martorii la căsătorie
55. Instituţia martorilor la încheierea căsătoriei are tradiţie în dreptul nostru, ea fiind
consacrată prin art. 61 C. civ. 1864. Tradiţia a fost întreruptă la data adoptării Codului
familiei, care nu cuprindea această cerinţă, şi a fost reluată în anul 1999, în urma unei
modificări aduse acestui act normativ[137]. Potrivit legislaţiei actuale, la celebrarea căsătoriei
este obligatorie prezenţa a doi martori. Martorii atestă faptul că soţii şi-au exprimat
consimţământul potrivit art. 287 NCC, adică personal şi în mod public, în faţa ofiţerului de
stare civilă.
Nu pot fi martori la încheierea căsătoriei incapabilii, precum şi cei care, din cauza unei
deficienţe psihice sau fizice, nu sunt apţi să ateste consimţământul exprimat. Sunt incapabili
cei lipsiţi de capacitate de exerciţiu, adică minorul care nu a împlinit 14 ani şi interzisul
judecătoresc. Dacă ofiţerul de stare civilă are dubii asupra stării psihice a persoanei care are
calitatea de martor, poate solicita soţilor să înlocuiască martorul respectiv sau să refuze
încheierea căsătoriei.
Martorii pot fi şi rude sau afini, indiferent de grad, cu oricare dintre viitorii soţi.
7.10. Momentul încheierii căsătoriei
56. Momentul încheierii căsătoriei este acela în care ofiţerul de stare civilă ia
consimţământul fiecăruia dintre viitorii soţi şi îi declară căsătoriţi. Înregistrarea
căsătoriei constituie numai un mijloc de probă (nefiind o condiţie cerută ad validitatem).
7.11. Formalităţi ulterioare încheierii căsătoriei
57. Condiţiile izvorâte din caracterul solemn al căsătoriei se continuă şi dincolo de
momentul încheierii căsătoriei, cu o serie de formalităţi care constau în întocmirea actului de
căsătorie în registrul de stare civilă şi semnarea lui de către cei doi soţi, de cei doi martori şi
de ofiţerul de stare civilă. Întocmirea actului de căsătorie se face de îndată de către ofiţerul de
stare civilă, care eliberează soţilor şi certificatul de căsătorie. Înregistrarea nu este o
condiţie de validitate a căsătoriei, ci are un scop multiplu: este mijlocul de dovadă a
căsătoriei, forma socială de recunoaştere a acesteia, mijlocul de evidenţă statistică cu privire

[137]
Necesitatea prezenţei martorilor la încheierea căsătoriei a fost semnalată în literatura de specialitate
anterior modificărilor intervenite în Codul familiei (a se vedea C.L. POPESCU, Instituţia martorilor la încheierea
căsătoriei, în Dreptul nr. 11/1996, p. 51-56), urmărinduse alinierea legislaţiei naţionale la Recomandarea privind
consimţământul la căsătorie, vârsta minimă pentru căsătorie şi înregistrarea căsătoriilor, adoptată prin Rezoluţia
nr. 2018 (XX) din
1 noiembrie 1965 a Adunării Generale a ONU.
la starea civilă a populaţiei[138] şi realizează publicitatea convenţiei matrimoniale. Prin
solemnitatea căsătoriei se preconstituie un mijloc de probă privilegiat, înscrisul constatator al
căsătoriei, care are statut de înscris autentic.
Neînregistrarea căsătoriei în registrele de stare civilă sau nesemnarea actului[139] nu atrage
nulitatea acesteia. Căsătoria a fost valabil încheiată prin luarea consimţământului soţului şi
declaraţia ofiţerului de stare civilă că sunt căsătoriţi, iar actul de stare civilă poate fi
întocmit ulterior, în condiţiile art. 53 din Legea nr. 119/1996, culpa aparţinând
funcţionarului competent.
Ofiţerul de stare civilă face menţiune pe actul de căsătorie despre regimul matrimonial
ales. El are obligaţia ca, din oficiu şi de îndată, să comunice la registrul prevăzut la art. 334
alin. (1), adică la Registrul naţional notarial al regimurilor matrimoniale, precum şi, după caz,
notarului public care a autentificat convenţia matrimonială o copie de pe actul de căsătorie.
Această dispoziţie are rol de protecţie a terţilor care intră în relaţii contractuale cu soţii şi ar
putea fi prejudiciaţi în cazul existenţei regimului separaţiei de bunuri sau a unor clauze
speciale din regimul comunităţii convenţionale.
7.12. Dovada căsătoriei
58. Căsătoria este un act de stare civilă, astfel că dovada sa se face, aşa cum prevede art.
99 NCC, cu actul întocmit potrivit legii în registrele de stare civilă, precum şi prin
certificatele de stare civilă eliberate pe baza acestora. În cazul în care actul de stare civilă nu
s-a întocmit din vina ofiţerului de stare civilă, deşi registrele au existat, actul se poate
întocmi ulterior în bazaart. 53 din Legea nr. 119/1996, iar dacă registrul a fost pierdut sau
distrus, se va face reconstituirea actului de căsătorie, potrivit dispoziţiilor art. 52 din Legea
nr. 119/1996. Aceeaşi procedură este incidentă în cazul în care actul a fost întocmit în
străinătate şi nu poate fi procurat.
Starea civilă poate fi dovedită înaintea instanţei judecătoreşti prin orice mijloace de
probă (art. 103 NCC) dacă:
a) nu au existat registre de stare civilă;
b) registrele de stare civilă s-au pierdut sau au fost distruse în tot sau în parte;
c) nu este posibilă procurarea din străinătate a certificatului de stare civilă sau a extrasului
de pe actul de stare civilă;
d) întocmirea actului de stare civilă a fost omisă sau, după caz, refuzată.
În concluzie, proba căsătoriei se face numai prin certificatul de căsătorie, atunci când se
urmăresc efecte de stare civilă. Potrivit legii, atunci când dovada căsătoriei este necesară
pentru întocmirea ulterioară sau reconstituirea actului de stare civilă, ea se poate realiza prin
orice mijloc de probă. În practica judiciară s-a susţinut că se poate folosi orice mijloc de
probă şi în situaţia în care se urmăresc alte scopuri decât cele de stare civilă, caz în care
căsătoria este considerată un simplu fapt juridic. Aşa fiind, în materie de moştenire, fostul
Tribunal Suprem a stabilit că instanţa poate „(…) încuviinţa şi alte probe pentru stabilirea
raportului de rudenie, dacă partea trebuie să dovedească naşteri sau căsătorii vechi sau
întâmplate în localităţi necunoscute ori îndepărtate sau când, pentru obţinerea lor, ar

AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 35.

[138]

I.P. FILIPESCU ş.a., op. cit., p. 47.

[139]
întâmpina alte piedici, găsite întemeiate, cu condiţia ca aceste probe să nu fie contrare
certificatelor de căsătorie prezentate”[140].

[140]
Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 2013/1953, în C.D. 1954, vol. I, p. 31.