UNIVERSITATEA “ALEXANDRU IOAN CUZA “ DIN IAŞI

FACULTATEA DE ECONOMIE ŞI ADMINISTRAREA AFACERILOR

DEPARTAMENTUL PENTRU ÎNVAŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ ŞI

ÎNVĂŢĂMÂNT CU FRECVENŢĂ REDUSĂ
SPECIALIZAREA ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

ELENA CIGU

FINANŢE LOCALE
Material de studiu pentru învăţământul la distanţă/ învăţământul cu frecvenţă
redusă

IASI, 2022-2023
Page0
 INTRODUCERE

Disciplina Finanţe locale se încadrează în categoria disciplinelor de specialitate în cadrul programului de

licenţă Specializarea Administraţie publică. Parcurgerea acestei discipline va asigura studentului
cunoaşterea elementelor de bază ale finanţelor publice locale, necesare constituirii unui suport cognitiv
consistent şi dobândirii unui vocabular de specialitate, în vederea formării unor funcţionari publici
profesionişti care să eficientizeze sistemul administrativ românesc.

Suportul de curs este structurat pe şapte unităţi de învăţare. Studenţii vor avea 2 teme de control, pe
care le vor preda prin e-mail sau la întâlniri conform calendarului de disciplină. Prima temă Aşezarea şi
calcularea impozitelor locale la persoane fizice şi juridice (cu exemple practice) are ca suport teoretic
unităţile de studiu 1, 2 şi 3. A doua temă Fundamentarea cheltuielilor în procesul elaborării bugetelor
locale (pe exemplul unei instituţii publice) are ca suport unităţile de studiu 4 şi 5. În predarea acestei
discipline, în cadrul principiilor învăţării, accentul va fi pus pe învăţarea activă. Metodele şi tehnicile
pedagogice utilizate sunt expunerea, descrierea, explicaţia, conversaţia, problematizarea, studiul de caz,
exerciţiul, etc.

În ceea ce priveşte învăţarea materiei, este recomandată parcurgerea unităţilor de studiu în ordinea
prezentării lor.

• Citiţi cursul cu atenţie, subliniind noţiunile importante care trebuie reţinute. Astfel, veţi putea
ulterior să faceţi o trecere în revistă rapidă a principalelor noţiuni învăţate.

• Nu treceţi la următoarea unitate de studiu fără să fi înţeles pe deplin noţiunile din unitatea de
studiu anterioară, procesul de învăţare fiind în acest caz lacunar şi lipsit de eficienţă.

• Nu încercaţi să memoraţi textul acolo unde nu înţelegeţi. Reţinerea noţiunilor poate fi realizată
mai uşor dacă apelaţi la exemple ipotetice din cotidian şi, de asemenea, la bibliografia
recomandată.

• Alocaţi mai multe şedinţe de studiu pentru unităţile de studiu ample pentru care timpul necesar
de învăţare este mai mare de 200’. Reveniţi ori de cîte ori este nevoie asupra noţiunilor
explicate în curs.

• După parcurgerea fiecărei unităţi de studiu, rezolvaţi testele de evaluare inserate la sfîrşitul
acesteia. Testele au un caracter orientativ, oferindu-vă doar un model de evaluare.

Evaluarea la disciplina Finanţe locale se va realiza pe baza evaluării pe parcurs (a temelor de control și a
testelor pe parcursul semestrului) cu o pondere de 30% şi, de asemenea, pe baza examenului care are o
pondere de 70% din aceasta. Nota minimă pentru componenta examen trebuie să fie cel puţin 5 (cinci).
Nota finală se va calcula ca medie ponderată a celor două componente.
Page1
 Cuprins

INTRODUCERE ......................................................................................................................................................... 1

US 1. Concepte şi abordări privind finanţele publice locale ................................................................................... 3

US 1.1. Conceptul de finanţe publice locale şi funcţiile acestora ............................................................................ 4
US 1.2. Subsistemul finanţelor publice locale şi corelaţiile sale cu celelalte elemente ale sistemului financiar
public ...................................................................................................................................................................... 11
US 1.3. Arhitectura instituţională specifică manifestării finanţelor publice locale ................................................ 14
US 1.4 Bugetul local – expresie sintetică a finanţelor publice locale .................................................................... 17

US 2. Autonomia locală şi descentralizarea – aspecte financiare ......................................................................... 23

US 2.1. Autonomia administraţiei publice locale şi implicaţiile sale pentru guvernarea colectivităţilor
subnaţionale ............................................................................................................................................................ 24
US 2.2. Aspecte financiare ale descentralizării ...................................................................................................... 33
US 2.3 Indicatori de măsurare a descentralizării fiscale ........................................................................................ 38

US 3. Veniturile bugetelor locale ............................................................................................................................. 44

US 3.1 Sfera și clasificarea veniturilor bugetelor locale ........................................................................................ 45
US 3.2 Impozitele şi taxele locale .......................................................................................................................... 55
3.2.1 Impozitul şi taxa pe clădiri ........................................................................................................................ 57
3.2.2 Impozitul şi taxa pe teren .......................................................................................................................... 62
3.2.3 Impozitul asupra mijloacelor de transport ................................................................................................ 65
US 3.3. Surse alternative de formare a veniturilor bugetelor locale ...................................................................... 68

US 4. Cheltuielile publice locale ............................................................................................................................... 82

US 4.1. Sfera de cuprindere a cheltuielilor publice locale ..................................................................................... 83
US 4.2 Cheltuielile din cadrul secţiunii de funcţionare din bugetele locale .......................................................... 91
US 4.3 Achiziţiile publice şi impactul lor asupra cheltuielilor din bugetele locale ............................................... 97
US 4.5 Finanţarea investiţiilor în secţiunea de dezvoltare a bugetelor locale ...................................................... 101

US 5. Procesul bugetar local ................................................................................................................................... 104

US 5.1 Principiile bugetelor locale ....................................................................................................................... 105
US 5.2 Elaborarea şi adoptarea bugetelor locale .................................................................................................. 108
US 5.3 Execuţia bugetelor publice locale............................................................................................................. 117
US 5.4. Reflectarea reglementării procesului bugetar în echilibrarea veniturilor şi cheltuielilor locale ............. 123

US 6. Reglementări privind criza financiară și insolvența unităților administrativ-teritoriale ...................... 129

U.S. 6.1 Criza financiară şi managementul acesteia la nivel local ....................................................................... 130
U.S. 6.2 Insolvenţa unităţilor administrativ-teritoriale şi planul de redresare...................................................... 131

US 7. Evidența și controlul financiar la nivelul unităților administrativ-teritoriale ........................................ 134

U.S. 7.1. Evidenţa veniturilor şi cheltuielilor la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale ................................ 135
U.S. 7.2 Forme de control aplicabile finanţelor locale ......................................................................................... 136

Bibliografie selectivă ............................................................................................................................................... 144

Page2
 Concepte şi
abordări privind
US1
finanţele
publice locale
Structura unităţii de studiu:
US 1.1. Conceptul de finanţe publice locale şi funcţiile acestora
US 1.2. Subsistemul finanţelor publice locale şi corelaţiile sale cu celelalte elemente ale
sistemului financiar public
US 1.3. Arhitectura instituţională specifică manifestării finanţelor publice locale
US 1.4 Bugetul local – expresie sintetică a finanţelor publice locale

Obiective specifice:

- să definească conceptul de finanţe publice locale;

- să reţină funcţiile finanţelor locale,
- să reţină subsistemul finanţelor publice locale,
- să realizeze corelaţii între componentele sistemului financiar public;
- să reţină arhitectura instituţională specifică manifestării finanţelor publice locale;
- să definească bugetul local;
- să reţină etapele consacrării finanţelor publice locale în România.

Termeni cheie: Finanţe locale, sistem financiar public, buget local, instituţii publice

Ritmul de lucru: unitatea de studiu se dezvoltă pe 4 subunităţi de studiu. Timpul de

lucru estimat este de 2 ore in medie pentru studiul individual.

Rezumat:
Unitatea de studiu 1 intitulată „Concepte şi abordări privind finanţele publice locale” tratează
conceptul de finanţe publice locale şi funcţiile acestora, subsistemul finanţelor publice locale
şi corelaţiile sale cu celelalte elemente ale sistemului financiar public. De asemenea,
analizează arhitectura instituţională specifică manifestării finanţelor publice locale. Ca
expresie sintetică a finanţelor publice locale, suportul de curs are în vedere bugetul local.
Page3
US 1.1. Conceptul de finanţe publice locale şi funcţiile acestora

Problematica finanţelor publice, implicit a finanțelor publice locale, este strâns legată cu apariţia
şi manifestarea banilor şi a statului, fiind fundamentată obiectiv pe maniera concretă de
desfăşurare a vieţii economico-sociale, în care nevoile individuale coexistă cu cele generale.
Conştientizarea de către membrii societăţii a unor nevoi care nu puteau fi gestionate individual,
impunând asumarea lor de către autorităţile publice, a condus la necesitatea mobilizării şi
alocării/utilizării corespunzătoare a unor resurse financiare, procesele specifice exprimând ceea
ce numim generic finanţe publice. În raport cu specificul nevoilor sociale de satisfăcut şi cu
competenţa autorităţilor implicate, poziţionarea acestor procese şi relaţii economico-financiare la
diferite nivele administrative, cu participanţi diferiţi, generează diferenţierea finanţelor
administraţiei centrale (finanţele statului sau finanţe publice centrale) de cele ale autorităţilor
locale (finanţele unităţilor administrativ-teritoriale sau finanţe publice locale).

Privind din perspectiva concentrării acestor relaţii financiare publice în bugetele

corespunzătoare, pentru întreaga perioadă a Antichităţii şi a Evului Mediu se remarcă
permanenţa bugetelor locale şi preexistenţa lor faţă de bugetul centralizat al statului (care apare
odată cu concentrarea acestor colectivităţi în forma statală), factor care a determinat ca
orientarea construcţiei sistemelor bugetare publice să se realizeze de la bază spre vârf (Oprea,
2011, p. 88). Aşa cum se remarcă în literatura de specialitate, „comuna a reprezentat o unitate
administrativ-teritorială care în unele spaţii teritoriale a precedat organizarea statului” (Voinea,
2008, p. 11), presupunând, aşadar, şi prezenţa unor relaţii financiare de redistribuire adecvate. În
perioada precapitalistă şi în capitalismul timpuriu, „bugetele” unităţilor administrativ-teritoriale,
dar nu numai, erau adesea desemnate cu termenul de „cutii” (cutia oraşului, a judeţului, a milei,
a breslei etc.), reflectând relaţii financiare de redistribuire la acest nivel.

În ţara noastră, progrese în cristalizarea şi ordonarea finanţelor publice locale, respectiv trecerea
de la listele de venituri şi cheltuieli de genul „sămilor visteriei” la consacrarea bugetelor publice
în accepţiunea lor modernă s-au realizat odată cu adoptarea Regulamentelor Organice. Aceste
acte au consacrat delimitarea sferei finanţelor locale în cadrul finanţelor publice (generic, ale
statului), stabilindu-se şi sursele de venituri ale bugetelor locale. Fondul propice al cristalizării şi
evoluţiei moderne a bugetelor publice (inclusiv locale) a fost reprezentat global de evoluţia
generală a organizării şi a relaţiilor politice, un reper esenţial fiind în acest sens reprezentat de
Unirea Principatelor, prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza. Complexitatea crescândă a
relaţiilor social-politice a fost însoţită de o complexitate în creştere a relaţiilor financiare şi
îndeosebi a celor de natură bugetară, corespondent noului nivel de dezvoltare al societăţii. Un
aport deosebit la consacrarea finanţelor publice moderne, respectiv la consolidarea bugetului ca
act public şi ca fond utilizabil pentru satisfacerea nevoilor publice l-au avut, în contextul
reformelor iniţiate de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza, legea rurală din anul 1864,
considerată una dintre cele mai controversate măsuri legislative ale timpului şi procesul de
modernizare statală, iniţiat în acelaşi an. Promulgarea legilor referitoare la organizarea
administraţiei, între care legea comunală a ocupat un loc important, a consacrat administraţia
locală (la nivelul comunelor rurale, conduse de primari, al plăşilor, conduse de subprefecţi sau
pretori, respectiv al judeţelor, conduse de către Prefecţi), reprezentată prin consilii alese pe baza
votului cenzitar, consolidând nevoia de bugete locale mai consistente şi antrenând astfel noi
relaţii financiare la nivel local.

Din perspectiva ştiinţei financiare, se afirmă că în concepţie modernă finanţele publice locale
vizează activitatea administraţiilor locale în calitatea lor de utilizatoare a unor tehnici speciale,
financiare, cum ar fi: bugetul, taxele, impozitele, alocaţiile, cheltuielile, împrumuturile etc.
Page4

(Duverger, 1978, pp. 31 – 38).

Gaston Jèze (1936, p. 2) precizează cu privire la etimologia cuvântului finanţe că “[…] vine de
la cuvântul latin finis care înseamnă sfârşit, termen. În materie de drept, cuvântul finis
marchează sfârşitul operaţiunilor juridice, adică efectuarea plăţii. În felul acesta, cuvântul finis a
dat naştere la o serie întreagă de expresii vizând plata unor sume de bani. Finanţele publice
vizează banii publici şi, prin extindere, achiziţionarea, administrarea şi utilizarea banilor
publici”. Conform acestuia, finanţele publice au trei “obiecte” esenţiale, legate de bani. Este
vorba de cheltuieli (determinarea destinaţiilor şi a cuantumului acestora), de venituri
(determinarea surselor şi a cuantumului acestora) şi de aplicarea veniturilor la cheltuieli
(balansarea veniturilor cu cheltuielile bugetare). Aceste demersuri tipice sunt poziţionate de Jèze
în contextul imperativului de îndeplinire de către stat, provincii şi comune, ca forme de
organizare în societate, a sarcinilor care le revin şi pentru care sunt necesare în mod obiectiv
mijloace materiale şi băneşti adecvate, acoperitoare.

Potrivit lui Adolf Wagner (1909, p. 15), ştiinţa finanţelor este „...ştiinţa economiei administrate
de stat sau de un corp public (cu administraţie autonomă) în vederea procurării şi utilizării
bunurilor (în special a banilor) care le sunt necesare pentru funcţiile lor de comunităţi economice
obligatorii”.

Francesco Saverio Nitti considera că ştiinţa financiară caută modalităţile după care statul şi
puterile locale procură bogăţiile material necesare existenţei şi funcţionării lor, precum şi
modalităţile lor de utilizare. Cu alte cuvinte, ştiinţa financiară studiază activitatea economică a
statului şi a organelor colective, comune, provincii, departamente etc. (Văcărel, 2003, p. 36 după
Saverio Nitti, 1904).

Privind din perspectiva finalităţii activităţii financiare publice (implicit locale), George N. Leon
afirma că „activitatea economică, aranjată după o ordine anumită, care urmăreşte procurarea şi
întrebuinţarea de bunuri pentru nevoile colective se numeşte economie financiară, iar studiul
economiei financiare se numeşte ştiinţă financiară” (Leon, 1925, 1930, pp. 5-6). Ion Răducanu
considera că statul şi celelalte corporaţii politice publice (ţinuturile, judeţele şi comunele) trebuie
să ducă o gospodărie deosebită care să le dea mijloacele economice pentru îndeplinirea
atribuţiunilor lor într-o anumită societate. „Această gospodărie este obiectul ştiinţei financiare;
gospodăria aceasta se numeşte economie financiară publică sau finanţe, ea este gospodăria
organizaţiunilor publice, subiectul ei este guvernul, iar ştiinţa financiară este ştiinţa acestei
gospodării... Ştiinţa financiară ne dă regulile şi principiile după care Statul şi celelalte
organizaţiuni publice subordonate sau supraordonate lui îşi procură, administrează bunurile
economice şi mai ales banii într-o epocă unde predomină schimbul în viaţa economică”
(Răducanu, 1939, pp. 5-6).

După al doilea război mondial, ştiinţa finanţelor a cunoscut abordări mult mai complexe. În
cadrul clasic al valorilor şi instituţiilor liberale, finanţele publice aveau ca obiect finanţarea
serviciilor statului (sau ale altor colectivităţi publice), preocuparea principală vizând modalităţile
(economicoase) şi tehnicile de asigurare a resurselor necesare furnizării bunurilor publice
minimale (regaliene), iar reprezentanţii naţiunii autorizau simultan cheltuielile şi veniturile,
asigurând echilibrul bugetului, ca principiu politic în sens deplin. Această concepţie clasică
asupra finanţelor publice, bazată pe considerente politice, s-a transformat atunci când
considerente economice şi sociale au condus la extinderea semnificaţiilor bugetului de stat, care
a fost interpretat ca instrument de intervenţie publică, finanţele publice îmbrăcând “întreaga
viaţă economică şi socială a naţiunii şi devenind un element al planificării economice şi sociale”
(Văcărel, 2003, p. 37 după Grand Larousse enciclopédique en dix volumes, tome cinquième,
Librarie Larousse, Paris).
Page5

Perioada modernă a consacrat delimitarea clară a finanţelor publice locale şi ştiinţei

corespondente în raport cu celelalte ştiinţe, considerându-se (Honadle, Costa, Cigler, 2004, p.
12) că acţiunile care se află sub controlul oficialilor locali sau sunt întreprinse de aceştia au
efecte majore asupra finanţelor publice. În literatura actuală, finanţele publice locale sunt tratate
ca “o parte componentă a finanţelor publice, alături de finanţele publice ale administraţiei
centrale de stat, ce exprimă relaţiile economice prin care se mobilizează şi utilizează resurse
băneşti la nivelul unităţilor administrativ teritoriale pentru satisfacerea unor cerinţe colective
reprezentate de învăţământ, cultură, asistenţă socială, servicii publice, dezvoltare locală”
(Voinea, 2008, p. 28).

Finanţele publice locale se individualizează în cadrul finanţelor publice prin anumite trăsături
(Voinea, 2008, pp.28-29 ):

a) Relaţiile economice prin care se mobilizează, repartizează şi utilizează resursele financiare la

nivel local se exprimă în formă bănească. Între raporturile economice prin care se mobilizează,
repartizează şi utilizează resurse băneşti şi procesele în formă materială se manifestă relaţii de
interconexiune. Procesele materiale generează raporturi economice exprimate în bani prin care
se formează şi utilizează fonduri băneşti, iar acestea la rândul lor influenţează asupra proceselor
material.

b) Finanţele publice locale exprimă un transfer de valoare ce se realizează între participanţii la

relaţiile economice prin care se constituie şi utilizează fonduri băneşti la nivel local. Astfel, se
modifică patrimoniul deţinut de participanţii la relaţiile economice de mobilizare şi repartizare a
fondurilor băneşti, respectiv de persoanele juridice, persoanele fizice şi autorităţile administraţiei
publice locale deoarece participarea prin impozite şi taxe la bugetul local, contribuie la
reducerea disponibilităţilor băneşti şi a puterii de cumpărare la persoanele fizice sau juridice şi la
creşterea puterii de cumpărare a unităţii administrativ-teritoriale.

c) Transferul de valoare prin finanţele locale se realizează, fără o contraprestaţie directă şi

imediată, ceea ce înseamnă că persoana fizică sau juridical de la care se transferă resurse băneşti
sub formă de impozite şi taxe la bugetul local nu primeşte în mod direct şi imediat un echivalent
în bunuri și servicii. Transferul de valoare fără o contraprestaţie directă şi imediată realizat în
cadrul finanţelor publice locale nu presupune o anumită corelaţie între contribuţiile prin impozite
şi taxe şi sumele de care beneficiază o persoană fizică sau juridică de la bugetul local.

d) Transferul de valoare prin intermediul finanţelor locale urmăreşte satisfacerea unor cerinţe
colective reprezentate prin servicii publice furnizate de administrația publică locală cum sunt
cele privind învăţământul, cultura, ocrotirea sănătăţii, asistenţa socială, servicii publice şi
dezvoltare.

Evoluţia finanţelor publice locale este strâns legată de cea a autonomiei administrative locale, a
cărei efectivitate impune în mod necesar reglementarea şi asigurarea unei minime “independenţe
financiare” (bugetare) a colectivităţii subnaţionale. Realizarea practică a autonomiei decizionale
locale este condiţionată de înfăptuirea corelată a autonomiei financiare, iar acceptarea “mega-
tendinţei” de descentralizare (şi implicit autonomie) locală ca vector al dezvoltării în profil
teritorial conduce la amplificarea sferei şi la diversificarea formelor de manifestare a finanţelor
publice locale. Finanţele publice locale au menirea primară de a concentra (mobiliza) şi
repartiza în condiţii de echilibru resursele, respectiv fondurile băneşti necesare desfăşurării
activităţii socio-economice pe plan local, susţinând şi stimulând această activitate, în scopul
mediat al dezvoltării generale a comunităţii locale. Totodată, autonomia financiară locală, care
constituie garanţia unei autonomii administrative reale, oferă şi premisele necesare satisfacerii
particularizate a necesităţilor sociale diferite ale comunităţilor subnaţionale, în procesul de
furnizare a bunurilor publice conectându-se efortul, capacitatea şi performanţa financiară locală
Page6

cu preferinţele cetăţenilor în materia utilităţilor în cauză. În România, autonomia financiară a

unităţilor administrativ-teritoriale, prefigurată constituţional din anul 1991 şi legal din anul 1994
(prin reglementarea impozitelor şi taxelor locale), a fost consolidată odată cu adoptarea Legii nr.
189/1998 privind finanţele publice locale şi a căpătat noi valenţe prin reglementările adoptate în
ultimii ani (mai ales 2006 şi 2010), bugetele publice corespondente înregistrând mutaţii
corespunzătoare (Fîrţescu, 2010, pp. 285-286).

Din perspectiva reflectării relaţiilor financiare publice locale în bugete publice corespondente, se
poate constata, corelativ tendinţei enunţate, o extindere a sferei acestor acte juridice şi
instrumente de gestiune economico-financiară la nivel local. Astfel, fluxurile financiare locale se
regăsesc în bugetul unităţii administrativ-teritoriale, bugetul instituţiilor publice finanţate
integral sau parţial din bugetele locale, bugetul instituţiilor publice finanţate integral din venituri
proprii, bugetul fondurilor externe nerambursabile sau bugetul împrumuturilor externe şi interne,
pentru care rambursarea, plata dobânzilor, comisioanelor, spezelor şi a altor costuri se asigură
din bugetele locale şi care provin din: împrumuturi externe contractate de stat şi subîmprumutate
autorităţilor administraţiei publice locale şi/sau agenţilor economici şi serviciilor publice din
subordinea acestora; împrumuturi contractate de autorităţile administraţiei publice locale şi
garantate de stat; împrumuturi externe şi/sau interne contractate sau garantate de autorităţile
administraţiei publice locale.

Organizarea distinctă a finanţelor publice locale, în consonanţă cu cerinţele normative şi cu

raţiunile principiilor descentralizării, subsidiarităţii şi autonomiei administrative, permite
degrevarea finanţelor administraţiei centrale de o seamă de cheltuieli bugetare, reducerea
numărului şi amplorii fluxurilor băneşti între cele două paliere administrative (central şi local) şi
asigură premise favorabile pentru o mai clară urmărire a modului în care sunt utilizate resursele
financiare din fondurile bugetare constituite. Principial, finanţele locale sunt de natură să asigure
o satisfacere mai eficientă a cerinţelor de bunuri publice în profil teritorial, pe de o parte pentru
că decidenţii locali pot cunoaşte mai bine potenţialul şi preferinţele locale, iar pe de altă parte,
pentru că cetăţenii pot controla mai bine prin vot “guvernarea locală”, în general controlul
opiniei publice având şanse mai mari de reuşită la acest nivel (de exemplu, pe calea participării
în procesul decizional bugetar sau a informării publice, mecanisme care sunt teoretic mai simplu
de valorificat în relaţia cu autoritatea locală şi din raţiunea apropierii spaţiale).

Exprimarea adecvată a manifestării finanţelor publice locale în contextul practicării

descentralizării, subsidiarităţii şi autonomiei administrative a colectivităţilor subnaţionale trebuie
regăsită în conceperea şi implementarea unor politici locale eficiente, rezultate din asumarea
unei atitudini proactive a actorilor implicaţi. O imagine de ansamblu privind manifestarea
finanţelor publice locale şi conceperea, respectiv implementarea politicilor la acest nivel este
prezentată în figura de mai jos.

Page7
 Figura nr. 1.1: Cadrul generic de manifestare a finanţelor locale în condiţii de autonomie

FORMULEAZĂ DEZVOLTĂ PROGRAME ATRAGE RESURSE

POLITICA Dezvoltă programe Impozite/Taxe
Elaborarea/adoptarea pentru implementarea Vărsăminte
politicii financiare locale politicilor Venituri din exploatarea
pe baze ştiinţifice bunurilor publice
Transferuri
Subvenţii
Penalităţi/amenzi
ANTICIPEAZĂ SCHIMBĂRILE Donaţii
Demografice Ajutoare
Politice Sponsorizări
Economice etc. Împrumuturi
Etc.
CE
face administraţia publică
locală cu propriile resurse ABSOARBE RESURSELE
Utilizează resursele
financiare atrase pentru
furnizarea de bunuri publice
CÂT DE BINE locale
gestionează resursele

GESTIONEAZĂ RESURSELE
Gestionarea bugetului local/
NIVELUL CURENT DE Management financiar al
ACTIVITATE colectivităţii subnaţionale
(venituri, cheltuieli, sold)

Sursa: prelucrare după Honadle, Costa , Cigler, 2004, p. 12, adaptată după Honadle, pp. 575-580

Problema care rămâne de studiat este până unde se poate întinde autonomia financiară, cu alte
cuvinte, cât să reprezinte centralizarea şi cât descentralizarea în domeniul finanţelor publice
locale, raport care este determinat atât obiectiv (de exemplu, prin rezonanţa teritorială a nevoilor
sociale şi bunurilor publice corespondente), cât şi subiectiv (de exemplu, prin concepţia asumată
privind forma dezirabilă a puterii publice sau nevoia şi limitele “identităţii locale”). În vremurile
curente, sfera finanţelor publice locale este destul de extinsă, ca urmare a tendinţelor şi
proceselor de regrupare a relaţiilor administrative către palierele intermediare de guvernare, în
spiritul regionalizării, descentralizării, subsidiarităţii etc., respectiv al „noului management
public” (Bercu, 2009, p. 43; Hinţea, 2011), această magnitudine a „guvernelor locale”
determinând corespondent şi o concentrare a formării şi utilizării fondurilor băneşti la acest
nivel.

Sfera de manifestare a finanţelor publice locale poate fi pusă în discuţie atât în sens restrâns
(relaţiile financiare specifice bugetului local), cât şi în sens larg (incluzând finanţele instituţiilor
publice locale, ale regiilor autonome şi ale societăţilor comerciale constituite cu aportul
autorităţilor administraţiei publice locale). Vom avea în vedere în principal sensul restrâns al
finanţelor publice locale, exprimat sintetic prin bugetele unităţilor administrativ-teritoriale,
făcând însă trimiterile cuvenite şi la finanţele publice ale instituţiilor, regiilor autonome şi
societăţilor comerciale locale.

Menirea socială a finanţelor publice locale este exprimată de funcţiile şi rolul asociat acestora,
surprinzând aspecte de distribuţie a veniturilor şi averilor între diverşii participanţi la relaţiile
sociale, aspecte de urmărire şi evaluare a fluxurilor financiare şi proceselor corespondente
(consum, producţie, circulaţie, repartiţie), precum şi elemente specifice stimulare sau inhibare a
Page8

anumitor activităţi socio-economice de rezonanţă locală, în limitele sarcinilor şi competenţei

autorităţilor publice locale. Regăsite ca o componentă importantă a finanţelor publice, finanţele
locale îndeplinesc şi ele, la scală corespunzătoare, funcţiile tradiţional atribuite acestora, precum
cea de repartiţie, cea de control şi, în manieră mai specifică şi limitată, o funcţie de reglare
socio-economică.

Funcţia de repartiţie a finanţelor publice locale, având ca finalitate asigurarea suportului

financiar şi materializării competenţelor de drept public ale autorităţilor locale, se exprimă în
două faze intercorelate, cu desfăşurare concomitentă şi continuă, în care fiecare dintre ele joacă
atât rol de factor determinant, cât şi de factor determinat: faza de constituire a fondurilor
financiare publice locale şi faza de distribuire a acestora.

Faza de constituire a fondurilor financiare publice locale exprimă procesele de mobilizare a

resurselor băneşti la dispoziţia autorităţilor administrative de la acest nivel, sub forme ale
prelevărilor fiscale (impozite şi taxe locale) sau nefiscale (vărsăminte, transferuri
interadministrative, împrumuturi, venituri din privatizări, donaţii, sponsorizări, dobânzi,
penalităţi, amenzi etc.). Dimensiunile fondurilor de constituit sunt condiţionate în principal de
nevoile de cheltuieli publice ce ar trebui efectuate în cea de-a doua fază a repartiţiei, pe de o
parte, iar pe de altă parte de baza/starea economică locală.

Menţionăm, în context, că presiunea permanentă bazată pe discrepanţa dintre evoluţia nevoilor

sociale locale şi a cheltuielilor corespondente (mai rapidă), respectiv cea a veniturilor locale
disponibile (mai lentă), este o problemă ce revine spre soluţionare în prim plan actorilor
implicaţi la nivel local (manageri financiari, contribuabili etc.), solicitând aşadar, în consecinţă,
antrenarea eforturilor corespondente în primul rând de către aceştia, şi apoi a autorităţilor
centrale, care ar avea obligaţia de a echilibra aceste tendinţe contrare în orice condiţii. O
eventuală asemenea abordare ar fi puţin realistă, neavând suport (financiar) adecvat şi putând
acţiona în final ca factor demotivant pentru colectivităţile mai “active”. Pe de altă parte, din
perspectiva implicării bugetului administraţiei centrale în echilibrare, trebuie ţinut obligatoriu
cont şi de “efortul fiscal local”. Apare astfel raţional ca în măsura în care bugetul local
înregistrează un dezechilibru între venituri şi cheltuieli, solicitarea unor venituri suplimentare de
echilibrare să fie susţinută cel puţin prin asumarea, în prim plan, de către membrii colectivităţii
locale a unei atitudini de civism fiscal (achitându-şi la timp şi integral obligaţiile fiscale) şi, în
plan secund, de eforturile autorităţilor locale de a spori gradul de colectare (prin stimularea
contribuabililor pe diverse căi, prin control şi urmărire eficientă a creanţelor bugetare, prin
valorificarea mai bună a potenţialului local etc.).

Constituirea fondurilor publice locale se realizează cu resurse provenite din toate sectoarele:
public, privat, mixt, în proporţii diferite, în raport cu capacitatea celor vizaţi de a contribui şi
criteriile de politică fiscală asumate/reglementate. În acest proces al mobilizării resurselor, se
atrage la bugetele locale o anumită parte din acumulările băneşti realizate de agenţii publici şi
privaţi în economia locală, impozite şi taxe de la populaţie, venituri din exploatarea bunurilor
publice, la care se adaugă (la nevoie) resursele financiare de echilibrare a bugetelor locale
(provenite, în special, din bugetul de stat), alte categorii de transferuri interadministrative (de
exemplu, transferuri de regularizare sau de întrajutorare), împrumuturi, donaţii, sponsorizări etc.
În asemenea condiţii, redistribuirea resurselor financiare şi dezvoltarea economico-socială în
profil teritorial nu se limitează la resursele generate, mobilizate şi repartizate în jurisdicţia
locală, colectivitatea locală neputând funcţiona “închis”, ci angajează şi sume provenite din
bugete publice, fonduri sau resurse private, respectiv participanţi din afara colectivităţii (inclusiv
externi). Sub aspectul resurselor de echilibrare, în planul Uniunii Europene se constată (Oprea,
2011, p. 142) o tendinţă de trecere în plan secund a sistemului de transferuri interadministrative,
concomitent cu cedarea unor surse de venit mai consistente autorităţilor locale, dar care ar trebui
Page9

considerată prudent, luând în calcul factori de influenţă particularizaţi pe diferite state, precum
gradul de dezvoltare economică, conjunctura economico-socială, solidaritatea naţională, gradul
de cultură, instrucţie sau civilizaţie al naţiunii respective (din care derivă responsabilitatea
individuală şi colectivă faţă de exploatarea efortului financiar local sau naţional) etc.

În faza de distribuire, fondurile constituite şi repartizate pe destinaţii sunt dirijate spre utilizarea
propriu-zisă în activităţi publice. Dimensiunile înfăptuirii acestei faze a repartiţiei financiare
publice locale sunt în mod firesc condiţionate de nivelul realizărilor concrete din faza
constituirii, context în care se relevă şi importanţa gradului de colectare a veniturilor bugetare
locale, dependent de gradul de conformare al contribuabililor la plata impozitelor şi taxelor şi
posibil de interpretat ca o măsură (parţială) a performanţelor administrative locale. Formele sub
care se înfăptuieşte această fază a funcţiei de repartiţie a finanţelor publice locale sunt
reprezentate de cheltuielile bugetelor locale, pentru diferite activităţi de interes şi rezonanţă la
acest nivel (servicii publice generale, ordine publică, educaţie, cultură, religie, recreere etc.),
reprezentând, după caz, cheltuieli curente şi cheltuieli de capital. Modul în care opţiunile publice
locale configurează distribuirea în această fază a repartiţiei a fondurilor mobilizate nu este
indiferent proceselor ulterioare de mobilizare, care pot fi potenţate diferit (de exemplu, prin
manevrarea raportului dintre cheltuielile curente şi cele de capital).

În principiu, funcţia de repartiţie financiară publică a finanţelor locale angrenează resursele

create de diferiţii participanţi în jurisdicţia respectivă, în activităţi de manifestare, interes sau
subordonare locală, dar integrarea colectivităţilor locale în organizarea etatică determină şi
redistribuirea de resurse cu altă arie de formare (a altor colectivităţi locale, naţională sau
internaţională), pe calea transferurilor între unităţi administrativ-teritoriale, a celor pentru
echilibrare, a împrumuturilor sau ajutoarelor etc. În manieră similară, cheltuielile efectuate la
nivelul bugetelor locale ar trebui să se răsfrângă principial doar asupra jurisdicţiei autorităţilor
care le efectuează, dar complexitatea funcţionării statului şi particularităţile unor bunuri publice
(precum infrastructura, de exemplu), impun ca redistribuirea să urmeze o arie mai largă (inter-
municipală sau regională).

Prin funcţia de control atribuită finanţelor publice locale, este desemnată capacitatea acestora de
a mijloci exercitarea controlului bănesc asupra utilizării fondurilor financiare destinate
funcţionării şi dezvoltării economico-sociale a unităţilor administrativ-teritoriale, în scopul
general al prevenirii unor utilizări necorespunzătoare şi al identificării şi reparării eventualelor
pagube deja create. Suportul obiectiv al manifestării funcţiei de control în cadrul finanţelor
publice locale este asigurat de manifestarea funcţiei de repartiţie cu cele două faze ale sale,
pentru care exercitarea controlului este indispensabilă şi poate crea, la rândul său, noi forme de
manifestare (de exemplu, recalcularea unor obligaţii fiscale la bugetul local). În practicarea sa
însă, sunt întâlnite multe elemente de ordin subiectiv, precum cele privind alegerea metodelor şi
tehnicilor de contriol, a momentului efectuării acestuia, a stabilirii cuantumului sancţiunii etc.
Funcţia de control a finanţelor publice locale are o sferă de cuprindere mult mai largă decât
funcţia de repartiţie a acestora, deoarece vizează, pe lângă constituirea şi repartizarea fondurilor
locale şi procesele de consum, producţie şi circulaţie implicate.

Necesitatea funcţiei de control a finanţelor locale decurge din faptul că fondurile locale de
resurse financiare aparţin unităţilor administrativ-teritoriale şi acestea sunt interesate în
asigurarea resurselor financiare necesare acoperirii nevoilor comunităţii, dirijarea resurselor
respective cu luarea în consideraţie a priorităţilor stabilite (adoptate), utilizarea resurselor în
condiţii de eficienţă maximă, economică şi socială. Faptul că aceste fonduri financiare publice
materializează o bună parte din produsul intern brut constituie un argument în plus care pledează
pentru organizarea şi derularea unui control riguros asupra modului de constituire, repartizare şi
utilizare a fondurilor de resurse financiare publice. Controlul şi auditul financiar favorizează
Page10
luarea de măsuri care adaugă un plus de valoare patrimoniului public, împiedică irosirea avutului
public, previne efectuarea de cheltuieli ilegale, inoportune sau ineficiente.

Fondurile care se formează şi se repartizează prin relaţiile financiare publice locale, respectiv
întrepătrunderea specifică dintre fluxurile financiare aferente lor şi cele materiale
corespunzătoare, constituie suportul obiectiv pentru manifestarea unui rol activ al finanţelor
locale în dezvoltarea economică şi socială a colectivitătilor subnaţionale, evidenţiind calitatea
finanţelor publice locale de pârghie prin intermediul căreia se poate exercita o influenţă
dezirabilă asupra construcţiei şi dinamicii economice şi social-culturale la acest nivel.

Similar categoriilor economico-financiare ce aparţin finanţelor publice centrale (bugetului,

impozitelor, cheltuielilor), dar la scală mai redusă şi cu accente specifice, finanţele publice
locale pot asuma o funcţie de reglare a activităţilor economico-sociale la acest nivel, realizabilă
principial prin manevrarea adecvată a impozitelor şi cheltuielilor locale. Pentru această ultimă
funcţie, limitele apar prin faptul că particularităţile de îndeplinire derivă din faptul că sarcina
macro-stabilizării economice este logic asociată nivelului central de guvernare, iar pârghiile
financiare şi fiscale cele mai adecvate de îndeplinire (de exemplu, impozitele pe venit şi cele
indirecte, cheltuielile pentru asistenţă socială) sunt, de principiu, sub competenţa decizională a
acestui palier de guvernare. Cu toate acestea, îndeplinirea acestei funcţii a finanţelor publice
locale se află în strânsă legătură cu autonomia locală, administrativă şi financiară, care nu
trebuie interpretate pasiv, în sensul unor simple drepturi de gestionare a diverselor activităţi de
rezonanţă locală, ci proactiv, ca o posibilitate de a exprima capacitatea de inovare, creativitatea
şi dezvoltarea personalizată a colectivităţii administrativ-teritoriale. Se poate invoca în acest sens
posibilitatea autorităţilor locale de a încuraja (prin exonerări fiscale, parteneriate, crearea de
infrastructură adecvată etc.) realizarea de investiţii în propria jurisdicţie, cu impact atât în
ocuparea forţei de muncă şi în planul veniturilor ulterioare ale bugetelor locale, cât şi în cel al
dezvoltării locale generale. Similar, dar adaptată conţinutului proceselor specifice, are loc şi
intervenţia reglatoare prin cheltuielile publice, considerată o variabilă financiară cu impact
asupra mărimii consumului total, al cererii agregate şi prin acesta asupra ofertei (Filip, Voinea,
2002, p. 40).

Un bun exemplu, în context, se referă la modul de interpretare a veniturilor locale rezultate din
cote defalcate ale unor venituri ale bugetului central, despre care se afirmă uneori că nu sunt
venituri “proprii” ale bugetelor locale şi nu permit aşadar obţinerea de venituri marginale, deşi
legislaţia le tratează ca atare. Subliniem că atât timp cât baza impozabilă pentru aceste prelevări
fiscale se creează în jurisdicţia locală şi poate fi influenţată în consecinţă prin “politici locale”,
iar atribuirea sumelor colectate se bazează pe criterii şi procentaje legal prestabilite, veniturile
respective trebuie tratate ca venituri locale, diferenţiindu-se de alte categorii (de exemplu, de
impozitele locale pe avere) doar prin tehnica mobilizării lor, ale cărei raţiuni sunt fundamentate
pe existenţa discrepanţelor locale, pe solidaritatea colectivităţii statale şi pe coerenţa politicii
fiscale.

US 1.2. Subsistemul finanţelor publice locale şi corelaţiile sale cu

celelalte elemente ale sistemului financiar public

Complexitatea sistemului financiar rezidă în conţinutul său, fiind interpretat ca un sistem de

relaţii economice, în expresie bănească, prin care se vehiculează resurse financiare, ca un sistem
de instituţii, ca un sistem de fonduri de resurse financiare ce se constituie în economie şi ca un
Page11

sistem de planuri financiare (instrumente de conducere şi reglare), care reflectă anumite procese
prevăzute a se produce în economie (Filip, Voinea, Mihăescu, ş.a., 2002, p. 73). Astfel, aceste
componente sau categorii financiare sunt caracterizate prin acele „legături organice care-i
imprimă un caracter unitar, de sistem” (Filip, ş,a., 2010-2011, p. 34). Evoluţia societăţii
româneşti democratice, începând cu sfârşitul anului 1989, a presupus reconsiderarea sistemului
financiar public odată cu organizarea administraţiei publice pe baza principiilor autonomiei
locale, descentralizării şi deconcentrării (Constituţia României, art. 120 alin. 1). În acest context,
în cadrul general al sistemului financiar public s-a conturat ca şi sistem specific, extrem de
complex, subsistemul finanţelor publice locale, definit ca ansamblu de procese şi relaţii
financiare la care participă autorităţile administraţiei publice locale, pe de o parte, şi persoane
fizice sau juridice, pe de altă parte, pentru constituirea şi distribuirea sau utilizarea de fonduri
băneşti necesare îndeplinirii funcţiilor şi sarcinilor sale publice.

După unele opinii, „finanţele publice locale reprezintă o parte componentă a finanţelor publice
alături de finanţele publice ale administraţiei centrale de stat, ce exprimă relaţiile economice prin
care se mobilizează şi utilizează resurse băneşti la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale
pentru satisfacerea unor cerinţe colective reprezentate de învăţământ, cultură, asistenţă socială,
servicii publice, dezvoltare locală” (Voinea, 2008, p. 28). Astfel, finanţele publice locale
reprezintă un subsistem din cadrul sistemului financiar, care se individualizează din punct de
vedere al modului de formare a resurselor precum şi pe planul cerinţelor care se pot satisface la
nivelul localităţilor. În calitate de componentă a sistemului financiar, finanţele publice locale au
o serie de interdependenţe cu celelalte componente ale sistemului financiar (Voinea, suport de
curs 2011-2012, p. 4).

Figura nr. 1.2. Interdependențele finanţelor locale cu alte componente ale sistemului financiar

Sursa: Voinea, suport de curs 2011-2012, p. 4

Principalele interrelaţii se manifestă între finanţele publice locale şi finanţele administraţiei

Page12

centrale de stat, deoarece autorităţile administraţiei publice locale la care veniturile proprii nu
acoperă cheltuielile prevăzute în bugetul propriu beneficiază de cote defalcate din TVA şi de
transferuri. De asemenea, în corelaţie cu bugetul de stat, ca efect al procesului de
descentralizare, implicarea bugetului local în mobilizarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor
publice a crescut şi implicit cea a bugetului de stat s-a diminuat în favoarea bugetelor locale. În
aceste condiţii, creşterea semnificativă a bugetelor locale reflectă importanţa crescută a acestora
în sistemul financiar public ca urmare a autonomiei de care dispun autorităţile locale în
satisfacerea interesului public local. Din aceste considerente, bugetul local deţine o greutate
specifică importantă în bugetul general consolidat fiind devansat de bugetul de stat şi urmat de
bugetul asigurărilor sociale de stat.

În contextul existent, finanţele publice locale se deosebesc de finanţele publice prin anumite
trăsături (Voinea, 2008, pp. 29-30):

§ fondurile băneşti se constituie şi utilizează la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale;

§ fondurile băneşti depind de împărţirea administrativ-teritorială a unui stat deoarece se

mobilizează şi utilizează la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale;

§ formele de participare prin impozite şi taxe la constituirea fondurilor băneşti locale sunt
dependente de materia impozabilă şi de obiectele asupra cărora se aplică impozite şi taxe locale;

§ contribuabilii de impozite şi taxe locale pot fi persoanele fizice şi juridice prevăzute de

legi generale sau prin hotărâri ale autorităţilor administraţiei publice locale;

§ fondurile băneşti ce se constituie şi utilizează la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale

se administrează de autorităţile administraţiei publice locale;

§ resursele financiare ce se mobilizează şi utilizează la nivelul unităţilor administrativ-

teritoriale depind de competenţele şi atribuţiile autorităţilor administraţiei publice locale.
Competenţele şi atribuţiile autorităţilor administraţiei publice locale se stabilesc numai prin lege.
Exercitarea competenţelor şi atribuţiilor stabilite prin lege revine autorităţilor administraţiei
publice locale care se găsesc cel mai aproape de cetăţean.

Interrelaţii apar şi prin prisma faptului că firmele private plătesc impozit pe clădiri, impozit pe
terenuri şi taxe locale către bugetele locale pentru serviciile publice locale de care beneficiază.
Firmele cu capital de stat şi regiile autonome locale plătesc impozit pe profit la bugetele
unităţilor administrativ-teritoriale. De asemenea, autorităţile administraţiei publice locale pot
contracta împrumuturi prin emisiuni de obligaţiuni municipale şi de la bănci în anumite condiţii.

Funcţionalitatea subsistemului finanţelor publice locale reprezintă o premisă a autonomiei

locale. Astfel, abordarea sa ca şi componentă distinctă este absolut necesară deoarece devine
cadrul în care se manifestă autonomia locală sau altfel spus, reprezintă suportul funcţional al
manifestării autonomiei.

Pe fondul procesului de descentralizare, se produc mutaţii importante în cadrul raportului finanţe

publice – finanţe publice locale prin prisma reconsiderării competenţelor şi a surselor de venit la
nivelul autorităţilor centrale şi a autorităţilor locale, în sensul transferului de competenţe de la
nivel central către cel local şi asigurarea veniturilor pentru acoperirea lor. Astfel, se impune
delimitarea clară şi stabilă a competenţelor autorităţilor publice pe nivele de guvernare şi
domenii ale acesteia. Existenţa paralelismelor administrative, adică autorităţi, organe sau
instituţii publice care îndeplinesc atribuţii similare până la confuzie, fenomen cunoscut în
literatura de specialitate sub denumirea de „dublă întrebuinţare” (Onofrei, 2007, p. 53),
Page13

presupune o repartizare a veniturilor bugetelor pentru aceleaşi cheltuieli suportate de bugete

publice diferite, astfel încât unele componente bugetare publice se pot dovedi ineficiente faţă de
scopul instituirii lor. În acest cadru, componenta principală a subsistemului finanţelor publice
locale, bugetul local, se constituie ca buget autonom din punct de vedere juridic fiind elaborat,
adoptat şi executat la nivelul autorităţilor publice locale.

US 1.3. Arhitectura instituţională specifică manifestării finanţelor publice locale

Desfăşurarea relaţiilor financiare publice la nivel local într-o manieră dezirabilă impune crearea
unui cadru instituţional cu o arhitectură adecvată, care să exprime un raport benefic între
tendinţele de centralizare şi descentralizare. Acest sistem instituţional, care include atât agenţi
specializaţi, cât şi nespecializaţi în activitatea financiară, trebuie să ofere suportul necesar
manifestării raţionale a finanţelor publice locale, fără a le îngreuna nejustificat şi evitând un
impact negativ în randamentul fiscal printr-o „densitate instituţională” prea mare .

În România, există o arhitectură instituţională la nivel local concepută democratic similară celei
centrale, integrând autoritatea deliberativă locală (Consiliul local la nivel de comună, oraş şi
municipiu şi Consiliul judeţean la nivel de judeţ) şi autoritatea executivă (Primarul la nivel de
comună, oraş şi municipiu şi Preşedintele Consiliului judeţean la nivel de judeţ), asociate cu
diferite structuri de specialitate (Comisia de buget, Direcţia de Finanţe Publice Locale, Serviciul
Financiar-Contabil etc.). Executivul local nu este lipsit ca legătură directă de organismul
specializat în materia financiară corespondent Guvernului, respectiv Ministerul Finanţelor
Publice, deoarece prin prevederile legale se stabileşte că în procesul bugetar local autorităţile
deconcentrate ale ministerului enunţat (Direcţiile Generale Regionale ale Finanţelor Publice)
sunt obligate să acorde asistenţă de specialitate în efectuarea lucrărilor specifice (potrivit
reglementării actuale, aceste autorităţi asigură asistenţa tehnică privind elaborarea şi executarea
bugetelor locale, colaborând în acest scop cu autorităţile administrativ-teritoriale).

Preşedintele Consiliului judeţean exercită funcţia de ordonator principal de credite, care

întocmeşte proiectul bugetului judeţului şi contul de încheiere a exerciţiului bugetar şi le supune
spre aprobare Consiliului judeţean, în condiţiile şi la termenele prevăzute de lege, urmăreşte
modul de realizare a veniturilor bugetare şi propune Consiliului judeţean adoptarea măsurilor
necesare pentru încasarea acestora la termen şi iniţiază, cu aprobarea Consiliului judeţean,
negocieri pentru contractarea de împrumuturi şi emisiuni de titluri de valoare în numele
judeţului.

Consiliului judeţean, în calitate de autoritate deliberativă, aprobă, la propunerea preşedintelui

consiliului judeţean, bugetul propriu al judeţului, virările de credite, modul de utilizare a rezervei
bugetare şi contul de încheiere a exerciţiului bugetar, contractarea şi/sau garantarea
împrumuturilor, precum si contractarea de datorie publică locală prin emisiuni de titluri de
valoare în numele judeţului, stabileşte impozite şi taxe judeţene, aprobă documentaţiile tehnico-
economice pentru lucrările de investiţii de interes judeţean, precum şi vânzarea, concesionarea
sau închirierea bunurilor proprietate privată a judeţului.

Ca autoritate executivă la nivel local, Primarul exercită funcţia de ordonator principal de credite
pentru bugetul local, întocmeşte proiectul bugetului local şi contul de încheiere a exerciţiului
bugetar şi le supune spre aprobare consiliului local, iniţiază, în condiţiile legii, negocieri pentru
contractarea de împrumuturi şi emiterea de titluri de valoare în numele unităţii administrativ-
teritoriale, verifică, prin compartimentele de specialitate, corecta înregistrare fiscală a
contribuabililor la organul fiscal teritorial, atât a sediului social principal, cât şi a sediului
secundar.
Page14
Consiliul local în calitate de autoritate deliberativă, aprobă, la propunerea primarului, bugetul
local, virările de credite, modul de utilizare a rezervei bugetare şi contul de încheiere a
exerciţiului bugetar, contractarea şi/sau garantarea împrumuturilor, precum şi contractarea de
datorie publică locală prin emisiuni de titluri de valoare, în numele unităţii administrativ-
teritoriale, în condiţiile legii, stabileşte şi aprobă impozitele şi taxele locale, în condiţiile legii,
aprobă, la propunerea primarului, documentaţiile tehnico-economice pentru lucrările de investiţii
de interes local, în condiţiile legii.

Administrarea veniturilor şi cheltuielilor bugetelor locale se realizează cu implicarea unor

servicii sau compartimente de specialitate, fie din categoria celor deconcentrate (aflate în
subordinea Ministerului de Finanţe), fie organizate la nivelul autorităţilor locale. Astfel,
Direcţiile Generale Regionale ale Finanţelor Publice are următoarele atribuţii, sarcini şi
răspunderi:

• desfăşoară ansamblul activităţilor de administrare fiscală a contribuabililor, respectiv:

înregistrarea fiscală, declararea, stabilirea, colectarea şi verificarea impozitelor, taxelor,
contributiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat, soluţionarea
contestaţiilor împotriva actelor administrative fiscale, precum şi asistenţa şi îndrumarea
contribuabililor în aplicare legislaţiei fiscale şi a prevederilor convenţiilor de evitare a
dublei impuneri;

• organizează în conformitate cu prevederile legale activitatea de trezorerie şi contabilitate

publică la nivel teritorial asigurând încasarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor pe
bugete precum şi exercitarea controlului prevăzut de normele legale;

• verifică şi avizează, potrivit legislatiei, documentele justificative prezentate de agenţii

economici în care se solicita acordarea de subvenţii, prime, diferente de preţ de la
bugetul general consolidat;

• desfăşoară acţiuni de control financiar la regii autonome, societăţi şi companii naţionale

şi la societăţi comerciale cu capital integral sau majoritar de stat;

• administrează contul curent al trezoreriei judeţene deschis la Sucursala judeţeana a

Băncii Nationala a României, urmărind în mod deosebit încasarea veniturilor statului,
efectuarea decontării cheltuielilor instituţiilor publice, existenţa soldului precum şi a
angajamentelor asupra acestuia;

• organizează şi urmăreşte derularea activităţii privind vânzarea şi răscumpărarea

certificatelor de trezorerie, asigurând efectuarea la timp a tuturor operaţiunilor de încasări
şi plăţi;

• asigura primirea, centralizarea si verificarea potrivit normelor legale a situatiilor

financiare, respectiv a darilor de seama intocmite si depuse de agentii economici,
respectiv de institutiile publice si organizatiile obstesti si analizeaza rezultatele financiare
pe ansamblul judetului.

• asigura asistenta tehnica privind elaborarea si executarea bugetelor locale, colaborand in

acest scop cu autoritatile administrativ-teritoriale;

• asigura functia de audit public intern, conform legii;

Page15
 • reprezinta interesele statului in fata instantelor de judecata in litigiile legate de activitatea
pe care o desfasoara, participa potrivit actelor normative in vigoare sau a mandatului
primit din partea MFP si/sau a ANAF ca reprezentant al acestuia;

• publica, in conditiile legii, pe portalul ANAF, bunurile confiscate sau intrate, potrivit
legii, in proprietatea privata a statului si contribuabilii care inregistreaza obligatii restante
la bugetul general consolidat;

• asigura centralizarea si transmiterea informatiilor solicitate de catre ANAF si MFP;

• realizeaza indicatorii de performanta si programele de incasari a veniturilor bugetare si

reducere a arieratelor bugetare transmise anual de ANAF;

• verifica aspectele procedurale aferente procesului de atribuire a contractelor care intra

sub incidenta legislatiei privind atribuirea contractelor de achizitie publica, a contractelor
de concesiune de lucrari si a contractelor de concesiune de servicii.

Organizate la nivelul primăriilor, Direcţiile de Finanţe publice locale au ca atribuţii organizarea

şi coordonarea activităţii de impunere, constatare, control fiscal şi executare silită, gestionarea
dosarelor fiscale şi a celorlalte documente referitoare la controlul fiscal al contribuabililor,
aplicarea legislaţiei fiscale cu privire la impozitele şi taxele locale datorate de contribuabili,
precum şi a sancţiunilor prevăzute de Codul Fiscal şi dispun, în condiţiile legii, măsuri de
executare silită.

În mod similar, servicii interne organizate la nivelul primăriilor (de ex. Serviciul Financiar sau
cel de Buget) au atribuţii privind respectarea legalităţii operaţiunilor economice, acordă viza de
control financiar preventiv, răspund de urmărirea şi întocmirea execuţiei bugetului local pe
parcursul unui an bugetar în condiţiile de echilibru bugetar pe subdiviziunile clasificaţiei
bugetare, asigură deschiderea şi repartizarea de credite bugetare, efectuează modificările care
intervin în structura bugetului local ca urmare a aprobării unor acte normative în sfera finanţelor
publice, urmăresc execuţia bugetului, sesizează eventualele nereguli referitoare la buna
gospodărire şi utilizare a creditelor bugetare etc.

Curtea de Conturi îndeplineşte o funcţie de control financiar ulterior extern exercitat asupra
modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale
sectorului public, precum şi asupra modului de gestionare a patrimoniului public şi privat al
statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale. Astfel, se urmăreşte formarea şi utilizarea
resurselor bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale, formarea şi gestionarea datoriei publice,
utilizarea alocaţiilor bugetare pentru investiţii, a subvenţiilor şi transferurilor şi a altor forme de
sprijin financiar din partea unităţilor administrativ-teritoriale, utilizarea fondurilor provenite din
asistenţa financiară acordată României de Uniunea Europeană şi din alte surse de finanţare
internaţională.

O implicare mai puţin directă în procesul decizional financiar-bugetar local, dar cu importanţă şi
efecte potenţiale consistente, revine şi altor autorităţi de nivel local sau central (de exemplu,
Comisia pentru autorizarea împrumuturilor locale), mai ales din perspectiva exercitării
controlului asupra actelor autorităţilor locale. Ne referim aici în primul rând la Instituţia
Prefectului, ca titular al controlului administrativ de tutelă, care poate sesiza instanţa de
contencios administrativ cu privire la legalitatea actelor autorităţilor administraţiei publice
Page16

locale, putându-se ajunge în cazuri extreme (şi indezirabile, totodată) pe calea suspendării
executării actelor administrative atacate, până la blocarea fluxurilor financiar-bugetare şi
proiectelor cărora acestea le corespund.

Instituţia Prefectului cu atribuţii ce relevă implicaţii pentru manifestarea finanţelor publice

locale se orientează către prerogativele sale de a acţiona pentru realizarea în judeţ a obiectivelor
cuprinse în Programul de guvernare şi dispunerea măsurilor necesare pentru îndeplinirea lor,
în conformitate cu competenţele şi atribuţiile ce îi revin, potrivit legii, de a dispune măsuri de
aplicare a politicilor naţionale hotărâte de Guvern, de a verifica măsurile întreprinse de către
primar sau preşedintele consiliului judeţean în calitatea lor de reprezentanţi ai statului în unitatea
administrativ-teritorială, de a verifica legalitatea actelor administrative adoptate sau emise de
către consiliul judeţean, preşedintele consiliului judeţean, consiliul local sau primar şi de a
acţiona pentru apărarea ordinii de drept, a liniştii publice şi siguranţei cetăţeanului, precum şi a
drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, în condiţiile prevăzute de lege.

US 1.4 Bugetul local – expresie sintetică a finanţelor publice locale

Sub aspect economic, bugetele locale concentrează relaţiile economice prin care se mobilizează
şi utilizează resurse băneşti la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale pentru satisfacerea unor
interese ale colectivităţilor publice locale. Abordarea ştiinţifică a conceptului de „buget local”
evidenţiază calitatea acestuia de principală componentă a finanţelor publice locale şi totodată de
instrument de realizare a autonomiei locale. Astfel, raportat la relaţia cu finanţele publice locale,
unii autori folosesc expresia de „verigă principală în ansamblul finanţelor locale” (Popeangă,
2002, p. 111), iar raportat la relaţia cu autonomia locală, „instrumentul principal de asigurare a
autonomiei decizionale a autorităţilor administraţiei publice locale” (Voinea, 2008, p. 33). În
acest context, bugetele locale reprezintă „instrumentele de planificare şi de conducere a
activităţii financiare a unităţilor administrativ-teritoriale care au personalitate juridică, structura
acestora reflectând gradul de autonomie a administraţiei locale faţă de puterea centrală şi
legăturile existente între diferitele administraţii teritoriale” (Dascălu, 2006, p. 159). Bugetele
locale, în această calitate de instrument principal al finanţelor publice locale, reflectă „cerinţele
de resurse financiare necesare realizării acţiunilor sociale, culturale, economice, serviciilor
publice şi dezvoltare aflate în competenţa autorităţilor administraţiei publice locale, precum şi
modul de procurare a resurselor financiare din cursul unui exerciţiu financiar” (Voinea, 2008, p.
33).

Bugetul local reflectă documentul prin care se prevăd şi se aprobă pentru fiecare an veniturile şi
cheltuielile unităţilor administrativ-teritoriale, adică actul (juridic) în care se înscriu veniturile şi
cheltuielile colectivităţilor locale, pe o perioadă de un an. Elaborarea, adoptarea, execuţia şi
controlul asupra bugetelor locale se desfăşoară în spirit democratic, pornind de la principii si
valori general recunoscute: autonomia locală, descentralizarea, colaborarea administrativă,
transparenţa, responsabilitatea, participarea şi informarea publică etc.

Din perspectiva dinamicii economico-sociale locale, bugetul local reprezintă instrumentul

principal al autorităţilor administraţiei publice din teritoriu în vederea selectării priorităţilor de
finanţare din strategiile de dezvoltare economico-socială ale localităţilor. Fundamentarea
priorităţilor şi a opţiunilor privind acţiunile social-culturale, economice, serviciile publice care
urmează să se finanţeze din bugetul local, precum şi măsurile necesare în vederea încasării
veniturilor se realizează în procesul elaborării şi adoptării bugetului local. Conţinutul tipic al
bugetului local, de evidenţiere a fluxurilor de venituri şi cheltuieli publice ale colectivităţii
subnaţionale, creează suportul manifestării sale ca instrument de gestiune economico-financiară,
Page17

indispensabil procesului decizional public local. Astfel, “prin conţinutul previzional al bugetului
se creează premisele unei gestiuni eficiente a resurselor şi a patrimoniului fiecărei entităţi,
incluzând şi posibilităţile de procurare a eventualelor resurse financiare suplimentare sau de
plasare a eventualelor excedente de resurse financiare” (Filip, 2002, p. 95).

Bugetele locale sunt caracterizate în teoria finanţelor publice (Văcărel, 2004, pp. 576-577) prin
asimilare cu accepţiunile acordate bugetului de stat, relevând ipostaza de “act în care se înscriu
veniturile şi cheltuielile colectivităţilor locale, pe o perioadă de un an”, la care se adaugă
perspectiva juridică a împuternicirii lor, reprezentând în acest sens “un act juridic ce îmbracă
forma unui act administrativ normativ adoptat de autorităţile deliberative locale, la propunerea
autorităţii executive locale, prin care sunt autorizate şi executate veniturile şi cheltuielile
colectivităţilor locale pe un an” (Oprea, 2011, p. 57). Din această perspectivă, bugetele locale
sunt asociate cu conceptul de autonomie locală, care presupune că autorităţile gestionează pe
baza propriei răspunderi şi în numele colectivităţilor locale o parte importantă a treburilor
publice. Sintetizând, bugetele locale asigură dimensionarea cheltuielilor şi încadrarea lor în
limitele veniturilor publice ale colectivităţii subnaţionale, fundamentarea resurselor financiare,
stimularea iniţiativei locale, afirmarea autonomiei locale şi exercitarea controlului asupra
utilizării fondurilor locale.

În calitate de instrument de conducere şi reglare a activităţii financiare, bugetele locale se

manifestă în următoarele direcţii:

- determinarea volumului şi structurii resurselor financiare aferente diverselor activităţi,

inclusiv în fundamentarea deciziilor din punct de vedere financiar şi stabilirea condiţiilor în care
se apelează la diferitele surse de finanţare;

- exercitarea controlului financiar asupra activităţilor economice şi sociale prin prisma

cerinţelor de oportunitate şi eficienţă în angajarea resurselor;

- fundamentarea condiţiilor de realizare a echilibrului financiar la nivelul diferitelor

entităţi, având în vedere corelarea raţională a nevoilor de resurse financiare şi a posibilităţilor de
procurare a resurselor acoperitoare. În aceste sens, este de luat în considerare căutarea de soluţii
alternative pentru favorizarea echilibrului financiar şi a capacităţii de plată în condiţiile folosirii
eficiente a resurselor financiare. Având în vedere acest rol al bugetelor, în cadrul finanţelor
publice locale se urmăresc corelaţii între veniturile şi cheltuielile bugetelor locale, urmărind
echilibrul financiar în contextul cerinţelor de minimizare a cheltuielilor şi maximizare a
veniturilor, pentru un anumit nivel de furnizare a serviciilor publice.

Modernizarea finanţelor publice presupune în practică utilizarea tipurilor de bugete publice

concepute după anumite criterii de reflectare a veniturilor şi cheltuielilor publice, ca instrumente
moderne specifice managementului financiar, care să servească ordonatorilor de credite în
fundamentarea deciziilor de constituire şi alocare a resurselor, în categoria acestora încadrându-
se: bugetul (general) al unităţii administrativ-teritoriale, bugetul pe programe, planul de finanţare
a cheltuielilor, bugetul funcţional şi cel de capital, bugetul multianual.

Bugetul (general) al unităţii administrativ-teritoriale reprezintă o însumare a bugetelor fiecărui

ordonator de credite, finanţat integral sau parţial din bugetul local, echivalentul unei consolidări,
cu scopul de a asigura o imagine de ansamblu a performanţei financiare la nivelul fiecărui
comunităţi locale. Bugetul unităţii administrativ-teritoriale se va obţine prin însumarea
veniturilor totale a fiecărei componente de buget (propriu-zis, finanţare mixtă, integrală din
venituri proprii, credite externe sau interne şi finanţare nerambursabilă) şi însumarea
cheltuielilor totale după acelaşi raţionament, urmând ca după deducerea din total venituri a
cheltuielilor să se reflecte dimensiunea efortului financiar public, în anul respectiv, în
Page18

unitatea/subdiviziunea administrativ-teritorială şi starea de echilibru sau dezechilibru.

Bugetul pe programe este un instrument al managementului financiar stabilit ca fiind
„obligatoriu” în documentele oficiale ale Uniunii Europene. Acesta este definit ca un ansamblu
coerent de acţiuni ce se referă la acelaşi ordonator principal de credite, proiectate pentru a realiza
un obiectiv sau set de obiective definite şi pentru care sunt stabiliţi indicatorii de program, care
să evalueze rezultatele obţinute în limitele de finanţare aprobate.

Valoarea programului se obţine prin însumarea costurilor pe obiective şi urmăreşte respectarea

unor reguli precum:

- la consumul de resurse umane, indicatorii principali luaţi în calcul sunt numărul de

persoane, norma de timp şi salariul tarifar orar, informaţii adesea cunoscute pe seama
normativelor existente sau a statelor de plată utilizate ca documente justificative.

- la consumul de resurse materiale şi servicii se iau în considerare două elemente care

fundamentează acest consum: normele de materiale şi preţul existent pe piaţă al acestora. În
categoria serviciilor, se încadrează costurile cu transporturile şi utilajele utilizate mai ales în
executarea lucrărilor de construcţii şi infrastructură publică. Atunci când programele nu se
execută în regie proprie, trebuie luate în calcul cheltuielile indirecte ale executanţilor, exprimate
ca procent din total cheltuieli directe, şi profitul, exprimat ca procent din total cheltuieli directe
şi indirecte.

Bugetul pe programe este un instrument util pentru elaborarea programelor de investiţii şi a celor
de reparaţii capitale.

Planul de finanţare a cheltuielilor este pasul premergător pentru elaborarea bugetului funcţional
şi a celui de capital prin intermediul căruia autorităţile locale îşi evaluează necesarul de finanţare
a cheltuielilor operaţionale din surse proprii şi al cheltuielilor de capital din surse proprii,
împrumuturi sau transferuri din bugetul de stat. Planul de finanţare este conceput pentru
cheltuielile operaţionale şi separat pentru cheltuielile de capital, pe structura clasificaţiei
funcţionale.

Bugetul funcţional şi cel de capital au la bază conectarea veniturilor grupate în venituri curente
şi de capital cu partea de consumuri ale resurselor bugetare în cheltuieli curente (cheltuieli de
personal, cheltuieli materiale şi servicii) şi de capital.

Bugetul funcţional este destinat nevoilor şi activităţilor curente ale comunităţilor locale,
cuprinzând ansamblul de venituri şi cheltuieli operaţionale generate de funcţionarea instituţiilor
publice, precum şi de activitatea de încasare şi administrare a impozitelor şi taxelor locale.
Acesta oferă imaginea de ansamblu a costurilor „fixe” pe care le antrenează funcţionarea
serviciilor publice de interes local.

Bugetul de capital, cunoscut şi sub denumire de buget de dezvoltare, asigură o imagine de

ansamblu referitoare la dezvoltarea locală prezentă şi viitoare, fiind bugetul care determină
implicaţii directe sau indirecte asupra realizării veniturilor bugetare. Bugetul de capital
evidenţiază modul în care veniturile acoperă nevoile de cheltuieli în infrastructura publică,
oferind informaţii referitoare la: nivelul veniturilor disponibile pentru a finanţa cheltuielilor de
capital; valoarea cheltuielilor de capital care finanţează în cursul unui exerciţiu bugetar şi în
exerciţiile bugetare următoare; valoarea împrumuturilor care urmează a se contracta pentru
finanţarea cheltuielilor de capital, în limita posibilităţilor existente; nivelul surselor proprii
utilizate pentru finanţarea cheltuielilor de capital constând în venituri de capital, venituri din
amortizarea mijloacelor fixe şi soldul rezultatului net operaţional.
Page19
Bugetul multianual presupune detalieri etapizate ale formării şi utilizării resurselor financiare
locale pe parcursul mai multor exerciţii bugetare, în funcţie de priorităţile politicilor de investiţii
formulate de autorităţile locale. Problema-cheie pentru bugetarea multianuală o constituie costul
şi rezultatele multianuale ale noilor propuneri, uneori dificil de anticipat, fie din cauza naturii
obiectivului vizat (care cuprinde multe aspecte nefinanciare, îngreunând învederarea raportului
cost-beneficii), fie din cauza fluctuaţiilor unor indicatori de interes (de exemplu fluctuaţia
dobânzilor, a ratei inflaţiei, a preţurilor materiilor prime şi materialelor, a salariilor
minime/medii pe economie) sau a inconsecvenţelor politice, care nu pot fi anticipate, mai ales în
context de criză sau al ciclurilor electorale.

Dincolo de aceste dificultăţi principiale, utilizarea ca instrumente de gestiune economico-

financiară în finanţele publice locale a bugetelor multianuale constituie un suport favorabil
fundamentării procesului de gestionare a resurselor publice, luându-se în considerare o serie de
ipoteze care privesc: politicile fiscale pentru următorii 3-5 ani; politicile de investiţii publice,
mai ales în infrastructură; politicile de cheltuieli operaţionale, inclusiv cele din domeniul social-
cultural; politicile care privesc serviciul datoriei publice locale. De exemplu, în Germania
bugetul se întocmeşte pe o perioadă previzionată de 5 ani, iar în Franţa sau România pe o
perioadă de 3 ani.

Bugetul local se prezintă ca o balanţă financiară operativă în care sunt reflectate veniturile şi
cheltuielile. Diferenţele care apar la nivel de state, sunt legate de detalierea veniturilor şi a
cheltuielilor. Nivelul detaliilor poate influenţa flexibilitatea în utilizarea bugetului local. Dacă
bugetul este întocmit conform metodei „managementul prin obiective”, fondurile sunt alocate
autorităţilor locale pe departamente pentru realizarea unui anumit obiectiv stabilit, având un
anumit grad de libertate de decizie în utilizarea fondurilor pentru a îndeplini acele obiective
propuse. Astfel, în calitate de balanţe financiare, bugetele locale cuprind, pe de o parte, venituri
şi pe de altă parte, cheltuieli, iar pentru fundamentarea şi operaţionalizarea lor, la nivelul tuturor
statelor Uniunii Europene s-au constatat câteva reguli general valabile, precum:

- este interzisă efectuarea de plăţi direct din veniturile încasate, cu excepţia cazurilor în
care legea prevede altfel;

- cheltuielile bugetare au destinaţie precisă şi limitată şi sunt determinate de autorizările

conţinute în legi specifice şi în legile bugetare anuale;

- nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget şi nici nu poate fi angajată şi efectuată din
aceste bugete, dacă nu există baza legală pentru respectiva cheltuială;

- nici o cheltuială din fonduri publice locale nu poate fi angajată, ordonanţată şi plătită
dacă nu este aprobată potrivit legii şi nu are prevederi bugetare şi surse de finanţare;

- după aprobarea bugetelor locale pot fi aprobate acte normative cu implicaţii asupra
acestora, dar cu precizarea surselor de acoperire a diminuării veniturilor sau a majorării
cheltuielilor bugetare aferente exerciţiului bugetar pentru care s-au aprobat bugetele
locale respective.

Considerat ca instrument principal de gestiune economico-financiară al managerilor financiari

locali, bugetul unităţii administrativ-teritoriale permite celor interesaţi formarea unei imagini
asupra direcţiilor de dezvoltare locală şi efectuarea unor aprecieri privind modul de abordare a
acestora, inclusiv din perspectivă comparativă. Pe baza indicatorilor de venituri şi cheltuieli
înscrişi şi aprobaţi prin bugetele locale, se pot construi, calcula şi valorifica indicatori care să
Page20

reflecte situaţia locală, efortul, peformanţa şi dinamica unităţii administrativ-teritoriale.

 Box

Figura 1.3: Sistemul bugetar local în România

bugetelor locale ale comunelor,

oraşelor, municipiilor, sectoarelor
municipiului Bucureşti, judeţelor şi
municipiului Bucureşti

bugetelor instituţiilor publice

bugetului fondurilor externe finanţate integral sau parţial din

SISTEMUL
nerambursabile bugetele locale, după caz

BUGETAR
LOCAL
bugetului împrumuturilor externe şi interne,
pentru care rambursarea, plata dobânzilor,
comisioanelor, spezelor şi a altor costuri se
asigură din bugetele locale şi care provin din:
împrumuturi externe contractate de stat şi
subîmprumutate autorităţilor administraţiei bugetelor instituţiilor publice
publice locale şi/sau agenţilor economici şi finanţate integral din venituri
serviciilor publice din subordinea acestora; proprii
împrumuturi contractate de autorităţile
administraţiei publice locale şi garantate de
stat; împrumuturi externe şi/sau interne
contractate sau garantate de autorităţile
administraţiei publice locale

Teste de autocontrol
1.Nevoile membrilor societăţii prezintă anumite trăsături:
Xa. nu pot fi gestionate individual
Xb. sunt asumate de către autorităţile publice
Xc. mobilizare şi alocare/utilizare corespunzătoare a resurselor financiare

2. Transferul de valoare realizat prin intermediul finanţelor publice locale presupune:

a. modificarea patrimoniului deţinut de participanţii la relaţiile economice de mobilizare şi
repartizare a fondurilor băneşti în mod unilateral
b. nemodificarea patrimoniului deţinut de participanţii la relaţiile economice de mobilizare şi
repartizare a fondurilor băneşti
c. modificarea patrimoniului deţinut doar de persoanele juridice, persoanele fizice
Page21

3. Fluxurile financiare locale se regăsesc în:

a. bugetul unităţii administrativ-teritoriale, bugetul instituţiilor publice finanţate doar integral
din bugetele locale, bugetul fondurilor externe nerambursabile sau bugetul împrumuturilor
externe şi interne, pentru care rambursarea, plata dobânzilor, comisioanelor, spezelor şi a altor
costuri se asigură din bugetele locale.
Xb. bugetul unităţii administrativ-teritoriale, bugetul instituţiilor publice finanţate integral sau
parţial din bugetele locale, bugetul instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii,
bugetul fondurilor externe nerambursabile sau bugetul împrumuturilor inclusiv externe, pentru
care rambursarea, plata dobânzilor, comisioanelor, spezelor şi a altor costuri se asigură din
bugetele locale.
c. bugetul unităţii administrativ-teritoriale, bugetul instituţiilor publice finanţate integral din
venituri proprii, bugetul fondurilor externe nerambursabile sau bugetul împrumuturilor doar
externe pentru care rambursarea, plata dobânzilor, comisioanelor, spezelor şi a altor costuri se
asigură din bugetele locale.

4. Arhitectura instituţională specifică manifestării finanţelor publice are următoarele atribute:

Xa. exprimă un raport benefic între tendinţele de centralizare şi descentralizare
b. cuprinde exclusiv agenţi specializaţi în activitatea financiară
Xc. presupune o „densitate instituţională” raţională pentru a evita un impact negativ în
randamentul fiscal

5. Care dintre următoarele principii nu sunt specifice manifestării bugetului local sub egida
„spiritului democratic”:
a. autonomia locală
b. descentralizarea
c. transparenţa
d. responsabilitatea

Page22
 Autonomia
locală şi
US2
descentralizarea
– aspecte
financiare

Structura unităţii de studiu:

US 2.1. Autonomia administraţiei publice locale şi implicaţiile sale pentru guvernarea
colectivităţilor subnaţionale
US 2.2. Aspecte financiare ale descentralizării

Obiective specifice:

- să definească conceptul de autonomie locală;

- să reţină formele autonomiei locale;
- să definească conceptul de descentralizare;
- să caracterizeze formele descentralizării;
- să rețină indicatorii descentralizării fiscale.

Termeni cheie: Finanţe locale, autonomie localădescentralizare

Ritmul de lucru: unitatea de studiu se dezvoltă pe 2 subunităţi de studiu. Timpul de

lucru estimat este de 2 ore in medie pentru studiul individual.

Rezumat:
Unitatea de studiu 2 intitulată „Autonomia locală şi descentralizarea – aspecte financiare”
tratează autonomia administraţiei publice locale şi implicaţiile sale pentru guvernarea
colectivităţilor subnaţionale, precum şi aspecte financiare ale descentralizării.
Page23

US 2.1. Autonomia administraţiei publice locale şi implicaţiile sale pentru
guvernarea colectivităţilor subnaţionale


Definirea autonomiei administraţiei publice locale prin surprinderea tuturor trăsăturilor sale
reprezintă o preocupare permanentă a specialiştilor, cercetătorilor şi practicienilor în funcţie de
contextul de manifestare al acesteia. Sensurile conceputului de autonomie sunt multiple, dar ceea
ce prezintă interes este definirea prin prisma ştiinţei administraţiei şi a celei financiare,
orientându-ne către una din formele sale, şi anume autonomia locală. Aceasta este reglementată
la nivel naţional, dar într-o societate globalizată, unde relaţiile şi interdependenţele dintre state
sunt tot mai accentuate, autonomia locală nu ar fi recunoscută fără garantarea ei la nivel
internaţional.

La origine, cuvântul „autonomie” derivă din limba greacă veche, în care prefixul „auto”
înseamnă singur, de la sine, independent, iar „nomos” înseamnă lege. Prin urmare, în sens
etimologic, prin noţiunea de autonomie se înţelege libertatea (dreptul) de a se guverna prin
propriile sale legi.

Maurice Hauriou (1927, pp.345-346) foloseşte termenul de autonomie pentru a descrie „discreţia
pe care uneori legile o lasă administraţiei”. Jacob Robinson (1934, pp.254-256) examinând
natura autonomiei apreciază, prin compararea cu conceptul de suveranitate că autonomia există
numai prin respectul faţă de acele puteri ce i-au fost conferite în vreme ce suveranitatea
reprezintă autoritatea supremă şi de necondiţionat a statului. Cea mai scurtă definiţie a
autonomiei regăsită în literatura de specialitate, este cea data de Heinrich Oberreuter (1985,
pp.490-491): „posibilitatea de autodeterminare liberă în cadrul unei reglementări preexistente”.
Dicţionarul explicativ al limbii române (1996, p. 364) defineşte termenul de autonomie ca fiind
„dreptul (unui stat, al unei regiuni, a unei naţionalităţi sau a unei minorităţi naţionale etc.) de a se
administra singur, în cadrul unui stat condus de o putere centrală”. Ruth Lapidoth (1997, p. 3)
defineşte autonomia ca un „mijloc de difuzare a puterilor pentru a conserva unitatea statală în
timp ce se respectă diversitatea populaţiei sale: a fost un succes în unele cazuri şi un eşec în
altele”.

Pot fi identificate patru direcţii principale ale autorilor în abordarea autonomiei (1997, p. 33). Un
prim grup compară autonomia cu dreptul de a acţiona discreţionar în anumite privinţe. Un al
doilea grup foloseşte termenul ca un sinonim pentru independenţă, ceea ce este discutabil prin
prisma diferenţelor semantice şi conceptuale dintre autonomie şi suveranitate (cu care se leagă
independenţa), mai ales în plan financiar. Pentru al treilea grup, autonomia este sinonimă cu
descentralizarea, şi această opinie fiind una discutabilă, relaţia dintre cele două fiind una
ordonată chiar ca dinamică în timp. Al patrulea grup consideră că entităţile autonome sunt acelea
care au puteri exclusive: legislative, administrative şi judecătoreşti în domenii specifice,
referindu-se deci la autonomia politică, şi nu la cea administrativ-financiară.

În viziunea lui G. L. Clark (1984, p. 195–208), puterea locală (şi libertatea sa de acţiune) se
plasează în relaţie cu nivele superioare de guvernare, astfel încât autonomia locală nu este un
concept absolut, ci unul relativ. Clark consideră că autonomia locală este clar orientată, având
obiective precise, în mâna unor actori raţionali ce încearcă să-şi maximizeze puterile. În
continuare, el precizează că democraţia şi procedurile democratice nu solicită a formă specifică
de guvernare. În această direcţie, el defineşte autonomia locală prin prisma a două principii,
regăsite în formă de “puteri”. Prima este puterea de iniţiativă şi reprezintă puterea guvernelor
locale de a crea reguli şi legi în interes propriu. A doua este puterea imunităţii ce reprezintă
Page24

capacitatea guvernelor locale de a acţiona discreţionar în interes propriu în raport cu celelelate

nivele de guvernare, fără cenzurarea deciziilor. Aceste două puteri pot acţiona, însă, şi în raport
cu statul prin prisma competenţelor partajate şi delegate.

Teza lui Clark a fost privită critic de către unii autori precum Defilippis (1999, p. 973–990) şi
Pratchett (2004, p. 358–375), mai ales în legătură cu puterea de iniţiativă legislativă a
autorităţilor locale, formulându-se pe bună dreptate rezerve legate de întinderea “competenţei
legislative”. Pentru Pratchett, “autoguvernarea locală în ambele sisteme, unitar şi federal, este
posibilă doar pentru că autorităţile de la nivele superioare delegă o parte din puterea şi
responsabilitatea lor” (2004, p. 362 ), Clark precizând însă că dreptul de iniţiativă rămâne un
subiect deschis (1984, p.198).

Una dintre contribuţiile majore ale lui Clark pe planul guvernării locale este recunoaşterea
faptului că autonomia locală presupune “libertate către” şi “libertate de la”, acţionate simultan.
Această idee a a influenţat atât discuţiile academice despre autonomia locală cât şi gândirea
politică. Pe de altă parte, Pratchett a punctat faptul că “libertate de la” presupune conexiunea cu
centralizarea.

Ulterior, Gurr şi King (1987, p. 62) au continuat idea lui Clark şi au precizat că “statul local este
autonom atâta timp cât îşi poate satisface interesele fără intervenţia substanţială a statului
naţional.”

În opinia lui Eugen Popa (2004, p. 48-51), conceptul de autonomie locală este definit prin trei
elemente: elementul organizatoric, funcţional şi cel gestionar.

Din punct de vedere organizatoric, autonomia locală se manifestă prin alegerea autorităţilor
administraţiei publice locale de către populaţie, prin dreptul consiliilor locale de a adopta statutul
localităţii, organigramele şi numărul de personal şi de a organiza serviciile publice locale şi prin
posibilitatea înfiinţării unor persoane juridice de drept public. Autonomia organizatorică
reprezintă capacitatea de autoorganizare a autorităţilor administraţiei publice locale, fapt care
legitimează deciziile adoptate la acest nivel.

Autonomia organizatorică a autorităţilor publice locale presupune un nou tip de relaţii ce se

stabilesc între acestea, pe de o parte, şi alte autorităţi (de exemplu, prefectul), pe de altă parte.
Relaţiile sunt definite ca fiind bazate pe principiile autonomiei, legalităţii, responsabilităţii,
cooperării şi solidarităţii în rezolvarea problemelor comune. Astfel, dispar raporturile de
subordonare a autorităţilor administraţiei publice locale faţă de alte organe, deoarece sub
aspectul organizatoric, primele nu fac parte din structuri ierarhizate ale organelor statului.

Funcţional, autonomia locală se manifestă în principal, prin competenţa consiliilor locale şi a

primarilor în rezolvarea problemelor de interes local, fără intervenţia altor autorităţi. Ea
presupune consacrarea principiului plenitudinii de competenţă în soluţionarea problemelor de
interes local.

Din punct de vedere gestionar, autonomia vizează competenţa autorităţilor locale ce decurge din
calitatea de persoane juridice a unităţilor administrativ-teritoriale de a gestiona patrimoniul local.
Prin utilizarea de către legiuitor a formulei „gestiune de interese”, s-a dorit a se evidenţia că
autonomia locală prin conţinutul său depăşeşte sfera de cuprindere a noţiunii de gestionare a
patrimoniului localităţilor şi că autorităţile publice locale trebuie să promoveze interesele
comunităţilor pe care le reprezintă.

Indiferent de punctele de vedere asupra definirii autonomiei locale, constatăm că majoritatea

Page25

autorilor converg spre ideea libertăţii unităţilor administrativ-teritoriale de a gestiona propriile

afaceri într-un mod în care nu sunt controlate direct şi în totalitate de guvernul central,
presupunând abilitatea autorităţilor locale de a crea un impact pozitiv asupra dezvoltării locale şi
bunăstării membrilor propriei colectivităţi.

Configurarea efectivă şi manifestarea autonomiei locale sunt influenţate de o serie de factori,

printre care amintim: tradiţia, istoria, cadrul geografic, resursele economice, gradul de instrucţie
civică sau politică şi, nu în ultimul rând, reglementările naţionale şi internaţionale.

În Europa există diverse modalităţi de a percepe autonomia locală, deoarece în decursul istoriei,
autonomia locală a reprezentat o chestiune internă a statelor, un domeniu la discreţia absolută a
suveranităţii statale, cu singura rezervă să nu încalce principiile şi celelalte norme general
admise ale dreptului internaţional public. La nivel constituţional era înscris, în linii generale,
doar simplul principiu al autonomiei locale, cu trimitere la lege pentru a reglementa concret
formele, condiţiile şi limitele. Practic, fiecare ţară a adoptat o formă particulară de reglementare
a autonomiei locale, ce ţine de condiţiile istorice ale formării statului, structura acestuia, formele
de guvernământ, coloratura etnică a populaţiei, tradiţiile şi aspiraţiile cetăţenilor. Astfel, ţări
precum Danemarca, Belgia, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord nu utilizează
explicit termenul de autonomie locală, în schimb ţări precum România, Grecia, Luxemburg,
Spania, Portugalia au consacrat în reglementările lor fundamentale această terminologie. Dar
toate formele de autonomie locală pornesc de la ideea că ea reprezintă „...nu numai un barometru
al democraţiei, ci şi cadrul cel mai eficace de asigurare a dezvoltării în îmbinarea coerentă a
strategiilor şi resurselor naţionale cu posibilităţile reale” (Dascălu, 2006, p. 148).

Reglementarea autonomiei la nivel internaţional prezintă două tendinţe (Popeangă, 2002, pp. 35-
36) majore. Prima tendinţă se referă la preocuparea statelor de a integra autonomia locală în
contextul principiilor democratice, al participării comunităţilor locale la afirmarea propriilor
interese, iar în acest sens Henri Oberdoff (1993, p. 14) făcea următoarea afirmaţie: „aceste
diferite constituţii europene, prin demersul lor descentralizator, autorizează înflorirea unei
Europe înfrăţite, complementare, a unei Europe a comunităţii de state”. Afirmaţia evidenţiază
caracterul autonomiei locale, bazată pe descentralizare, complementaritate şi comunitate de
state.

A doua tendinţă se referă la conturarea conceptului de autonomie locală prin adoptarea „Cartei
Europene a Autonomiei Locale” la Strassbourg, în anul 1985. Astfel, recunoaşterea europeană a
importanţei autonomiei locale a fost consfinţită iniţial prin Convenţia-cadru europeană asupra
cooperării transfrontaliere a colectivităţilor sau autorităţilor teritoriale şi din 1985 prin Carta
Europeană a Autonomiei Locale, instrument juridic multilateral adoptat de Consiliul Europei,
care a fost ratificat de România în anul 1997. Conform acesteia, „prin autonomie locală se
înţelege dreptul şi capacitatea efectivă ale autorităţilor administraţiei publice locale de a
soluţiona şi de a gestiona, în cadrul legii, în nume propriu şi în interesul populaţiei locale, o
parte importantă a treburilor publice” (Legea nr. 199/1997, art. 3).

Dacă primul tratat reglementează exclusiv dimensiunea externă a autonomiei locale, cu

precizarea că priveşte numai un aspect particular, cooperarea transfrontalieră şi nu întreaga arie a
cooperării transfrontaliere, Carta europeană a autonomiei locale reprezintă documentul de
referinţă comun cel mai complet şi cel mai util pentru întărirea autonomiei locale. Astfel, în
cadrul acesteia (Legea nr. 199/1997, art. 4) sunt enunţate principiile generale pe care trebuie să
se bazeze competenţele colectivităţilor locale şi natura puterilor lor:

- Competenţele de bază ale colectivităţilor locale să fie fixate prin Constituţie sau prin lege.
Această dispoziţie nu împiedică a se atribui colectivităţilor locale competenţe în scopuri
specifice, în conformitate cu legea. Natura competenţelor colectivităţilor locale este
Page26

fundamentală pentru manifestarea autonomiei locale. Din această cauză este în interesul clarităţii
şi securităţii dreptului competenţele de bază să nu fie atribuite de o manieră ad-hoc, ci ca ele să
fie suficient de ancorate în legislaţie.

- Colectivităţile locale dispun în cadrul legii de latitudinea totală de a-şi exercita iniţiative în
orice chestiune care nu este exclusă din câmpul competenţelor lor sau care nu este atribuită
unei alte autorităţi. Exercitarea iniţiativei în orice chestiune care nu este exclusă din câmpul
competenţelor lor sau care nu este atribuită unei alte autorităţi reprezintă atribute clare ale
autonomiei autorităţilor publice locale. Regulile generale conform cărora ele pot acţiona în
asemenea cazuri pot fi totuşi fixate de lege în anumite state membre, iar autorităţile publice
locale trebuie să poată arăta că acţiunile sunt autorizate de legislaţie.

- Exerciţiul responsabilităţilor publice trebuie, de o manieră generală, să revină de preferinţă

acelor autorităţi care sunt cele mai apropiate de cetăţeni. Atribuirea unei responsabilităţi unei
alte autorităţi trebuie să ţină cont de amploarea şi de natura sarcinii şi de exigenţele de
eficacitate şi de economie. Interpretarea textului ne conduce către elementele definitorii ale unui
alt principiu invocat la nivelul administraţiilor publice locale, şi anume principiul subsidiarităţii,
care presupune localizarea competenţelor la nivelul interesului individului, sau colectivităţii
locale, care cunosc cel mai bine propriile nevoi şi mijloace de care dispun pentru realizarea
acestora. Acelaşi principiu justifică şi intervenţia altor autorităţi atunci când eficienţa acţiunii
locale nu este realizată.

- Competenţele încredinţate colectivităţilor locale trebuie să fie în mod normal depline şi

întregi. Ele nu pot fi limitate de către o altă autoritate centrală sau regională. Conform acestui
principiu, puterile recunoscute în favoarea colectivităţilor locale trebuie în mod normal să fie
depline şi exclusive, respectiv să nu existe alte reglementări care să le îngrădească.

- În cazul delegării puterilor de către o autoritate centrală sau regională, colectivităţile locale
trebuie să dispună pe cât posibil de libertatea de a adapta acţiunea lor la condiţiile locale.
Specificul nevoilor colectivităţilor locale şi cunoaşterea mai bună a situaţiei locale pledează
pentru exercitarea anumitor funcţii administrative de către autorităţile locale, a căror
responsabilitate le incumbă. Recursul la delegare nu trebuie să împieteze de o manieră excesivă
asupra sferei de autonomie la nivel local, ca aceasta din urmă să fie autorizată când este posibil,
să ţină seama de situaţia locală în exerciţiul puterilor delegate. Este recunoscut, cu toate acestea
că, pentru anumite funcţii, ca alegerile generale, necesitatea unei reglementări uniforme poate să
excludă puterea discreţionară a colectivităţilor locale.

- Colectivităţile locale trebuie să fie consultate, pe cât posibil în timp util şi de o manieră
apropiată, în cursul procesului de planificare şi de luare a deciziei pentru toate cheltuielile care
le privesc direct. În spiritul acestui principiu, contribuabilii unităţii administrativ-teritoriale
trebuie să fie consultaţi în procesul de planificare şi de luare a deciziei pentru toate cheltuielile
care îi privesc direct, conform unui calendar, fie direct, fie prin intermediul asociaţiilor lor, în
cazul în care mai multe colectivităţi sunt în această situaţie.

Toate aceste principii sunt respectate de ţările care au ratificat Carta Europeană a Autonomiei
Locale, înţelegând că autonomia locală se traduce într-un cadru legal stabilit la nivel naţional şi
pus în practică la nivel local de către autorităţile administraţiei publice locale.

În martie 2009, Consiliul municipalităţilor şi regiunilor din Europa a adoptat Carta europeană a
serviciilor de interes general la nivel local şi regional (European Charter on Local and Regional
Services of General Interest), ce se doreşte a constitui un instrument pentru respectarea
implementării principiilor autonomiei locale, subsidiarităţii şi proporţionalităţii, pornind de la
Page27

ideea că satisfacerea nevoilor publice europene necesită autorităţi locale şi regionale puternice,
democratice, libere să ia decizii asupra serviciilor lor locale în interesul cetăţenilor. Carta (1985,
art. 1, paragraph 1) stipulează că principiul autonomiei locale şi regionale reprezintă piatra de
temelie a sistemelor locale de guvernare, completând principiile subsidiarităţii şi
proporţionalităţii.

Box

Principiul subsidiarităţii este reglementat de Tratatul de la Maastricht în articolul 3B care precizează: „În domeniile
care nu ţin de competenţa sa exclusivă, Comunitatea nu intervine în conformitate cu principiul subsidiarităţii, decât
dacă şi în măsura în care obiectivele acţiunii avute în vedere nu pot fi realizată de manieră suficientă de către
statele membre şi pot deci, datorită dimensiunilor şi eficienţei activităţii popoarelor realizate mai bine la nivel
comunitar”.

În ţara noastră, autonomia locală este consacrată de către Constituţie (art. 120) ca principiu după
care este organizată şi funcţionează administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale.
Totodată, determinat de caracterul unitar al statului nostru, Constituţia consacră şi principiile
descentralizării şi deconcentrării serviciilor publice. Aceste principii acţionează concomitent şi
cerinţele lor se întrepătrund astfel încât să se asigure, pe de o parte, autonomia locală, iar pe de
alta parte, conducerea unitară a întregii ţări.

Din punctul nostru de vedere, în contextul actual existent, legea fundamentală ar trebui să
stipuleze expres inclusiv principiul subsidiarităţii, care, în planul acţiunii interne, vizează
apropierea cât mai mult posibil, a deciziei de cetăţean. Aplicarea principiilor menţionate
(autonomiei, descentralizării), precum şi reglementarea principiului subsidiarităţii în tratatele
Uniunii Europene, fac ca acest principiu să existe implicit, dar necesitatea introducerii lui se
impune din mai multe considerente. Unul dintre ele apare ca urmare a ratificării României a
Cartei Europene a Autonomiei Locale1 al cărei text în art. 4, alin. 3, se apropie de conţinutul
acestui principiu, iar omiterea acestuia continuă parţial şi în legile organice ale domeniului şi
avem în vedere, în special, legea administraţiei publice locale care adaugă doar principiile
eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale, legalităţii şi al consultării cetăţenilor în
soluţionarea problemelor locale de interes deosebit. Totuşi, acest principiu este menţionat în
legea cadru a descentralizării (Legea nr. 195/2006, art. 3), cu precizarea că el „constă în
exercitarea competenţelor de către autoritatea administraţiei publice locale situată la nivelul
administrativ cel mai apropiat de cetăţean şi care dispune de capacitate administrativă necesară”.
Astfel, pentru uniformizarea cadrului legislativ, acest principiu ar trebui să apară explicit în toate
legile organice specifice domeniului administraţiei publice, acestea având ca bază stipularea lui
în legea fundamentală. Nu în ultimul rând, subsidiaritatea reprezintă principiul juridic de
repartizare a competenţelor autorităţilor publice aflate la diferite nivele de guvernare care
orientează acţiunea principiului descentralizării şi fiind integrat celui de autonomie locală,
contribuind la protecţia acestuia.

Similar Cartei Europene a Autonomiei Locale, legea administraţiei publice locale stipulează că
„prin autonomie locală se înţelege dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei
publice locale de a soluţiona şi de a gestiona, în numele şi în interesul colectivităţilor locale pe
care le reprezintă, treburile publice, în condiţiile legii” (Lege nr. 215 /2001, art. 3, alin. 1), la
1
Carta Europeană a autonomiei locale, art. 4(3): „Exerciţiul responsabilităţilor publice trebuie, de manieră
Page28

generală, să revină, de preferinţă, acelor autorităţi care sunt cele mai apropiate de cetăţeni. La atribuirea unei
responsabilităţi către o altă autoritate trebuie să se ţină seama de amploarea şi de natura sarcinii, precum şi de
cerinţele de eficienţă şi economie.”
care adaugă că autonomia locală priveşte organizarea, funcţionarea, competenţele şi atribuţiile,
precum şi gestionarea resurselor care, potrivit legii, aparţin comunei, oraşului, municipiului sau
judeţului, după caz (Lege nr. 215 /2001, art. 4, alin 2).

Din definirea autonomiei locale rezultă conţinutul autonomiei locale în plan administrativ
(“dreptul”) şi financiar („capacitatea efectivă”). „Dreptul” reflectă competenţele, respectiv
ansamblul de atribuţii care revin, conform legii, administraţiei publice locale, regăsindu-se în
autonomia administrativă. „Capacitatea efectivă” se referă la existenţa unor resurse financiare
suficiente cu ajutorul cărora acele competenţe să poată fi realizate, vizând, astfel, latura
financiară a autonomiei. În susţinerea celor afirmate anterior, legea administraţiei publice
stipulează expres conţinutul autonomiei locale, specificându-se că este numai administrativă şi
financiară (Lege nr. 215 /2001, art. 4, alin. 1).

Făcându-se o raportare la poziţia în stat a diferitelor colectivităţi umane aflate pe teritoriul

acestuia, gradul de autonomie a autorităţii va putea varia la rândul său după cum ea este abilitată
sa emită acte normative cu cea mai mare forţă juridică sau acte juridice subordonate legilor.
Astfel, există o autonomie legislativă atunci când unor colectivităţi umane li se recunoaşte
dreptul de a adopta norme cu cea mai mare forţă juridică, adică legi constituţionale, organice sau
ordinare şi există o autonomie administrativă, atunci când respectivei colectivităţi umane i se
recunoaşte numai dreptul ca pe baza şi în conformitate cu legile în vigoare, să emită norme
obligatorii de interes local. Autonomia legislativă este caracteristică statelor membre ale statelor
federale, în structura cărora organele legislative proprii sunt competente să adopte legi în toate
domeniile de raporturi sociale, cu excepţia celor date, prin însuşi textul Constituţiei, în
competenţa organului legislativ federal şi a statelor unitare ce consacră, prin constituţie, un
regionalism politic, sistem care reclamă o reglementare constituţională detaliată. Autonomia
administrativă este caracteristică majorităţii statelor unitare unde autorităţilor unităţilor
administrativ-teritoriale li se recunoaşte numai dreptul de a adopta norme juridice cu o forţa
juridică subordonată legilor (de exemplu, hotărâri, decizii).

După unele aprecieri, autonomia locală se manifestă pe mai multe planuri (Iordan, 2003, p. 45;
Popescu, 1999, p. 51; după A. de Laubadère, J. – C. Venezia, Y. Gaudemet, tome I, pp. 108-
109; I. Santai, supracit., vol. I, pp. 112-113; R. N. Petrescu, supracit., vol. I, p. 98). În planul
autonomiei capacităţii juridice, colectivităţile teritoriale locale sunt subiecte de drept distincte
de stat, având propriile interese publice recunoscute ca atare de legiuitor. În planul autonomiei
instituţionale, ele sunt reprezentate de autorităţi administrative proprii, alese prin vot universal
(consilii locale, primar) şi care nu se găsesc în raporturi de subordonare faţă de aparatul de stat
central. În planul autonomiei decizionale, aceste autorităţi proprii au competenţe proprii şi iau
decizii în interesul colectivităţilor pe care le administrează. Aceste decizii nu se pot manifesta în
mod real decât dacă este recunoscută autonomia şi în planul resurselor financiare, materiale şi
umane de care dispun. Astfel, colectivităţile locale au bugete proprii, dispun de un patrimoniu în
care sunt incluse bunurile ce aparţin domeniului public şi privat al unităţii administrativ-
teritoriale şi sunt deservite de funcţionari publici selectaţi pe criteriul competenţei.

Autorităţile administrative locale sunt autonome, dar nu suverane. Deşi nesubordonate

autorităţilor administraţiei de stat, sunt supuse unui control administrativ specific, controlul de
tutelă administrativă, din partea administraţiei de stat, centrale sau teritoriale (Popescu, 1999, p.
51-52). Teoriile clasice ale federalismului fiscal au cercetat „avantajele autonomiei locale”
(beneficiile descentralizării), sugerând că adevăratul sens al descentralizării este dat în condiţii
de autonomie a comunităţilor locale (Oates,W. E., 1972, p. 11). Limitele analizei lui Oates
(acesta privind descentralizarea doar din punct de vedere economic) au fost extinse de Jones şi
Stewart (1981), King (1984, p. 20) şi Boadway (2001, p. 93–121), care au introdus şi câteva
Page29

argumente politice.
Astfel, se consideră că atonomia locală identifică cel mai bine diferitele nevoi şi preferinţe ale
cetăţenilor unităţii administrativ-teritoriale şi posibilităţile de satisfacere. Administraţia publică
locală se află cea mai aproape de cetăţeni, astfel încât ea este mult mai sensibilă decât celelalte
nivele de guvernare la cerinţele şi nevoile variate ale cetăţenilor. În condiţiile în care le este
permis autorităţilor locale să acţioneze autonom, acestea pot presta servicii publice şi oferi
bunuri ale căror calitate şi cantitate diferă de la o jurisdicţie la alta în funcţie de cerinţe.
Acoperirea acestor nevoi de la nivel central, va tinde în mod automat către o uniformizare, ceea
ce va determina realizarea unor compromisuri la diferite niveluri de consum.

Autonomia locală presupune responsabilitate şi urmărirea raportului cost-eficienţă. Aşa cum

Clark (1984) demonstrează în lucrarea sa, autonomia locală şi responsabilitatea se află într-o
strânsă conexiune. Acestea sunt considerate ca fiind cele două laturi ale aceluiaşi fenomen
deoarece politicienii locali îşi asumă întreaga responsabilitatea pentru deciziile lor, ceea ce
implică o atenţie deosebită cu privire la costurile şi beneficiile programelor locale de guvernare.
În condiţiile în care cheltuielile sunt finanţate din venituri proprii, politicienii sunt constrânşi să
manifeste un comportament responsabil, urmărind realizarea surselor de venit şi gestionând
eficient fondurile publice. În caz contrar, cetăţenii vor penaliza lipsa de responsabilitate a
autorităţilor prin nealegearea lor la alegerile următoare. Astfel, conform lui Tanzi: „ indivizii
care sunt responsabili de rezultatul deciziilor luate de către ei şi deţin resursele necesare... sunt
direct interesaţi să acţioneze cât mai performant” (Tanzi, V., 1996, p. 300).

Autonomia locală îmbunătăţeşte participarea cetăţenească şi controlul democratic în procesul

decizional. Pentru Jones şi Stewart, administraţia publică locală are înţelesul conform căruia
cetăţenii pot influenţa şi controla deciziile care îi afectează colectiv. Un control democratic mai
bun face ca administraţia locală spă fie mai responsabilă pentru deciziile luate şi devine, în
consecinţă, mai transparent (Gilbert, G., 1999, p. 159–190). Partciparea cetăţenilor la procesul
decizional şi controlul democratic exercitat de aceştia sunt condiţii esenţiale pentru buna
desfăşurare a afacerilor publice la nivel local.

Autonomia locală promovează experimentul şi inovaţia. Experimentul şi inovaţia la nivelul

comunităţilor locale (municipalitate, regiune) sunt mai uşor de realizat, permiţând autorităţilor
locale să implementeze noi strategii şi instrumente fără a afecta întreaga societate a ţării. De
asemenea, în aceste condiţii, autorităţile centrale şi federale nu vor suporta costurile în caz de
eşec al experimentului local. În aşa-numitul „federalism experimental” (Oates,W. E., 1999, p.
1131), toate unităţile de guvernare pot învăţa unele de la celelalte, succesul inovativ difuzându-
se atât pe orizontalî cât şi pe verticală.

Aceste patru avantaje ale autonomiei locale fac ca aceasta să determine eficienţa acţiunii
publice. Cu alte cuvinte, odată ce deciziile sunt luate cât mai aproape de electorat, autorităţile
locale sunt mai informate despre nevoile şi preferinţele cetăţenilor, iar aceştia la rândul lor pot
controla mai uşor, astfel încât se ajunge în situaţia în care sunt oferite exact acele servicii publice
de care cetăţenii au nevoie la preţul cel mai mic posibil. Invocarea eficienţei în prestarea
serviciilor la nivel local de către autorităţile locale prin comparaţie cu prestarea serviciilor locale
de la nivel central, reprezintă cel mai bun argument pentru implementarea principiului
autonomiei locale şi realizării procesului de descentralizare.

Latura financiară a autonomiei locale se desprinde din însăşi definiţia conferită de Carta
Europeană a Autonomiei Locale şi se concretizează în învestirea cu anumite competenţe şi
răspunderi în domeniul finanţelor locale ale autorităţilor administraţiei publice locale. Cu alte
cuvinte, autonomia sub aspect financiar este concretizată de dispunerea de resurse suficiente
pentru a garanta acoperirea cheltuielilor proprii şi, în acelaşi timp, de a asigura realizarea
Page30

competenţelor descentralizate cu ajutorul finanţelor publice locale. Astfel, autonomia locală nu

poate fi implementată decât în condiţiile în care autorităţile locale deţin surse de finanţare
adecvate deoarece „latura financiară reprezintă o componentă importantă a autonomiei locale,
care exercită influenţă asupra capacităţii de decizie a autorităţilor administraţiei publice locale”
(Voinea, 2008, p. 47) sau „autonomia locală implică dreptul autorităţilor administraţiei publice
locale de a dispune de resurse băneşti, de a le utiliza şi administra în vederea îndeplinirii
atribuţiilor prevăzute de lege, de a elabora buget, de a urmări execuţia bugetului denumită
autonomie financiară” (Voinea, 2008, p. 45).

Agnes Sauviat precizează că autonomia colectivităţilor locale sub aspect financiar „este una din
condiţiile de bază a unei libertăţi de administrare reale în măsura în care ea nu este o modalitate
prin care se afirmă independenţa faţă de stat, ci impune statului să garanteze un nivel stabil şi
suficient de resurse ce îi permite colectivităţii locale să-şi exercite pe deplin şi pertinent
competenţele descentralizate” (Pauliat et al., 2004, p.174). În aceste condiţii, pentru susţinerea
acestor competenţe la un anumit cost, autorităţile locale trebuie să identifice surse de venit
proprii şi să întocmească programe de cheltuieli. Pe baza interrelaţiilor menţionate, autonomia
sub aspect financiar poate fi definită prin combinarea a trei elemente (Guengant şi Uhaldeborde,
2003, p. 428, după Gilbert 1999): autonomia cheltuielilor locale, autonomia veniturilor locale şi
autonomia bugetului local. Autonomia veniturilor locale presupune dreptul şi capacitatea de a
determina tipurile de impozite, baza de impozitare, cota de impozitare; autonomia cheltuielilor
locale presupune dreptul şi capacitatea autorităţilor locale de a determina natura şi mărimea
cheltuielilor publice locale pe bunuri şi servicii publice în concordanţă cu cererea, precum şi
dreptul şi capacitatea de a efectua cheltuieli, de a gestiona proprietatea locală, iar autonomia
bugetului local presupune dreptul şi capacitatea autorităţilor locale de a ajusta nivelul veniturilor
la nivelul chetuielilor publice în acord cu domeniile de competenţă a autorităţilor locale, raportat
la generaţia actuală de plătitori de taxe şi impozite, dar şi la generaţia viitoare pasibili de plata
unor dobânzi ale împrumuturilor locale. Autonomia bugetară presupune dreptul şi capacitatea
autorităţilor locale de a realiza un buget statistic şi dinamic asupra căruia îşi asumă
responsabilitatea financiară.

Constatăm că o astfel de definire ar presupune ca autorităţile locale să poată decide absolut liber
asupra veniturilor şi cheltuielilor locale reflectate în bugetul local, ceea ce ar conduce la o
“suveranitate fiscală locală” deplină, incompatibilă cu nevoia gestiunii unitare şi coerente a
nevoilor şi finanţelor publice. De aceea, în spiritul autonomiei locale, competenţele şi
răspunderile (Filip, Voinea, Mihăescu et all, 2002, p. 271-272) în domeniul finanţelor publice
locale cu care sunt învestite autorităţile locale se rezumă la: elaborarea şi aprobarea bugetelor
locale la termenele stabilite; aşezarea, încasarea şi urmărirea impozitelor şi taxelor în condiţiile
legii; urmărirea execuţiei bugetelor locale şi rectificarea acestora pe parcursul anului bugetar;
stabilirea şi urmărirea modului de prestare a serviciilor publice pentru a spori eficienţa lor în
beneficiul cetăţenilor; administrarea eficientă a bunurilor proprietate publică şi privată a
unităţilor administrativ-teritoriale; administrarea resurselor financiare pe parcursul execuţiei
bugetare în condiţii de eficienţă; fundamentarea opţiunilor şi priorităţilor în aprobarea şi
efectuarea cheltuielilor din bugetele locale; elaborarea, aprobarea, modificarea şi urmărirea
realizării programelor de dezvoltare în perspectivă a unităţilor administrativ-teritoriale ca bază a
gestionării bugetelor locale anuale; organizarea şi urmărirea efectuării controlului financiar
asupra gestiunilor proprii, a gestiunii instituţiilor şi serviciilor publice din subordine.

Latura financiară a autonomiei locale se individualizează prin următoarele trăsături (Voinea,

2008, p. 47): asigurarea dreptului autorităţilor administraţiei publice locale de a elabora, aproba
şi executa bugetul propriu pentru fiecare exerciţiu financiar; reglementarea unor competenţe ale
autorităţilor administraţiei publice locale de a determina şi administra veniturile proprii formate
din impozite, taxe, contribuţii în condiţiile legii; urmărirea execuţiei bugetare şi rectificare
bugetelor locale pe parcursul exerciţiului bugetar; fundamentarea şi aprobarea opţiunilor şi
Page31

priorităţilor în finanţarea cheltuielilor din bugetele locale; utilizarea resurselor financiare ale
autorităţilor administraţiei publice locale pe parcursul execuţiei bugetare în condiţii de eficienţă;
dreptul consiliilor locale de a institui taxe speciale pentru funcţionarea unor servicii publice
locale; dreptul autorităţilor administraţiei publice locale de a decide asupra contractării de
împrumuturi în condiţiile legii.

Autonomia financiară se află în strânsă relaţie cu modul de delimitare a competenţelor

autorităţilor administraţiei publice locale în furnizarea serviciilor publice, cu diversitatea şi
calitatea serviciilor publice, cu programele de dezvoltare ale unităţilor administrativ-teritoriale,
cu nivelul veniturilor proprii ale unităţilor administrativ-teritoriale, cu calitatea managementului
bugetelor locale.

Legea finanţelor publice locale (Lege nr. 273 /2006, art.16) din România stipulează autonomia
locală financiară ca principiu conform căruia unităţile administrativ-teritoriale au dreptul la
resurse financiare suficiente pe care autorităţile administraţiei publice locale le pot utiliza în
exercitarea atribuţiilor pe baza şi în limitele prevăzute de lege precum şi faptul că autorităţile
administraţiei publice locale au competenţa stabilirii nivelurilor impozitelor şi taxelor locale, în
condiţiile legii. Astfel, autonomia financiară la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale trebuie
privită prin prisma elementului juridic, pe de o parte, şi prin prisma elementului economic-
material, pe de altă parte. Elementul juridic presupune abordarea autonomiei financiare ca
libertate de decizie conform cadrului legal reglementat la nivel de ţară (legi, ordonanţe de
urgenţă etc.) şi la nivel de unitate administrativ-teritorială (hotărâri ale Consiliului local, decizii
ale Primarului), iar elementul economic-material presupune abordarea practică a laturii
financiare a autonomiei exprimată prin capacitatea autorităţilor publice locale de a menţine
echilibrul bugetar.

Ideea principală care stă la baza laturii financiare a autonomiei locale este aceea că veniturile
trebuie să acopere cheltuielile de efectuat pe parcursul unui an bugetar. Aşadar cuantumul
veniturilor determină posibilitatea efectuării cheltuielilor publice locale şi în acelaşi timp reflectă
gradul de autonomie prin raportul care apare între veniturile proprii, transferurile de fonduri de
la stat pentru echilibrarea bugetelor locale şi împrumuturi. Cu cât ponderea veniturilor proprii în
totalul surselor de venit la nivel local este mai mare, cu atât unitatea administrativ-teritorială are
libertatea de a cheltui aşa cum consideră astfel încât să asigure acoperirea nevoilor publice, ceea
ce se transpune într-o largă autonomie financiară.

Măsurarea autonomiei financiare a autonomiei locale a constituit subiect de cercetare în

contextul demersului de identificare a relaţiei dintre descentralizare administrativă şi diferite
variabile macroeconomice. Astfel, în mod deosebit, cu privire la latura financiară a autonomiei,
un număr de indicatori calitativi şi cantitativi au fost stabiliţi în ultimii ani pentru a măsura
poziţia relativă a unităţilor administrativ-teritoariale în cadrul suveranităţii perfecte şi a
independenţei financiare totale. Mulţi dintre indicatorii aceştia, însă, sunt criticaţi, deorece nu
acoperă în totalitate toate componentele autonomiei. Până în jurul anului 2000, aproape toate
studiile au folosit statisticile financiare ale Fondului Monetar Internaţional ca un punct de
plecare în măsurarea descentralizării financiare. Modelul dominant utilizat compară volumul
cheltuielilor/veniturilor locale cu volumul cheltuilelilor/veniturilor totale la nivel naţional, sau ca
alternativă, cu produsul intern brut. Aceşti indicatori relativ simpli sunt utilizaţi şi în prezent (de
ex., Eurostat), deşi Ebel şi Yilmaz în 2002, Meloche în 2004, Banca Mondială în 2007 au
prezentat dezavantaje ale acestor indicatori, precum faptul că în cazul veniturilor nu se face
diferenţă între diferitele surse de venituri locale şi nu se precizează tipul transferurilor
(condiţionate sau necondiţionate), iar în cazul cheltuielilor, nu se face distincţia celor
mandatorii, care chiar dacă apar în bugetele locale, nu sunt decise la acest nivel administrativ,
autorităţile locale fiind în acest caz doar agenţi ai statului cu puteri limitate. Aceste deficienţe ale
Page32

indicatorilor generează o supraestimare a gradului de descentralizare şi autonomie financiară

locală. Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE), în anul 2001, a
dezvoltat un nou model pentru măsurarea autonomiei veniturilor aplicat la nivelul statelor
membre, dar nu a încercat şi un model pentru cheltuieli.

US 2.2. Aspecte financiare ale descentralizării

Linia istorică indică faptul că odată cu personificarea statului, judeţului şi comunei (devenind
persoane juridice politico-teritoriale ce puteau soluţiona interesele generale, regionale şi
locale/comunale prin intermediul unor organe/autorităţi proprii aflate în fruntea serviciilor
publice statale, judeţene şi comunale), doctrinarii şi-au pus întrebarea în ce măsură se bucură
organele administraţiei publice judeţene şi comunale de libertatea de a satisface interesele
regionale şi judeţene şi care este raportul dintre interesele generale şi cele locale. S-a constatat că
oraşul sau comuna nu mai formează în statul modern un fel de stat în stat, ci sunt circumscripţii
teritoriale în cadrul statului, formate şi modificate cu acordul acestuia; statul fiind cel care se
bucură de monopolul asupra drepturilor de putere publică pe care le poate conceda cui doreşte,
când doreşte şi în ce grad doreşte. În consecinţă, interesul local trebuie să se supună în mod
natural interesului general. Pornind de aici, doctrinarii dreptului administrativ au căutat să
stabilească tipurile de raport ce pot exista între administraţia publică centrală şi administraţia
publică locală. În esenţă, au fost stabilite două astfel de raporturi, centralizarea şi
descentralizarea administrativă, ce constituie tot atâtea principii sau moduri de organizare a
administraţiei publice locale (Guţan, 2005, p. XIII, după Tarangul, 1940, pp. 57-59). Prin
centralizare administrativă se înţelegea acel regim administrativ sau mod de organizare a
administraţiei publice locale în care autorităţile administraţie locale sunt numite de puterea
centrală şi depind direct de aceasta. Prin descentralizare administrativă s-a înţeles acel regim
administrativ ce admite ca îngrijirea şi rezolvarea intereselor locale să fie încredinţate unor
autorităţi ai căror titulari, aleşi de corpul electoral local, pot să stabilească norme valabile pentru
locuitorii acelei localităţi (Guţan, 2005, p. XIII, după Negulescu, 1934, p. 610).

În perioada interbelică, principiul descentralizării în organizarea administrativă presupunea şi

autonomia locală, nu de puţine ori cele două principii fiind tratate împreună. În legislaţia actuală
din România, autonomia şi descentralizarea apar ca principii ale organizării şi funcţionării
administraţiei publice locale. O importanţă deosebită i se acordă descentralizării prin legea cadru
care o instituie. Astfel, legea defineşte descentralizarea ca fiind „transferul de competenţă
administrativă şi financiară de la nivelul administraţiei publice centrale la nivelul administraţiei
publice locale” (Lege nr. 195 /2006, art. 2, lit. L). O altă definiţie oferită de literatura de
specialitate din România este aceea că “descentralizarea este sistemul ce are la bază
recunoaşterea interesului local, distinct de cel naţional, localităţile dispunând de structuri
organizatorice, funcţionale şi de un patrimoniu propriu, afectat realizării interesului local” (IPP,
2008, p. 6).

Terminologia consacrată ştiinţific vorbeşte chiar despre o sinonimie a autonomiei locale şi

descentralizării. În acest sens, Henry Berthlemy (1926, pp.174-176) foloseşte termenul de
autonomie ca un sinonim pentru descentralizare. Astfel, regimul administrativ descentralizat este
numit şi regimul administrativ de autonomie locală, sau cei doi termeni, „self government” şi
„administrative descentralization”, apar ca termeni sinonimi (Malberg, 1920, pp. 169-170).
Cercetătorii români consideră că „autonomia locală este forma modernă de exprimare a
principiului descentralizării” (Alexandru, Gilia, Ivanoff, 2008, p. 89) sau „descentralizarea este
Page33

concepută ca un proces prin care se acordă autonomie administrativă organelor locale”

(Popeangă, 2002, p. 40).
Constatăm că raportul autonomie-descentralizare nu are o abordare unitară în literatura de
specialitate. Cu toate acestea, în încercarea de a identifica elementele definitorii ale acestei
relaţii, afirmăm că descentralizarea asigură suportul manifestării autonomiei.

Horváth (2000, p. 22–60) şi Davey (2002, p. 33–41) au cercetat câteva strategii guvernamentale
ale ţărilor din Europa Centrală şi de Est şi au constatat că acestea au obiective asemănătoare în
programele de descentralizare implementate, aşa cum arată figura următoare:

Figura nr. 2.1.: Obiectivele descentralizării în Europa Centrală şi de Est

OBIECTIVE ECONOMICE
¤Eficienţă în alocarea resurselor
(alocare eficientă) OBIECTIVE POLITICE
¤Transparenţă, ¤Democraţie, pluralism, participare cetăţenească
¤Eficienţă în utilizarea resurselor fără corupţie ¤Separare verticală a puterilor
(eficienţă productivă) ¤Contabilitate, responsabilitate
¤Recunoaşterea idividuală/colectivă a drepturilor (de ex.,
¤Stabilitate macroeconomică proprietatea)
¤Armonizarea cu legislaţia UE
Dreptul de
autoguvernare
¤Dreptul de
/ autonomie ¤Protecţia minorităţilor din
autoguvernare/
locală punct de vedere lingvistic,
autonomie religios, etnic
¤Accesul la un nivel minim
de servicii publice
¤Echitate interpersonală/
interregională în distribuţia veniturilor

¤Prezervare a identităţii culturale şi istorice

¤Etică modernă în administraţia publică

OBIECTIVE SOCIALE ŞI CULTURALE

Sursa: prelucrare după Horváth, M. T., 2000, p. 22–60; Davey, K., 2002, p. 33–41

Conform figurei, se poate observa că la confluenţa celor trei categorii de obiective, respectiv
economice, politice, sociale şi culturale, locul central este ocupat de autonomia locală în cadrul
procesului de descentralizare. Odată puse în practică aceste obiective, s-a constatat că
descentralizarea generează o multitudine de efecte (Onofrei, 2007, p. 53, după Chevalier, J.)
care, în sinteză, presupun: regruparea relaţiilor periferice în mediul local ce modifică viziunea
despre raţionalitatea administraţiei – principiu fundamental al procesului administrativ;
localizarea şi intersectarea acestor relaţii determină apariţia unui sistem administrativ specific pe
care se sprijină puterea locală; agenţii locali nu mai sunt simpli executanţi ai directivelor primite
de la administraţia centrală, ci ei dobândesc capacitate strategică de acţiune; politica de
descentralizare generează transferul de competenţă, determină întărirea activităţii şi dezvoltarea
solidarităţii locale, creând un nou cadru, în jurul căruia diverşii actori locali vor fi incitaţi să se
mobilizeze. Odată cu sesizarea acestor efecte pozitive, s-a observat, totuşi, că descentralizarea
are, în schimb, şi neajunsuri, iar „principalul neajuns al descentralizării este acela de diminuare a
forţei puterii centrale, putându-se ajunge în situaţia în care diferitele interese locale să fie
dominante în raport cu cele centrale” (Laubordere, Venezia, Gaudement, 1988, p. 175).

La nivel internaţional (Boschmann, 2009, p. 20), descentralizarea este percepută ca un proces

Page34

gradual pe termen lung care implică, în cadrul unei cadru juridic adecvat, diverse componente,
cum ar fi descentralizarea politică, descentralizarea administrativă şi descentralizarea financiară:
 • Descentralizarea politică se referă la transferul unor funcţii sau a autorităţii de la nivel
central la instituţiile locale, care sunt conduse de către autorităţi locale alese. Aceasta
înseamnă că autorităţile locale sunt învestite cu putere de decizie, dar de asemenea,
sistemele de responsabilitate sunt transferate de la guvernul central la nivele inferioare de
guvernare.

În opinia lui Hellmut Wollmann (2008, p. 82), descentralizarea este, în esenţă, un concept politic
dat fiindcă abordează delegarea de funcţii între nivele de guvernare şi unităţi care au un statut
politic prin organele de decizie, care sunt alese în mod democratic şi politic din punct de vedere
juridic şi având autonomie garantată constituţional.

Din punct de vedere politic, descentralizarea este expresia “democraţiei aplicată administraţiei”
(IPP, 2008, p. 6), asigurând un sistem în care cetăţenii participă la conducerea treburilor publice
locale prin intermediul autorităţilor locale alese de ei. Fundamentul politic al descentralizării
este recunoscut de Carta europeană a autonomiei locale, care consideră descentralizarea drept
unul din principiile democratice comune Europei.

• Descentralizarea administrativă (Nibbering, Swart, 2009, p. 258) implică transferul

autorităţii de luare a deciziilor, resurse şi responsabilităţi pentru furnizarea de servicii
publice sau funcţii altor nivele de guvernare, agenţii sau birourile de agenţii
guvernamentale centrale la nivel teritorial. Aceasta presupune faptul că autorităţile
locale pot angaja şi concedia personalul propriul, fără intervenţia ministerului de resort.

Din punct de vedere administrativ (IPP, 2008, p.6), descentralizarea conţine ideea că autorităţile
alese de comunităţile locale sunt cele mai în măsură să cunoască necesităţile locale şi să ia
măsurile necesare pentru realizarea lor. Din acest motiv s-a afirmat în literatura de specialitate că
este vorba de un principiu de “administraţie utilă”.

• Descentralizarea financiară se referă la transferul autorităţii de la nivel central la

instituţiile locale în ceea ce priveşte capacitatea de decizie privind alocarea de resurse
financiare, precum şi competenţa de a percepe taxe locale. O descentralizare financiară
completă necesită descentralizarea politică şi cel puţin extinderea descentralizării
administrative.

Componentele descentralizării se află în relaţie de interdependenţă şi intercondiţionare

reciprocă, putând varia ca intensitate, astfel încât una dintre ele fiind predominantă şi, în
consecinţă se pot forma diferite modele de descentralizare. Cert este că descentralizarea are un
fundament politic şi este o instituţie liberală, ea vizând să promoveze şi să garanteze exerciţiul
libertăţilor locale. Ea se raliază formei de liberalism politic care este sistemul democratic
(Popescu, 1999, p. 104, după Laubadère, Venezia, Gaudemet, 1995, pp. 173-174.). Astfel, nu
există autonomie reală veritabilă, înţeleasă la standardele actuale, dacă măcar autorităţile
deliberative ale colectivităţilor teritoriale locale nu sunt alese prin vot universal, egal, direct,
secret şi liber exprimat. Alegerea de către locuitori constituie într-o democraţie procedeul de
realizare a descentralizării.

Considerăm că în cazul legislaţiei din România, distingem explicit latura politică a

descentralizării în cadrul legii administraţiei publice locale, care stipulează că „autorităţile
administraţiei publice prin care se realizează autonomia locală în comune, oraşe şi municipii
sunt consiliile locale, comunale, orăşeneşti şi municipale, ca autorităţi deliberative, şi primarii,
ca autorităţi executive. Consiliile locale şi primarii se aleg în condiţiile prevăzute de legea
privind alegerile locale” (Legea nr. 215/2001, prin Legea nr. 286 din 06/07/2006, art. 21, alin.
Page35

1). De asemenea, legea cadru a descentralizării conturează conţinutul descentralizării, care poate
fi administrativă şi financiară, deoarece vorbeşte de „transfer de competenţă administrativă şi
financiară” (Legea. 195 /2006, art. 2, lit. l ).

Transferul de competenţă administrativă se regăseşte în competenţe exclusive, partajate şi

delegate. Competenţe exclusive sunt cele mai relevante în privinţa aplicării principiului
autonomiei locale şi a laturii financiare a acesteia deoarece reprezintă competenţele atribuite prin
lege autorităţilor administraţiei publice locale de realizarea cărora acestea sunt responsabile.
Autorităţile administraţiei publice locale au dreptul de decizie şi dispun de resursele şi
mijloacele necesare îndeplinirii competenţelor, cu respectarea normelor, criteriilor şi
standardelor stabilite de lege (Legea. 195 /2006, art. 2).

Descentralizarea financiară presupune transferul de responsabilităţi către autorităţile locale,

bazat pe principiul apropierii serviciilor publice de cetăţeni, dar şi de resurse, practica la nivel
internaţional utilizând metoda încredinţării/alocării şi metoda partajării veniturilor, potrivit
cărora un impozit va fi transferat către autorităţile care au capacitatea managerială de a-l
administra şi încasa (Boloş, 2006, p. 77). O altă definiţie precizează că „descentralizarea
financiară, în general, se referă la delegarea de impozitare şi a competenţelor în efectuarea
cheltuielilor de la autorităţile administraţiei centrale către autorităţile guvernamentale la nivel
sub-naţional (regional, provincial, municipal, etc.). Într-un sistem foarte descentralizat,
guvernele locale au o putere considerabilă de a mobiliza resurse, prin impozitare şi competenţe
mari în stabilirea bazelor de impozitare” (Boschmann, 2009, p. 6).

Sintetizând cele afirmate anterior, desprindem ideea conform căreia descentralizarea financiară
asigură suportul manifestării laturii financiare a autonomiei locale. În continuare, adăugăm că
descentralizarea financiară reprezintă, în acelaşi timp, un factor important de influenţă asupra
autonomiei unei administraţii locale. Prin descentralizarea financiară, autorităţile administraţiei
publice locale sunt învestite cu dreptul de a institui şi administra unele impozite şi taxe pentru a
asigura resursele financiare necesare acoperirii cheltuielilor din bugetele locale. În acelaşi timp,
descentralizarea financiară încurajează autorităţile administraţiei publice locale să organizeze şi
dezvolte acţiuni din care să rezulte venituri ce pot acoperi consumurile de utilităţi publice
furnizate pe plan local.

O atenţie deosebită acordată descentralizării din punct de vedere economic, o regăsim la Wallace
Oates, care consideră că acesta este factor al dezvoltării într-o economie de piaţă deoarece
bunurile colective generează efecte la nivel local. Astfel, teorema descentralizării optime
consacrată de Oates (1972, p. 35) susţine că „Pentru un bun public a cărui arie de consum se
întinde pe mai multe zone geografice (colectivităţi locale) şi al cărui cost de producţie este
acelaşi atât la nivel central, cât şi la nivel local, va fi întotdeauna mai uşor (sau cel puţin la fel
de uşor) ca acel bun să fie produs în cantităţi optime în sens paretian la nivel local decât la
nivel central (sau la fel ca la nivel central)”.

Reprezentarea grafică presupune existenţa a două unităţi administrativ-teritoriale de mărimi

diferite ale unui stat. Un bun public este produs la nivel central şi, apoi, distribuit în mod egal
celor două localităţi în cauză deşi cererea pentru acel bun public este diferită. Costul este
împărţit în mod egal între rezidenţi.

Figura ilustrează cererea pentru acel bun public local de către indivizii rezidenţi din fiecare
dintre cele două localităţi. Dreapta D A reflectă cererea pentru acel bun public de către indivizii
din localitatea A şi dreapta DB reflectă cererea pentru acel bun public de către indivizii din
localitatea B. Costul marginal al bunului public G se presupune a fi constant. Preţul pe care
Page36

trebuie să-l plătească fiecare individ este indicat prin P.

O analiză a gradului de autonomie financiară prin prisma deciziei privind stabilirea tipului şi
cuantumului fiecărei categorii de venit care alimentează bugetul local trebuie să urmărească
relaţia dintre cele trei mari surse majore care alimentează bugetele locale: venituri proprii
(impozite şi taxe locale), defalcări din bugetul de stat şi transferuri de la bugetul de stat.

Figura nr. 2.2.: Teorema descentralizării optime

Preţ

DB DA
2

P 5 1 3

O qB q qA QG / t
Sursa: Cullins, Jones, 1998, p. 293

Conform graficului, sistemul centralizat va distribui în mod egal bunul public pentru fiecare
localitate (O q ), ceea ce dă naştere la un compromis între cererea indivizilor dintre cele două
localităţi. Cantitatea este mai mică decât cererea indivizilor din localitatea A, dar mai mare decât
cererea din localitatea B. Într-un context cu o cerere diferită, pierderile ambelor localităţi se
reprezintă prin triunghiurile 123 şi 145. Aria triunghiului 123 indică pierderile ce apar deoarece
consumatorii din localitatea A consumă mai puţin decât ar consuma dacă nu ar fi fost nevoiţi să
facă compromisul, ei dorind să achiziţioneze bucuroşi q 23 q A prin unitatea suplimentară q q A ,
plătind în plus q 13 q A . Aria triunghiului 145 reflectă pierderile ce apar deoarece consumatorii
din localitatea B ar trebui să consume mai mult decât consumă de obicei dacă fac acest
compromis. Ei plătesc q B 51 q pentru o unitate suplimentară nedorită ( q B q ).

Din aceasta reprezentare grafică a teoremei descentralizării optime rezultă că dacă fiecare
localitate ar produce doar cât este necesar, aceste arii de pierdere ar putea fi evitate.
Descentralizarea permite fiecărei localităţi/unităţi administrativ-teritoriale să producă cantitatea
optimă din bunurile publice în funcţie de cerere.

Teorema descentralizării optime scoate în evidenţă următoarele aspect (Cullins, Jones, 1998, p.
294):

- analiza presupune cantitatea bunului public cerut de o colectivitate, independent de cea

determinată de către altă colectivitate;

- analiza se efectuează în funcţie de natura bunului public, schema descentralizării suferind

modificări dacă bunul public este altul;

- analiza presupune absenţa economiilor la scară în producerea bunurilor colective.

Page37
Astfel, esenţa teoremei o reprezintă, în aceste condiţii, premisa furnizării descentralizate a
bunurilor publice (Moşteanu, 2005, p. 55). În susţinerea teoremei, constatăm că în practică este
dificil ca autorităţile publice centrale să stabilească consumuri diferenţiate pentru toate
comunităţile locale/unităţile administrative-teritoriale pentru a obţine maximizarea bunăstării
sociale şi, de asemenea, nu există raţiuni pentru care unele bunuri publice sau prestarea unor
servicii publice (de exemplu, colectarea deşeurilor menajere, construirea de parcuri de joacă
pentru copii) să fie gestionate de la nivel central. În aceste condiţii, autonomia de gestionare
reprezintă singura soluţie. În acelaşi timp, preferinţele comunităţilor locale cu privire la
consumul bunurilor publice de interes local sunt diferenţiate de la o colectivitate la alta, iar
informaţiile privind aceste aspecte sunt mai degrabă disponibile pentru autorităţile publice locale
decât pentru cele centrale.

În vederea susţinerii celor afirmate anterior, Charles Tiebout (1956, pp. 416-424) realizează
„modelul Tiebout” pe baza ideilor exprimate de Paul Samuleson în 1954 (pp. 387-389). Potrivit
acestui model, consumatorii bunurilor publice locale vor considera, în funcţie de propriile
preferinţe privind bunurile publice şi costul acestora (exprimat ca nivel prin raportare la nivelul
impozitelor şi taxelor locale), să se mute în unitatea administrativ-teritorială care le oferă
maximizarea utilităţii (avantajelor) personale, judecat prin prisma costurilor şi beneficiilor. Un
asemenea comportament are ca rezultat, de fapt, optimizarea furnizării serviciilor publice.

Analiza atentă a modului cum academicienii, cercetătorii şi politicienii percep relaţia autonomie-
descentralizare, ne sugerează două observaţii fundamentale. Prima, faptul că descentralizarea
este asociată cu o creştere a autonomiei locale. A doua, conotaţiile şi valoarea acordate
descentralizării şi autonomiei sunt de natură exclusiv pozitivă, întreaga lume academică şi
politică promovându-le. Astfel, descentralizarea şi autonomia sunt realizări administrative,
înfăţişând aspectele de seamă, pure, ale eternului antagonism social care există între autoritate şi
libertate. De asemenea, „autonomia locală impune descentralizarea financiară, iar relaţia este
una reciprocă, fapt ce dă posibilitatea dezvoltării individuale a colectivităţilor în contextul unui
echilibru naţional în ceea ce priveşte repartizarea valorii adăugate brute în economie”
(Moşteanu, Lăcătuş, 2009, pp. 17-18).

În aceste condiţii, descentralizarea asigură cadrul de manifestare al autonomiei, fără de care

aceasta din urmă rămâne doar de natură propagandistă. Putem afirma că descentralizarea este
definită ca fiind transferul competenţelor şi a resurselor financiare de la autoritatea centrală la
autorităţile locale. Prin urmare, nu există descentralizare decât în condiţiile în care competenţele
trecute în sarcina autorităţilor locale (Primărie, Consiliu local, Consiliu judeţean) sunt însoţite de
alocările bugetare corespunzătoare, ceea ce generează descentralizarea financiară. Aceasta nu
poate fi altfel gestionată decât prin intermediul finanţelor publice locale.

US 2.3 Indicatori de măsurare a descentralizării fiscale

Dimensiunea financiară a autonomiei locale impune teoretic ca veniturile publice locale să

acopere cheltuielile de efectuat pe parcursul unui an bugetar. „Autonomia locală impune
descentralizarea financiară, iar relaţia este una reciprocă, fapt ce dă posibilitatea
dezvoltării individuale a colectivităţilor în contextul unui echilibru naţional în ceea ce
priveşte repartizarea valorii adăugate brute în economie” (Moşteanu, Lăcătuş, 2009, pp. 17-
Page38

18).
Latura financiară a autonomiei locale și descentralizarea financiară sunt caracterizate în practică
prin raportare la indicatori înscriși în bugetele locale, avându-se în vedere, în special, indicatori
cantitativi specifici „descentralizării fiscale” (Uchimura and Suzuki, 2012), precum:

Latura financiară a autonomiei locale și descentralizarea financiară sunt caracterizate în practică

prin raportare la indicatori înscriși în bugetele locale, avându-se în vedere, în special, indicatori
cantitativi specifici „descentralizării fiscale” (Uchimura and Suzuki, 2012), precum:

Indicele dependenței financiare (Dezechilibru fiscal vertical -DFV)

∑"!#$ 𝑇!
𝐷𝐹𝑉 = 1 −
∑"!#$ 𝐶ℎ!

unde:

𝑇! reprezintă totalul transferurilor din bugetele centrale (ex. Bugetul de stat) către bugetul local
al unității administrative-teritoriale i,
Ch% reprezintă cheltuielile totale ale bugetului local al unității administrative-teritoriale i,
n reprezintă numărul de administrații publice locale.

Indicele dependenței financiare sau Dezechilibrul fiscal vertical reprezintă dependenţa financiară
a autorităţilor locale faţă de nivelul administraţiei centrale, respectiv valoarea cheltuielilor
realizate de administraţiile publice locale (Ch) pe seama transferurilor interadministrative (T).

Acest indicator include atât transferurile conditionate, cat si pe cele neconditionate. Transferurile
se pot concretiza, după caz, condiţionate sau necondiţionate, fiecare producând efecte diferite.
Condiţionarea destinaţiei transferului apare ca favorabilă dezvoltării calitative sau cantitative a
serviciilor publice, dar este considerată defavorabilă ideii de autonomie locală. Transferurile
necondiţionate susţin atât sporirea cantitativă şi calitativă a serviciilor, cât şi autonomia locală.

Acest indicator prezintă variații în intervalul [0,1] unde 0<DFV<0.5 exprimă dependența
financiară ridicată, iar 0.5<DFV<1 independența financiară ridicată. DFV=0 exprimă control
financiar al autorităților centrale și DFV=1 autonomie financiară a autorităților locale.

Descentralizarea veniturilor (DV)

∑"!#$ 𝑉!
𝐷𝑉 =
∑"!#$ 𝑉&'(
Page39
unde Vi reprezintă veniturile totale ale bugetelor locale ale unităților administrative-teritoriale (i);
VBGC reprezintă veniturile totale ale bugetului general consolidat.

DV se calculează ca raport între veniturile totale ale bugetelor locale și veniturile totale ale
bugetului consolidat. Acest indicator are valori cuprinse în intervalul [0,1] unde 0<DV<0,5
înseamnă o descentralizare a veniturilor scăzută; 0,5<DV<1 înseamnă o descentralizare a
veniturilor ridicată. În situația în care DV=0 înseamnă o centralizare a veniturilor, iar în cazul în
care DV=1 înseamnă că avem autonomie financiară a autorităților locale. Astfel, descentralizarea
veniturilor reprezintă greutatea veniturilor bugetelor locale în raport cu veniturile sistemului
bugetar.

Descentralizarea cheltuielilor (DC)

∑"!#$ 𝐶ℎ!
𝐷𝐷𝐶 =
∑"!#$ 𝐶ℎ&'(

unde Chi reprezintă cheltuielile totale ale bugetelor locale ale unităților administrative-teritoriale
(i); ChBGC reprezintă cheltuielile totale ale bugetului general consolidat.

DC se calculează ca raport între cheltuielile totale ale bugetelor locale și cheltuielie bugetului
consolidat. Acest indicator prezintă valori cuprinse în intervalul [0,1] unde 0<DC<0,5 înseamnă
o descentralizare a cheltuielilor scăzută; 0,5<DC<1 înseamnă o descentralizare a cheltuielilor
ridicată. În situația în care DC=0 înseamnă o centralizare a cheltuielilor, iar în cazul în care
DC=1 înseamnă că avem autonomie financiară a autorităților locale. Astfel, descentralizarea
cheltuielilor (DC) reprezintă greutatea cheltuielilor bugetelor locale în raport cu cheltuielile
sistemului bugetar.

Gradul de autonomie financiară (AF)

∑"!#$ 𝑉𝑝!
𝐴𝐹 =
∑"!#$ 𝑉!

Cea mai frecventă posibilitate de măsurare a autonomiei financiare (AFL) recunoscută de

literatura de specialitate este raportul dintre veniturile proprii (VPi) și total venituri (VTi) ale
bugetelor locale ale unităților administrative-teritoriale (i), având la bază rațiunea conform căreia
cu cât ponderea veniturilor proprii în totalul surselor de venit la nivel local este mai mare, cu atât
Page40

unitatea administrativ-teritorială are libertatea de a cheltui așa cum consideră astfel încât să
asigure acoperirea nevoilor publice, ceea ce se transpune într-o largă autonomie. Gradul de
autonomie financiară reprezintă capacitatea autoritatilor publice locale de a genera venituri
proprii la nivelul lor real bazate pe constatarea, evaluarea și inventarierea materiei impozabile și
a bazei de impozitare în funcție de care se calculează impozitele și taxele aferente.

Gradul de autonomie fiscală (GAF)

∑"!#$ 𝑉𝑓!
𝐺𝐴𝐹 = "
∑!#$ 𝑉!

unde Vi reprezintă veniturile totale ale bugetelor locale ale unităților administrative-teritoriale (i);
Vfi reprezintă veniturile totale fiscale locale.

Gradul de autonomie fiscală se calculează ca raport între taxele și impozitele locale și totalul
veniturilor publice locale.

Capacitatea de autofinanțare (CA)

∑"!#$ 𝑉𝑝!
𝐶𝐴 = "
∑!#$ 𝐶ℎ!

Capacitatea de autofinanțare se calculeaza ca ponderea veniturilor proprii in total cheltuieli

locale, reprezentand gradul de finanțare a serviciilor publice oferite de autorităţile locale din
venituri proprii, în condițiile în care în general veniturile mobilizate la bugetele APL provin din
surse mai puţin consistente, uneori excesiv „fărâmiţate”, dar concomitent mai stabile sub
aspectul conjuncturii economice (aşa cum este cazul impozitelor pe proprietăţile imobiliare).

Importanța fiscală locală (IF)

∑"!#$ 𝐶ℎ!
𝐼𝐹 = "
∑!#$ 𝐶ℎ&'( − 𝑇

unde Chi reprezintă totalul cheltuielilor din bugetul local al unității administrativ-teritoriale i, și
n este numărul unităților administrative-teritoriale.
Page41

ChBGC reprezintă cheltuielile totale ale sectorului public de la toate nivelurile de guvernare din
țară. Acestea includ cheltuielile înscrise în bugetul de stat și ale tuturor bugetelor locale, din care
se scad transferurile (T) (veniturile de echillibrare ale bugetelor locale).

Indicele descentralizării fiscale (IDF)

Vo (2009) a dezvoltat un indice de descentralizare fiscală fundamental (IDF), care permite o

comparație internațională a gradului de descentralizare fiscală a diferitelor națiuni. Indicele de
descentralizare fiscală (IDF) se bazează pe "capacitatea de autofinanțare (CA) și importanța
fiscală (IF) și este media geometrică a măsurilor celor două elemente. În acest sens, autonomia
fiscală a guvernelor subnaționale se ocupă în principal cu atribuirea de competențe de
impozitare, inclusiv instrumente suplimentare, cum ar fi transferuri fiscale interguvernamentale,
împrumuturi subnaționale și atribuirea responsabilității pentru furnizarea publică de bunuri și
servicii, în timp ce importanță fiscală este conectată direct cu nivelul activităților fiscale ale
guvernelor subnaționale în raport cu cea a activităților fiscale ale tuturor nivelurilor de
guvernare.

∑"!#$ 𝑉𝑝! ∑"!#$ 𝐶ℎ!

𝐼𝐷𝐹 = √𝐶𝐴 ∗ 𝐼𝐹 = 5 " ∗
∑!#$ 𝐶ℎ! ∑"!#$ 𝐶ℎ&'( − 𝑇

Acest indicator prezintă variații în intervalul [0,1] unde:

0.5 <IDF <1 poate fi descrisă drept "descentralizare fiscală relativă",

0 <IDF <0.5 poate fi descrisă drept "centralizare fiscală relativă".

IDF = 0 poate fi descrisă ca o centralizare fiscală perfectă, prin care cheltuielile subnaționale
sunt finanțate integral prin transferuri fiscale de la guvernul național (Vp =0),

IDF = 1 poate fi descrisă drept o descentralizare fiscală perfectă, prin care cheltuielile publice
totale sunt finanțate integral de guvernele subnaționale (atunci când Vp = Ch).

Teste de autocontrol
1. Gordon L. Clark (1984) a fundamentat teoria autonomiei având ca suport următoarele idei:
Xa. autonomia locală este clar orientată, având obiective precise, în mâna unor actori raţionali ce
încearcă să-şi maximizeze puterile
Xb. autonomia locală presupune “libertate către” şi “libertate de la”, acţionate simultan
c. “libertate de la” presupune conexiunea cu centralizarea

2. Principiul conform căruia „Exerciţiul responsabilităţilor publice trebuie, de o manieră

Page42

generală, să revină de preferinţă acelor autorităţi care sunt cele mai apropiate de cetăţeni.
Atribuirea unei responsabilităţi unei alte autorităţi trebuie să ţină cont de amploarea şi de
natura sarcinii şi de exigenţele de eficacitate şi de economie” poate fi interpretat astfel:
Xa. justifică şi intervenţia altor autorităţi atunci când eficienţa acţiunii locale nu este realizată
Xb. stipulează elemente definitorii ale principiului subsidiarităţii
c. autorităţile publice locale trebuie să poată arăta că acţiunile sunt autorizate de legislaţie

3. Carta Europeană a Autonomiei locale a fost ratificată de România în anul:

a. 1985
b. 1991
Xc. 1997
d. 1998

4. Explicaţia conform căreia „În domeniile care nu ţin de competenţa sa exclusivă, Comunitatea
nu intervine în conformitate cu principiul subsidiarităţii, decât dacă şi în măsura în care
obiectivele acţiunii avute în vedere nu pot fi realizată de manieră suficientă de către statele
membre şi pot deci, datorită dimensiunilor şi eficienţei activităţii popoarelor realizate mai bine la
nivel comunitar” defineşte principiul:
a. autonomiei locale
xb. subsidiarităţii
c. deconcentrării

5. Descentralizarea financiară presupune:

xa. transferul de responsabilităţi către autorităţile locale, bazat pe principiul apropierii serviciilor
publice de cetăţeni, dar şi de resurse, practica la nivel internaţional utilizând metoda
încredinţării/alocării şi metoda partajării veniturilor, potrivit cărora un impozit va fi transferat
către autorităţile care au capacitatea managerială de a-l administra şi încasa
xb. delegarea de impozitare şi a competenţelor în efectuarea cheltuielilor de la autorităţile
administraţiei centrale către autorităţile guvernamentale la nivel sub-naţional
xc. un factor important de influenţă asupra autonomiei unei administraţii locale

Page43
 Veniturile
bugetelor
US3
locale
Structura unităţii de studiu:
US 3.1 Sfera și clasificarea veniturilor bugetelor locale
US 3.2 Impozitele şi taxele locale
3.2.1 Impozitul şi taxa pe clădiri
3.2.2 Impozitul şi taxa pe teren
3.2.3 Impozitul asupra mijloacelor de transport
US 3.3 Surse alternative de formare a veniturilor bugetelor locale

Obiective specifice:

- să identifice sfera veniturilor bugetelor locale;

- să clasifice veniturile bugetelor locale,
- să reţină aspectele principale ale fundamentării veniturilor bugetelor locale,
- să calculeze impozitele şi taxele locale.

Termeni cheie: sistem financiar public, buget local, impozit local, taxă locală, împrumut,
fonduri nerambursabile

Ritmul de lucru: unitatea de studiu se dezvoltă pe 3 subunităţi de studiu. Timpul de

lucru estimat este de 6 ore in medie pentru studiul individual.

Rezumat:
Unitatea de studiu 3 intitulată „Veniturile bugetelor locale” tratează sfera și clasificarea
veniturilor bugetelor locale, incluzând şi principiile pentru formarea şi administrarea
resurselor financiare locale. Page44
US 3.1 Sfera și clasificarea veniturilor bugetelor locale

Resursele locale au un rol deosebit în dezvoltarea locala, constituind suportul material al

realizării acesteia. Pornind de la faptul că autonomia locală este condiţionată de existenţa
autonomiei financiare, gradul de autonomie financiară de care se bucură administraţiile locale
depinde de mai mulţi factori, printre care cei mai importanţi cu privire la veniturile bugetelor
locale se referă la competenţa acestora de a crea noi surse de venituri, competenţa de a stabili
nivelul impozitelor, competenţa de a colecta veniturile locale, capacitatea de a obţine venituri în
mod direct, etc.

Veniturile bugetelor locale reflectă resursele financiare autorizate să asigure satisfacerea

cerinţelor de servicii publice locale. Cu alte cuvinte, veniturile bugetelor locale reprezintă
totalitatea mijloacelor baneşti care se administrează de către autorităţile publice locale în scopul
îndeplinirii funcţiilor şi sarcinilor ce revin acestora, asigurând funcţionarea structurilor
organizatorice corespunzătoare. Veniturile locale se concentrează la dispoziţia autorităţilor
publice ale unităţilor administrativ-teritoriale (de ex., judete, municipii, oraşe, comune) pentru
satisfacerea unor nevoi asumate la nivelul fiecarei localităţi, servind finanţării acţiunilor de
interes local.

Carta Europeană a Autonomiei Locale, instrument juridic multilateral adoptat de Consiliul

Europei în anul 1985 la Strassbourg, care a fost ratificat de România în anul 1997, prevede
expres principiile pentru formarea şi administrarea resurselor financiare locale (Legea nr.
199/1997, art. 9):

1. În cadrul politicii economice naţionale, autorităţile administraţiei publice locale au dreptul la

resurse proprii, suficiente, de care pot dispune în mod liber în exercitarea atribuţiilor lor.

2. Resursele financiare ale autorităţilor administraţiei publice locale trebuie să fie proporţionale
cu competenţele prevăzute de Constituţie sau de lege.

3. Cel puţin o parte dintre resursele financiare ale autorităţilor administraţiei publice locale
trebuie să provină din taxele şi impozitele locale, al căror nivel acestea au competenţă să îl
stabilească în limitele legale.

4. Sistemele de prelevare pe care se bazează resursele de care dispun autorităţile administraţiei

publice locale trebuie să fie de natură suficient de diversificată şi evolutivă pentru a le permite să
urmeze practic, pe cât posibil, evoluţia reală a costurilor exercitării competenţelor acestora.

5. Protejarea unităţilor administrativ-teritoriale cu o situaţie mai grea din punct de vedere

financiar necesită instituirea de proceduri de egalizare financiară sau de măsuri echivalente,
destinate să corecteze efectele repartiţiei inegale a resurselor potenţiale de finanţare, precum şi a
sarcinilor fiscale care le incumbă. Asemenea proceduri sau măsuri nu trebuie să restrângă
libertatea de opţiune a autorităţilor administraţiei publice locale în sfera lor de competenţă.

6. Autorităţile administraţiei publice locale trebuie să fie consultate, de o maniera adecvată,

asupra modalităţilor de repartizare a resurselor redistribuite care le revin.

7. Subvenţiile alocate unităţilor administrativ-teritoriale trebuie, pe cât posibil, să nu fie

destinate finanţării unor proiecte specifice. Alocarea de subvenţii nu trebuie să aducă atingere
libertăţii fundamentale a politicilor autorităţilor administraţiei publice locale în domeniul lor de
Page45

competenţă.
8. În scopul finanţării cheltuielilor lor de investiţii, autorităţile administraţiei publice locale
trebuie să aibă acces, în conformitate cu legea, la piaţa naţională a capitalurilor.

Carta Europeană a Autonomiei Locale subliniază că structura resurselor autorităţilor publice

locale se prezintă sub forma resurselor proprii şi resurselor transferate de la nivel central
(transferuri financiare). Veniturile proprii ale bugetelor locale sunt acele venituri stabilite şi
încasate de autorităţile administraţiei publice locale, în limitele stabilite de lege. Ele sunt
provenite de pe teritoriul unităţii administrativ-teritoriale sub formă de impozite locale şi taxe,
onorarii pentru serviciile prestate. Se poate afirma că gradul de autonomie locală a unei
comunităţi depinde în mare masură de ponderea veniturilor realizate pe plan local în raport cu
alte resurse de venituri ale bugetelor locale.

Veniturile transferate (transferuri financiare) ale bugetelor locale iau forma cotelor-părţi din
impozite sau transferurilor, subvenţiilor generale şi subvenţiilor specifice. De asemenea,
bugetele locale în majoritatea statelor cuprind împrumuturile curente realizate pe departamente
sau funcţiuni ale administraţiei publice locale.

Pe plan mondial, în studiile realizate sub egida unor organisme internaţionale cum ar fi: Uniunea
Europeană, Banca Mondială, OECD sau FMI, sunt în general acceptate câteva principii de bază
privind sistemul de venituri transferate administraţiei publice locale:
• autonomia: administraţia publică locală trebuie să aibă independenţă şi
flexibilitate în stabilirea priorităţilor. În acest sens, există şi în domeniul veniturilor
o variantă a principiului subsidiarităţii: un anumit impozit trebuie încredinţat
nivelului administraţiei publice cel mai apropiat de contribuabil, care îl poate
implementa şi pentru care nu este inadecvat.
• adecvarea veniturilor în raport cu responsabilităţile: administraţia publică locală
trebuie să dispună de venituri suficiente în raport cu cheltuielile transferate
• echitatea: veniturile transferate administraţiei publice locale variază direct
proporţional cu nevoile financiare şi invers proporţional cu capacitatea
financiară
• predictibilitatea: sistemul de venituri transferate administraţiei publice locale
trebuie să asigure realizarea unor prognoze pe minim 3 ani
• eficienţa: sistemul de venituri transferate trebuie să fie neutru în raport cu opţiunile
administraţiei publice locale privind alocarea resurselor pe sectoare şi activităţi
• obiectivitatea: alocarea fondurilor către administraţia publică locală trebuie să se
bazeze pe factori obiectivi pe care autorităţile locale, în mod individual, nu îi pot
influenţa (distorsiona) în mod semnificativ
• să fie stimulativ: sistemul de venituri transferate administraţiei publice locale trebuie
să ofere stimulente acesteia în vederea unui management sănătos şi eficient. De
asemenea sistemul trebuie să permită manifestarea constrângerilor bugetare
„tari” - să nu ofere transferuri speciale pentru acoperirea deficitelor finale ale
bugetelor locale
• să asigure îndeplinirea obiectivelor finanţatorului (administraţia centrală) în
cazul utilizării unor transferuri condiţionate.

Pentru implementarea acestor principii se pot folosi două metode care nu se exclud, ci mai
degrabă sunt complementare, esenţială fiind reţeta lor de combinare:

• metoda încredinţării/alocării (transfer de competenţă) veniturilor către

administraţia publică locală
Page46

• metoda partajării veniturilor între administraţia publică centrală şi

administraţia publică locală.
Prima metodă presupune definirea unei sfere a finanţelor publice ce aparţine administraţiei
publice locale şi care îi oferă autonomie suficientă în îndeplinirea responsabilităţilor şi în
structurarea modului de finanţare a acestora. În literatura de specialitate (Bird 2000)
încredinţarea unei competenţe unui nivel de administraţie este definită ca fiind capacitatea
acestuia de a proiecta şi implementa politici specifice. Sunt trei elemente foarte importante în
funcţie de care putem analiza un impozit, din acest punct de vedere: stabilirea bazei de
impozitare, stabilirea nivelului impozitului şi administrarea (colectarea) impozitului.

Factorul central pentru caracterizarea unui anumit venit al unei administraţii locale ca făcând
parte din sistemul de resurse financiare încredinţate, este existenţa posibilităţii obţinerii unor
venituri marginale din sursa respectivă, ca urmare a unor decizii proprii autorităţii respective.

A doua metodă presupune că veniturile sunt stabilite la nivel central (decizii asupra bazei de
impozitare, nivelul impozitului şi administrarea acestuia), iar fondurile astfel obţinute sunt
partajate între nivelurile administraţiei publice după anumite reguli. În acest caz administraţia
locală are posibilităţi mici de a decide asupra bazei sau nivelului unui impozit ale cărui resurse le
împarte cu administraţia centrală şi numai într-o manieră indirectă (negocieri, lobby). Astfel
nivelul autonomiei financiare a administraţiei locale depinde foarte mult de natura sistemului de
transferuri interadministrative.

Din sistemul de venituri încredinţate fac parte două grupe mari de resurse (impozite) ale
administraţiei publice locale:

• veniturile proprii formate din taxe şi impozite locale pentru care autorităţile
locale pot (de regulă) să stabilească baza de impozitare, nivelul impozitului,
precum şi să le administreze (colecteze); evident de la ţară la ţară există diferenţe
privind modul efectiv în care cele 3 caracteristici se regăsesc în practică
• cote adiţionale (piggyback) la anumite impozite stabilite la nivel central. În
această situaţie administraţia locală poate adăuga la nivelul naţional al
impozitului o anumită cotă suplimentară flexibilă, beneficiind de fondurile astfel
colectate. De regulă stabilirea bazei de impozitare şi administrarea impozitului
rămân în aria de competenţă a administraţiei centrale.enituri proprii din taxe şi
impozite locale

Sistemul de venituri partajate poate fi conceput în mai multe feluri. Cele mai întâlnite sunt
impozitele stabilite la nivel central şi apoi împărţite între unităţile administraţiei publice locale:

• fie pe o bază derivată (originea colectării)

• fie ca transferuri (granturi) repartizate pe baza unei formule, pe baza
rambursării costurilor serviciilor publice furnizate (cost standard/cost actual) sau
pe baza unei decizii ad-hoc.

Bahl & Linn 1992 (conform Bahl 2000) dezvoltă o clasificare a sistemului de transferuri inter-
administrative descris mai sus. În primul rând s-a luat în considerare modul de determinare a
volumului total de fonduri ce va fi distribuit administraţiei locale într-un anumit an prin
sistemul de transferuri inter-administrative. Practica internaţională a demonstrat că există trei
moduri de determinare a acestui volum de resurse financiare: ca o proporţie (cotă) determinată
din veniturile unui impozit al statului, pe baza unei decizii ad-hoc (cum ar fi o anumită
valoare stabilită anual de parlament), sau ca rambursare a cheltuielilor aprobate. În al doilea
rând, odată ce volumul fondurilor totale destinate administraţiei locale a fost fixat, alocaţiile
între diversele tipuri de autorităţi locale sunt stabilite, de obicei, în patru feluri: prin transferul
Page47

unei proporţii (cote) din veniturile colectate folosind un principiu de derivaţie; folosind o
formulă; pe baza unei decizii ad-hoc sau prin rambursarea costurilor serviciilor publice
furnizate (costuri standard/actuale). Rezultă astfel un model de clasificaţie cu nouă tipuri
teoretice de transferuri inter-administrative.

Tabelul nr. 3.1. Model de clasificaţie a transferurilor inter-administrative

Metode de determinare a O proporţie (cotă) specific Decizie ad-hoc Rambursarea

volumului total de transferuri catre într-un impozit naţional cheltuielilor
AP aprobate
Metode de alocare a transferurilor
între autorităţile locale elibigile
Transfer stabilit pe baza unui Transfer tip A Transfer tip E N.A.
principiu de derivaţie
Transfer stabilit pe baza unei Transfer tip B Transfer tip F N.A
formule
Transfer stabilit pe baza rambursarii Transfer tip C Transfer tip G Transfer tip K
costurilor
Transfer stabilit pe baza unei decizii Transfer tip D Transfer tip H N.A
ad-hoc

Analiza acestor tipuri de transferuri ne arată că gradul de descentralizare şi autonomie scade de

la transferul de tip A către cel de tip K. Astfel transferurile de tip A şi B sunt cele care răspund
cel mai bine condiţiilor descentralizării financiare impuse unui sistem coerent de transferuri
inter-administrative. Trebuie remarcat că transferul de tip A este anti-egalizator, favorizând
administraţiile locale bogate, cu o capacitate financiară mare, iar transferul de tip B poate fi
utilizat pentru reducerea discrepanţelor între tipurile şi unităţile administraţiei publice locale
(echilibru orizontal). Transferul de tip H este cel mai centralizat, iar transferurile de tip E, F, G şi
K sunt în principiu centralizate, dar au un anumit grad de predictibilitate şi obiectivitate în
repartizarea pe unităţi administrativ teritoriale. Transferurile de tip B, E şi F sunt cu destinaţie
generală (necondiţionate), cele de tip C, G şi K sunt cu destinaţie specială (condiţionate), iar
transferurile D şi H pot fi şi condiţionate şi necondiţionate, dar sunt repartizate între autorităţile
locale pe baza unei decizii ad-hoc (discreţionar). În paginile de mai jos transferurile de tip A şi E
se vor numi impozite naţionale partajate, iar restul transferurilor se vor numi granturi indiferent
de forma pe care o au.

Unităţile administrativ-teritoriale din statele membre ale Uniunii Europene au urmărit

îmbunătăţirea sistemului de venituri astfel încât să asigure venituri suficiente pentru acoperirea
cheltuielilor publice locale în condiţii de autonomie, echitate, transparenţă şi simplitate, precum
şi asigurarea unui raport cost-eficienţă. Consolidarea autonomiei unităţilor administrativ-
teritoriale în realizarea veniturilor bugetelor locale se regăseşte prin: posibilitatea de a introduce
impozite şi taxe locale, posibilitatea de a majora impozitele şi taxele locale (de exemplu, în
România); posibilitatea de a institui impozite şi taxe adiţionale, respectiv de percepe o suprataxă
– înregistrată ca venit propriu - asupra unui venit perceput la bugetul de stat (Belgia, Olanda,
Portugalia); existenţa unor transferuri reduse din bugetul de stat către bugetele locale;
înregistrarea veniturilor percepute la nivel local doar în bugetul local; competenţa atribuită
pentru contractarea şi gestionarea împrumuturilor; posibilitatea şi gradul de utilizare a altor surse
de finanţare.

Întărirea autonomiei locale se reflectă după cum organele administraţiilor publice locale au
competenţa de a introduce impozite şi taxe locale, referindu-se la posibilitatea autorităţilor
locale de a institui taxe şi impozite, adică de a alege impozitele pe care le vor impune, de a
Page48

stabili baza de impozitare, cota de impozitare a acestora şi de a administra veniturile astfel

obţinute. Aceasta se poate face numai în limitele stabilite de legea naţională, din cauză că
această cerinţă abordată în mod absolut ar presupune o autonomie fiscală absolută sau
„suveranitate fiscală locală”, ceea ce nu este recomandabil într-un stat unitar din cauza
potenţialului pericol al practicării ineficiente a politicii fiscale locale ce ar putea duce la
insolvenţa sau criza financiară locală. Astfel, în România, consiliile locale, judeţene şi Consiliul
General al Municipiului Bucureşti nu pot institui noi impozite locale, având doar capacitatea de
a adopta taxe speciale (Legea nr. 251/2003, art. 282) pentru funcţionarea unor servicii publice
locale create în interesul persoanelor fizice şi juridice.

În acest sens, considerăm că actualul cadru legislativ este potrivit contextului naţional, România
fiind stat unitar, astfel încât instituirea de impozite locale de către o autoritate locală ar putea
afecta chiar unitatea statului.

O altă propunere ce vine în sprijinul întăririi laturii financiare a autonomiei locale este ca o parte
din elementele tehnice ale impozitelor să fie stabilite de autorităţile locale. Teoretic, autonomia
fiscală este mai mare atunci când guvernele locale sunt libere să determine atât baza de
impozitare, cât şi cota de impozitare, fără ca autorităţile centrale să impună limite pentru oricare
dintre acestea. Astfel, autorităţile locale sunt mai responsabile dacă li se cere să finanţeze
cheltuieli din venituri generate la nivel local. Remarcăm ca exemplu de bună practică cazul
Republicei Cehia sau al Poloniei, unde pentru 3% din veniturile totale (în cazul Republicii
Cehia) şi respectiv, pentru 1% din venituri (în Polonia), autorităţile locale stabilesc baza şi cota
de impozitare.

În România, atât baza de impozitare cât şi cota de impozitare a impozitelor locale sunt stabilite
de Codul fiscal, pe când în unele state ale Uniunii Europene, măcar unul din cele două elemente
tehnice sunt stabilite de autorităţile locale. Astfel, România se înscrie în rândul ţărilor în care
autonomia fiscală este destul de limitată şi, odată cu aceasta, şi capacitatea fiscală a
comunităţilor locale de a produce venituri este în mare parte dependentă de nivelul central.

Instituirea de cote adiţionale asupra unor venituri cuvenite bugetelor centrale, respectiv
posibilitatea de a percepe o suprataxă (înregistrată ca venit propriu la bugetul local), are ca
efect faptul că autorităţilor locale le revine competenţa considerată de unii autori cea mai
importantă din perspectiva laturii financiare a autonomiei, respectiv stabilirea cotelor de
impunere, iar autorităţile centrale vor defini baza de impozitare, care este, astfel, unitară. Cotele
adiţionale se practică în unele state membre ale Uniunii Europene, precum Belgia, unde
autorităţile locale pot institui o suprataxă asupra impozitului pe venitul persoanelor fizice (taxe
additionnelle à l’impôsur les personnes physiques) – care poate fi cu 6% - 8% mai mare decât
cota stabilită. De asemenea, în Italia există aceeaşi practică, în sensul că administraţia publică
locală poate stabili suprataxă asupra impozitului pe venit, care este un impozit naţional. În
Portugalia, impozitul pe profitul corporaţiilor este suprataxat cu o cotă de până la 10%.

În România, autoritatea deliberativă a administraţiei publice locale, la propunerea autorităţii

executive, poate stabili cote adiţionale la impozitele şi taxele locale în funcţie de anumite
criterii: economice, sociale, geografice, precum şi de necesităţile bugetare locale. Cotele
adiţionale stabilite nu pot fi mai mari de 20% faţă de nivelurile aprobate prin hotărâre a
Guvernului (impozitele sau taxele locale, care constau într-o anumită sumă în lei sau care este
stabilită pe baza unei anumite sume în lei, sumele respective se indexează o dată la 3 ani, ţinând
cont de evoluţia ratei inflaţiei de la ultima indexare).

Fondurile transferate să fie sub forma sumelor globale necondiţionate - Fondurile transferate ar
trebui să fie mai degrabă sub forma sumelor globale necondiţionate care să finanţeze
responsabilităţile generale ale administraţiei locale. Obiectivul echilibrării este îndeplinit mai
Page49

bine dacă se furnizează administraţiei locale echivalentul financiar al deficitului de resurse

proprii şi care, în principiu, să fie utilizat fără restricţii.
Considerăm că din motive de eficienţă şi simplificare a relaţiilor bugetare publice, ar fi mai
potrivit ca impozitul pe unele surse de venit cu rezonanţă locală, aşa cum este cazul impozitului
pe venit, să fie colectat la bugetul local, deoarece apare în mod justificat ca membrii
colectivităţii locale odată ce desfăşoară activităţi productive la acest nivel şi suportă aceste
contribuţii fiscale, să se bucure de utilităţile publice create pe seama lor. De asemenea, alte
avantaje ale transformării acestuia în impozit local se referă la faptul că: perceput la nivel local,
cei 18% (conform noilor reglementări, 23%) care rămân bugetului de stat pot fi utilizaţi pentru
acoperirea mai eficientă a cheltuielilor publice locale; ca impozit local, va creşte autonomia
financiară a administraţiilor publice locale; administraţiile publice locale vor gestiona mai
eficient banii pentru că apare simţul responsabilităţii lor.

Pe de altă parte, colectarea acestuia la bugetul local ridică problema echităţii sociale, deoarece
există discrepanţe economice mari între unităţile administrativ-teritoriale deoarece
administraţiile publice locale se caracterizează prin diferenţe mari în privinţa veniturilor din
salarii, în funcţie de capacitatea lor economică. Astfel, prin încasarea acestui impozit la nivel
local s-ar crea discrepanţe mari între capacităţile financiare ale unităţi administrativ-teritoriale,
generând dezechilibre orizontale. Alte dezavantaje ale transformării acestui impozit din impozit
naţional în impozit local are la bază argumentul conform căruia contribuabilii pot părăsi
comunităţile în care există un nivel mai ridicat de impozitare sau vor căuta să trăiască în zone
scumpe unde calitatea serviciilor publice este ridicată şi să muncească în zone ieftine.

Considerată sintetic, modalitatea de contractare şi gestionare a împrumuturilor publice locale

în ţara noastră se pliază pe conjuntura economică existentă, ceea ce face ca o autonomie
exclusivă remarcată în cazul Finlandei sau a Republicii Cehia să nu poată fi aplicată deoarece nu
ar conduce în mod real către o eficienţă a gestionării acestor împrumuturi. Aici avem în vedere
riscul de îndatorare locală sub incidenţa căruia ar putea intra unităţile administrativ-teritoariale
prin prisma tendinţei autorităţilor publice de a cheltui în mod nejustificat ca urmare a
instabilităţii factorilor politici (avem în vedere penalizarea de către cetăţeni a aleşilor lor prin
nealegere la următoarele alegeri şi ca urmare nepăsarea autorităţilor publice asupra gestionării
banului public, pentru că oricum ştiu că nu vor mai fi aleşi).

O altă discuţie cu privire la gestionarea veniturilor bugetelor locale în condiţii de autonomie se

poartă pe tema preferinţei pentru anumite impozite. Cele mai puternice argumente fiscale şi
economice, pentru desemnarea unui impozit sau a unor impozite locale pe baza teoriei
federalismului fiscal ca fiind cele mai bune „taxe” pentru finanţarea serviciilor publice locale,
sunt cele care sunt impuse bunurilor imobile şi rezidenţilor, deoarece nu creează o competiţie
dăunătoare între autorităţile locale sau între autorităţile locale şi guvernele centrale. În primul
rând, baza de impozitare este imobilă şi deci relativ eficientă, întrucât distorsiunile în
comportamentul economic al contribuabililor sunt minimizate. În al doilea rând, este eficientă
finanţarea, totală sau parţială, a acelor servicii ale căror beneficii colective revin comunităţii
locale.

În România, veniturile bugetelor locale sunt reglementate prin lege fiind constituite din (Lege nr.
273/2006, modificată şi completată cu O.U.G. nr. 63 /2010, art 5, alin 1): a) venituri proprii
(impozite, taxe, contribuţii, alte vărsăminte, alte venituri şi cote defalcate din impozitul pe
venit); b) sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat; c) subvenţii primite de la
bugetul de stat şi de la alte bugete; d) donaţii şi sponsorizări; e) sume primite de la Uniunea
Europeană şi/sau alţi donatori în contul plăţilor efectuate şi prefinanţări.

Veniturile care se prevăd în bugetele proprii ale judeţelor (Lege nr. 273/2006, anexa nr. 1) sunt
următoarele:
Page50

A. Venituri proprii:
• Impozit pe profit de la regiile autonome şi societăţile comerciale de sub autoritatea
consiliilor judeţene;

• Cote defalcate din impozitul pe venit: cote defalcate din impozitul pe venit; sume alocate de
consiliul judeţean din cotele defalcate din impozitul pe venit pentru echilibrarea bugetelor
locale;

• Alte impozite pe venit, profit şi câştiguri din capital: - alte impozite pe venit, profit şi
câştiguri din capital

• Taxe pe utilizarea bunurilor, autorizarea utilizării bunurilor sau pe desfăşurarea de activităţi:

impozitul pe mijloacul de transport; taxe şi tarife pentru eliberarea de licenţe şi autorizaţii de
funcţionare ;

• Venituri din proprietate: vărsăminte din profitul net al regiilor autonome de sub autoritatea
consiliilor judeţene; restituiri de fonduri din finanţarea bugetară a anilor precedenţi; venituri
din concesiuni şi închirieri; venituri din dividende; alte venituri din proprietate ;

• Venituri din prestări de servicii şi alte activităţi: venituri din prestări de servicii; contribuţia
lunară a părinţilor pentru întreţinerea copiilor în unităţile de protecţie socială; venituri din
recuperarea cheltuielilor de judecată, imputaţii şi despăgubiri; alte venituri din prestări de
servicii şi alte activităţi ;

• Amenzi, penalităţi şi confiscări: venituri din amenzi şi alte sancţiuni aplicate potrivit
dispoziţiilor legale; încasări din valorificarea bunurilor confiscate, abandonate şi alte sume
constatate odată cu confiscarea, potrivit legii; alte amenzi, penalităţi şi confiscări ;

• Venituri din valorificarea unor bunuri: venituri din valorificarea unor bunuri ale instituţiilor
publice; venituri din privatizare; venituri din vânzarea unor bunuri aparţinând domeniului
privat.

B. Sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat ;

C. Donaţii şi sponsorizări ;

D. Subvenţii de la bugetul de stat şi de la alte administraţii ;

E. Operaţiuni financiare.

Veniturile care se prevăd în bugetele proprii ale comunelor, oraşelor, municipiilor, sectoarelor
municipiului Bucureşti şi al municipiului Bucureşti sunt aceleaşi cu veniturile din bugetele
judeţelor la care se mai adaugă şi alte venituri:

A. Venituri proprii:

• Impozit pe profit de la regiile autonome şi societăţile comerciale de sub autoritatea consiliilor

locale ;

• Cote defalcate din impozitul pe venit: cote defalcate din impozitul pe venit; sume alocate de
consiliul judeţean din cotele defalcate din impozitul pe venit pentru echilibrarea bugetelor
Page51

locale;
• Alte impozite pe venit, profit şi câştiguri din capital: - alte impozite pe venit, profit şi
câştiguri din capital.

• Impozite şi taxe pe proprietate: impozit pe clădiri; impozit pe terenuri; taxe juridice din
timbru, taxe de timbru pentru activitatea notarială şi alte taxe de timbru; alte impozite şi
taxe pe proprietate ;

• Alte impozite şi taxe generale pe bunuri şi servicii: - taxe hoteliere ;

• Taxe pe servicii specifice: impozit pe spectacole; alte taxe pe servicii specifice ;

• Taxe pe utilizarea bunurilor, autorizarea utilizării bunurilor sau pe desfăşurarea de activităţi:

a) taxe asupra mijloacelor de transport; b) taxe şi tarife pentru eliberarea de licenţe şi
autorizaţii de funcţionare; c) alte taxe pe utilizarea bunurilor, autorizarea utilizării bunurilor
sau pe desfăşurarea de activităţi.

• Alte impozite şi taxe fiscale: - alte impozite şi taxe fiscale.

• Venituri din proprietate: vărsăminte din profitul net al regiilor autonome de sub autoritatea
consiliilor locale; restituiri de fonduri din finanţarea bugetară a anilor precedenţi; venituri din
concesiuni şi închirieri; venituri din dividende; alte venituri din proprietate ;

• Venituri din dobânzi: - alte venituri din dobânzi;

• Venituri din prestări de servicii şi alte activităţi: venituri din prestări de servicii; contribuţia
părinţilor sau susţinătorilor legali pentru întreţinerea copiilor în creşe; contribuţia
persoanelor beneficiare ale cantinelor de ajutor social; taxe din activităţi cadastrale şi
agricultură; contribuţia lunară a părinţilor pentru întreţinerea copiilor în unităţile de protecţie
socială; venituri din recuperarea cheltuielilor de judecată, imputaţii şi despăgubiri; alte
venituri din prestări de servicii şi alte activităţi;

• Venituri din taxe administrative, eliberări de permise: taxe extrajudiciare de timbru; alte
venituri din taxe administrative, eliberări de permise;

• Amenzi, penalităţi şi confiscări: venituri din amenzi şi alte sancţiuni aplicate potrivit
dispoziţiilor legale; penalităţi pentru nedepunerea sau depunerea cu întârziere a declaraţiei de
impozite şi taxe; încasări din valorificarea bunurilor confiscate, abandonate şi alte sume
constatate odată cu confiscarea, potrivit legii; alte amenzi, penalităţi şi confiscări;

• Diverse venituri: vărsăminte din venituri şi/sau disponibilităţile instituţiilor publice; alte
venituri ;

• Venituri din valorificarea unor bunuri: venituri din valorificarea unor bunuri ale instituţiilor
publice; venituri din vânzarea locuinţelor construite din fondurile statului; venituri din
privatizare; venituri din vânzarea unor bunuri aparţinând domeniului privat .

B. Sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat ;

C. Donaţii şi sponsorizări ;

D. Subvenţii de la bugetul de stat şi de la alte administraţii ;

Page52

E. Operaţiuni financiare.
Programele de întărire a autonomiei financiare a unităţilor admistrativ-teritoriale şi de
descentralizare a serviciilor publice au generat modificări ale impozitelor, taxelor şi a altor
venituri ale bugetelor locale.

Box

Tabelul nr. 3.2: Structura veniturilor bugetului local

TOTAL VENITURI VENITURI CURENTE +VENITURI DIN CAPITAL+OPERAŢIUNI FINANCIARE+SUBVENŢII
VENITURI PROPRII VENITURI CURENTE – Sume defalcate din TVA – Transferuri voluntare, altele decât
subvenţii + VENITURI DIN CAPITAL + OPERAŢIUNI FINANCIARE
VENITURI CURENTE VENITURI FISCALE + VENITURI NEFISCALE
VENITURI FISCALE IMPOZIT PE VENIT, PROFIT ŞI CÂŞTIGURI DIN CAPITAL+IMPOZITE ŞI TAXE PE
PROPRIETATE+IMPOZITE ŞI TAXE PE BUNURI ŞI SERVICII+ALTE IMPOZITE ŞI TAXE
FISCALE
IMPOZIT PE VENIT, IMPOZIT PE VENIT, PROFIT ŞI CÂŞTIGURI DIN CAPITAL DE LA PERSOANE JURIDICE
PROFIT ŞI (Impozit pe profit de la agenţi economici)+IMPOZIT PE VENIT, PROFIT ŞI CÂŞTIGURI DIN
CÂŞTIGURI DIN CAPITAL DE LA PERSOANE FIZICE (Cote defalcate din impozitul pe venit+Sume alocate
CAPITAL de consiliul judeţean pentru echilibrarea bugetelor locale) + ALTE IMPOZITE PE VENIT,
PROFIT ŞI CÂŞTIGURI DIN CAPITAL
IMPOZITE ŞI TAXE PE Impozit pe clădiri+Impozit pe terenuri+Taxe judiciare de timbru, taxe de timbru pentru
PROPRIETATE activitatea notarială şi alte taxe de timbru+Alte impozite şi taxe pe proprietate
IMPOZITE ŞI TAXE PE Sume defalcate din TVA+Alte impozite şi taxe generale pe bunuri şi servicii (taxe
BUNURI ŞI SERVICII hoteliere)+Taxe pe servicii specifice (impozit pe spectacole, alte taxe şi servicii
specifice)+Taxe pe utilizarea bunurilor, autorizarea utilizării bunurilor sau pe
desfăşurarea de activităţi (Taxa asupra mijloacelor de transport+Taxe şi tarife pentru
eliberarea de licenţe şi autorizaţii de funcţionare+Alte taxe pe utilizarea bunurilor,
autorizarea utilizării bunurilor sau pe desfăşurarea de activităţi)
VENITURI NEFISCALE VENITURI DIN PROPRIETATE+VÂNZĂRI DE BUNURI ŞI SERVICII
VENITURI DIN Venituri din proprietate (Vărsăminte din profitul net al regiilor autonome de sub
PROPRIETATE autoritatea consiliilor judeţene şi locale+Restituiri de fonduri din finanţarea bugetară a
anilor precedenţi+Venituri din concesiuni şi închirieri+Venituri din dividente+Transferuri
voluntare, altele decât subvenţiile
VÂNZĂRI DE BUNURI Venituri din prestări de servicii şi alte activităţi+Venituri din taxe de administrare,
ŞI SERVICII eliberări permise+Amenzi, penalităţi şi confiscări+Diverse venituri+Transferuri
voluntare, altele decât subvenţiile
VENITURI DIN Venituri din valorificarea unor bunuri ale instuituţiilor publice+Venituri din vânzarea
CAPITAL locuinţelor construite din fondurile statului+Venituri din privatizare+Venituri din
vânzarea unor bunuri aparţinând domeniului privat
OPERAŢIUNI Încasări din rambursarea ămprumuturilor acordate (Încasări din rambursarea
FINANCIARE împrumuturilor pentru înfiinţarea unor instituţii şi servicii publice de interes local sau a
unor activităţi financiare finanţate integral din venituri proprii+Încasări din rambursarea
microcreditelor de la persoane fizice şi juridice+Împrumuturi temporare din trezoreria
statului+Sume din fondul de rulment pentru acoperirea golurilor temporare de
casă+Încasări din rambursarea altor împrumuturi acordate
SUBVENŢII SUBVENŢII DE LA ALTE NIVELE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE (Subvenţii de la bugetul de
stat+Subvenţii de la alte administraţii)
Subvenţii de la De capital (Retehnologizarea centralelor termice şi electrice de termoficare+Investiţii
bugetul de stat finanţate parţial din împrumuri externe+Aeroporturi de interes local+Planuri şi
regulamente de urbanism+Străzi care se vor amenaja în perimetrele destinate
construcţiilor de cvartale de locuinţe noi+Finanţarea programului de pietruire a
drumurilor comunale şi alimentare cu apă a satelor+Finanţarea acţiunilor privind
reducerea riscului seismic al construcţiilor existente cu destinaţie de locuinţă)+Curente
Page53

(Finanţarea drepturilor acordate persoanelor cu handicap+Subvenţii primite din Fondul

de intervenţie+Finanţare lucrărilor de cadastru imobiliar)
 Subvenţii de la alte Subvenţii primite de la bugetele consiliilor judeţene pentru protecţia copilului+Subvenţii
administraţii de la bugetul asigurărilor pentru şomaj către bugetele locale, pentru finanţarea
programelor pentru ocuparea temporară a forţei de muncă+Subvenţii primite de la alte
bugete locale pentru instituţiile de asistenţă socială pentru persoanele cu
handicap+Subvenţii primite de la bugetele consiliilor locale şi judeţene pentru ajutoare
în situaţii de extremă dificultate

Indicatori de caracterizare a veniturilor bugetelor locale

Modificarea veniturilor din bugetele locale (DV ) se poate efectua prin compararea valorii
bl1 / 0

lor din perioada curentă (Vbl1 ) faţă de perioada de bază (Vbl0 ) .

DVbl1 / 0 = Vbl1 - Vbl0

Dinamica veniturilor din bugetele locale se poate aprecia prin prisma indicelui ce reflectă
evoluţia veniturilor din bugetele locale dintr-o anumită perioadă faţă de o altă perioadă de timp.

Vbl 1
IVbl 1 / 0 * 100
Vbl 0
Veniturile din bugetele locale în mărime nominală se transformă în expresie reală pe baza
indicelui preţurilor ( I p ).

Vbl
V r bl =
I p1 / 0

Modificarea veniturilor din bugetele locale în expresie reală se stabileşte ca diferenţă între
mărimea veniturilor din cele două perioade de timp exprimate în preţuri constante (Vblr1/ 0 ) .

DVblr1 / 0 = Vblr1 - Vblr0

Indicele creşterii reale a veniturilor publice din bugetul local este calculat pe baza relaţiei:

V r bl1
I V r bl 1 / 0 = r *100
V bl 0
Ponderea în bugetul de stat a sumelor şi cotelor defalcate din unele venituri pentru echilibrarea
bugetelor locale, calculat pe baza relaţiei:

Psce =
å SCE BS
* 100
V BS
Page54
unde: Psce=ponderea sumelor şi cotelor defalcate din unele venituri pentru echilibrarea
bugetelor locale în bugetul de stat, SCEBS= sume şi cote defalcalte din unele venituri pentru
echilibrarea bugetelor locale cuprinse în bugetul de stat, VBS=total venituri ale bugetului de stat.

O importanţă deosebită în structura veniturilor din bugetele locale prezintă veniturile proprii
(Vbl ) , deoarece „reflectă capacitatea autorităţilor administraţiei publice locale de a acoperi
cheltuielile prevăzute în bugetul local din veniturile proprii, respectiv gradul de autofinanţare al
unităţii administrativ-teritoriale” (Voinea, 2008, p. 57), fără să fie nevoită să apeleze la
transferuri de la stat. Gradul de autonomie financiară al unităţilor administrativ-teritoriale se
poate determina pe baza relaţiei:

PVp =
åV pbl
*100
åV bl

Gradul de acoperire a cheltuielilor publice locale cu venituri proprii – raport între veniturile
proprii și totalul cheltuielilor în bugetul local

VBLproprii
CapacitateDeAutofinantare = *100
ChBL

Un alt indicator relevant este ponderea veniturilor din bugetele locale pe locuitor, calculat pe
baza relaţiei:

Vblt
PV = * 100
bl / locuitor
Nr .locuitori

US 3.2 Impozitele şi taxele locale

Din punct de vedere al laturii financiare a autonomiei locale, impozitele şi taxele locale sunt cele
mai importante surse de venituri ale bugetelor locale. Astfel, veniturile bugetelor locale sunt
analizate prin prisma a trei aspecte: posibilitatea autorităţilor locale de a stabili nivelul
impozitelor şi taxelor locale, criteriile de stabilire a impozitelor şi taxelor locale, tipuri de
impozite şi taxe. Dreptul autorităţilor publice locale de a stabili, în mod autonom, nivelul
impozitelor şi taxelor locale este prevăzut în art. 9 alin 3 al Cartei Europene a Autonomiei
Locale, fiind justificat astfel: pentru corelarea volumului şi calităţii serviciilor furnizate la nivel
local cu necesităţile şi dorinţele concrete ale cetăţenilor; pentru stabilirea anumitor criterii şi
limite între care comunităţile locale pot să stabilească nivelul impozitelor în vederea sporirii
autonomiei comunităţilor locale (dacă statul fixează mărimea impozitelor şi taxelor locale, el se
va simţi responsabil de modul în care sunt cheltuiţi banii şi va proceda la instituirea controlului);
pentru creşterea responsabilităţii comunităţilor locale (dacă autorităţile locale nu au dreptul de a
stabili nivelul impozitelor şi taxelor locale, acestea vor intra în categoria transferurilor şi
administraţia publică locală va fi mai puţin atentă la cum sunt utilizaţi banii).
Page55
Impozitele şi taxele locale au rol direct în întărirea autonomiei unităţilor administrativ-teritoriale
şi, în acelaşi timp, „de instrument în serviciul eficienţei economice” (Alexandru, 2002, p. 46).
Unii autori consideră că „O autonomie reală nu poate exista şi nu poate să servească obiectivelor
pentru care a fost constituită, fără asigurarea resurselor financiare necesare într-o proporţie
corespunzătoare cu responsabilităţile şi competenţele conferite de lege” (Moşteanu, Lăcătuş,
2009, p. 13). În acest sens, gradul de autonomie locală poate fi mai ridicat (ce corespunde unei
întăriri şi consolidări a autonomiei unităţilor administrativ-teritoriale) sau mai scăzut după cum
autorităţile locale au posibilitatea de a stabili impozitele şi taxele locale, de a modifica baza de
calcul a impozitelor şi taxelor locale, de a stabili sau modifica cotele de impozitare. Această
libertate permite administraţiilor publice locale, în acelaşi timp, să îşi fundamenteze corect şi
eficient, în funcţie de nevoile comunităţii, cheltuielile pe care le vor efectua. În acest context,
impozitele şi taxele locale sunt caracterizate de anumite trăsături (CDLR Handbooks / 24 August
2009, p. 2), precum faptul că se colectează doar de la contribuabili persoane fizice şi juridice din
acea rază teritorială şi nu de la persoane sau organizaţii din alte jurisdicţii. În al doilea rând, ar
trebui să fie posibil ca tarifele să varieze între jurisdicţii, fără costuri semnificative de
administrare sau de denaturare a schimburilor comerciale. În al treilea rând, baza de calcul a
impozitelor şi taxelor locale ar trebui să fie în mod rezonabil flexibilă, deoarece inflaţia,
creşterea populaţiei, creşterea economică, pot determina o creştere a cheltuielilor locale.

Impozitele şi taxele locale constituie venituri ale bugetelor locale, ale unităţilor administrativ-
teritoriale, în care contribuabilii îşi au domiciliul, sediul, punctele de lucru sau în localităţile care
se află bunurile impozabile ori taxabile. Pe seama resurselor financiare formate din impozite şi
taxe locale se finanțează cheltuielile publice din bugetele locale.

În sfera impozitelor şi taxelor locale2 (Legea 227/2015 privind Codul fiscal, art. 454) se
încadrează: a) impozitul pe clădiri şi taxa pe clădiri; b) impozitul pe teren şi taxa pe teren; c)
impozitul pe mijloacele de transport; d) taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi
autorizaţiilor; e) taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă şi publicitate; f) impozitul pe
spectacole; g) taxele speciale; h) alte taxe locale.

Contribuabilii de impozite şi taxe locale pot fi persoane fizice, precum şi persoanele fizice care
desfăşoară activităţi economice pe baza liberei iniţiative ori exercită în mod individual sau prin
asociere orice profesie liberă. De asemenea, contribuabili de impozite şi taxe locale sunt,
persoanele juridice ce au patrimoniu distinct, în scopul desfăşurării unei activităţi.

Persoanele fizice şi persoanele juridice, în calitate de contribuabil au obligaţia să contribuie prin

impozite şi taxe locale stabilite de consiliile locale, de consiliul general al municipiului
Bucureşti sau de consiliile judeţene la bugetele locale în limitele și condiţiile legii.

La baza stabilirii impozitelor şi taxelor locale sunt aşezate următoarele principii:

• pe baza principiului autonomiei locale, consiliile locale și judeţene au competenţa să

aprobe majorarea unor impozite şi taxe locale în limitele şi condiţiile stabilite, precum
şi să stabilească unele taxe locale;

• principiul aplicării unitare a reglementărilor privind impozitele şi taxele locale necesită

aplicarea unitară a acestora şi interzice instituirea altor impozite decât cele aprobate
prin Codul fiscal;
Page56

2
Legea 227/2015 privind Codul fiscal, publicat în Monitorul Oficial 688 din 10.09.2015, titlul IX, cap. II,
 • aşezarea, calcularea şi încasarea impozitelor şi taxelor locale, de către autorităţile
administraţiei publice locale, se bazează pe principiul transparenţei ceea ce înseamnă că
activitatea de impunere și încasare să fie deschisă faţă de public;

• informaţiile referitoare la impozitele şi taxele locale sunt de interes public ceea ce

presupune că autorităţile administraţiei publice locale sunt obligate să asigure accesul
liber şi neîngrădit la informaţiile de această natură.

Majorarea impozitelor şi taxelor locale de consiliile locale sau consiliile judeţene (Legea
227/2015 privind Codul fiscal, art. 489)

Autoritatea deliberativă a administraţiei publice locale, la propunerea autorităţii executive, poate

stabili cote adiţionale la impozitele şi taxele locale prevăzute în prezentul titlu, în funcţie de
următoarele criterii: economice, sociale, geografice, precum şi de necesităţile bugetare locale.
Cotele adiţionale nu pot fi mai mari de 50% faţă de nivelurile maxime stabilite în prezentul titlu.
Criteriile în funcţie de care se stabilesc cotele adiționale, se hotărăsc de către autoritatea
deliberativă a administraţiei publice locale.

Pentru terenul agricol nelucrat timp de 2 ani consecutiv, consiliul local poate majora impozitul
pe teren cu până la 500%, începând cu al treilea an, în condiţiile stabilite prin hotărâre a
consiliului local.

Consiliul local poate majora impozitul pe clădiri şi impozitul pe teren cu până la 500% pentru
clădirile şi terenurile neîngrijite, situate în intravilan. Criteriile de încadrare în categoria
clădirilor şi terenurilor neîngrijite, situate în intravilan se adoptă prin hotărâre a consiliului local.
Clădirile şi terenurile neîngrijite, situate în intravilan se stabilesc prin hotărâre a consiliului local
conform elementelor de identificare potrivit nomenclaturii stradale. Hotărârile consiliului local
au caracter individual.

Controlul şi colectarea impozitelor şi taxelor locale

Autorităţile administraţiei publice locale şi organele speciale ale acestora, după caz, sunt
responsabile pentru stabilirea, controlul şi colectarea impozitelor şi taxelor locale, precum şi a
amenzilor şi penalizărilor aferente.

Indexarea impozitelor şi taxelor locale

În cazul oricărui impozit sau oricărei taxe locale, care constă într-o anumită sumă în lei sau care
este stabilită pe baza unei anumite sume în lei, sumele respective se indexează anual, până la
data de 30 aprilie, de către consiliile locale, ţinând cont de rata inflaţiei pentru anul fiscal
anterior, comunicată pe site-urile oficiale ale Ministerului Finanţelor Publice şi Ministerului
Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice. Sumele indexate se aprobă prin hotărâre a
consiliului local şi se aplică în anul fiscal următor. La nivelul municipiului Bucureşti, această
atribuţie revine Consiliului General al Municipiului Bucureşti.

Impozitele şi taxele locale, majorările de întârziere, precum şi amenzile aferente acestora

constituie integral venituri la bugetele locale ale unităţilor administrativ-teritoriale.

3.2.1 Impozitul şi taxa pe clădiri

Page57
Impozitul pe clădiri3 reprezintă o contribuţie bănească anuală ce se datorează bugetului local, al
comunei, al oraşului sau municipiului de către persoanele ce deţin în proprietate clădiri, în raza
cărora este situată clădirea. În cazul clădirilor proprietate publică sau privată a statului ori a
unităţilor administrativ teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare sau folosinţă,
persoanelor juridice se percepe o taxă pe clădiri care reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor,
titularilor dreptului de administrare sau de folosinţă, ce se stabileşte în condiţii similare
impozitului pe clădiri.

a. Contribuabilul de impozit pe clădiri este reprezentat de orice persoană care are în proprietate
o clădire situată în România.

b. Obiectul impozabil îl reprezintă clădirile proprietate a persoanelor fizice şi juridice situate în

comunele, oraşele şi municipiile din România.

În cazul în care o clădire se află în proprietatea comună a două sau mai multe persoane, fiecare
dintre proprietarii comuni ai clădirii datorează impozitul pentru spaţiile situate în partea din
clădire aflată în proprietatea sa. În situaţia în care, nu se pot stabili părţile individuale ale
proprietarilor în comun, fiecare proprietar în comun datorează o parte egală din impozitul pentru
clădirea respectivă.

Clădirile noi, dobândite în cursul anului, indiferent de formă se impun cu începere de la data de
întâi a lunii următoare celei în care au fost dobândite. Clădirile demolate, distruse, clădirile
transmise în administrarea sau în proprietatea altor contribuabili în cursul anului se scad de la
impunere cu începere de la data de întâi a lunii următoare celei în care s-a produs una din
situaţiile menţionate. Scăderea de la impunere se acordă proporţional cu partea de clădire supusă
unei astfel situaţii şi în funcţie de perioada rămasă până la sfârşitul anului fiscal.

c. Calcularea impozitului pe clădirile deţinute de persoane fizice

Valoarea impozabilă a clădirilor ce aparţin contribuabililor – persoane fizice - depinde de

suprafaţa construită, desfăşurată exprimată în m2 şi de valorile impozabile pe metru pătrat de
suprafaţă construită şi desfăşurată prevăzute în Codul fiscal.

Suprafaţa construită desfăşurată a unei clădiri se obţine prin însumarea suprafeţelor

secţiunilor tuturor nivelurilor clădirii, inclusiv ale balcoanelor, logiilor sau ale celor situate la
subsol, exceptând suprafeţele podurilor care nu sunt utilizate ca locuinţă şi suprafeţele scărilor şi
teraselor neacoperite.

Tabelul nr. 3.3 Valori impozabile în lei pe metru pătrat de suprafaţă construită desfășurată la clădiri şi
alte construcţii aparţinând persoanelor fizice4
RON
Tipul clădirii Cu instalaţii de Fără instalaţii
apă, canalizare, de apă,
electrice, încălzire canalizare,
lei/m2 (condiţii electrice,
cumulative) încălzire
lei/m2
A Clădire cu cadre din beton armat sau cu pereţi exteriori din
cărămidă arsă sau din orice alte materiale rezultate în urma 1000 600

3
Legea 227/2015 privind Codul fiscal, publicat în Monitorul Oficial 688 din 10.09.2015, titlul IX, cap. II,
Page58

4
Legea 227/2015 privind Codul fiscal, publicat în Monitorul Oficial 688 din 10.09.2015, titlul IX, cap. II,
art. 457 (2)
 unui tratament termic şi/sau chimic
B Clădire cu pereţii exteriori din lemn, din piatră naturală, din
cărămidă nearsă, din vălătuci sau din orice alte materiale 300 200
nesupuse unui tratament termic şi/sau chimic
C Clădire-anexă cu cadre din beton armat sau cu pereţi exteriori
din cărămidă arsă sau din orice alte materiale rezultate în 200 175
urma unui tratament termic şi/sau chimic
D Clădire-anexă cu pereţii exteriori din lemn, din piatră naturală,
din cărămidă nearsă, din vălătuci sau din orice alte materiale 125 75
nesupuse unui tratament termic şi/sau chimic
E în cazul contribuabilului care deţine la aceeaşi adresă încăperi 75% din suma care s-ar aplica clădirii
amplasate la subsol, demisol şi/sau la mansardă, utilizate ca
locuinţă, în oricare dintre tipurile de clădiri prevăzute la lit. A -
D
F în cazul contribuabilului care deţine la aceeaşi adresă încăperi 50% din suma care s-ar aplica clădirii
amplasate la subsol, la demisol şi/sau la mansardă, utilizate în
alte scopuri decît cel de locuinţă, în oricare dintre tipurile de
clădiri prevăzute la lit. A - D

Valoarea impozabilă a clădirii obținută prin produsul dintre suprafața construită și desfășurată și
sumele stabilite prin Codul fiscal se ajustează în funcţie de rangul localităţii şi de zona în care
este amplasată, prin aplicarea unui coeficient de corecţie stabilit prin Codul fiscal.

Tabelul nr. 3.4 Coeficienţii care reflectă încadrarea localităţilor pe zone şi ranguri
Zona în cadrul localităţii Rangul localităţii
0 I II III IV V
A 2,60 2,50 2,40 2,30 1,10 1,05
B 2,50 2,40 2,30 2,20 1,05 1,00
C 2,40 2,30 2,20 2,10 1,00 0,95
D 2,30 2,20 2,10 2,00 0,95 0,90

De asemenea, în cazul unui apartament situat în bloc cu mai mult de trei niveluri şi opt
apartamente, coeficientul de corectare se reduce cu 0,10.

Valoarea impozabilă a clădirii proprietate a persoanelor fizice se poate reduce în funcţie de anul
terminării construcţiei astfel:

a) cu 50%, pentru clădirea care are o vechime de peste 100 de ani la data de 1 ianuarie
a anului fiscal de referinţă;

b) cu 30%, pentru clădirea care are o vechime cuprinsă între 50 de ani şi 100 de ani
inclusiv, la data de 1 ianuarie a anului fiscal de referinţă;

c) cu 10%, pentru clădirea care are o vechime cuprinsă între 30 de ani şi 50 de ani
inclusiv, la data de 1 ianuarie a anului fiscal de referinţă.

În cazul clădirii la care au fost executate lucrări de reconstruire, consolidare, modernizare,

modificare sau extindere, din punct de vedere fiscal, anul terminării se actualizează, astfel ca
acesta se consideră ca fiind cel în care au fost terminate ultimele lucrări.
Page59

d. Calcularea impozitului pe clădirile deţinute de persoane fizice

Pentru clădirile rezidenţiale şi clădirile-anexă, aflate în proprietatea persoanelor fizice (Legea
227/2015 privind Codul fiscal, art. 457 (1)), impozitul pe clădiri (IPF) se calculează prin
aplicarea unei cote (Ci) cuprinse între 0,08%-0,2%, asupra valorii impozabile a clădirii (Vi). Cota
impozitului pe clădiri se stabileşte prin hotărâre a consiliului local

I PF = VI x Ci /100

Pentru clădirile nerezidenţiale aflate în proprietatea persoanelor fizice (Legea 227/2015 privind
Codul fiscal, art. 458 (1-2)), impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote cuprinse
între 0,2-1,3% asupra valorii care poate fi:

a) valoarea rezultată dintr-un raport de evaluare întocmit de un evaluator autorizat în ultimii 5

ani anteriori anului de referinţă;

b) valoarea finală a lucrărilor de construcţii, în cazul clădirilor noi, construite în ultimii 5 ani
anteriori anului de referinţă;

c) valoarea clădirilor care rezultă din actul prin care se transferă dreptul de proprietate, în
cazul clădirilor dobândite în ultimii 5 ani anteriori anului de referinţă.

Cota impozitului pe clădiri se stabileşte prin hotărâre a consiliului local. La nivelul

municipiului Bucureşti, această atribuţie revine Consiliului General al Municipiului
Bucureşti.

Pentru clădirile nerezidențiale aflate în proprietatea persoanelor fizice, utilizate pentru

activități din domeniul agricol (Legea 227/2015 privind Codul fiscal, art. 458 (3)), impozitul
pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote de 0,4% asupra valorii impozabile a clădirii. În
cazul în care valoarea clădirii nu poate fi calculată prin aplicarea unei cote de 0,4% asupra
valorii impozabile a clădirii, impozitul se calculează prin aplicarea cotei de 2% asupra valorii
impozabile determinate.

e. Calcularea impozitului pe clădirile deţinute de persoane juridice (Legea 227/2015 privind

Codul fiscal, art. 460)

Pentru clădirile rezidenţiale aflate în proprietatea sau deținute de persoanele juridice,

impozitul/taxa pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote cuprinse între 0,08%-0,2%
asupra valorii impozabile a clădirii.

Pentru clădirile nerezidenţiale aflate în proprietatea sau deținute de persoanele juridice,

impozitul/taxa pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote cuprinse între 0,2% - 1,3%,
inclusiv, asupra valorii impozabile a clădirii.

Pentru clădirile nerezidențiale aflate în proprietatea sau deținute de persoanele juridice,

utilizate pentru activități din domeniul agricol, impozitul/taxa pe clădiri se calculează prin
aplicarea unei cote de 0,4% asupra valorii impozabile a clădirii.

În cazul clădirilor cu destinație mixtă aflate în proprietatea persoanelor juridice, impozitul se

determină prin însumarea impozitului calculat pentru suprafaţa folosită în scop rezidențial, cu
impozitul calculat pentru suprafaţa folosită în scop nerezidenţial.

Pentru stabilirea impozitului/taxei pe clădiri, valoarea impozabilă a clădirilor aflate în

proprietatea persoanelor juridice este valoarea de la 31 decembrie a anului anterior celui
Page60

pentru care se datorează impozitul/taxa şi poate fi:

a) ultima valoare impozabila înregistrata în evidentele organului fiscal;

b) valoarea rezultata dintr-un raport de evaluare întocmit de un evaluator autorizat în

conformitate cu standardele de evaluare a bunurilor aflate în vigoare la data evaluarii;

c) valoarea finala a lucrarilor de constructii, în cazul cladirilor noi, construite în cursul anului
fiscal anterior;

d) valoarea cladirilor care rezulta din actul prin care se transfera dreptul de proprietate, în cazul
cladirilor dobândite în cursul anului fiscal anterior;

e) în cazul cladirilor care sunt finanțate în baza unui contract de leasing financiar, valoarea
rezultata dintr-un raport de evaluare întocmit de un evaluator autorizat în conformitate cu
standardele de evaluare a bunurilor aflate în vigoare la data evaluarii;

f) în cazul cladirilor pentru care se datoreaza taxa pe cladiri, valoarea înscrisa în contabilitatea
proprietarului cladirii și comunicata concesionarului, locatarului, titularului dreptului de
administrare sau de folosinta, dupa caz.

Valoarea impozabila a cladirii se actualizeaza o data la 3 ani pe baza unui raport de evaluare a
cladirii întocmit de un evaluator autorizat în conformitate cu standardele de evaluare a bunurilor
aflate în vigoare la data evaluarii.

Prevederile menționate nu se aplica în cazul cladirilor care apartin persoanelor fata de care a fost
pronuntata o hotarâre definitiva de declansare a procedurii falimentului.

În cazul în care proprietarul cladirii nu a actualizat valoarea impozabila a cladirii în ultimii 3 ani
anteriori anului de referinta, cota impozitului/taxei pe cladiri este 5%.

Cota impozitului/taxei pe cladiri se stabileste prin hotarâre a consiliului local. La nivelul

municipiului Bucuresti, aceasta atributie revine Consiliului General al Municipiului Bucuresti.

f. Constatarea şi plata impozitului pe clădiri

Impozitul pe clădiri se constată şi stabileşte pe baza declaraţiei de impunere depuse de orice

persoană fizică sau juridică care dobândeşte, construieşte sau înstrăinează o clădire la
compartimentul de specialitate al consiliului local, pe raza căruia se află clădirea sau construcţia
respectivă, în termen de 30 de zile de la data dobândirii, înstrăinării sau concesionării.

Înstrăinarea unei clădiri prin oricare dintre modalităţile prevăzute de lege, nu poate fi efectuată
până când titularul dreptului de proprietate asupra clădirii respective nu are stinse orice creanţe
fiscale aflate în litigiu, cu excepţia obligaţiilor fiscale aflate în litigiu cuvenite bugetului local al
unei unităţi administrativ teritoriale unde este amplasată clădirea sau a celei unde îşi are
domiciliul fiscal contribuabilul, cu termene scadente până la data de întâi a lunii următoare celei
în care are loc înstrăinarea. Atestarea achitării obligaţiilor bugetare se demonstrează prin
certificatul fiscal emis de compartimentul de specialitate al autorităţilor administraţiei publice
locale.

Impozitul pe clădiri se plăteşte anual în două rate egale până la datele de 31 martie şi 30
septembrie inclusiv.

Impozitul şi taxa pe clădiri, precum şi amenzile şi penalităţile aferente acestuia constituie

Page61

venituri la bugetul local al unităţii administrativ-teritoriale în raza căruia este situată clădirea
respectivă.
Pentru plata cu anticipaţie a impozitului pe clădiri datorat pentru întregul an de către
contribuabili până la data de 31 martie se acordă o bonificaţie de până la 10% stabilită prin
hotărâre a consiliului local.

3.2.2 Impozitul şi taxa pe teren

Impozitul şi taxa pe teren (Legea 227/2015 privind Codul fiscal, titlul IX, cap. III), cunoscut şi
sub denumirea de impozitul funciar, reprezintă unul din cele mai vechi impozite percepute de la
primele forme de organizare statală.

a. Contribuabilul de impozit pe teren îl reprezintă orice persoană fizică sau juridică care deţine
în proprietate teren situat în România , în intravilanul sau în extravilanul localităţilor care
datorează impozit şi taxa pe teren către bugetul local al comunei, oraşului sau al municipiului în
care este amplasat terenul.

În cazul terenurilor proprietate publică sau privată a statului ori a unităţilor administrativ-
teritoriale concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosinţă se stabileşte şi percepe
taxă pe teren, în condiţii similare impozitului pe teren, care se plăteşte de concesionari, locatari,
care sunt titulari ai drepturilor de administrare sau folosinţă.

În cazul în care terenul este deţinut în comun de două sau mai multe persoane, fiecare proprietar
datorează impozit pentru partea din teren aflată în proprietatea sa. În cazul în care nu se pot
stabili părţile individuale ale proprietarilor în comun, fiecare proprietar în comun datorează o
parte egală din impozitul pentru terenul respectiv.

b. Obiectul impozabil este reprezentat de terenurile deţinute în proprietate de către contribuabili,

persoane fizice și juridice, situate în municipii, oraşe şi comune în intravilanul sau în
extravilanul localităţilor din România.

Terenurile dobândite în cursul anului indiferent sub ce formă, se impun cu începere de la data
de întâi a lunii următoare celei în care au fost dobândite, iar impozitul se calculează proporţional
cu perioada de timp rămasă până la sfârşitul anului fiscal. Terenurile care se vând în cursul
anului se scad de la impunere, de la data de întâi a lunii următoare, iar impozitul se recalculează
corespunzător.

În cazul terenului care face obiectul unui contract de leasing financiar, impozitul pe teren pe
întreaga durată se datorează de locatar. Dacă contractul de leasing încetează, altfel decât prin
ajungerea la scadenţă, impozitul pe teren este datorat de locator.

c. Calcularea taxei pe terenuri

Impozitul pe terenuri se calculează anual, pornind de la suprafaţa deținută de proprietar conform

Registrului agricol şi ţinând seama de suma fixă pe metru pătrat de teren, diferenţiată în
intravilanul localităţilor, pe ranguri de localităţi şi zone şi/sau categoria de folosinţă a terenului
prevăzută în Codul fiscal.

În cazul unui teren amplasat în intravilan, înregistrat în registrul agricol la categoria de folosinţă
terenuri cu construcţii, precum şi terenul înregistrat în registrul agricol la altă categorie de
folosinţă decât cea de terenuri cu construcţii în suprafaţă de până la 400 m2 , inclusiv,
Page62

impozitul/taxa pe teren se stabileşte prin înmulţirea suprafeţei terenului, exprimată în hectare

(𝑆) ), cu suma corespunzătoare în lei/ha prevăzută în Codul fiscal diferențiată în funcție de rangul
localității (Cf).

I t = St x Cf

Tabelul nr. 3.5 Nivelurile impozitului/taxei, pe ranguri de localităţi

-lei/ha-
Rangul localităţii
Zona în 0 I II III IV V
cadrul
localităţii
A 8282-20706 6878-17194 6042-15106 5236-13090 711-1788 569-1422
B 6878-17194 5199-12998 4215-10538 3558-8894 569-1422 427-1068
C 5199-12998 3558-8894 2668-6670 1690-4226 427-1068 284-710
D 3558-8894 1690-4226 1410-3526 984-2439 278-696 142-356

În cazul unui teren amplasat în intravilan, înregistrat în registrul agricol la altă categorie de
folosinţă decât cea de terenuri cu construcţii, pentru suprafaţa care depăşeşte 400 m2,
impozitul/taxa pe teren se stabileşte prin înmulţirea suprafeţei exprimată în hectare cu suma
corespunzătoare în lei/ha diferenţiată pe categorii de folosinţă a terenurilor (teren arabil, păşuni,
fâneaţă, vie, livadă, pădure, teren cu ape, drumuri şi căi ferate, teren neproductiv) şi pe zone, iar
acest rezultat se înmulţeşte cu coeficientul de corecţie corespunzător în funcție de rangul
localității.

Tabelul nr. 3.6 Impozitul/taxa pe terenurile amplasate în intravilan - orice altă categorie de folosinţă
decât cea de terenuri cu construcţii
-lei/ha-

Nr. Zona Zona/lei/hectar

Crt
Categorie de folosinţă A B C D
1 Teren arabil 28 21 19 15
2 Păşune 21 19 15 13
3 Fâneaţă 21 19 15 13
4 Vie 46 35 28 19
5 Livadă 53 46 35 28
6 Pădure sau alt teren cu vegetaţie forestieră 28 21 19 15
7 Teren cu ape 15 13 8 x
8 Drumuri şi căi ferate x x x x
9 Teren neproductiv x x x x

Tabelul nr. 3.7 Coeficientul de corecţie a valorii impozabile a terenului în funcţie de rangul localităţii
Rangul localităţii 0 I II III IV V

Coeficient de corecţie 8,00 5,00 4,00 3,00 1,10 1,00

Page63
Contribuabilii, persoane juridice care deţin în proprietate terenuri amplasate în intravilan,
înregistrat în registrul agricol la altă categorie de folosinţă decât cea de terenuri cu construcţii
datorează impozit ce se calculează prin înmulţirea suprafeţei terenului exprimată în hectare cu
suma prevăzută pe zone şi categorii de folosinţă dacă îndeplinesc cumulativ următoarele
condiţii:

• statutul prevede ca obiect de activitate agricultura;

• în evidenţa contabilă au înregistrat venituri şi cheltuieli din desfăşurarea obiectului de

activitate.

În cazul terenurilor amplasate în extravilan, impozitul/taxa pe teren se stabileşte prin înmulţirea

suprafeţei terenului, exprimată în hectare, cu suma corespunzătoare prevăzută în următorul tabel,
înmulţită cu coeficientul de corecţie corespunzător (tabel 3.7).

Tabelul nr. 3.8 Impozitul/taxa pe terenurile amplasate în extravilan

-lei/ha-

Nr. crt. Categoria de folosinţă Impozit

(lei)
1 Teren cu construcţii 22 - 31
2 Teren arabil 42 - 50
3 Păşune 20 - 28
4 Fîneaţă 20 - 28
5 Vie pe rod, alta decît cea prevăzută la nr. crt. 5.1 48 - 55
5.1 Vie pînă la intrarea pe rod 0
6 Livadă pe rod, alta decît cea prevăzută la nr. crt. 6.1 48 - 56
6.1 Livadă pînă la intrarea pe rod 0
7 Pădure sau alt teren cu vegetaţie forestieră, cu excepţia celui prevăzut la 8 - 16
nr. crt. 7.1
7.1 Pădure în vîrstă de pînă la 20 de ani şi pădure cu rol de protecţie 0
8 Teren cu apă, altul decît cel cu amenajări piscicole 1-6
8.1 Teren cu amenajări piscicole 26 - 34
9 Drumuri şi căi ferate 0
10 Teren neproductiv 0

c. Dobândiri şi alte modificări ale situației terenurilor proprietate a persoanelor fizice și juridice

Terenul dobândit de o persoană în cursul unui an se impozitează de la data întâi a lunii

următoare celei în care terenul a intrat în proprietatea sa conform unui act.

Orice operaţiune juridică efectuată de o persoană în cursul unui an, prin care se transferă dreptul
de proprietate asupra unui teren are ca efect încetarea de a mai datora impozit pe teren de la data
de întâi a lunii următoare.

În cazul în care, în cursul unui an se modifică încadrarea terenului în funcţie de poziţie şi

categoria de folosinţă, se va calcula impozitul cu data de întâi a lunii următoare celei în care a
intervenit operaţiunea respectivă.
Page64
Orice persoană care dobândeşte teren are obligaţia de a depune o Declaraţie privind achiziţia
terenului la compartimentul de specialitate al autorităţii administraţiei publice locale în termen
de 30 zile de la data achiziţiei.

Înstrăinarea unui teren, prin oricare dintre modalităţile prevăzute de lege, nu poate fi efectuată
până când titularul dreptului de proprietate asupra terenului respectiv nu are stinse orice creanţe
fiscale locale, cuvenite bugetului local al unităţii administrativ-teritoriale unde este amplasat
terenul sau al celei unde îşi are domiciliul fiscal contribuabilul, cu termen de plată scadent până
la data de întâi a lunii următoare celei care are loc înstrăinarea. Atestarea achitării obligaţiilor
bugetare se realizează prin prezentarea certificatului fiscal emis de compartimentele de
specialitate ale autorităţilor administraţiei publice locale.

Orice persoană care modifică folosinţa terenului are obligaţia de a depune Declaraţia privind
modificarea folosinţei, la compartimentul de specialitate al autorităţii administraţiei publice
locale în termen de 30 zile după data modificării folosinţei terenului.

În situaţia în care se modifică rangul localităţii, impozitul pe teren se schimba corespunzător

încadrării localităţii, începând cu data de 1 ianuarie a anului următor.

Terenurile se încadrează pe zone în cadrul localităţilor şi pe categorii de folosinţă, în intravilan şi

extravilan de către consiliile locale în funcție de poziţia terenurilor faţă de centrul localităţii, de
reţelele edilitare, precum şi alte elemente specifice fiecărei unități administrativ-teritoriale,
conform documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism, registrelor agricole,
evidenţelor specifice cadastrului imobiliar – edilitar sau altor evidenţe agricole ori cadastrale.

Impozitul pe terenuri se constată şi stabileşte pe baza declaraţiei de impunere depusă de

proprietarul terenului la compartimentele de specialitate ale consiliilor locale.

d. Plata impozitului pe teren

Impozitul pe terenuri se plăteşte la bugetul local anual în două rate egale: până la 31 martie şi
30 septembrie inclusiv. Impozitul şi taxa pe teren, precum şi amenzile şi penalităţile aferente
acestuia constituie venituri la bugetul local al unităţii administrativ-teritoriale în raza căreia este
situat terenul respectiv.

Dacă impozitul pe teren datorat pe întregul an se plăteşte până la data de 31 martie inclusiv, a
anului se acordă o bonificaţie de până la 10% stabilită prin hotărâre a consiliului local.

Impozitul anual datorat aceluiaşi buget local de către contribuabili persoane fizice şi juridice de
până la 50 lei inclusiv se plăteşte integral până la primul termen de plată.

e. Terenurile pentru care nu se datorează impozit sunt următoarele: terenurile pe care sunt
amplasate clădirile, pentru suprafaţa care este acoperită de clădire, terenurile aparţinând cultelor
religioase recunoscute prin lege, terenurile cimitirelor, terenurile instituţiilor de învăţământ
preuniversitar şi universitar, autorizate provizoriu sau acreditate, terenurile aflate în proprietatea,
administrarea sau folosința instituţiilor publice, terenurile care prin natura lor sunt improprii
pentru agricultură şi alte terenuri.

3.2.3 Impozitul asupra mijloacelor de transport

Page65
Impozitul asupra mijloacelor de transport (Legea 227/2015 privind Codul fiscal, titlul IX, cap.
IV) este un alt impozit încasat la bugetul local.

a. Contribuabilii de impozit asupra mijloacelor de transport

Impozitul asupra mijloacelor de transport se percepe de la orice persoană fizică sau juridică care
deţine în proprietate mijloace de transport înmatriculate/înregistrate în România.

b. Calcularea impozitului asupra mijloacelor de transport (𝑰𝒕 )

Impozitul asupra mijloacelor de transport deţinute de contribuabili persoane fizice și juridice se

calculează în funcţie de capacitatea cilindrică a motorului, prin înmulţirea fiecărei grupe de 200
cm³ sau fracţiune din aceasta cu suma corespunzătoare stabilită prin Codul fiscal (𝑺𝒍𝒆𝒊 ):

𝐼) = 𝑀./0 𝑥𝑆12!

Tabelul nr. 3.9 Impozitul asupra mijloacelor de transport

Nr. Tipuri de autovehicule Suma, în lei,
crt. pentru fiecare
grupă de 200
cm3 sau
fracţiune din
aceasta
I. Vehicule înmatriculate (lei/200 cm3 sau fracţiune din aceasta)
1 Motociclete, tricicluri, cvadricicluri şi autoturisme cu capacitatea cilindrică de pînă la 8
1.600 cm3, inclusiv
2 Motociclete, tricicluri şi cvadricicluri cu capacitatea cilindrică de peste 1.600 cm3 9
3 Autoturisme cu capacitatea cilindrică între 1.601 cm3şi 2.000 cm3 inclusiv 18
4 Autoturisme cu capacitatea cilindrică între 2.001 cm3şi 2.600 cm3 inclusiv 72
5 Autoturisme cu capacitatea cilindrică între 2.601 cm3şi 3.000 cm3 inclusiv 144
6 Autoturisme cu capacitatea cilindrică de peste 3.001 cm3 290
7 Autobuze, autocare, microbuze 24
8 Alte vehicule cu tracţiune mecanică cu masa totală maximă autorizată de pînă la 12 tone, 30
inclusiv
9 Tractoare înmatriculate 18
II. Vehicule înregistrate
1 Vehicule cu capacitate cilindrică lei/200 cm3
1.1 Vehicule înregistrate cu capacitate cilindrică < 4.800 cm3 2-4
1.2 Vehicule înregistrate cu capacitate cilindrică > 4.800 cm3 4-6
2 Vehicule fără capacitate cilindrică evidenţiată 50 - 150 lei/an

În cazul mijloacelor de transport hibride, impozitul se reduce cu minimum 50%, conform

hotărârii consiliului local.

În cazul unui ataş, impozitul pe mijlocul de transport este de 50% din impozitul pentru
motocicletele respective.

Capacitatea cilindrică sau masa totală maximă autorizată a unui mijloc de transport se stabileşte
prin cartea de identitate a mijlocului de transport, prin factura de achiziţie sau un alt document
similar.
Page66
În cazul autovehiculelor de transport de marfă cu masă totală autorizată egală sau peste 12 tone,
impozitul asupra mijlocului de transport depinde de numărul axelor, masa totală maximă
autorizată şi de sistemul de suspensie.

Impozitul pentru remorcile de orice fel, semiremorci şi rulote este stabilit în sumă fixă în funcţie
de capacitatea acestora exprimată în tone.

În cazul mijloacelor de transport pe apă, impozitul pe mijlocul de transport este egal cu suma
corespunzătoare stabilită de Codul fiscal.

c. Dobândiri şi transferuri de mijloace de transport

În cazul unui mijloc de transport dobândit de o persoană în cursul unui an, impozitul pe mijlocul
de transport se datorează de contribuabil de la data de întâi a lunii următoare celei în care a
devenit proprietar al mijlocului de transport dobândit.

În situaţia în care proprietarul înstrăinează mijlocul de transport către altă persoană sau se
radiază din evidenţa fiscală a compartimentului de specialitate al autorităţii de administraţie
publică locală, impozitul pe mijlocul de transport încetează să se mai datoreze de acea persoană
începând cu data de întâi a lunii următoare celei în care mijlocul de transport a fost înstrăinat sau
radiat din evidenţa fiscală.

În condiţiile celor două situaţii menţionate, impozitul asupra mijlocului de transport se

recalculează în funcţie de perioada de timp din cursul anului în care mijlocul de transport a fost
în proprietatea persoanei respective.

Orice persoană care dobândeşte/înstrăinează un mijloc de transport sau îşi schimbă

domiciliul/sediul/punctul de lucru are obligaţia de a depune o Declaraţie fiscală cu privire la
mijlocul de transport, la compartimentul de specialitate al autorităţii administraţiei publice locale
pe a cărei rază teritorială îşi are domiciliul/sediul/punctul de lucru, în termen de 30 de zile
inclusiv de la modificarea survenită.

Înstrăinarea unui mijloc de transport, prin oricare dintre modalităţile prevăzute de lege, nu poate
fi efectuată până când titularul dreptului de proprietate asupra mijlocului de transport respectiv
nu are stinse orice creanţe fiscale locale, cu excepţia obligaţiilor fiscale aflate în litigiu, cuvenite
bugetului local al unităţii administrativ-teritoriale unde este înregistrat mijlocul de transport, cu
termene de plată scadente până la data de întâi a lunii următoare celei în care are loc înstrăinarea.

d. Plata impozitului pe mijlocele de transport

Impozitul pentru mijloacele de transport se plăteşte anual în două rate egale până la datele de: 31
martie şi 30 septembrie inclusiv la bugetul local.

Impozitul asupra mijloacelor de transport, precum şi amenzile şi penalităţile aferente acestuia

constituie venituri ale bugetului local al unităţii administrative-teritoriale în raza căreia este
înmatriculat mijlocul de transport, cu excepţia combinaţiilor de autovehicule de transport de
marfă cu masa totală maximă autorizată de peste 12 tone.

Impozitul asupra mijloacelor de transport de natura autovehiculelor de transport de marfă cu

masa totală autorizată de peste 12 tone, precum şi asupra combinaţiilor de autovehicule de
transport de marfă cu masă totală autorizată de peste 12 tone precum şi amenzile şi penalizările
aferente se pot utiliza exclusiv pentru lucrări de întreţinere, modernizare, reabilitare şi construire
Page67
a drumurilor locale şi judeţene, din care 60% se virează la bugetul local şi 40% reprezintă
venituri la bugetul judeţean.

Persoanele fizice sau juridice străine care solicită înmatricularea temporară a mijloacelor de
transport au obligaţia de a achita integral impozitul datorat la data luării în evidenţă de către
compartimentele de specialitate ale consiliilor locale.

În cazul plăţii cu anticipaţie a impozitului pe mijlocul de transport, datorat pentru întregul an de

către contribuabil, până la data de 31 martie a anului respectiv inclusiv se acordă o bonificaţie de
până la 10% inclusiv stabilită prin hotărâre a consiliului local.

US 3.3. Surse alternative de formare a veniturilor bugetelor locale

Confruntate cu un proces de reformă specific Europei, a cărui caracteristică este descentralizarea

serviciilor publice, unităţile administrativ-teritoriale sunt într-o continuă căutare de resurse,
determinată în primul rând de existenţa decalajului nefavorabil dintre transferul de
responsabilităţi şi transferul de resurse şi apoi de nevoile publice tot mai mari, ce presupune
realizarea unui volum mare de investiţii.

Procesul de descentralizare generează implicarea autorităţilor locale în realizarea de investiţii

publice locale, prin prisma competenţelor exclusive ce le sunt atribuite, şi astfel necesitatea
asigurării de către acestea a surselor de finanţare. În acelaşi timp, statutul de stat membru al
Uniunii Europene impune autorităţilor locale restricţii dar oferă şi oportunităţi suplimentare de
procurare a resurselor de finanţare a proiectelor la nivel local.

Un prim model alternativ de formare a veniturilor şi de echilibrare a bugetelor locale, utilizat cu

regularitate în România, îl constituie modelul transferurilor interguvernamentale (de la bugetul
central către bugetele locale). Utilizarea sa apare în contextul relaţiilor specifice de
întrepătrundere dintre sfera finanţelor administraţiei publice centrale şi sfera finanţelor locale.
Raţionalitatea acestui model de echilibrare este asigurată de respectarea mai multor reguli, cum
ar fi autonomia, adecvarea veniturilor în raport cu responsabilităţile, echitatea, predictibilitatea
veniturilor, obiectivitatea şi stimularea, permiţând manifestarea constrângerilor bugetare "tari",
fără să ofere transferuri speciale pentru acoperirea deficitelor finale ale bugetelor locale.

Aprecierile privind sistemul de transferuri inter-administrative pornesc de la modul de

determinare a volumului total de fonduri ce va fi distribuit administraţiei locale într-un an,
existând trei modalităţi de determinare a acestui volum de resurse financiare: ca o proporţie
(cotă) determinată din veniturile unui impozit al statului, pe baza unei decizii ad-hoc (cum ar fi o
anumită valoare stabilită anual de Parlament) sau ca rambursare a cheltuielilor aprobate. O dată
ce volumul fondurilor totale destinate administraţiei locale a fost fixat, alocaţiile între diversele
tipuri de autorităţi locale sunt stabilite prin transferul unei proporţii (cote) din veniturile
colectate având mai multe posibilităţi: folosirea unei formule, pe baza unei decizii ad-hoc sau
prin rambursarea costurilor serviciilor publice.

Combinarea modalităţilor de mai sus are efecte diferite. Astfel, gradul cel mai ridicat de
descentralizare şi autonomie este asigurat de determinarea volumului total de fonduri ca o cotă
stabilită din veniturile unui impozit al statului coroborat cu folosirea unui principiu de derivaţie,
iar gradul cel mai scăzut are la bază rambursarea cheltuielilor aprobate combinată cu transferul
stabilit pe baza rambursării costurilor. În primul caz, efectul este totodată anti-egalizator,
favorizând administraţiile locale bogate, cu o capacitate fiscală mare. Reducerea discrepanţelor
se poate realiza mai bine combinând determinarea volumului total de fonduri ca o cotă stabilită
Page68

din veniturile unui impozit al statului cu folosirea unei formule. Utilizarea deciziilor ad-hoc se
află la celălalt pol, caracterizat prin centralizare. Pentru colectivităţile locale, sistemul de
transferuri interguvernamentale nu este însă şi nu trebuie să constituie unica posibilitate de
echilibrare a bugetelor locale.

Un al doilea model alternativ de echilibrare îl reprezintă îndatorarea locală. Datoria publică

(Legea nr. 273/2006, art. 62) angajată de autorităţile deliberative ale administraţiei publice
locale reprezintă o obligaţie bănească care urmează să fie rambursată din veniturile proprii ale
unităţilor administrativ teritoriale, precum şi din veniturile beneficiarilor de împrumuturi
garantate de autorităţile administraţiei publice locale.

Datoria publică locală exprimă totalitatea obligaţiilor de plată la un moment dat ce revine
autorităţii administraţiei publice locale rezultată din acorduri şi contracte de împrumut interne şi
externe, ce stipulează termenii şi condiţiile împrumutului între beneficiar şi creditor şi care se
rambursează din veniturile proprii ale unităţii administrativ-teritoriale.

Instrumentele de contractare a datoriei publice de către colectivităţile locale sunt: titlurile de

valoare, împrumuturile de la bănci comerciale, credit furnizor, leasing financiar, garanţie locală.

Valoarea totală a datoriei contractate de autorităţile administraţiei publice locale se înscrie în

Registrul de evidenţă a datoriei publice locale care reflectă informaţiile privind datoria publică
locală şi detalierea datoriilor. Valoarea totală a garanţiilor emise de autorităţile administraţiei
publice locale se înscrie în Registrul garanţiilor locale.

Principalele modalităţi tehnice şi, astfel cele mai utilizate, care stau la baza modelului de
echilibrare a bugetelor locale şi de formare a veniturilor publice locale sunt emiterea de sau
obligaţiuni contractarea de împrumuturi de la instituţiile specializate. Indiferent de modalitatea
în care se împrumută unitatea administrativ-teritorială, această soluţie de procurare a veniturilor
la bugetul local este un rezultat concret al existenţei autonomiei la nivel local.

Reglementarea finanţelor publice în ţara noastră permite utilizarea alternativă a titlurilor de

valoare (emiterea de obligaţiuni). Emisiunea şi lansarea titlurilor de valoare se realizează fie
direct de către autorităţile administraţiei publice locale, fie prin intermediul unor agenţii ori
instituţii specializate.

Obligaţiunile municipale constituie instrumente avantajoase atât din perspectiva investitorilor,

cât şi din perspectiva emitenţilor(Lăcătuş, Văduva, 2009, pp. 166-173). Pentru administraţiile
locale, avantajele se constituie în: obţinerea unor costuri inferioare creditelor bancare, o mai
bună monitorizare a surselor obţinute, avantaje privind perioada de rambursare. Piaţa
românească de obligaţiuni municipale a debutat cu emisiunile realizate de Mangalia şi Predeal
în anul 2001, dar există şi în prezent rezerve în privinţa utilizării lor ori unităţile administrativ-
teritoriale nu au capacitatea reală de îndatorare.

Obligaţiunile municipale se garantează exclusiv prin fonduri proprii şi venituri proprii din
bugetul local (Moşteanu, 2008)şi, astfel, nu sunt garantate de stat. Faptul că aceste împrumuturi
sunt rambursate exclusiv din resurse locale determină administraţiilor publice locale să fie mai
atente la modul în care sunt colectate veniturile proprii, la mărimea acestora şi la cât de judicious
sunt efectuate cheltuielile. Cu toate acestea, unele municipalităţi s-au văzut uneori în
imposibilitate de a efectua plăţile în contul împrumuturilor obligatare şi au trebuit să apeleze la
imobilizări sau la noi emisiuni. Considerăm că acest lucru nu a făcut decât să tragă un semnal în
ceea ce priveşte nevoia de eficienţă şi eficacitate în previzionarea şi efectuarea cheltuielilor
locale precum şi echilibrarea, atât ca volum cât şi temporal, cu termenul de încasare al
Page69

veniturilor locale. Prin urmare, emisiunea de obligaţiuni municipale impune creşterea

descentralizării financiare şi mai buna gestionare a banului public.
Obligaţiunile municipale generează anumite riscuri pentru municipalitate, şi anume riscul de
lichiditate, riscul de faliment şi riscul de piaţă. Cu privire la riscul de lichiditate şi riscul de
faliment, este foarte posibil ca municipalităţile să nu aibă la dispoziţie în timp util sursele
necesare răscumpărării obligaţiunilor sau cele necesare plăţii cupoanelor, sau chiar administraţia
publică locală să nu fie solvabilă. Astfel, municipalităţile trebuie să apeleze la noi împrumuturi
(aşa cum s-a întâmplat în ultima vreme), limitate de lege, asumându-şi riscuri de variaţie a
dobânzii. În privinţa riscului de piaţă, se are în vedere variabilitatea ratei cuponului oferit drept
remunerare pentru împrumutul obligatar municipal. Acesta este dependent de variaţiile
dobânzilor la debit şi credit pe piaţa interbancară, astfel că obligaţiile municipalităţilor sunt în
continuă schimbare. Dacă se ţine cont şi de maturităţile aferente emisiunilor, în creştere,
incertitudinea (privind responsabilităţile viitoare de plată în contul obligaţiunilor) creşte.

Emisiunea de obligaţiuni municipale presupune publicarea unui prospect de emisiune care

conţine un set de informaţii care privesc atât emitentul, cât şi emisiunea cum ar fi: denumire
emitent, intermediar, valoarea ofertei, perioada ofertei, preţul obligaţiunii, scadenţa obligaţiunii,
agentul de plată, depozitarul, grupul de distribuţie, dobânda, forma şi natura juridică a
împrumutului, modalitatea de rambursare, despre impozitare, cotarea pe piaţa reglementată,
legea aplicabilă, factorii de risc, informaţii financiare despre emitent, restricţii de vânzare etc.
Orice prospect de emisiune trebuie să ofere informaţii relevante privind modul de calcul al
cupoanelor, precum şi tabelul de rambursare a împrumutului obligatar care să includă atât
momentul plăţii acestor cupoane, cât şi data rambursării principalului. Datele financiare ale
emitentului sunt o parte foarte importantă a prospectului, aici existând detalii în privinţa
veniturilor şi cheltuielilor bugetului local, în general pe un orizont de timp istoric de cel puţin
trei ani, astfel încât potenţialul cumpărător să-şi poată face o imagine asupra solvabilităţii şi
lichidităţii financiare. De asemenea, se oferă şi bilanţul emitentului pentru a fi puse în lumină
activele şi pasivele administraţiei publice locale, nevoile şi obligaţiile. Nu în ultimul rând,
prospectul de emisiune identifică şi obiectivele împrumutului de obligaţiuni municipale,
descriind amănunţit care este ţinta investiţională, dacă este cazul, sau necesitatea acoperirii
deficitului bugetar (în situaţii excepţionale). Descrierea obiectivului investiţional poate constitui
deseori un stimulent pentru investitorul din regiune. De asemenea se oferă o analiză amănunţită
a datoriilor locale. Toate acestea sunt absolut necesare pentru dobândirea credibilităţii oraşului
în faţa investitorului, astfel încât, în final, municipalitatea să poată face rost de acele sume
absolut necesare dezvoltării locale.

Riscurile aferente unui împrumut obligatar pun însă probleme serioase investitorilor, iar
prospectul de emisiune, deşi oferă transparent dimensiunile finanţelor administraţiei locale în
cauză, nu oferă şi o interpretare în limbaj facil. Prin urmare, se poate sesiza necesitatea unui
rating pentru municipalităţile emitente, care să reflecte în mod sintetic tipurile de risc asumate de
investitori, precum şi dimensiunea acestora. Clasarea colectivităţilor locale din punct de vedere
al credibilităţii lor financiare, ca informaţie publică, ar veni în ajutorul pieţei primare, dar şi a
celei secundare de obligaţiuni municipale. Deocamdată însă, doar listarea unui împrumut
obligatar la Bursa de Valori Bucureşti vine ca o garanţie a credibilităţii municipalităţii în cauză.

Alegerea administraţiei locale de a lista o emisiune de obligaţiuni este rezultatul unei decizii
raţionale (Reeve, Herring, 19869, pp. 65-76). Acest proces de decizie presupune evaluarea
costurilor şi beneficiilor legate de primirea unui calificativ de rating, întrucăt listarea impune
îndeplinirea unor condiţii de evaluare. Autoselecţia unor municipalităţi în clasa nelistată este
rezultatul a două fenomene: în primul caz se alege nelistarea tocmai pentru că emisiunea are
caracteristici foarte slabe şi nu este avantajată de calificativul de rating, iar în al doilea caz,
costul ratingului necesar listării este mult prea mare comparativ cu beneficiile posibile. Prin
urmare, faptul că o emisiune de obligaţiuni municipale nu este listată nu trebuie să ofere
Page70

neapărat concluzia că aceste obligaţiuni nu sunt de calitate. În aceasta categorie intrăoraşe care
preferă să nu listeze obligaţiunile la Bursa de Valori, ci să folosească o strategie de vânzare
bazată pe factori sociali, psihologici şi culturali şi nu una financiară

Împrumuturile publice locale sunt privite adeseori ca „o opţiune de finanţare a infrastructurii”

(Boschmann, 2009, pp. 10-11). Prin împrumuturi preferenţiale de pe plan extern, accesul
municipalităţilor la piaţa resurselor financiare ar trebui să fie îmbunătăţită şi investiţiile în
infrastructură accelerate, acestea fiind esenţiale pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă. În plus,
argumentăm că împrumuturile contribuie la transparenţă. Prin urmare, majoritatea ţărilor cu
venituri medii au reglementat strict accesul la împrumuturi şi au introdus indicatori concreţi
pentru a evalua datoria potenţială. Pe baza acestor motive, cel puţin 25 de ţări în curs de
dezvoltare au redefinit termenii de contractare a unui împrumut local. În acest context, garanţiile
naţionale de stat pentru datorii publice locale, în general, sunt eliminate. În plus, reglementările
privind bugetul, contabilitatea, raportarea şi managementul public local impun un grad ridicat de
disciplină la nivelul municipalităţilor.

În România, autorităţile locale au autonomie în contractarea împrumuturilor, fiind necesar doar

un aviz din partea Comisiei de autorizare a împrumuturilor locale.

Consiliile locale, judeţene şi consiliul general al municipiului Bucureşti pot aproba contractarea
sau garantarea de împrumuturi interne sau externe pe termen scurt, mediu şi lung pentru
realizarea de investiţii publice de interes local precum şi pentru refinanţarea datoriei publice.

Contractarea sau garantarea de împrumuturi de către autorităţile administraţiei publice locale se

aprobă cu votul a cel puţin jumătate plus unu din numărul consilierilor în funcţie la data
respectivă.

După contractare şi/sau garantarea de împrumuturi interne şi/sau externe, autorităţile

administraţiei publice locale au obligaţia de a transmite Ministerului Finanţelor, în termen de 10
zile de la data intrării în vigoare a contractului, a unor copii de pe fiecare document primar care
atestă contractarea/garantarea împrumutului şi actul adiţional.

În perioada de utilizare şi rambursare a împrumutului contractat/garantat, autorităţile

administraţiei publice locale raportează la Ministerul Finanţelor date privind datoria publică
lunară, în termen de 15 zile de la sfârşitul perioadei de raportare.

Cheltuielile finanţate din împrumuturile contractate de unităţile administrativ-teritoriale se

reflectă în bugetul împrumuturilor interne şi externe ale acestora, numai după aprobarea
contractării împrumuturilor, prin rectificare bugetară locală, în limitele tragerilor anuale
autorizate aferente împrumuturilor.

Condiţii pentru contractarea sau garantarea de împrumuturi de autorităţile administraţiei

publice locale (Legea nr. 273/2006, art. 63, modificată prin OUG 47/2012)

Împrumuturile contractate de unităţile administrativ-teritoriale, precum şi cele contractate de

operatorii economici şi de serviciile publice din subordinea acestora pot fi garantate de către
acestea prin veniturile proprii.Orice garantare prin venituri devine valabilă şi se aplică din
momentul acordării garanţiei; veniturile care se constituie în garanţie şi care sunt încasate la
bugetul local vor fi supuse condiţiilor acordului de garantare respectiv, care se va aplica cu
prioritate faţă de orice revendicări ale unor terţi către autoritatea administraţiei publice locale
respective, indiferent dacă aceste terţe părţi cunosc sau nu cunosc acordul de garantare.
Documentul prin care se încheie acordul de garantare prin venituri trebuie înregistrat la
Page71

autorităţile administraţiei publice locale şi la împrumutător.

Unităţilor/Subdiviziunilor administrativ-teritoriale li se interzice accesul la împrumuturi sau la
garantarea oricărui fel de împrumut, dacă totalul datoriilor anuale reprezentând ratele scadente la
împrumuturile contractate şi/sau garantate, dobânzile şi comisioanele aferente acestora, inclusiv
ale împrumutului care urmează să fie contractat şi/sau garantat în anul respectiv, depăşesc limita
de 30% din media aritmetică a veniturilor proprii, diminuate cu veniturile din valorificarea unor
bunuri, pe ultimii 3 ani anteriori anului în care se solicită autorizarea finanţării rambursabile care
urmează să fie contractată şi/sau garantată. Calcularea încadrării în limită se realizează după cum
urmează:

Suma = (Cc + Cn) trebuie să fie mai mică sau cel mult egală cu 30% din:

( Rca + Rcn £ 30%

[Vp(t - 3) - Vc(t - 3)] + [Vp(t - 2) - Vc(t - 2)] + [Vp(t - 1) - Vc(t - 1)]
3

Rca - Rată credit, dobânzi şi comisioane credite contractate;

Rcn - Rată credit, dobânzi şi comisioane credite nou;

Vp (t - 3) - veniturile proprii realizate în cel de-al treilea an anterior celui în care se solicită
contractarea/garantarea;

Vp (t - 2) - veniturile proprii realizate în cel de-al doilea an anterior celui în care se solicită
contractarea/garantarea;

Vp (t - 1) - veniturile proprii realizate în anul anterior celui în care se solicită

contractarea/garantarea;

Vc (t - 3) - veniturile din valorificarea unor bunuri, în cel de-al treilea an anterior celui în
care se solicită contractarea/ garantarea;

Vc(t - 2) - veniturile din valorificarea unor bunuri, în cel de-al 2-lea an anterior celui în
care se solicită contractarea/garantarea;

Vc (t - 1) - veniturile din valorificarea unor bunuri, în anul anterior celui în care se solicită
contractarea/garantarea.

Unităţile administrativ-teritoriale care au înregistrat plăţi restante la data de 31 decembrie a

anului anterior, neachitate până la data solicitării avizului Comisiei de autorizare a
împrumuturilor locale, sau care au înregistrat deficit al secţiunii de funcţionare la sfârşitul anului
anterior solicitării nu au dreptul la contractarea sau garantarea de împrumuturi. Sunt exceptate
unităţile administrativ-teritoriale care se află în procedură de criză financiară sau insolvenţă şi
care solicită împrumuturi sau garanţii pentru refinanţarea datoriei publice locale, potrivit
planului de redresare a crizei financiare sau insolvenţei, după caz. În cazul împrumuturilor
pentru refinanţarea datoriei publice locale, precum şi a împrumuturilor contractate şi/sau
garantate de unităţile administrativ-teritoriale pentru asigurarea refinanţării şi/sau cofinanţării
proiectelor care beneficiază de fonduri externe nerambursabile de preaderare şi postaderare de la
UE, totalul datoriilor anuale, reprezentând rate scadente de capital, dobânzi şi comisioane
aferente acestor tipuri de împrumuturi, nu se ia în considerarea la determinarea încadrării în
limita prevăzută.

Condiţiile menţionate se aplică inclusiv pentru datoriile anuale care decurg din împrumuturile
Page72

contractate şi/sau garantate de stat pentru unităţile administrativ-teritoriale.

Împrumuturile contractate şi/sau garantate de unităţile/subdiviziunile administrativ-teritoriale
pentru asigurarea prefinanţării şi/sau cofinanţării proiectelor care beneficiază de fonduri externe
nerambursabile de preaderare şi postaderare de la Uniunea Europeană sunt exceptate de la
prevederile menţionate anterior. În scopul calculării acestei limite, pentru împrumuturile
contractate şi/sau garantate cu o rată variabilă a dobânzii se va efectua calculul folosind rata
dobânzii valabile la data întocmirii documentaţiei. În scopul calculării acestei limite,
împrumuturile acordate în valută vor fi luate în calcul la valoarea cursului de schimb comunicat
de Banca Naţională a României la data efectuării calculului.

Ratele scadente aferente împrumuturilor, dobânzile şi comisioanele datorate de unităţile

administrativ-teritoriale se prevăd în bugetul local sau, după caz, se pot contracta noi
împrumuturi pentru achitarea ratelor scadente, în condiţiile prevederilor prezentei legi.

Toate acordurile de împrumut sau de garantare încheiate potrivit prevederilor prezentei legi vor
fi considerate ca fiind pe deplin autorizate şi vor constitui obligaţii care pot fi impuse bugetelor
locale respective.

Pentru încadrarea în nivelul anual al deficitului bugetului general consolidat, la propunerea

Ministerului Finanţelor Publice, până la data de 1 noiembrie a fiecărui an, se aprobă, prin
hotărâre a Guvernului, limitele anuale pentru finanţările rambursabile care urmează a fi
contractate de unităţile/subdiviziunile administrativ-teritoriale şi pentru tragerile ce se pot
efectua din finanţările rambursabile contractate sau care urmează a fi contractate, pe o perioadă
de 3 ani următori anului în care se aprobă. La stabilirea limitelor prevăzute nu se includ
finanţările rambursabile pentru prefinanţarea şi/sau cofinanţarea proiectelor care beneficiază de
fonduri externe nerambursabile de la Uniunea Europeană, inclusiv cele cuprinse în Planul Elen
de Reconstrucţie şi Dezvoltare Economică a Balcanilor – HiPERB, şi tragerile din aceste
finanţări rambursabile, contractate sau care urmează a fi contractate de unităţile/subdiviziunile
administrativ-teritoriale. Comisia de autorizare a împrumuturilor locale autorizează finanţările
rambursabile care urmează a fi contractate de unităţile/subdiviziunile administrativ-teritoriale,
precum şi tragerile ce se pot efectua din finanţările rambursabile contractate sau care urmează a
fi contractate, în limita cărora se pot efectua plăţi, cu încadrarea în limitele anuale prevăzute.

Fondul de risc (Legea nr. 273/2006, art. 64) se formează în afara bugetului local în vederea
acoperirii riscurilor financiare, care decurg din garantarea de către unităţile administraţiei
publice locale a împrumuturilor contractate de operatorii economici şi serviciile publice de
subordonare locală.

Fondul de risc se constituie din: sumele încasate sub formă de comisioane de la beneficiarii
împrumuturilor garantate, dobânzile acordate de unităţile trezoreriei statului la disponibilităţile
fondului, majorări de întârziere la nivelul celor existente pentru veniturile bugetare, aplicate
pentru neplata în termen de către beneficiarii împrumuturilor garantate, şi, respectiv, a ratelor
scadente, dobânzilor şi comisioanelor aferente şi în completare din bugetul local.

Fondul de risc se păstrează în conturi separate deschise la unităţile teritoriale ale trezoreriei
statului şi este destinat acoperirii garanţiilor locale la împrumuturi interne.

Nivelul comisionului de risc se determină de ordonatorul principal de credite şi se aprobă de

autorităţile deliberative locale. Comisionul se aplică asupra valorii împrumutului garantat.

Sumele aflate în fondul de risc la sfârşitul anului se regularizează cu bugetul local în limita
sumelor primite de la acest buget, iar diferenţa se reportează în anul următor cu aceeaşi
Page73

destinaţie. Contul de execuţie al fondului de risc se anexează la situaţiile financiare.

Împrumuturi din contul curent general al trezoreriei statului (Legea nr. 273/2006, art. 65)

În cazul în care, pe parcursul execuţiei apar goluri temporare de casă în bugetele locale ca
urmare a decalajului dintre veniturile încasate şi cel al efectuării cheltuielilor din bugetul local,
acestea se pot acoperi prin împrumuturi acordate de Ministerul Finanţelor, din disponibilităţile
contului general al Trezoreriei Statului, numai după utilizarea excedentului din anii precedenţi.

Valoarea împrumutului angajat de autorităţile administraţiei publice locale de la Trezorerie se

asigură în următoarele limite:

• nu va depăşi 5% din totalul veniturilor estimate a fi încasate pe durata anului bugetar în

care se împrumută;

• autorităţile administraţiei publice locale nu pot angaja împrumuturi mai mari, decât
fondurile pe care le pot rambursa pe durata aceluiaşi an bugetar;

Rambursarea fondurilor împrumutate de la Trezorerie este garantată cu veniturile estimate a fi

încasate în anul bugetar respectiv. În cazul în care asemenea împrumuturi nu sunt restituite până
la 31 decembrie, Direcţiile generale ale finanţelor publice sunt autorizate să execute contul
unităţii administrativ-teritoriale (Legea nr. 273/2006, art. 66).

Activitatea autorităţilor administraţiei publice locale poate fi supusă unei verificări excepţionale
de către Curtea de Conturi în următoarele situaţii:

• în situaţia în care autoritatea administraţiei publice locale nu îşi rambursează toate

obligaţiile de plată pe termen scurt până la sfârşitul anului bugetar în care au fost angajate
împrumuturile;

• dacă, la un anumit moment, pe durata anului bugetar datoriile pe termen scurt ale
autorităţii administraţiei publice locale depăşesc limita stabilită.

• la sesizarea motivată a cel puţin unei treimi din numărul membrilor ce compun
autoritatea deliberativă.

Curtea de Conturi poate să solicite autorităţilor administraţiei publice locale, care se află într-una
din situaţiile menţionate să întocmească şi să depună un plan de redresare la Curtea de Conturi şi
la Direcţia generală a finanţelor prin care se obligă să se încadreze în limitele de împrumut în
termen de 12 luni.

Ministerul Finanţelor este autorizat să acorde din disponibilităţile contului general al trezoreriei
statului, împrumuturi cu dobândă autorităţilor administraţiei publice locale, în cadrul planului de
redresare, dacă acestea se angajează la rambursarea fondurilor într-un termen stabilit, care să nu
depăşească doi ani.

Un alt model utilizat în echilibrarea bugetelor locale îl constituie încheierea de parteneriate

public-privat. Mobilizarea resurselor disponibile ale sectorului privat alături de cele ale
sectorului public, prezintă avantajul posibilităţii de realizare a unor proiecte de anvergură iniţiate
de administraţia publică, a căror realizare ar fi imposibilă fără participarea sectorului privat. În
condiţiile constrângerilor impuse de respectarea criteriilor fiscale de la Maastricht şi a cerinţelor
Pactului de Creştere şi Stabilitate, parteneriatul public-privat permite totodată satisfacerea
nevoilor sporite de investiţii în infrastructură la nivel local fără a exercita presiuni suplimentare
Page74

asupra bugetelor locale.

Atitudinea generală a administraţiilor publice locale faţă de participarea sectorului privat în
infrastructură, precum şi experienţa în folosirea Parteneriatului Public-Privat este diferită de la
ţară la ţară. În unele ţări, investitorii străini au fost deosebit de bine veniţi, în timp ce în altele,
contractele internaţionale cu privire la Parteneriatul Public-Privat nu au avut succes. Experienţa
indică faptul că succesul depinde nu numai de condiţiile pieţei dar, de asemenea, şi de puterea de
negociere şi capacitatea de supraveghere a autorităţilor locale în scopul de a genera venituri şi
pentru a evita corupţia. În ţările, unde finanţele publice locale nu sunt suficient de puternice
pentru a face faţă aranjamentelor contractuale complexe, e indicat să se realizeze gradual nişte
paşi, prin implicarea treptată a furnizorilor privaţi.

O analiză a utilizării Parteneriatului Public-Privat la nivelul Uniunii Europene pune în evidenţă

faptul că acest mecanism de finanţare a investiţiilor este relativ nou, doar în Marea Britanie fiind
utilizat de peste 15 ani. Astfel, singurele ţări europene în care parteneriatul public-privat deţine o
oarecare importanţă sunt Marea Britanie şi Portugalia.

Pentru România, studiile de specialitate (Oprea şi Bilan, 2011, pp. 316-322, Bilan şi Rusu, 2008,
pp. 101-106) indică o fragilitatea relaţiei dintre autorităţile publice locale şi agenţii publici sau
privaţi ofertanţi de servicii publice locale, care ar trebui trataţi ca motoare de dezvoltare la acest
nivel. Pentru decidenţii publici, învăţămintele ar trebui să se concretizeze în crearea unui cadru
mai stimulativ parteneriatelor publice-private, similar demersurilor specifice finanţării prin
fondurile europene, cum este cazul co-susţinerii financiare sau garantării tratate distinct a
împrumuturilor pentru proiecte realizate în parteneriat public-privat.

Conturarea cadrului legal al parteneriatului public-privat în România a debutat prin Legea nr.
219/1998 privind regimul concesiunilor şi OG nr. 16/2002 privind contractele de parteneriat
public-privat. Armonizarea la directivele europene privind achiziţiile publice şi concesiunile a
determinat reînnoirea reglementărilor aplicabile parteneriatului public-privat în anul 2006; în
prezent, actul normativ de bază e reprezentat de OUG nr. 34/2006 (aprobată prin Legea nr.
337/2006) privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de
lucrări şi contractelor de concesiune de servicii.

Un alt model alternativ de echilibrare a bugetelor locale, utilizat frecvent şi substanţial mai ales
în ultimii ani, îl constituie atragerea de fonduri nerambursabile (Oprea, 2005, p. 178). Prin
conţinutul lor economic, fondurile nerambursabile se apropie de transferurile inter-
administrative, diferenţiindu-se faţă de acestea sub aspectul modalităţii de atragere. Astfel,
administraţiile publice locale pot obţine astfel de resurse pe baze concurenţiale, prin competiţie
de proiecte de dezvoltare locală.

Integrarea în Uniunea Europeană oferă statelor membre noi oportunităţi de procurare a

resurselor financiare pentru finanţarea proiectelor de dezvoltare publică locală din fondurile
structurale, pentru recuperarea decalajelor în vederea susţinerii programului de convergenţă
reală.

Din perspectiva autorităţilor publice locale din România, acordarea unor fonduri structurale
aduce cu sine reguli noi de management care presupun un grad mai dezvoltat al capacităţii
manageriale al acestor autorităţi manifestat în contextul autonomiei locale. Astfel, accesarea
proiectelor din fonduri structurale presupune un proces amplu în sensul realizării unor planificări
bugetare pe bază de programe, urmărirea îndeplinirii indicatorilor financiari în acelaşi timp cu
cei de impact, de rezultat, a ce s-a întâmplat în plan concret cu activităţile administrate în cadrul
programelor de finanţare. Asigurarea unui procent mai mare de co-finanţare presupune şi
necesitatea identificării soluţiilor alternative suplimentare pentru veniturile bugetului local. De
Page75

asemenea, autorităţile publice locale trebuie să ia în considerare importanţa pregătirii

corespunzătoare a personalului (funcţionari şi angajaţi contractuali) pentru a reuşi să acceseze şi,
respectiv, să administreze corespunzător banii din fondurile europene.

Ca stat membru al UE, România a beneficiat de fonduri europene pe întreg exerciţiul financiar
2007-2013, iar în prezent se concentrează pe exerciţiul financiar European 2014-2020. Alocarea
fondurilor în noul exerciţiu financiar se face pe regiuni, existînd trei categorii, conform figurei:

1. regiuni mai puţin dezvoltate unde produsul intern brut este mai mic de 75% din media
UE,
2. regiuni de tranziţie unde produsul intern brut este între 75% şi 90% din media UE,
3. regiuni mai dezvoltate unde produsul intern brut este mai mare de 90% din media UE.

Aşa cum se poate observa din figură, România se încadrează cu 7 dintre regiunile de dezvoltare
în categoria regiunilor mai puţin dezvoltate şi doar Regiunea Bucureşti se încadrează în
categoria regiunilor de tranziţie.

Figura nr. 3.16: Categorii de regiuni ale UE pentru exerciţiul financiar 2014-2020

Principalele caracteristici ale procesului de programare 2014-2020:

• concentrarea tematică asupra priorităţilor Strategiei Europa 2020 pentru o “creştere

inteligentă, durabilă şi incluzivă”, transpusă în Cadrul Strategic Comun (CSC) la nivel
european;
• un cadru unic de programare la nivelul fiecărui Stat Membru – numit Contract /Acord de
Parteneriat (C/AP) 2014-2020 (care să înlocuiască Cadrul Strategic Naţional de Referinţă
2007-2013) şi care va acoperi instrumentele structurale şi fondurile destinate dezvoltării
rurale şi pescuitului, respectiv: Fondul European pentru Dezvoltare Regională (FEDR),
Fondul Social European (FSE), Fondul de Coeziune (FC), FEADR (Fondul European
Agricol pentru Dezvoltare Rurală) şi FEPM (Fondul European pentru Pescuit şi afaceri
Page76

Maritime); aceste fonduri, programate prin CSC, vor contribui la realizarea obiectivelor
Uniunii privind o creştere inteligentă, durabilă şi incluzivă;
 • posibilitatea de a putea elabora programe multi-fond în cazul implementării
instrumentelor structurale;
• oportunităţi extinse pentru abordarea teritorială a programării;
• un accent crescut pe performanţa şi monitorizarea rezultatelor;
• orientarea specifică a cheltuielilor către realizarea priorităţilor Uniunii şi delimitarea
clară a sumelor alocate în acest scop;
• impunerea unor condiţionalităţi macroeconomice, ex-ante şi ex-post pentru
accesarea/cheltuirea fondurilor;
• simplificarea procesului de implementare şi un mai bun management al fondurilor.

Figura nr. 3.17: Cadrul multianual financiar (CFM) 2014–2020

Europa 2020 propune trei priorități care se susțin reciproc:

• creștere inteligentă: dezvoltarea unei economii bazate pe cunoaștere și inovare;

• creștere durabilă: promovarea unei economii mai eficiente din punctul de vedere al
utilizării resurselor, mai ecologice și mai competitive;
• creștere favorabilă incluziunii: promovarea unei economii cu o rată ridicată a ocupării
forței de muncă, care să asigure coeziunea socială și teritorială.

UE a trebuit să definească direcția în care vrea să evolueze până în anul 2020. În acest scop,
Comisia a propus următoarele obiective principale pentru UE:

• 75% din populația cu vârsta cuprinsă între 20 și 64 de ani ar trebui să aibă un loc de
muncă;
• 3% din PIB-ul UE ar trebui investit în cercetare-dezvoltare (C-D);
• obiectivele „20/20/20” în materie de climă/energie ar trebui îndeplinite (inclusiv o
reducere a emisiilor majorată la 30%, dacă există condiții favorabile în acest sens);
• rata abandonului școlar timpuriu ar trebui redusă sub nivelul de 10% și cel puțin 40% din
generația tânără ar trebui să aibă studii superioare;
• numărul persoanelor amenințate de sărăcie ar trebui redus cu 20 de milioane.
Page77
 Box
Figura nr.3.18: Alocarea fondurilor UE pentru exerciţiul financiar 2014-2020
a.

b.

c.

Page78
Priorități propuse pentru finanțare in cadrul Programul Operational Regional 2014 -
2020:

Obiectiv: Consolidarea cercetării, a dezvoltării tehnologice și a inovării

• dezvoltarea infrastructurii de transfer tehnologic în sectoarele public și privat, în special în

regiunile mai puțin dezvoltate ale României, în concordanță cu principiul specializării inteligente

Obiectiv: Îmbunătățirea competitivității IMM-urilor, a sectorului agricol și a sectorului

pescuitului și acvaculturii

• acțiuni pentru consolidarea culturii antreprenoriale.

• acțiuni pentru îmbunătățirea accesului la finanțare, inclusiv prin oferirea unei game adecvate
de instrumente financiare.

• acțiuni pentru îmbunătățirea productivității IMM-urilor și oferirea de oportunități de creștere,

inclusiv consolidarea accesului la sprijin pentru planificarea afacerilor, consultanță tehnică,
consultanță și sprijin pentru export.

• acțiuni pentru alăturarea în rețea a întreprinderilor în vederea consolidării schimburilor de

cunoștințe și a consolidării participării acestora în cadrul lanțurilor de desfacere, inclusiv cele la
scară internațională.
• acțiuni integrate – situri, competențe, sprijin pentru investiții – în vederea atragerii de investiții
pentru regiunile mai puțin dezvoltate ale României.

• acțiuni de raționalizare a procesului de reglementare și de reducere a poverii birocratice asupra

întreprinderilor.

Obiectiv: Promovarea incluziunii sociale și combaterea sărăciei

• Dezvoltarea infrastructurii comunitare.

• Investiții pentru spitale și altă infrastructură de sănătate public

Obiectiv: Investițiile în educație, competențe și învățare pe tot parcursul vieții

• Sprijinirea infrastructurii școlare și dezvoltarea resurselor în EICP, în învățământul primar,

secundar, terțiar și în VET, în scopul îmbunătățirii calității învățământului și formării precum și
a relevanței acestuia pentru piața muncii.

Obiectiv: Promovarea unor sisteme de transport durabile și eliminarea blocajelor din

cadrul infrastructurilor rețelelor majore”

• Creșterea accesibilității zonelor urbane localizate în vecinătatea rețelei TEN-T, prin construirea
Page79

și
modernizarea legăturilor secundare și terțiare la rețea, inclusiv pasarele, în vederea eliminării
blocajelor și a fluidizării traficului

• Reabilitarea și reînnoirea sistemelor de transport urban într-o manieră integrată și sustenabilă,

ceea ce va contribui la îmbunătățirea calității aerului

Obiectiv: Protecția mediului și promovarea utilizării eficiente a resurselor

• reabilitarea siturilor abandonate și poluate, inclusiv prin lucrări de decontaminare pentru

reutilizarea lor economic

• protejarea și valorificarea durabilă a siturilor naturale, restaurarea și valorificarea patrimoniului

cultural, inclusiv valorificarea potențialului turistic local specific, reabilitarea zonelor istorice
urbane, valorificarea durabilă a patrimoniului cultural, măsuri de ecologizare urbană (inclusiv
reabilitarea
siturilor industriale poluate)

Obiectiv: Consolidarea capacității instituționale și o administrație publică eficientă

• sprijinirea creării unui sistem național al cadastrului care să ofere siguranță titlului de
proprietate, promovarea reformei funciare și gruparea eficientă a terenurilor pentru susținerea
obiectivelor de dezvoltare a României

Accesarea fondurilor structurale şi de coeziune este un rezultat al implementării principiului

autonomiei locale şi un atribut al unităţilor administrativ-teritoriale. Cu toate acestea, accesarea
nu este deloc uşoară, pentru că ea se poate face doar în condiţiile în care bugetele locale
demonstrează credibilitate financiară ridicată. Credibilitatea financiară apare în condiţiile în care
veniturile proprii încasate la bugetul local sunt peste 50% din totalul veniturilor. Majoritatea
statelor membre ale Uniunii Europene au încercat să confere autorităţilor locale o autonomie cât
mai extinsă, astfel încât acestea să poată să perceapă venituri proprii cât mai mari posibile.
Odată accesate fondurile structurale şi de coeziune, comunităţile locale îşi pot rezolva o parte
importantă a treburilor publice, realizând un proces investiţional public ce ulterior poate
contribui la creşterea veniturilor generând efecte ce se vor vedea în reluarea sustenabilă a
creşterii economice. Astfel, o mai bună absorbţie ar ajuta bugetul local prin faptul că ar permite
o mai bună planificare cheltuililor bugetare şi ar ajuta la dezvoltarea infrastructurii. Fondurile
structurale şi de coeziune contribuie la întărirea autonomiei locale deorece rămâne la latitudinea
autorităţilor publice locale în ce măsură vor încerca să atragă aceste fonduri, iar după accesarea
lor, modul eficient cu care le vor gestiona şi responsabilitatea asumată în faţa autorităţiloe
Uniunii Europene. Astfel, fondurile Uniunii Europene se pot regăsi ca instrumente de realizare şi
consolidare a autonomiei locale.
Page80
Teste de autocontrol:

1. Gradul de dependenţă financiară al autorităţilor locale faţă de nivelul administraţiei centrale se

poate calcula:
a. ca raport între veniturile proprii ale bugetului local şi total venituri ale bugetului de stat
b. ca raport între veniturile proprii ale bugetului local şi total venituri ale bugetului local
xc. cu ajutorul coeficientului lui Hunter

2. În România, autoritatea deliberativă a administraţiei publice locale, la propunerea autorităţii

executive, poate stabili cote adiţionale la impozitele şi taxele locale în funcţie de anumite
criterii: economice, sociale, geografice, precum şi de necesităţile bugetare locale. Cotele
adiţionale stabilite nu pot fi mai mari de:
xa. 50% faţă de nivelurile aprobate prin Codul Fiscal
b. 20% faţă de nivelurile aprobate prin hotărâre a Consiliului local
c. 15% faţă de nivelurile aprobate prin hotărâre a Consiliului judeţean

3. Modificarea veniturilor din bugetele locale în expresie reală se stabileşte ca:

xa. diferenţă între mărimea veniturilor din cele două perioade de timp exprimate în preţuri
constante
b. prin compararea valorii lor din perioada curentă faţă de perioada de bază
c. diferenţă între mărimea veniturilor din cele două perioade de timp exprimate în preţuri
fluctuante

Page81
 Cheltuielile
publice
US4
locale
Structura unităţii de studiu:
US 4.1. Sfera de cuprindere a cheltuielilor publice locale
US 4.2 Cheltuielile din cadrul secţiunii de funcţionare din bugetele locale
US 4.3 Achiziţiile publice şi impactul lor asupra cheltuielilor din bugetele locale
US 4.4 Finanţarea nerambursabilă din fonduri publice locale
US 4.5 Finanţarea investiţiilor în secţiunea de dezvoltare a bugetelor locale

Obiective specifice:

- să reţină sfera de cuprindere a cheltuielilor publice locale;

- să reţină cheltuielile din cadrul secţiunii de funcţionare din bugetele locale;
- să cunoască procesul de achiziţii publice în România;
- să identifice particularităţile finanţării nerambursabile din fonduri publice locale;

Termeni cheie: Finanţe locale, sistem financiar public, buget local, instituţii publice

Ritmul de lucru: unitatea de studiu se dezvoltă pe 5 subunităţi de studiu. Timpul de

lucru estimat este de 6 ore in medie pentru studiul individual.

Rezumat:
Unitatea de studiu 4 intitulată „Cheltuielile publice locale” sfera de cuprindere a cheltuielilor
publice locale, dezvoltând cheltuielile din cadrul secţiunii de funcţionare din bugetele locale.
Tot în cadrul acestei unităţi de studiu, se va face o prezentare a procesului de achiziţiile
publice în România şi se va avea în vedere impactul lor asupra cheltuielilor din bugetele
locale. Un rol important în viaţa social-economică locală îl are finanţarea nerambursabilă din
fonduri publice locale.
Page82
US 4.1. Sfera de cuprindere a cheltuielilor publice locale

Cheltuielile din bugetele locale sunt definite în literatura de specialitate ca fiind „eforturile
financiare realizate de autorităţile administraţiei publice locale pentru acoperirea cerinţelor
sociale, culturale, economice, a serviciilor de dezvoltare publică şi a altor cerinţe ale locuitorilor
din unităţile administrativ-teritoriale” (Voinea, 2008, p. 127).

Bugetele locale, în general, cuprind cheltuielile şi veniturile din perspectivă economică (în acord
cu natura cheltuielilor – curente, de capital) şi în termeni funcţionali (în acord cu diferite arii de
activitate ale autorităţilor locale: educaţie, poliţie, drumuri, etc.). În unele state clasificarea
cheltuielilor este doar funcţională (Anglia) sau doar economică (Slovacia). În Suedia, alegerea
este lăsată la latitudinea autorităţilor administraţiei publice locale. În unele state, pe lângă
clasificaţia funcţională şi clasificaţia economică, se face distincţia legală între cheltuieli
obligatorii (mandatare) şi cheltuieli opţionale. În Grecia şi Belgia legislaţia autorităţilor locale
precizează lista cheltuielilor obligatorii. În Irlanda, cheltuielile obligatorii sunt cele care nu pot fi
evitate (salarii, pensii), în timp ce autorităţile locale decid asupra nivelului cheltuielilor opţionale
care sunt, în fond, discreţionare.

Bugetele publice locale cu cele două secţiuni separate, de funcţionare şi dezvoltare, permite
identificarea orientării cheltuielilor autorităţilor publice locale.

În România, în conformitate cu legea finanţelor publice locale, cheltuielile publice locale se

grupează conform clasificaţiei bugetare elaborate de Ministerul Finanţelor Publice şi cuprinde
părţi, capitole, subcapitole, titluri şi articole, precum şi aliniate, după caz. Această grupare după
indicatorii bugetari ai cheltuielilor este unitară şi obligatorie pentru toate instituţiile şi serviciile
publice inclusiv pentru cele finanţate extrabugetar şi se utilizează în toate fazele procesului
bugetar (elaborare, aprobare, execuţie, analiză şi sinteză, control).

Părţile, capitolele şi subcapitolele clasificaţiei bugetare grupează cheltuielile în funcţie de

obiectivul sau caracterul public căruia îi sunt destinate, rezultând clasificaţia funcţională, iar
titlurile şi articolele după caracterul economic al operaţiunilor, respectiv clasificaţia economică.

Cheltuielile din bugetele locale se grupează după clasificaţia funcţională pe următoarele părţi:
Autorităţi executive, Cheltuieli social-culturale, Servicii şi dezvoltare publică şi locuinţe,
Acţiuni economice, Alte acţiuni, Fonduri de garantare şi redistribuire, Transferuri, Împrumuturi
acordate, Plăţi de dobânzi şi comisioane, Rambursări de împrumuturi. Părţile de cheltuieli din
bugetele locale, la rândul lor, se împart pe capitole. Cheltuielile grupate pe capitole se detaliază
pe subcapitole.

În spiritul autonomiei locale, autorităţile publice locale au drept de decizie în a stabili priorităţile
privind cheltuielile ce le au de efectuat. Astfel, între priorităţile autorităţilor publice locale se
numără învăţământul, sănătatea, serviciile publice locale. Opţiunea de a include sau nu anumite
cheltuieli în bugetele locale în faza de elaborare a proiectelor de buget local este o problemă
strictă de politică bugetară şi care demonstrează gradul de autonomie locală.

Cheltuielile care se prevăd şi se realizează în bugetele proprii ale judeţelor (Lege nr. 273/2006,
anexa nr. 2) se referă la următoarele:

• Autorităţi publice şi acţiuni externe:- autorităţi executive;

Page83
• Alte servicii publice generale: a) fondul de rezervă bugetară la dispoziţia autorităţilor
administraţiei publice locale; b) fondul de garantare a împrumuturilor externe,
contractate/garantate de stat; c) fondul pentru garantarea împrumuturilor externe,
contractate/garantate de autorităţile administraţiei publice locale; d) servicii publice
comunitare de evidenţă a persoanelor; e) alte servicii publice generale;

• Dobânzi;

• Transferuri cu caracter general între diferite nivele ale administraţiei: transferuri din
bugetele consiliilor judeţene pentru finanţarea centrelor de zi pentru protecţia copilului.

• Apărare: apărare naţională (centre militare);

• Ordine publică şi siguranţă naţională: a) poliţie comunitară; b) protecţie civilă şi protecţia

contra incendiilor;

• Învăţământ: a) învăţământ preşcolar şi primar (se cuprind cheltuielile pentru acordarea de

produse lactate şi de panificaţie, conform Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 96/2002
privind acordarea de produse lactate şi de panificaţie pentru elevii din clasele I-IV din
învăţământul de stat, precum şi pentru copiii preşcolari din grădiniţele de stat cu program
normal de 4 ore, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 16/2003, cu modificările
şi completările ulterioare): învăţământ preşcolar; învăţământ primar; b) învăţământ special;
c) alte cheltuieli în domeniul învăţământului;

• Sănătate: a) servicii medicale în unităţile sanitare cu paturi (spitale generale); b) alte

cheltuieli în domeniul sănătăţii (alte instituţii şi acţiuni sanitare);

• Cultură, recreere şi religie: a) servicii culturale (biblioteci publice judeţene; muzee; instituţii
publice de spectacole şi concerte; şcoli populare de artă şi meserii; centre pentru conservarea
şi promovarea culturii tradiţionale; consolidarea şi restaurarea monumentelor istorice; alte
servicii culturale); b) servicii recreative şi sportive: - sport; c) servicii religioase; d) alte
servicii în domeniul culturii, recreerii şi religiei;

• Asigurări şi asistenţă socială: a) asistenţă acordată persoanelor în vârstă; b) asistenţă socială

în caz de boli şi invalidităţi:- asistenţă socială în caz de invalidităţi; c) asistenţă socială
pentru familie şi copii; d) alte cheltuieli în domeniul asigurărilor şi asistenţei sociale;

• Locuinţe, servicii şi dezvoltare publică: a) alimentare cu apă şi amenajări hidrotehnice

(alimentare cu apă; amenajări hidrotehnice); b) alte servicii în domeniile locuinţelor,
serviciilor şi dezvoltării comunale;

• Protecţia mediului: a) salubritate şi gestionarea deşeurilor: - colectarea, tratarea şi

distrugerea deşeurilor;

• Acţiuni generale economice, comerciale şi de muncă: a) acţiuni generale economice şi

comerciale (prevenirea şi combaterea inundaţiilor şi gheţurilor; programe de dezvoltare
regională şi locală; alte cheltuieli pentru acţiuni generale economice şi comerciale);

• Combustibil şi energie: a) energie termică; b) alte cheltuieli privind combustibilii şi energia;

• Agricultură, silvicultură, piscicultură şi vânătoare: a) agricultură: - protecţia plantelor şi

Page84

carantină fitosanitară;
• Transporturi: a) transport rutier:- drumuri şi poduri; b) transport aerian: - aviaţia civilă; c)
alte cheltuieli în domeniul transporturilor;

• Alte acţiuni economice: a) zone libere; b) turism; c) proiecte de dezvoltare multifuncţională;

d) alte acţiuni economice.

Din structura cheltuielilor care se prevăd în bugetele proprii ale judeţelor se observă că serviciile
publice judeţene sunt diverse, iar în spiritul autonomiei locale, autorităţile publice judeţene
trebuie să-şi fundamenteze indicatorii financiari ce generează o prestare de calitatea a acestor
servicii.

Cheltuielile care se prevăd în bugetele proprii ale comunelor, oraşelor, municipiilor, sectoarelor
municipiului Bucureşti şi al municipiului Bucureşti sunt următoarele:

• Autorităţi publice şi acţiuni externe: - autorităţi executive;

• Alte servicii publice generale: a) fondul de rezervă bugetară la dispoziţia autorităţilor

administraţiei publice locale ; b) fondul de garantare a împrumuturilor externe,
contractate/garantate de stat ; c) fondul pentru garantarea împrumuturilor externe,
contractate/garantate de autorităţile administraţiei publice locale; d) servicii publice
comunitare de evidenţă a persoanelor; e) alte servicii publice generale;

• Dobânzi;

• Transferuri cu caracter general între diferite nivele ale administraţiei: - transferuri din
bugetele locale pentru instituţiile de asistenţă socială pentru persoanele cu handicap;

• Apărare:- apărare naţională (centre militare);

• Ordine publică şi siguranţă naţională: a) poliţie comunitară; b) protecţie civilă şi protecţia

contra incendiilor;

• Învăţământ: a) învăţământ preşcolar şi primar (învăţământ preşcolar; învăţământ primar); b)

învăţământ secundar (învăţământ secundar inferior; învăţământ secundar superior;
învăţământ profesional); c) învăţământ postliceal; d) învăţământ special (pentru bugetele
sectoarelor municipiului Bucureşti); e) servicii auxiliare pentru educaţie (internate şi cantine
pentru elevi; alte servicii auxiliare); f) alte cheltuieli în domeniul învăţământului;

• Sănătate: a) servicii medicale în unităţile sanitare cu paturi (spitale generale); b) alte

cheltuieli în domeniul sănătăţii (alte instituţii şi acţiuni sanitare);

• Cultură, recreere şi religie:a) servicii culturale (biblioteci publice comunale, orăşeneşti,

municipale;muzee; instituţii publice de spectacole şi concerte; şcoli populare de artă şi
meserii -pentru bugetul municipiului Bucureşti-; case de cultură; cămine culturale; centre
pentru conservarea şi promovarea culturii tradiţionale; consolidarea şi restaurarea
monumentelor istorice; alte servicii culturale); b) servicii recreative şi sportive (sport;
tineret; întreţinere grădini publice, parcuri, zone verzi, baze sportive şi de agreement); c)
servicii religioase; d) alte servicii în domeniul culturii, recreerii şi religiei;

• Asigurări şi asistenţă socială: a) asistenţă socială în caz de boli şi invalidităţi:- asistenţă

socială în caz de invalidităţi; b) asistenţă socială pentru familie şi copii (pentru bugetul
Page85

municipiului Bucureşti.); c) ajutoare pentru locuinţe; d) creşe; e) prevenirea excluderii

 sociale: ajutor social; cantine de ajutor social; f) alte cheltuieli în domeniul asigurărilor şi
asistenţei sociale;

• Locuinţe, servicii şi dezvoltare publică: a) locuinţe: dezvoltarea sistemului de locuinţe; alte

cheltuieli în domeniul locuinţelor; b) alimentare cu apă şi amenajări hidrotehnice: alimentare
cu apă; amenajări hidrotehnice; c) iluminat public şi electrificări rurale; d) alimentare cu
gaze naturale în localităţi; e) alte servicii în domeniile locuinţelor, serviciilor şi dezvoltării
comunale;

• Protecţia mediului: a) salubritate şi gestionarea deşeurilor: salubritate; colectarea, tratarea şi

distrugerea deşeurilor; b) canalizare şi tratarea apelor reziduale;

• Acţiuni generale economice, comerciale şi de muncă: acţiuni generale economice şi

comerciale: prevenirea şi combaterea inundaţiilor şi gheţurilor; stimularea întreprinderilor
mici şi mijlocii; programe de dezvoltare regională şi locală; alte cheltuieli pentru acţiuni
generale economice şi comerciale;

• Combustibil şi energie: a) energie termică; b) alţi combustibili; c) alte cheltuieli privind

combustibilii şi energia;

• Agricultură, silvicultură, piscicultură şi vânătoare: agricultură: protecţia plantelor şi

carantină fitosanitară (pentru bugetul municipiului Bucureşti); alte cheltuieli în domeniul
agriculturii;

• Transporturi: a) transport rutier: drumuri şi poduri; transport în comun; străzi; b) alte

cheltuieli în domeniul transporturilor;

• Alte acţiuni economice: a) Fondul Român de Dezvoltare Socială; b) zone libere; c) turism; d)
proiecte de dezvoltare multifuncţională; e) alte acţiuni economice.

Structura cheltuielilor care se pevăd în bugetele proprii ale comunelor, oraşelor, municipiilor,
sectoarelor municipiului Bucuresti şi al municipiului Bucureşti, reflectă servicii publice locale
complexe. În exercitarea competenţelor exclusive prin prestarea serviciilor publice locale şi
regăsite în structura de cheltuieli menţionată mai sus, autorităţile publice locale se bucură de
autonomie în deciziile de includere în buget.

Box

Tabelul 4.1: Exemplificarea structurii cheltuielilor bugetului local

TOTAL CHELTUIELI
(Clasificaţia economică)
TOTAL CHELTUIELI
(Clasificaţia funcţională)
CHELTUIELI CURENTE
CHELTUIELI DE CAPITAL
OPERAŢIUNI FINANCIARE
CHELTUIELI CURENTE+CHELTUIELI DE CAPITAL+OPERAŢIUNI FINANCIARE
SERVICII PUBLICE GENERALE+APĂRARE, ORDINE PUBLICĂ ŞI SIGURANŢĂ
NAŢIONALĂ+CHELTUIELI SOCIAL-CULTURALE+SERVICII ŞI DEZVOLTARE PUBLICĂ,
LOCUINŢE, MEDIU ŞI APE+ACŢIUNI ECONOMICE
TITLUL I CHELTUIELI DE PERSONAL+TITLUL II BUNURI ŞI SERVICII+ TITLUL III
DOBÂNZI+TITLUL IV SUBVENŢII+TITLUL V FONDURI DE REZERVĂ+ TITLUL VI
TRANSFERURI ÎNTRE UNITĂŢI ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE + TITLUL VII ALTE
TRANSFERURI+ TITLUL VIII ASISTENŢĂ SOCIALĂ+TITLUL IX ALTE CHELTUIELI
TITLUL XII ACTIVE NEFINANCIARE+TITLUL XI ACTIVE FINANCIARE
TITLUL XII ÎMPRUMUTURI+TITLUL XIII RAMBURSĂRI DE CREDITE+TITLUO XIV
REZERVE, EXCEDENT/DEFICIT
Page86

Partea I SERVICII PUBLICE Autorităţi publice şi acţiuni externe+Alte servicii publice generale+Tranzacţii
GENERALE privind datoria public şi împrumuturi+Transferuri cu character general între
 diferite nivele ale administraţiei
Autorităţi publice şi CHELTUIELI CURENTE (TITLUL I CHELTUIELI DE PERSONAL+TITLUL II BUNURI ŞI
acţiuni externe SERVICII+TITLUL VI TRANSFERURI ÎNTRE UNITĂŢI ALE ADMINISTRAŢIEI
PUBLICE+TITLUL VII ALTE TRANSFERURI+TITLUL IX ALTE CHELTUIELI) + CHELTUIELI
DE CAPITAL (TITLUL X ACTIVE NEFINANCIARE) + OPERAŢIUNI FINANCIARE (TITLUL
XIII RAMBURSĂRI DE CREDITE)
Alte servicii publice Fond de rezervă bugetară pusă la dispoziţia autorităţilor locale+Fond pentru
generale garantarea împrumuturilor externe, contractate/garantate de stat + Fond oentru
garantarea împrumuturilor externe, contractate/garantate de administraţiile
publice locale+Servicii publice comunitare de evidenţă a persoanelor+Alte servicii
publice generale

Alte servicii publice CHELTUIELI CURENTE (TITLUL I CHELTUIELI DE PERSONAL+TITLUL II BUNURI ŞI

generale SERVICII+TITLUL V FONDURI DE REZERVĂ+ TITLUL VI TRANSFERURI ÎNTRE UNITĂŢI
ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE+TITLUL VII ALTE TRANSFERURI) + CHELTUIELI DE
CAPITAL (TITLUL X ACTIVE NEFINANCIARE) + OPERAŢIUNI FINANCIARE (TITLUL XIII
RAMBURSĂRI DE CREDITE)
Tranzacţii privind datoria CHELTUIELI CURENTE (TITLUL II BUNURI ŞI SERVICII+TITLUL III DOBÂNZI)
public şi împrumuturi
Transferuri cu character Transferuri din bugetele consiliilor judeţene pentru finanţarea centrelor pentru
general între diferite protecţia copilului+Transferuri din bugetele locale pentru instituţiile de asistenţă
nivele ale administraţiei social pentru persoanele cu handicap+Transferuri din bugetele locale către
bugetului fondului de asigurări sociale de sănătate
Transferuri cu character CHELTUIELI CURENTE (TITLUL VI TRANSFERURI ÎNTRE UNITĂŢI ALE ADMINISTRAŢIEI
general între diferite PUBLICE)
nivele ale administraţiei

Cu privire la cheltuielile de funcţionare recunoscute de Rezoluţia Conferinţei miniştrilor

europeni de administraţie locală sunt stipulate următoarele principii:

• Colectivităţile locale trebuie să se preocupe de acoperirea cheltuielilor de funcţionare pe

seama veniturilor ordinare şi nu prin împrumuturi. În acest scop se justifică ca principalele
servicii publice să îşi gestioneze resursele proprii şi să asigure echilibrarea lor anuală;

• Sprijinul financiar din partea statului în vederea acoperirii cheltuielilor de funcţionare ale
colectivităţilor locale trebuie să îmbrace forma generală pe care aceştia să o utilizeze fără
restricţii.

Conform principiilor menţionate mai sus, administraţiile publice locale se bucură de autonomie
în gestionarea cheltuielilor de funcţionare, dar trebuie să asigure acoperirea lor din veniturile
ordinare şi nu din împrumuturi. Astfel, administraţiile publice locale sunt libere în gestionarea
resurselor proprii, deoarece acestea ştiu cel mai bine necesităţile comunităţilor locale ce trebuie
acoperite. Cadrul autonomiei locale se lărgeşte conform celui de-al doilea principiu care
precizează că administraţiile publice locale trebuie să utilizeze fără restricţii, deci în condiţii de
autonomie, chiar şi un sprijin financiar din partea statului.

În conformitate cu clasificaţia economică (titluri, articole, aliniate), cheltuielile din bugetele

locale se împart în cheltuieli curente, cheltuieli de capital, subvenţii şi transferuri. În sfera
cheltuielilor curente se încadrează cheltuielile de personal, cheltuielile materiale şi de servicii şi
alte cheltuieli. Cheltuielile de capital sunt destinate investiţiilor autorităţilor administraţiei
publice locale. Cu privire la cheltuielile pentru investiţii, Rezoluţia Conferinţei miniştrilor
europeni a recomandat anumite principii (Voinea, 2008, p. 142):
Page87
• încurajarea colectivităţilor locale în asocierea dintre ele, cooperarea cu sectorul privat, la
încheierea de acorduri de parteneriat în cadrul limitelor legii în vederea realizării şi
exploatării unor servicii publice locale ce necesită investiţii importante, de o manieră care să
asigure rentabilitatea, gestiunea financiară eficientă şi echilibrată;

• colectivităţile locale să fie sprijinite în realizarea de investiţii publice care vizează o

dezvoltare durabilă a localităţilor;

• colectivităţile locale sunt invitate să elaboreze planuri plurianuale de investiţii care să asigure
fundamentarea cheltuielilor locale;

• colectivităţile locale sunt sfătuite să nu recurgă la resurse financiare de natura speculativă

deoarece implică anumite riscuri.

Conform principiilor menţionate mai sus, autorităţile publice locale se bucură de autonomie în
efectuarea de investiţii locale, dar această autonomie trebuie gestionată corespunzător prin
prisma reglementărilor legale şi prin asumarea responsabilităţilor în fundamentarea şi realizarea
cheltuielilor de investiţii. De asemenea, autorităţile publice locale în realizarea investiţiilor
importante sunt libere să se asocieze după preferinţă, ceea ce demonstrează din nou autonomia
autorităţilor publice locale.

Cheltuielile pentru investiţii publice şi alte cheltuieli de investiţii finanţate din fonduri publice
locale se cuprind în proiectele de buget, în baza programului de investiţii publice al fiecărei
unităţi administrativ-teritoriale, întocmit de ordonatorii principali de credite, care se prezintă şi
în secţiunea de dezvoltare, ca anexă la bugetul iniţial şi, respectiv, rectificat, şi se aprobă de
autorităţile deliberative (Lege nr. 273/2006, art. 41). Autonomia autorităţilor publice locale de a
elabora programe de investiţii preusupune răspundere pentru acţiunile lor. Astfel, ordonatorii
principali de credite ai bugetelor locale întocmesc anual programul de investiţii publice pe
clasificaţia funcţională. Pentru fiecare obiectiv inclus în programul de investiţii sunt prezentate
informaţii (Lege nr. 273/2006, art. 42) financiare (valoarea totală a proiectului; creditele de
angajament; creditele bugetare; graficul de finanţare, pe surse şi ani, corelat cu graficul de
execuţie; analiza cost-beneficiu, care va fi realizată şi în cazul obiectivelor în derulare; costurile
de funcţionare şi de întreţinere după punerea în funcţiune) şi nefinanciare (strategia în domeniul
investiţiilor, care va cuprinde în mod obligatoriu priorităţile investiţionale şi legătura dintre
diferite proiecte, criteriile de analiză care determină introducerea în programul de investiţii a
obiectivelor noi, în detrimentul celor în derulare; descrierea proiectului; stadiul fizic al
obiectivelor). Însă, calitatea Ministerului Finanţelor Publice (Lege nr. 273/2006, art. 43) de a
stabili conţinutul, forma şi informaţiile referitoare la programele de investiţii necesare în
procesul de elaborare a bugetului poate fi percepută ca limitare a autonomiei locale. În
susţinerea celor afirmate, conform legii, Guvernul aprobă documentaţiile tehnico-economice ale
obiectivelor de investiţii noi, care se finanţează din împrumuturi externe şi, în completare, din
transferuri de la bugetul de stat şi din alte surse, precum şi ale celor finanţate integral sau în
completare din împrumuturi externe contractate ori garantate de stat.

Autonomia decizională a autorităţilor locale apare în cazul obiectivelor de investiţii noi, a căror
finanţare se asigură integral sau în completare din bugetele locale, precum şi ale celor finanţate
din împrumuturi interne şi externe, contractate direct sau garantate de autorităţile administraţiei
publice locale, prin faptul că documentaţiilor tehnico-economice (Lege nr. 273/2006, art. 44) se
aprobă de către autorităţile deliberative. De asemenea, pentru investiţiile destinate prevenirii sau
înlăturării efectelor produse de acţiuni accidentale şi de calamităţi naturale, documentaţiile
tehnico-economice, precum şi notele de fundamentare privind celelalte cheltuieli de investiţii
Page88

cuprinse în poziţia globală alte cheltuieli de investiţii, elaborate şi avizate potrivit dispoziţiilor
legale se aprobă de ordonatorii principali de credite, cu informarea imediată a autorităţilor
deliberative.

Autonomia ordonatorilor principali de credite se reflectă în execuţie, când pe propria răspundere,

actualizează şi aprobă valoarea fiecărui obiectiv de investiţii nou sau în continuare, indiferent de
sursele de finanţare ori de competenţa de aprobare a acestora, în funcţie de evoluţia indicilor de
preţuri. Această operaţiune este supusă controlului financiar preventiv propriu. În aceste condiţii,
se observă un grad ridicat de autonomie în luarea deciziilor.

Condiţiile pentru includerea investiţiilor în proiectul bugetului (Lege nr. 273/2006, art. 45) sunt
ca: obiectivele de investiţii şi celelalte cheltuieli asimilate investiţiilor se cuprind în programele
de investiţii anuale, anexe la buget, numai dacă, în prealabil, documentaţiile tehnico-economice,
respectiv notele de fundamentare privind necesitatea şi oportunitatea efectuării cheltuielilor
asimilate investiţiilor, au fost elaborate şi aprobate potrivit dispoziţiilor legale. Ordonatorii
principali de credite stabilesc priorităţile în repartizarea sumelor pe fiecare obiectiv înscris în
programul de investiţii, în limita fondurilor cuprinse în proiectul de buget cu această destinaţie,
asigurând totodată realizarea obiectivelor de investiţii în cadrul duratelor de execuţie aprobate.

În situaţia în care, pe parcursul execuţiei bugetare, din motive obiective, implementarea unui
proiect de investiţii nu se poate realiza conform proiecţiei bugetare, ordonatorii principali de
credite ai bugetelor locale pot propune autorităţilor deliberative, până la data de 31 octombrie,
aprobarea redistribuirii fondurilor între proiectele înscrise în programul de investiţii, prin prisma
autonomiei pe care o deţin autorităţile publice executive şi deliberative de la nivel local.
Ordonatorii principali de credite sunt responsabili de utilizarea eficientă a fondurilor alocate
investiţiilor, precum şi de realizarea obiectivelor de investiţii incluse în programele de investiţii
(Lege nr. 273/2006, art. 48), ceea ce reprezintă elemente clare de autonomie decizională la nivel
local (cheltuierea banului public pentru realizarea unei investiţii la standarde ridcate de calitate).

Cadrul legal privind investiţiile publice locale în România creează un spectru larg al manifestării
autonomiei autorităţilor publice locale. Acestea pot realiza orice investiţie considerată a fi
oportună şi necesară, dar se supun unor reguli în propunerea, elaborarea şi execuţia investiţiilor.
De asemenea, în cazul împrumuturilor externe contractate ori garantate de stat, documentaţiile
tehnico-economice ale obiectivelor de investiţii noi se supun spre aprobare Guvernului. La fel se
întâmplă şi cu cele cofinanţate din bugetul de stat.

Autorităţile publice locale, în virtutea autonomiei locale, au libertate în gestionarea fondurilor

destinate investiţiei. Cheltuielile din bugetul local se efectuează pe baza aprobării ordonatorului
de credite şi cu avizul persoanelor desemnate să exercite control financiar preventiv. Astfel,
autonomia locală trebuie privită ca un proces legal reglementat la nivel de stat, unde autorităţilor
publice locale au libertate de exprimare în gestionarea fondurilor publice, dar în baza unui cadru
legal creat la nivel naţional.

Evoluţia cheltuielilor din bugetele locale este determinată de acţiunea unor grupuri de factori
(Voinea, 2008, p. 130) care se diferenţiază de la o unitate administrativ-teritorială la alta. Aceste
diferenţieri apar şi ele ca rezultat al manifestării principiului autonomiei locale. Un prim factor
de influenţă asupra cheltuielilor din bugetele locale îl constituie gradul de dezvoltare economică
al unităţilor administrativ-teritoriale. În măsura în care unităţile administrativ-teritoriale
promovează programe şi acţiuni de dezvoltare economică, se realizează resurse băneşti care se
pot dirija pentru finanţarea cheltuielilor din bugetele locale. Promovarea programelor şi
acţiunilor de dezvoltare economică ţin de gradul de implicare a autorităţilor publice locale şi
sunt o latură a autonomiei locale. Un alt factor cu influenţă puternică asupra cheltuielilor publice
Page89

locale este modul de exercitare a puterii şi structura organelor administraţiei publice locale. În
completare vin competenţele autorităţilor administraţiei publice locale stabilite prin prevederi
legale pentru furnizarea unor servicii locuitorilor unităţilor administrativ-teritoriale. Şi aici
intervine autonomia deoarece, deşi cadrul legal este stabilit la nivel naţional, prestarea serviciilor
în sine la un grad ridicat din punct de vedere calitativ, ţine doar de administraţiile publice locale.

Creşterea cheltuielilor publice din bugetele locale este determinată şi de factorul urbanizare care
presupune elaborarea şi aplicarea unor programe de modernizare a localităţilor în vederea
ridicării gradului de satisfacere cu unele servicii publice. Aceste programe de modernizare
reprezintă programe de invstiţii. Autorităţile locale sunt cele care decid necesitatea şi
oportunitatea investiţiilor şi tot ele sunt cele care realizaează efectiv investiţiile, prin prisma
autonomiei financiare pe care o au.

Din categoria factorilor demografici, cu influenţă asupra cheltuielilor publice locale se numără
structura şi numărul populaţiei dintr-o unitate administrativ-teritorială. Se ştie că un indicator
important al gradului de satisfacere a serviciilor publice locale este cheltuielile publice locale pe
locuitor. Cu cât aceste cheltuieli sunt mai mari, cu atât unitatea administrativ-teritorială se
implică în satisfacerea nevoilor cetăţenilor săi. Rămâne la latitudinea administraţiei publice
locale cât cheltuie cu fiecare cetăţean al ei, ceea ce înseamnă autonomie în decizie.

Reţeaua de instituţii social-culturale prin care se asigură servicii sociale şi culturale necesită
cheltuieli de funcţionare ce se acoperă din bugetele locale. De asemenea, reţeaua de organizaţii,
regii din cadrul localităţilor; organizarea şi funcţionarea compartimentelor financiare în cadrul
autorităţilor administraţiei publice locale exercită influenţă asupra cheltuielilor din bugetele
locale. Astfel, pentru asigurarea serviciilor lor, aceste instituţii necesită bani din bugetul local
care apar ca şi cheltuieli publice locale.

Alţi factori cu influenţă asupra cheltuielilor publice local există, dar aceştia pot fi priviţi izolat în
funcţie de unitatea administrativ-teritorială în cauză.

Indicatori de caracterizare a Ch bugetelor locale

Modificarea cheltuielilor din bugetele locale (ΔCh )bl1/0 se poate efectua prin compararea

valorii lor din perioada curentă (Chbl1 ) faţă de perioada de bază (Chbl0 ) .

ΔChbl1/0 = Chbl1 − Chbl0

Dinamica cheltuielilor din bugetele locale se poate aprecia prin prisma indicelui ce reflectă
evoluţia cheltuielilor din bugetele locale dintr-o anumită perioadă faţă de o altă perioadă de
timp.

Chbl1
IChbl1/0 *100
Chbl 0
Page90
Cheltuielile din bugetele locale în mărime nominală se transformă în expresie reală pe baza
indicelui preţurilor ( I p ).

Chbl
Ch rbl =
I p1/0

Modificarea cheltuielilor din bugetele locale în expresie reală se stabileşte ca diferenţă între
mărimea cheltuielilor din cele două perioade de timp exprimate în preţuri constante (Chblr 1/0 ) .

ΔChblr 1/0 = Chblr 1 −Chblr 0

Indicele creşterii reale a cheltuielilor publice din bugetul local este calculat pe baza relaţiei:

Ch rbl1
I Chr = r *100
bl1/0
Ch bl 0

Gradul de acoperire a cheltuielilor publice locale cu venituri proprii – raport între veniturile
proprii și totalul cheltuielilor în bugetul local

PVp =
∑V pbl
*100
∑Ch bl

Un alt indicator relevant este ponderea cheltuielilor din bugetele locale pe locuitor, calculat pe
baza relaţiei:

Chblt
PChbl/locuitor = *100
Nr.locuitori

US 4.2 Cheltuielile din cadrul secţiunii de funcţionare din bugetele

locale
Page91
Serviciile publice ce se finanţează prin bugetele locale pot fi revăzute la anumite perioade de
timp în funcţie de programele de întărire a autonomiei unităţilor administrativ teritoriale şi de
descentralizare a serviciilor publice.5

a) Autorităţi publice şi acţiuni externe

În sfera cheltuielilor ce se acoperă din bugetele judeţelor se încadrează cele privind autorităţile
executive judeţene şi alte acţiuni externe.

De asemenea, din bugetele proprii ale comunelor, oraşelor, municipiilor, sectoarelor

municipiului Bucureşti se finanţează autorităţile publice locale respectiv pentru funcţionarea
consiliilor locale şi a primăriilor.

b) Alte servicii publice generale includ cheltuielile ce se finanţează prin bugetele

judeţelor, comunelor, oraşelor, municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti şi al
municipiului Bucureşti care se referă la fondul de rezervă bugetară la dispoziţia autorităţilor
administraţiei publice locale, fondul de garantare a împrumuturilor externe contractate/garantate
de autorităţile administraţiei publice locale, servicii publice comunitare de evidenţă a
persoanelor, alte servicii publice generale;

c) Prin bugetele proprii ale judeţelor, comunelor, oraşelor, municipiilor, sectoarelor

municipiului Bucureşti şi al municipiului Bucureşti se prevăd fonduri pentru acoperirea
cheltuielilor cu dobânzile;

d) În cadrul bugetelor proprii ale judeţelor se prevăd fonduri pentru transferuri cu caracter
general între diferite niveluri ale administraţiei (transferuri din bugetele consiliilor judeţene
pentru finanţarea centrelor pentru protecţia copilului), iar prin bugetele proprii ale comunelor,
oraşelor, municipiilor şi al municipiului Bucureşti se reflectă transferurile din bugetele locale
pentru instituţiile de asistenţă socială pentru persoanele cu handicap;

e) Cheltuielile de apărare ce se acoperă din bugetele proprii ale judeţelor, comunelor,

oraşelor, municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti şi al municipiului Bucureşti se referă
la fondurile pentru întreţinerea centrelor militare;

f) Cheltuielile privind ordinea publică şi siguranţa naţională ce se pot efectua prin

bugetele proprii ale judeţelor, comunelor, oraşelor, municipiilor, sectoarelor municipiului
Bucureşti şi ale municipiului Bucureşti asigură resursele necesare funcţionării poliţiei
comunitare, protecţiei civile şi protecţiei contra incendiilor;

g) Cheltuielile pentru învăţământ

Prin bugetele proprii ale comunelor, oraşelor, municipiilor, sectoarelor municipiului București şi
al municipiului București se finanţează cheltuielile pentru învăţământul preşcolar şi primar,
învăţământul secundar, învăţământul profesional, învăţământul special. Din bugetele proprii ale
judeţelor se finanţează cheltuielile pentru acordarea de produse lactate şi de panificaţie pentru
elevii din clasele I – IV din învăţământul de stat, precum şi pentru copii preşcolari din
grădiniţele cu program normal de 4 ore.

În structura cheltuielilor de funcţionare ale instituţiilor de învăţământ preuniversitar se

încadrează cheltuielile cu salariile personalului didactic, ale personalului tehnic-administrativ,
Page92

5
Structurare și explicare conform anexei 2, Lista cheltuielilor care se prevăd în bugetele locale, la Legea nr. 273/29
iunie 2006 (actualizată) privind finanțele publice locale în M. Of. Nr. 618/18 iulie 2006, modificată prin Ordonanța
de Urgență nr. 63/30 iunie 2010 în M. Of. nr. 450/2011.
cheltuielile de întreţinere şi gospodărie, reparaţii curente şi capitale, cheltuielile de poştă,
telefon, burse ale elevilor, încălzit, iluminat.

Principalii indicatori pe baza cărora se fundamentează cheltuielile curente ale instituţiilor de

învăţământ preuniversitar sunt numărul elevilor, numărul personalului didactic, numărul
normelor didactice, numărul personalului tehnic-administrativ, suprafaţa, şcolilor, costul mediu
pe elev.

h) Cheltuieli pentru sănătate

Prin bugetele proprii ale comunelor, oraşelor, municipiilor se finanţează serviciile medicale în
unităţile sanitare cu paturi şi alte instituţii şi acţiuni sanitare. De asemenea, prin bugetele proprii
ale judeţelor se acoperă cheltuielile privind serviciile medicale în unităţile sanitare cu paturi.

i) Cheltuielile pentru cultură, recreere şi religie

Prin bugetele proprii ale judeţelor se prevăd şi finanţează cheltuieli destinate funcţionării
bibliotecilor publice judeţene, muzeelor, instituţiilor publice de spectacole şi concerte, şcolilor
populare de artă, centrelor pentru conservarea şi promovarea culturii tradiţionale, consolidarea şi
restaurarea monumentelor istorice, servicii religioase, servicii culturale, servicii recreative şi
sportive.

Din bugetele proprii ale comunelor, oraşelor, municipiilor sectoarelor municipiului Bucureşti şi
al municipiului Bucureşti se finanţează bibliotecile publice, comunale, orăşeneşti, municipale,
muzeele, instituţiile publice de spectacole, şcoli populare de artă, casele de cultură, căminele
culturale, servicii religioase, servicii recreative şi sportive şi alte servicii de această natură.

Cheltuielile din bugetele locale destinate acţiunilor de cultură şi religie vizează funcţionarea
instituţiilor de cultură şi religie, respectiv încălzit, iluminat, întreţinere, gospodărire, reparaţii
curente, capitale, salariile personalului, procurarea cărţilor şi publicaţiilor, realizarea unor
programe culturale.

l) Cheltuielile pentru asigurări şi asistenţă socială

Sistemul național de asistență socială ce reprezintă ansamblul de instituții, măsuri și acțiuni prin
care statul, reprezentat de autoritățile administrației publice centrale și locale, precum și
societatea civilă intervin pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea efectelor temporare ori
permanente ale situațiilor care pot genera marginalizarea sau excluziunea socială a familiei,
grupurilor ori comunităților include și asistența oferită de autoritățile publice locale (Legea nr.
292/2011art. 2).

Beneficiile de asistență reprezintă forme de suplimentare sau de substituire a veniturilor

individuale/familiale obținute din muncă, în vederea asigurării unui nivel de trai minimal
precum și o formă de sprijin în scopul promovării incluziunii sociale și creșterii calității vieții
anumitor categorii de personal ale căror drepturi sociale sunt prevăzute de lege.

În funcție de condițiile de eligibilitate, beneficiile de asistență socială se clasifică (Legea nr.

292/2011, art. 8 (alin. 1)) astfel:

• beneficii de asistență socială selective, bazate pe testarea mijloacelor de trai ale

persoanei singure sau familiei;
• beneficii de asistență socială universale, acordate fără testarea mijloacelor de trai ale
Page93

persoanei singure sau familiei;

 • beneficii de asistență socială categoriale, acordate pentru anumite categorii de
beneficiari, cu sau fără testarea mijloacelor de trai ale persoanei singure sau familiei.

Testarea mijloacelor de trai ale persoanei singure sau familiei (Legea nr. 292/2011, art. 8 (alin.
2)), constă în:

• evaluarea veniturilor bănești realizate în țară sau în afara țării, inclusiv cele care provin
din drepturi de asigurări sociale de stat, asigurări de șomaj, obligații legale de
întreținere, alocații, ajutoare cu caracter permanent, alte creanțe legale;
• evaluarea bunurilor și a veniturilor ce pot fi obținute prin valorificarea/utilizarea
bunurilor mobile și imobile aflate în proprietate ori folosință.

În funcție de scopul acordării, beneficiile de asistență socială (Legea nr. 292/2011, art. 9) se
clasifică astfel:

• beneficii de asistență socială pentru prevenirea și combaterea sărăciei și riscului de

excluziune socială;
• beneficii de asistență socială pentru susținerea copilului și familiei;
• beneficii de asistență socială pentru sprijinirea persoanelor cu nevoi speciale;
• beneficii de asistență socială pentru situații deosebite.
Beneficiile de asistență socială se acordă în bani sau în natură și cuprind alocații, indemnizații,
ajutoare sociale și facilități.
Beneficiile de asistență socială pentru prevenirea și combaterea sărăciei și riscului de excluziune
socială ce se acordă pentru perioade determinate din bugetele locale (Legea nr. 292/2011, art.
11) cuprind:
• ajutoare sociale comunitare susținute din bugetele locale, acordate focalizat, ca măsuri
individuale de suport pentru depășirea unor situații de dificultate temporară;
• ajutoare de urgență susținute din bugetele locale, acordate pentru situații datorate
calamităților naturale, incendiilor, accidentelor;
• burse sociale și ajutoare financiare pentru facilitarea accesului la educație, susținute din
bugetele locale;
• ajutoare în natură, alimentare și materiale, inclusiv cele acordate în cadrul programelor
de sprijin educațional pentru copii și tinerii proveniți din familii defavorizate, susținute
din bugetele locale, cum ar fi programe pentru suplimente alimentare, rechizite și alte
materiale necesare în procesul de educație.

În vederea fundamentării anuale a sumelor necesare plății beneficiilor de asistență socială se au

în vedere:

• numărul de beneficiari înregistrați în anul anterior;

• estimarea numărului de beneficiari pentru anul bugetar, în funcție de evoluțiile
economice, demografice și sociale, precum și de indicatorii macroeconomici
înregistrați;
• cuantumul nominal sau după caz cuantumul mediu al beneficiarului de asistență socială.

Serviciile sociale reprezintă activitatea sau ansamblul de activități realizate pentru a răspunde
nevoilor sociale, precum și celor speciale, individuale, familiale sau de grup, în vederea depășirii
situațiilor de dificultate, prevenirii și combaterii riscului de excluziune socială, promovării
incluziunii sociale și creșterii calității vieții (Legea nr. 292/2011, art. 27).
Page94

În vederea realizării unor acțiuni sociale coerente, unitare și eficiente, serviciile sociale se pot
organiza și acorda în sistem integrat cu serviciile de ocupare, de sănătate, de educație.
După scopul lor, serviciile sociale se clasifică în servicii de asistență și suport pentru asigurarea
nevoilor de bază ale persoanei, servicii de îngrijire personală, de recuperare/reabilitare, de
inserție/reinserție social (Legea nr. 292/2011, art. 30).

În funcție de categoriile de beneficiari, serviciile sociale se clasifică în servicii sociale destinate

copilului și/sau familiei, persoanelor cu dizabilități, persoanelor vârstnice, victimelor violenței în
familie, persoanelor fără adăpost, persoanelor cu diferite probleme, respectiv: consum de alcool,
droguri, alte situații toxice, internet, jocuri de noroc etc., victimelor traficului de persoane,
persoanelor private de libertate, persoanelor sancționate cu măsură educativă sau pedeapsa
neprivativă de libertate aflate în supravegherea serviciilor de probațiune, persoanelor cu
afecțiuni psihice, persoanelor din comunități izolate, șomerilor de lungă durată, precum și
servicii sociale de suport pentru parținătorii beneficiarilor.

După regimul de asistare, serviciile sociale se clasifică în:

• servicii cu cazare, pe perioadă determinată sau nedeterminată: centre rezidențiale,

locuințe protejate, adăposturi de noapte;
• servicii de cazare: centre de zi, centre și/sau unități de îngrijire la domiciliu, cantine
sociale, servicii mobile de acordare a hranei, ambulanța socială.

Serviciile sociale se pot finanța din bugetele județelor, municipiilor, orașelor și comunelor, din
donații, sponsorizări sau alte contribuții ale persoanelor fizice sau juridice.

Din bugetele locale ale județelor de alocă fonduri pentru (Legea nr. 292/2011, art. 135):

• finanțarea serviciilor sociale aflate în administrare proprie, contractate sau

subvenționate în condițiile legii, ori cofinanțate în baza contractelor de parteneriat;
• finanțarea sau cofinanțarea înființării, organizării și funcționării unor noi servicii
sociale;
• cofinațarea serviciilor sociale care funcționează în mediul rural și în localități
defavorizate, în baza unor contracte de parteneriat încheiate bianual;
• finanțarea cheltuielilor de funcționare a comisiilor de evaluare și a serviciilor de
evaluare complexă, prevăzute de lege, până la intrarea în vigoare a noului sistem de evaluare
prevăzut la art. 110;
• finanțarea sau, după caz, cofinanțarea în parteneriat cu autoritățile adminsitrației
publice locale a cheltuielilor necesare formării continue a personalului cu atribuții în domeniul
serviciilor sociale și care activează la nivelul județului respectiv;
• finanțarea și cofinanțarea în parteneriat cu autoritățile administrației publice locale a
acțiunilor de sensibilizare a comunității privind nevoile și riscurile sociale de la nivelul
județului;
• cofinanțarea proiectelor susținute din fonduri structurale și alte fonduri internaționale
pentru proiecte din domeniul serviciilor sociale;
• finanțarea subvențiilor destinate serviciilor sociale acordate de furnizorii privați;
• alte finanțări sau cofinanțări.
Din bugetele locale ale comunelor, orașelor și municipiilor, respectiv din bugetele locale ale
sectoarelor municipiului București se alocă (Legea nr. 292/2011, art. 136) pentru :
• finanțarea serviciilor sociale aflate în administrare proprie, contractate sau
subvenționate în condițiile legii, ori co-finanțate în baza contractelor de parteneriat;
• finanțarea sau cofinanțarea înființării, organizării și funcționării unor servicii sociale;
• finanțarea sau, după caz, cofinanțarea în parteneriat cu consiliul județean a cheltuielilor
Page95

necesare formării continue a personalului cu atribuții în domeniul serviciilor sociale și care

activează la nivelul comunității respective;
 • finanțarea și cofinanțarea în parteneriat cu consiliul județean a acțiunilor de
sensibilizare a populației privind nevoile și riscurile sociale de la nivelul comunității;
• cofinanțarea proiectelor susținute din fonduri structurale și alte fonduri internaționale
pentru proiecte din domeniul serviciilor sociale;
• alte finanțarea sau cofinanțarea.

m) Cheltuielile pentru locuinţe, servicii şi dezvoltarea publică

Cheltuielile privind locuinţele, dezvoltarea publică reprezintă un capitol specific al bugetelor

locale.

Prin bugetele proprii ale judeţelor se finanţează cheltuielile privind alimentarea cu apă şi alte
servicii în domeniul locuinţelor, serviciilor şi dezvoltării comunale.

Din bugetele proprii ale comunelor, oraşelor, municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti şi
municipiului Bucureşti se repartizează resurse băneşti pentru dezvoltarea sistemului de locuinţe,
alimentare cu apă, amenajări hidrotehnice, iluminat public şi electrificare rurală, alimentare cu
gaze naturale.

În structura cheltuielilor pentru servicii, dezvoltare publică, locuinţe se cuprind cheltuielile

materiale şi de servicii, dotarea cu obiecte de inventar, cheltuielile de personal, procurarea unor
materiale şi a altor bunuri necesare serviciilor menţionate.

n) Cheltuielile privind protecţia mediului

Prin bugetele proprii ale judeţelor, comunelor, oraşelor, municipiilor, sectoarelor municipiului
Bucureşti municipiului Bucureşti se prevăd resurse băneşti pentru salubritate, respectiv pentru
colectarea, tratarea şi distrugerea deşeurilor, pentru canalizare şi tratarea apelor reziduale.

o) Cheltuieli pentru acţiuni generale economice, comerciale şi de muncă

Din bugetul judeţelor se acoperă cheltuielile privind prevenirea şi combaterea inundaţiilor şi a

îngheţurilor, programele de dezvoltare regională şi locală şi alte cheltuieli.

Prin bugetele comunelor, oraşelor, municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti şi al

municipiului Bucureşti se finanţează activităţile de prevenire şi combatere a inundaţiilor şi
îngheţurilor, stimularea întreprinderilor mici şi mijlocii, programe de dezvoltare regională şi
locală.

p) Cheltuielile pentru combustibil şi pentru energie

Prin bugetele comunelor, oraşelor, municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti şi

judeţelor se acoperă cheltuielile privind energia termică, alţi combustibili şi alte cheltuieli de
această natură.

r) Cheltuielile pentru agricultură, silvicultură, piscicultură şi vânătoare

În sfera cheltuielilor ce se pot finanţa atât din bugetele judeţelor, cât şi din bugetele comunelor,
oraşelor, municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti şi al municipiului Bucureşti se
încadrează şi cele privind protecţia plantelor şi carantina fitosanitară.

s) Cheltuielile pentru transporturi

Page96
Din bugetele proprii ale judeţelor se asigură fonduri pentru întreţinerea şi repararea drumurilor şi
podurilor judeţene, a aviaţiei civile şi altor cheltuieli de această natură.

Prin bugetele proprii ale comunelor, oraşelor, municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti şi
municipiului Bucureşti se finanţează cheltuielile de întreţinere şi repararea drumurilor şi
podurilor, transportul în comun, străzile din municipii şi oraşe.

Resursele băneşti repartizate din bugetele locale acoperă cheltuielile de personal, materiale şi de
servicii, lucrările de reparaţii şi modernizare a drumurilor şi podurilor, procurarea pieselor de
schimb şi funcţionarea organismelor care administrează drumurile şi coordonează transporturile
locale.

t) Cheltuielile pentru alte acţiuni economice

În categoria alte acţiuni economice ce se finanţează prin bugetele comunelor, oraşelor,

municipiilor, sectoarelor municipiului București şi judeţelor se încadrează resursele băneşti
destinate zonelor libere, turismului Fondului Român de Dezvoltare Socială şi proiectelor de
dezvoltare multifuncţională.

ţ) Fondul de rezervă bugetară

Fondul de rezervă bugetară (Fr) se înscrie la partea de cheltuieli a bugetelor locale într-o cotă de
până la 5% din totalul cheltuielilor unui exerciţiu bugetar la dispoziţia consiliului local, judeţean
şi a consiliului general al municipiului Bucureşti.

Fr = 5
å CH bl *
100

Fondul de rezervă înscris la partea de cheltuieli a bugetului local, poate fi majorat în cursul
anului de către consiliul local, judeţean şi consiliul general al municipiului Bucureşti pe seama
disponibilităţilor de credite bugetare care nu mai sunt necesare până la sfârşitul anului.

Fondul de rezervă la dispoziţia consiliilor locale judeţene şi a consiliului general al municipiului

Bucureşti, se utilizează la propunerea ordonatorilor de credite pe baza hotărârilor consiliilor,
pentru finanţarea unor cheltuieli urgente sau neprevăzute apărute in cursul exerciţiului bugetar,
pentru înlăturarea efectelor unor calamităţi naturale, precum şi pentru acordarea de ajutoare către
unităţile administrativ-teritoriale care se confruntă cu dezechilibre.

US 4.3 Achiziţiile publice şi impactul lor asupra cheltuielilor din

bugetele locale

O importanţă deosebită pentru efectuarea cheltuielilor din bugetele locale prezintă achiziţionarea
bunurilor şi serviciilor de către autorităţile administraţiei publice locale şi de către instituţiile
publice locale din fondurile publice locale. În măsura în care se prevăd şi respectă anumite
principii în achiziţionarea bunurilor şi serviciilor locale se asigură o utilizare eficientă a
resurselor băneşti repartizate din bugetele locale.

a. Sfera achiziţiilor publice şi principiile aşezate la baza lor

Page97
Achiziţiile publice (OUG nr. 34/2006 aprobată prin Legea nr. 33/2006) exprimă dobândirea
definitivă sau temporară de către o persoană juridică definită ca autoritate contractantă a unor
produse, lucrări sau servicii prin atribuirea unui contract de achiziţie publică.

Autoritate contractantă poate fi orice autoritate publică, inclusiv autoritatea judecătorească,

oricare instituţie publică sau instituţie publică, precum și autorităţile administraţiei publice
locale şi instituţiile publice locale.

Autoritatea contractantă are obligaţia să elaboreze un program anual al achiziţiilor publice, care
să reflecte totalitatea contractelor de furnizare, de lucrări şi de servicii, pe care autoritatea
contractantă intenţionează să le atribuie în cursul anului.

Produsele, serviciile şi lucrările se grupează în concordanţă cu clasificările statistice oficiale,

respectiv în funcţie de sistemul de grupare şi de codificare utilizat în clasificarea produselor şi
serviciilor asociate activităţilor.

La baza atribuirii contractelor de achiziţie publică de bunuri sunt aşezate următoarele principii
((OUG nr. 34/2006 aprobată prin Legea nr. 33/2006, art. 2):

• nediscriminarea care necesită să nu se facă diferenţieri între participanţii la atribuirea

contractelor de achiziţii publice;

• tratamentul egal, cere aplicarea în mod nediscriminatoriu a criteriilor de selecţie pentru

atribuirea contractului de achiziţie publică, astfel încât orice furnizor de produse,
executant de lucrări sau prestator de servicii să aibă şanse egale de a i se atribui
contractul respectiv;

• recunoaşterea reciprocă a drepturilor și obligațiilor părților de la atribuirea unui contract

de achiziție publică;

• transparenţa necesită punerea la dispoziţia tuturor celor interesaţi a informaţiilor

referitoare la aplicarea procedurii pentru atribuirea contractului de achiziţie publică;

• protejarea secretului comercial şi a proprietăţii intelectuale a ofertantului;

• eficienţa utilizării fondurilor publice, care necesită folosirea sistemului concurenţial şi a

criteriilor economice pentru atribuirea contractului de achiziţie publică;

• asumarea răspunderii de către autoritățile care organizează licitații și de către cei care
participă la licitație.

Reglementarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziţie publică urmăreşte

promovarea concurenţei între operatorii economici, garantarea tratamentului egal şi
nediscriminatoriu operatorilor economici, asigurarea transparenţei şi integrităţii procesului de
achiziţie publică, precum şi utilizarea eficientă a fondurilor publice

b) Proceduri de atribuire a contractului de achiziţie publică

Autorităţile contractante sunt obligate să aplice una din următoarele proceduri în vederea
atribuirii unui contract de achiziţie publică:
Page98
 § licitaţie deschisă (OUG nr. 34/2006, art. 73) reprezintă o procedură prin care orice
furnizor, executant sau prestator interesat are dreptul de a depune ofertă iar procedura de atribuire
se desfăşoară, de regulă, într-o singură etapă;

§ licitaţie restrânsă (OUG nr. 34/2006, art. 81), respectiv procedura care se desfăşoară în
două etape şi anume: etapa de selectare a candidaților prin aplicare unor criterii de selecţie şi
etapa de evaluarea a ofertelor depuse de candidaţii selectaţi prin aplicarea criteriului de atribuire;

§ dialogul competitiv ((OUG nr. 34/2006, art. 94) reprezintă o procedură aplicată de
autoritatea contractantă pentru atribuirea unui contract de achiziţie publică, dacă se îndeplinesc
cumulativ următoarele condiţii:

• contractul este considerat a fi de o complexitate deosebită,

• aplicarea procedurii de licitaţie deschisă sau restrânsă nu ar permite atribuirea

contractului de achiziţie publică.

Contractul de complexitate deosebită este considerat contractul de achiziţie publică pentru care
autoritatea contractantă, nu este obiectiv în măsură să stabilească specificaţiile tehnice capabile
să îi satisfacă necesităţile şi exigenţele şi/sau să stabilească montajul financiar şi/sau cadrul
juridic de implementare a proiectului.

Procedura de dialog competitiv se desfăşoară în trei etape:

• etapa de preselecţie a candidaţilor;

• etapa de dialog cu candidaţii admişi în urma preselecţiei;

• etapa de evaluare a ofertelor finale depuse.

Numărul minim de ofertanţi indicat în anunţul de participare nu trebuie să fie mai mic de trei.

§ negocierea cu publicarea prealabilă a unui anunţ de participare ((OUG nr. 34/2006, art.
110) se aplică numai în anumite cazuri prevăzute de lege;

§ negocierea fără publicarea prealabilă a unui anunţ de participare (OUG nr. 34/2006, art.
122), se aplică numai în situaţiile prevăzute de lege;

§ cererea de ofertă (OUG nr. 34/2006, art. 124) constituie procedura ce se aplică numai
în cazul în care valoarea estimată a contractului de achiziţie publică fără TVA este mai mică
decât echivalentul în lei al anumitor nivele stabilite.
Cererea de ofertă se iniţiază prin publicarea unei invitaţii de participare care cuprinde: data
pentru primirea ofertelor, adresa, limba, criterii minime de calificare, descrierea contractului,
modul de obţinere a documentaţiei de atribuire.

Concursul de soluţii (OUG nr. 34/2006, art. 131) reprezintă o procedură prin care concurenţii
pot obţine premii şi/sau prime de participare, sau ca parte a unei alte proceduri care conduce la
atribuirea unui contract de servicii.

Autoritatea contractantă are dreptul de a realiza o selecţie preliminară a concurenţilor, utilizând

criterii clare, obiective, nediscriminatorii care să se prezinte în documentaţia de concurs.
Page99

Autoritatea contractantă are obligaţia de a încheia acordul-cadru, de regulă, prin aplicarea

procedurilor de licitaţie deschisă sau licitaţie restrânsă. În acest caz, autoritatea contractantă are
obligaţia de a stabili operatorii economici care vor fi parte a acordului cadru prin aplicarea
criteriilor de selecţie şi atribuire.

Autoritatea contractantă are obligaţia de a constitui pentru atribuirea fiecărui contract de

achiziţie publică, o comisie de evaluare formată din cel puţin 5 membri cu pregătire profesională
şi experienţă în domeniu care răspunde de:

• verificarea eligibilităţii, înregistrării şi a îndeplinirii criteriilor referitoare la capacitatea

tehnică şi economico-financiară de către candidați/ofertanţi;

• deschiderea, examinarea şi evaluarea ofertelor;

• stabilirea ofertei câştigătoare

Criteriile pentru atribuirea contractului de achiziţie publică se prevăd în anunţul de participare la

licitaţie şi în documentaţia pentru elaborarea şi prezentarea ofertei pot fi :

• fie oferta cea mai avantajoasă din punct de vedere economic;

• fie în mod exclusiv, preţul cel mai scăzut.

US 4.4 Finanţarea nerambursabilă din fonduri publice locale

Autorităţile administraţiei publice locale care au calitatea de ordonator de credite principal pot
atribui unor solicitanţi contracte de finanţare nerambursabilă pentru realizarea unor activităţi
nonprofit de interes general (Legea nr.350/2005).

Finanţarea nerambursabilă exprimă alocarea financiară directă din fonduri publice în vederea
desfăşurării unor activităţi nonprofit de către persoanele fizice şi persoanele juridice fără scop
patrimonial, care contribuie la realizarea unor acţiuni sau programe de interes local.

Beneficiarii atribuirii contractului de finanţare nerambursabilă pot fi persoane fizice sau

persoane juridice fără scop patrimonial - asociaţii, fundaţii constituite potrivit legii.

Contractele de finanţare nerambursabilă din fonduri publice locale se atribuie pe baza

următoarelor principii:

a. libera concurenţă, care presupune să se asigure condiţiile pentru orice persoana fizică sau
juridică ce desfăşoară activităţi nonprofit şi să participe la atribuirea lor de către autorităţile
publice;

b. eficacitatea utilizării fondurilor publice necesită ca programele şi specificaţiile să se

evalueze şi să se asigure finanţare nerambursabilă, dacă se asigură eficacitatea utilizării
fondurilor publice;

c. transparenţa implică punerea la dispoziţia celor interesaţi a informaţiilor referitoare la

aplicarea procedurii de atribuire a contractului de finanţare nerambursabilă;
Page100

d. tratamentul egal, înseamnă aplicarea în mod nediscriminatoriu a criteriilor de selecţie şi a

criteriilor pentru atribuirea contractului de finanţare nerambursabilă;
 e. excluderea cumulului, care necesită faptul că aceeaşi activitate urmărind realizarea unui
interes general, regional sau local nu poate beneficia de atribuirea mai multor contracte de
finanţare nerambursabilă de la aceeaşi autoritate finanţatoare;

f. neretroactivitatea, ce implică excluderea posibilităţii destinării fondurilor nerambursabile

unei activităţi a cărei executare a fost deja începută sau finalizată la data încheierii
contractului de finanţare;

g. cofinanţarea, în sensul că finanţările nerambursabile trebuie însoţite de o contribuţie de

10% din valoarea finanţării din partea beneficiarului.

Atribuirea contractelor de finanţare nerambursabilă se face exclusiv pe baza selecţiei publice

de proiecte de către o comisie care trebuie să respecte anumite proceduri: publicarea
programului anual pentru acordarea finanţărilor nerambursabile, publicarea anunţului de
participare, înscrierea candidaţilor, transmiterea documentelor, prezentarea propunerilor de
proiecte, verificarea eligibilităţii înregistrării şi îndeplinirii criteriilor de capacitate tehnică şi
financiară, evaluarea proiectelor, comunicarea rezultatelor şi încheierea contractului de finanţare
nerambursabilă.

Finanţările nerambursabile se pot acorda pe baza Programului anual propriu cu această

destinaţie elaborat de autorităţile finanţatoare şi publicat în Monitorul Oficial al României,
partea a IV-a în cel mult 30 zile de la aprobarea bugetului propriu al autorităţii finanţatoare.

Documentaţia pentru elaborarea şi prezentarea propunerii de proiect include cel puţin:

• informaţii generale privind autoritatea finanţatoare;

• cerinţe minime de calificare solicitate de autoritatea finanţatoare şi documentele care

urmează să fie prezentate de solicitant;

• termenii de referinţă;

• instrucţiuni privind datele limită;

• instrucţiuni privind modul de elaborare şi prezentare a propunerii tehnice şi financiare;

• informaţii privind criteriile aplicate pentru atribuirea contractului de finanţare

nerambursabilă.

Criteriile de selecţie pentru atribuirea contractelor de finanţare nerambursabilă trebuie să facă

posibilă evaluarea pe baze competitive, concurenţiale, a capacităţii solicitanţilor de a finaliza
activitatea propusă spre finanţare.

Autoritatea finanţatoare şi beneficiarul pot stabili în contractul de finanţare nerambursabilă ca

plăţile către beneficiar să se efectueze în tranşe în raport cu faza proiectului şi cheltuielile
aferente, de posibilele riscuri şi evoluţia activităţii nonprofit.

US 4.5 Finanţarea investiţiilor în secţiunea de dezvoltare a bugetelor

locale
Page101
Cheltuielile pentru investiţiile publice şi alte cheltuieli de capital finanţate din fonduri publice
locale se includ în proiectele bugetelor locale, dacă sunt înscrise în programele de investiţii ale
autorităţilor administraţiei publice locale, aprobate ca anexă la bugetul local de către autorităţile
deliberative (Legea nr. 273/2006, art. 41). Pot fi cuprinse în programul de investiţii publice
numai acele obiective de investiţii pentru care sunt asigurate integral surse de finanţare din
proiectul de buget multianual.

Ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale elaborează anual programul de investiţii

publice al unităţii administrativ-teritoriale, prin care fiecare obiectiv de investiţii se
individualizează. Informaţiile financiare includ valoarea totală a proiectului, creditele de
angajament, creditele bugetare, graficul de finanțare, pe surse şi ani, corelat cu graficul de
execuţie, analiza cost-beneficiu în cazul obiectivelor în derulare, costurile de funcţionare şi de
întreţinere după punerea în funcţiune. Informaţiile nefinanciare se referă la strategia în domeniul
investiţiilor, respectiv priorităţi, criterii de analiză, descrierea proiectului, stadiul fizic al
obiectivelor.

Programele de investiţii publice locale cuprind obiectivele de investiţii grupate astfel: investiţii
în continuare, investiţii noi şi poziţia globală, alte cheltuieli de investiţii(achiziţiei de imobile,
dotări independent, elaborarea studiilor de prefezabilitate, a studiilor de fezabilitate, a
proiectelor, cheltuieli de expertizare, proiectare şi de execuţie privind intervenţiile pentru
prevenirea sau înlăturarea efectelor produse de acţiuni accidentale şi de calamităţi naturale,
lucrări de foraj, cartarea terenurilor, consultanţă, asistenţă tehnică.

Cheltuielile de investiţii cuprinse în programele de investiţii publice locale se detaliază astfel

încât să reflecte necesitatea şi oportunitatea şi alte caracteristici ale investiţiilor locale.

Obiectivele de investiţii şi celelalte cheltuieli asimilate investiţiilor se cuprind în programele de

investiţii anuale anexe la buget, numai dacă, în prealabil au fost elaborate şi aprobate
documentaţiile tehnico-economice, respectiv notele de fundamentare privind necesitatea şi
oportunitatea efectuării cheltuielilor asimilate investiţiilor.

Priorităţile în repartizarea sumelor pe fiecare obiectiv de investiţii se stabilesc de către

ordonatorii de credite în limita fondurilor cuprinse în proiectul de buget cu această destinaţie,
urmărind realizarea obiectivelor în cadrul duratelor de execuţie aprobate, folosirea raţională şi
eficientă a fondurilor băneşti.

Programul de investiţii publice al unităţii administrativ-teritoriale întocmit de ordonatorii

principali de credite reprezintă baza pentru cuprinderea cheltuielilor pentru investiţii publice în
proiectul de buget local.

Documentaţiile tehnico-economice ale obiectivelor de investiţii noi, a căror finanţare se asigură

integral sau în completare din bugetele locale, precum şi cele din împrumuturi interne şi externe
contractate sau garantate direct de autorităţile administraţiei publice locale se aprobă de către
organele deliberative ale autoritățilot administrației publice locale.

În cazul documentaţiilor tehnico-economice ale obiectivelor de investiţii care se finanțează din

împrumuturi externe şi în completare, din transferuri de la bugetul de stat şi din alte surse
precum şi a celor finanţate integral sau în completare din împrumuturi externe contractate sau
garantate de stat, indiferent de valoarea acestora se supun spre aprobare Guvernului.

Documentaţiile tehnico-economice ale investiţiilor destinate prevenirii sau înlăturării efectelor

Page102

produse de acţiuni accidentale şi de calamităţi naturale se aprobă de către ordonatorii principali

de credite.
Ordonatorii principali de credite actualizează şi aprobă valoarea fiecărui obiectiv de investiţii
nou sau în continuare, indiferent de sursele de finanţare ori de competenţa de aprobare a
acestora, în funcţie de evoluţia indicilor de preţuri.

Direcţiile de acţiune în vederea utilizării eficiente a fondurilor redistribuite prin bugetele locale:

• cuantificarea acţiunilor care urmează să fie finanţate din bugetele locale în funcţie de o
serie de criterii specifice;

• selectarea unor criterii care să stea la baza deciziilor de selectare a priorităţilor

acţiunilor finanţate din bugetele locale de către consiliile locale;

• verificarea îndeplinirii unor condiţii în cazul cheltuielilor materiale din bugetele locale;

• urmărirea concordanţei dintre termenele de derulare a achiziţiilor publice şi momentele

de procurare a bunurilor materiale necesare instituţiilor publice locale;

• înscrierea drept criteriu în contractul de management a modului de efectuare a

cheltuielilor din bugetele locale;

• înscrierea drept criteriu în contractul de management a raportului dintre cheltuielile de

personal şi cheltuielile pentru bunuri şi servicii;

• fundamentarea unor norme de consum a bunurilor şi serviciilor achiziţionate pe seama

fondurilor publice locale;

• prevederea unor măsuri cu privire la termenele de realizare a proiectelor de investiţii

precum şi cu privire la decontarea cheltuielilor de această natură.

Teste de autocontrol
1.În funcție de condițiile de eligibilitate, beneficiile de asistență socială se clasifică astfel:
xa. beneficii de asistență socială selective, bazate pe testarea mijloacelor de trai ale persoanei
singure sau familiei;
b. beneficii de asistență socială categoriale, acordate fără testarea mijloacelor de trai ale
persoanei singure sau familiei;
c. beneficii de asistență socială universale, acordate pentru anumite categorii de beneficiari, cu
sau fără testarea mijloacelor de trai ale persoanei singure sau familiei.

2. Fondul de rezervă bugetară se înscrie la partea de cheltuieli a bugetelor locale:

xa. într-o cotă de până la 5% din totalul cheltuielilor unui exerciţiu bugetar la dispoziţia
consiliului local, judeţean şi a consiliului general al municipiului Bucureşti.
b. într-o cotă de până la 10% din totalul cheltuielilor unui exerciţiu bugetar la dispoziţia
consiliului local, judeţean şi a consiliului general al municipiului Bucureşti.
c. într-o cotă de până la 1% din totalul cheltuielilor unui exerciţiu bugetar la dispoziţia
consiliului local, judeţean şi a consiliului general al municipiului Bucureşti.

Page103

 US5
Procesul
bugetar
local
Structura unităţii de studiu:
US 5.1 Principiile bugetelor locale
US 5.2 Elaborarea şi adoptarea bugetelor locale
US 5.3 Execuţia bugetelor publice locale
US 5.4. Reflectarea reglementării procesului bugetar în echilibrarea veniturilor şi cheltuielilor
locale

Obiective specifice:

- să reţină principiile bugetelor locale,

- să reţină etapele procesului bugetar local.

Termeni cheie: Finanţe locale, buget local, process bugetar, echilibru bugetar

Ritmul de lucru: unitatea de studiu se dezvoltă pe 4 subunităţi de studiu. Timpul de

lucru estimat este de 4 ore in medie pentru studiul individual.

Rezumat:
Unitatea de studiu 5 intitulată „Procesul bugetar local” tratează etapele procesului bugetar
local.

Page104
US 5.1 Principiile bugetelor locale
În calitate de instrumente funcţionale ale autorităţilor publice locale, bugetele publice ale
unităţilor administrativ-teritoriale presupun existenţa unui cadru adecvat de elaborare, adoptare
şi execuţie, conturat în liniile sale generale prin formularea şi reglementarea unor principii
aplicabile proiectării şi administrării lor. În cadrul legii finanţelor publice locale (Legea nr. 273
/2006, art. 7-18) sunt astfel stipulate următoarele principii: principiul universalităţii, principiul
transparenţei şi publicităţii, principiul unităţii, principiul unităţii monetare, principiul anualităţii,
principiul specializării bugetare, principiul echilibrului, principiul solidarităţii, principiul
autonomiei financiare, principiul proporţionalităţii şi principiul consultării.

Principiul universalităţii bugetare prevede că veniturile şi cheltuielile se includ în bugetul local

în totalitate, în sume brute. De asemenea, veniturile bugetare locale nu pot fi afectate direct unei
cheltuieli bugetare locale anume, cu excepţia donaţiilor şi sponsorizărilor, care au stabilite
destinaţii distincte. Referindu-se la avantajele acestui principiu, economistul francez Pierre
Lalumière afirma că „Principiul universalităţii permite cunoaşterea şi controlul sumei exacte a
cheltuielilor publice. Distingându-se, pe de o parte, veniturile şi, pe de alta, cheltuielile, devine
imposibil, fie să se compenseze veniturile şi cheltuielile, fie să se afecteze un anume venit unei
cheltuieli. În primul caz, cheltuiala ar fi inferioară sumei sale reale (venitul ar diminua cheltuiala
efectiv realizată) sau ar fi necunoscută (venitul net fiind singur reţinut ca atare). În cel de-al
doilea caz, mărimea cheltuielii ar fi incertă, deoarece aceasta ar depinde de cuantumul venitului,
care nu este niciodată pe deplin cunoscut dinainte. În fapt, principiul universalităţii permite să se
evite ca anumite servicii publice să nu dispună de fonduri proprii şi să nu reuşească astfel să-şi
dobândească independenţa faţă de autorităţi. Dacă serviciile fiscale ar putea să nu verse la tezaur
decât produsul net al impozitelor pe care le încasează, ele ar păstra o parte din impozite pentru
acoperirea cheltuielilor lor de percepere, în fapt, ele ar putea să-şi constituie fonduri de rezervă
care le-ar asigura o anumită autonomie faţă de tezaurul public. Însă, dacă administratorii ar avea
dreptul să-şi acopere cheltuielile din venituri special afectate, ei ar dispune de o libertate
financiară evidentă” (Lalumière, 1970, pp. 66-68).

Deşi universalitatea bugetară nu este pe deplin respectată în practica bugetară contemporană,

acceptându-se trecerea la întocmirea bugetelor mixte, în care reflectarea cheltuielilor şi
veniturilor a fost permisă, pentru unele acţiuni după principiul "bruto" (sume integrale), iar
pentru altele după principiul "neto", (soldul dintre cheltuielile şi veniturile aferente), utilitatea şi
scopul său principal, de evidenţiere realistă, integrală a fluxurilor financiare aferente mobilizării
veniturilor şi efectuării cheltuielilor publice, ca suport pentru efectuarea controlului (politic, în
primul rând), nu pot fi contestate.

Pentru unele situaţii, considerate speciale, sunt instituite chiar prin cadrul reglementativ excepţii
de la principiul universalităţii. În această categorie se înscriu în primul rând resursele financiare
care au ca sursă de provenienţă donaţiile, fiind stabilit că acestea nu majorează resursele publice
totale, ci au o afectaţie specială, în conformitate cu voinţa celui care efectuează donaţia. De
asemenea, fondurile de sprijin, care reprezintă resurse ale particularilor puse la dispoziţia
administraţiilor publice cu condiţia realizării unor lucrări publice sau prestaţii determinate sau
reconstituirea creditelor bugetare prin restituirea către buget a sumelor necuvenite sau acordate
cu titlu provizoriu reprezintă excepţii consacrate legal de la principiul universalităţii.

Principiul transparenţei şi publicităţii presupune ca bugetul local să fie mediatizat prin mijloace
de publicitate, în toate fazele procesului bugetar. Aplicabilitatea practică se regăseşte efectiv în
publicarea în presa locală, pe pagina de internet a instituţiei publice, sau afişarea la sediul
Page105

autorităţii administraţiei publice locale respective a proiectului de buget local şi a contului anual
de execuţie a acestuia; dezbaterea publică a proiectului de buget local, cu prilejul aprobării
acestuia; prezentarea contului anual de execuţie a bugetului local în şedinţă publică. Pentru ca
membrii comunităţilor să se poată informa asupra situaţiilor financiare ale comunităţii, este
necesar ca bugetele publice să fie mediatizate sub o formă simplă, clară şi precisă.

Principiul publicităţii bugetului porneşte de la premisa raţională că un buget public reflectă

efortul financiar al membrilor colectivităţii statale şi modul de distribuire a acestuia pe destinaţii,
ceea ce obligă autorităţile publice la aducerea acestui document la cunoştinţa celor interesaţi. Nu
este întâmplător faptul că elaborarea sau aprobarea documentelor bugetare suscită un interes
ridicat al publicului larg, antrenându-l în largi dezbateri despre conţinutul programat, în zilele
noastre chiar şedinţele de dezbatere a bugetelor publice neputând fi declarate secrete.

Utilitatea publicării bugetului public se extinde astăzi de la indivizii contribuabili, mass-media

sau specialiştii în diverse domenii la planul internaţional, datele oficiale fiind puse la dispoziţie
la nevoie sau raportate periodic unor instituţii specializate, în funcţie de raporturile concrete ale
statului cu acestea. Astfel, institutele naţionale de statistică publică pe site-urile oficiale datele
privind cheltuielile publice, veniturile publice, soldul bugetar alături de alte date relevante
(dimensiunea produsului intern brut, a datoriei publice sau a serviciului acesteia etc.) necesare
unor instituţii financiare (dar nu numai) pentru a stabili bonitatea sau riscul statului respectiv.
Deşi pe fond cerinţa publicităţii bugetului public serveşte cetăţeanului contribuabil, se dovedeşte
că multiplicarea şi creşterea complexităţii relaţiilor financiare publice (respectiv a reflectării lor
în bugetele publice) face pentru aceştia tot mai dificilă posibilitatea înţelegerii şi urmăririi
veniturilor şi cheltuielilor bugetare.

Principiul unităţii prevede că veniturile şi cheltuielile bugetare locale se înscriu într-un singur
document, pentru a se asigura premise controlului şi utilizării eficiente a fondurilor publice
locale. Astfel, se interzic reţinerea şi utilizarea de venituri în regim extrabugetar, precum şi
constituirea de fonduri publice locale în afara bugetelor locale, dacă legea nu prevede altfel.
Referindu-se la acest principiu, Maurice Duvérger susţine: „Principiul unităţii bugetare se
sprijină pe două genuri de motivaţii, unele financiare, altele politice. Din punct de vedere
financiar, unitatea bugetară constituie o regulă de ordine şi claritate pentru a prezenta starea
financiară reală a unei entităţi” (Duvérger, 1978, pp. 312-315).

Principiul unităţii monetare presupune ca toate operaţiunile bugetare să se exprime în monedă

naţională.

Principiul anualităţii prevede că veniturile şi cheltuielile bugetare locale sunt aprobate, în

condiţiile legii, pe o perioadă de un an, care corespunde exerciţiului bugetar. Toate operaţiunile
de încasări şi plăţi efectuate în cursul unui an bugetar în contul unui buget aparţin exerciţiului
corespunzător de execuţie a bugetului respectiv. La baza acestui principiu au stat, iniţial, raţiuni
de natură politică, eficienţa controlului legislativului asupra gestiunii financiare a executivului
nefiind reală decât dacă aprobarea cheltuielilor se face pentru perioade de timp nu prea
îndelungate, dar şi raţiuni de natură tehnică, realitatea previziunilor bugetare privind veniturile şi
cheltuielile publice, precum şi posibilitatea de echilibrare a acestora în cadrul unui exerciţiu,
fiind mai eficientă în cazul anualităţii bugetelor publice.

În ultima perioadă, se susţine tot mai mult renunţarea la principiul anualităţii şi trecerea la
adoptarea unor bugete multianuale, argumentând aceste teze pe extinderea intervenţiei statului în
economie, mai ales prin finanţarea cheltuielilor cu investiţiile, care necesită aprobări pe perioade
de timp mai îndelungate. Deşi acestea fac obiectul unor programe aprobate special, există
posibilitatea, din punct de vedere tehnic, ca plăţile aferente unui an bugetar să fie defalcate şi
cuprinse în exerciţiul bugetar respectiv. Funcţie de perioada de timp în care se execută bugetele
Page106

publice, aceasta poate coincide sau nu cu perioada pentru care bugetele publice au fost aprobate,
adesea unele venituri încasându-se după expirarea anului bugetar şi închiderea exerciţiului
bugetar respectiv.

Principiul specializării bugetare impune regula potrivit căreia veniturile şi cheltuielile bugetare
locale se înscriu şi se aprobă în buget pe surse de provenienţă şi, respectiv, pe categorii de
cheltuieli, grupate după natura lor economică şi destinaţia acestora. Pentru stabilirea corectă a
competenţelor de aprobare şi pentru a crea o imagine clară şi reală asupra bugetelor publice,
practica bugetară a introdus clasificaţia bugetară, concretizată într-o schemă unitară, care
grupează veniturile şi cheltuielile într-o anumită ordine, după criterii bine definite. Cerinţele de
bază ale clasificaţiei bugetare sunt gruparea veniturilor după provenienţă, iar a cheltuielilor după
destinaţia lor efectivă. Schema respectivă trebuie să fie simplă şi clară pentru a fi înţeleasă cu
uşurinţă şi de către persoanele fără o pregătire specifică. Respectarea acestui principiu, prin
clasificaţia bugetară, presupune utilizarea creditelor bugetare numai în limita şi cu destinaţia
pentru care s-au aprobat.

Principiul echilibrului împune ca utilizările (cheltuielile) unui buget local să se acopere integral
din veniturile bugetului respectiv. Acest principiu reprezintă (îndeosebi în concepţia liberală
clasică) o „cheie de boltă a finanţelor publice”, “regula de aur a gestiunii bugetare”, apreciindu-
se că deficitul bugetar este o sursă de inflaţie, generatoare de stare de insolvabilitate, deoarece se
acoperă din emisiuni monetare suplimentare sau din împrumuturi garantate de stat (Kiriţescu,
1982, pp. 63-65). Practica modernă, conferind bugetului public rolul de instrument general al
politicii financiare al administraţiei publice, acceptă întocmirea bugetelor publice (centrale) în
condiţii de deficit, care este considerat un “demaror” al activităţii economice.

Principiul solidarităţii se referă la faptul că prin politicile bugetare locale se poate realiza
ajutorarea unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi a persoanelor fizice aflate în situaţie de
extremă dificultate, prin alocarea de sume din fondul de rezervă bugetară constituit în bugetul
local.

Principiul autonomiei locale (financiare) prevede că unităţile administrativ-teritoriale au dreptul

la resurse financiare suficiente, pe care autorităţile administraţiei publice locale le pot utiliza în
exercitarea atribuţiilor lor, pe baza şi în limitele prevăzute de lege. Autorităţile administraţiei
publice locale au competenţa stabilirii nivelurilor impozitelor şi taxelor locale, în condiţiile legii.
Alocarea resurselor financiare pentru echilibrarea bugetelor locale nu trebuie să afecteze
aplicarea politicilor bugetare ale autorităţilor administraţiei publice locale în domeniul lor de
competenţă. Sumele defalcate cu destinaţie specială se utilizează de către autorităţile
administraţiei publice locale în conformitate cu prevederile legale.

Principiul proporţionalităţii face legătura directă cu descentralizarea financiară, prin faptul că

prevede ca resursele financiare ale unităţilor administrativ-teritoriale trebuie să fie proporţionale
cu responsabilităţile autorităţilor administraţiei publice locale stabilite prin lege.

Principiul consultării presupune că autorităţile administraţiei publice locale, prin structurile

asociative ale acestora, trebuie să fie consultate asupra procesului de alocare a resurselor
financiare de la bugetul de stat către bugetele locale.

Respectarea principiilor menţionate în practica financiară locală este de natură să asigure, de-a
lungul procesului bugetar, raţionalitatea administrării finanţelor publice ale colectivităţilor
locale, creându-se premisele adecvate îndeplinirii unui rol activ al acestora în dezvoltarea
economico-socială.
Page107
US 5.2 Elaborarea şi adoptarea bugetelor locale
Procesul bugetar, definit ca un ansamblu etapizat legal de activităţi şi operaţiuni integrate şi
orientate convergent, cuprinzând elaborarea proiectului de buget, adoptarea acestuia, execuţia
bugetului, încheierea şi aprobarea contului de execuţie bugetară şi controlul bugetar (Ştefura,
2010), se desfăşoară într-un cadru constituţional şi administrativ-instituţional care prezintă
particularităţi de la o ţară la alta. Indiferent însă de particularităţi şi condiţii, procesul bugetar
prezintă unele trăsături comune: este un proces de decizie, întrucât esenţa sa constă în alocarea
resurselor bugetare limitate pentru producerea/furnizarea de bunuri publice, care de regulă se
caracterizează printr-o presiune a cererii; este un proces predominant politic, deoarece deciziile
de alocare a resurselor bugetare nu sunt determinate de forţele pieţei, ci de autoritate, de cetăţeni
şi de grupuri de interese prin mecanismul reprezentativităţii şi al votului; este un proces
complex, cu multipli participanţi (autorităţi şi instituţii publice, organizaţii politice şi sindicale
etc.); este un proces ciclic, care se desfăşoară într-o ordine temporală bine precizată (Popeangă,
2002, p.116).

Calendarul procesului bugetar local reprezintă un element important în planificarea resurselor

financiare ale bugetului local pentru un exerciţiu bugetar. În România, în conformitate cu
regulile de desfăşurare a calendarului bugetar, Ministerul Finanţelor Publice transmite
Direcţiilor generale ale finanţelor publice, Consiliilor judeţene şi Consiliului General al
Municipiului Bucureşti, până la data de 1 iunie a fiecărui an, o scrisoare-cadru care reflectă
estimările economice ce vor sta la baza previzionării veniturilor şi cheltuielilor care vor fi
cuprinse în bugetul local şi poate cuprinde: creşterea economică prognozată la nivel naţional;
inflaţia (decembrie an de plan/decembrie an de bază); indicele mediu al preţurilor de consum, în
funcţie de care se determină indexarea salariilor şi a altor drepturi cu caracter social; deflator
PIB an de plan/an de bază. Faţă de această abordare, au fost conturate în literatură şi unele
rezerve (Oprea, 2011, p. 206), apreciindu-se că din perspectiva raţionalităţii unui demers de
bugetare, fie şi particularizat în cazul conlucrării specifice între palierele de guvernare,
dimensionarea cheltuielilor ar trebui să preceadă anticiparea veniturilor.

Ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale, pe baza limitelor sumelor primite de la

ordonatorii principali de credite ai bugetului de stat sau ai altor bugete (în bugetele cărora sunt
prevăzute transferuri către bugetele locale), elaborează şi depun la Direcţiile generale ale
finanţelor publice, până la data de 1 iulie a fiecărui an, proiectele bugetelor locale echilibrate şi
anexele la acestea pentru anul bugetar următor, precum şi estimările pentru următorii 3 ani,
urmând ca acestea să transmită proiectele bugetelor locale pe ansamblul judeţului şi
municipiului Bucureşti la Ministerul Finanţelor Publice, până la data de 15 iulie a fiecărui an
(Legea nr. 273 /2006, art. 38).

Această etapă din calendarul bugetar susţine înfăptuirea autonomiei locale a autorităţilor publice
în elaborarea proiectelor de buget local, prin fundamentarea veniturilor şi cheltuielilor locale. În
termen de 5 zile de la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a legii bugetului de
stat, Ministerul Finanţelor Publice transmite Direcţiilor generale ale finanţelor publice sumele
defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi transferurile consolidabile, aprobate prin
legea bugetului de stat. Direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene, respectiv a
municipiului Bucureşti, precum şi Consiliile judeţene şi Consiliul General al Municipiului
Bucureşti repartizează pe unităţi administrativ-teritoriale, în termen de 5 zile de la comunicare,
sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, precum şi transferurile consolidabile, în
vederea definitivării proiectelor bugetelor locale de către ordonatorii principali de credite. Pe
baza veniturilor proprii şi a sumelor repartizate, ordonatorii principali de credite, în termen de 15
Page108

zile de la publicarea legii bugetului de stat în Monitorul Oficial al României definitivează

proiectul bugetului local, care se publică în presa locală sau se afişează la sediul unităţii
administrativ-teritoriale.

Implicarea locuitorilor unităţii administrativ-teritoriale, care pot depune contestaţii privind

proiectul de buget în termen de 15 zile de la data publicării sau afişării acestuia, respectă, pe de o
parte, principiul transparenţei, dar mai ales constituie un element reprezentativ de concretizare a
autonomiei locale. În 5 zile de la expirarea termenului de depunere a contestaţiilor, proiectul
bugetului local, însoţit de raportul ordonatorului principal de credite şi de contestaţiile depuse de
locuitori, este supus aprobării autorităţilor deliberative, de către ordonatorii principali de credite.
Autorităţile deliberative, în termen de maximum 10 zile de la data supunerii spre aprobare a
proiectului de buget, se pronunţă asupra contestaţiilor şi adoptă proiectul bugetului local, după
ce acesta a fost votat pe capitole, subcapitole, titluri, articole, aliniate, după caz, şi pe anexe.

Proiectele de buget se aprobă de către autorităţile deliberative în termen de maximum 45 de zile

de la data publicării legii bugetului de stat în Monitorul Oficial al României. În cazul în care
autorităţile deliberative nu aprobă proiectele bugetelor locale în termenul prevăzut, Direcţiile
generale ale finanţelor publice dispun sistarea alimentării cu cote, respectiv sume defalcate din
unele venituri ale bugetului de stat şi cu transferuri consolidabile, până la aprobarea acestora de
către autorităţile deliberative. În această situaţie, din bugetele locale se pot efectua plăţi numai în
limita celorlalte venituri încasate. Remarcăm ca o inconsecvenţă legislativă, deşi justificată
parţial, că într-o asemenea situaţie există un control direct al autorităţilor centrale prin instituţii
deconcentrate asupra fondurilor transferate din bugetul de stat, în condiţiile în care cotele
defalcate din impozitul pe venit sunt sunt încadrate de lege în categoria veniturilor proprii ale
bugetului local.

Ordonatorii principali de credite au obligaţia să transmită Direcţiilor generale ale finanţelor

publice bugetele locale aprobate în termen de 5 zile, iar acestea, la rândul lor, întocmesc şi
transmit Ministerului Finanţelor Publice centralizarea, pe structura clasificaţiei bugetare, în
termen de 10 zile.

Figura nr. 5.1.: Calendarul procesului bugetar local

45 zile de la publicare BS în Monitorul Oficial

15 zile de la publicare BS în
Monitorul Oficial

15 10
DGFP 10.06 1.07 15.07 5 zile 5 zile zile zile
repar

OPC
DGFP repartizează sumele defalcate şi transferurile

definitiv
aprobare BS şi publicarea lui în Monitorul Oficial
MFP transmite DGFP scrisoare-cadru ce specifică

elaborare a proiectelor de BL, limitelele sumelor

defalcate şi a transferurilor din BS şi alte bugete

ează
contextul macroeconomic, metodologiile de

proiectul
BL,
DGFP trimite proiectele de buget la MFP

publicar
publicare în presă şi afişare la sediu

e în
presă şi
OPC definitivează proiectul BL,

afişare la
sediu
Page109
CL adoptă BL
OPC
OPC=ordonatori principali de credite
MFP=Ministerul Finanţelor Publice
DGFP=Direcţia Generală a Finanţelor Publice
BS=buget de stat
BL=buget local
CL=Consiliul local

Sursa: Cigu, 2011, p. 70

Calendarul bugetar permite distingerea momentelor principale de manifestare a autonomiei

autorităţilor publice locale în realizarea şi execuţia bugetelor proprii, precum şi rolul diferiţilor
agenţi implicaţi.

Fundamentarea proiectelor bugetelor publice locale evidenţiază gradul de autonomie

decizională pe care îl deţin autorităţile publice locale. Întocmirea lucrărilor pregătitoare privind
proiectul de buget public local prezintă aspecte diferite de la o ţară la alta a Uniunii Europene,
fiecare stat încercând să găsească soluţia optimă pentru îmbunătăţirea procesului bugetar local.
În România, întocmirea lucrărilor pregătitoare privind proiectul de buget public local poate fi
analizată la niveluri de acţiune distincte. Astfel, la primul nivel se situează instituţiile publice
conduse de ordonatorii terţiari de credite bugetare (atât cele specializate în materie bugetară, cât
şi cele din domenii de activitate diverse); agenţii economici cu dublă calitate (contribuabili şi
eventual beneficiari de fonduri publice); unităţile şi instituţiile de subordonare locală; populaţia
aflată într-o anumită situaţie socio-demografică (salariaţi, pensionari, şomeri, preşcolari, elevi,
studenţi, etc.). Autonomia la acest nivel se manifestă prin faptul că instituţiile implicate îşi
fundamentează veniturile şi cheltuielile prin balanţe financiare proprii. De asemenea, autonomia
apare şi prin prisma responsabilităţii în întocmirea de raportări statistice periodice ori comunicări
de indicatori pe baza cărora pot fi apreciate obligaţiile bugetare din anul de plan ori drepturile
băneşti de înscris în bugetele publice.

La următorul nivel de implicare în realizarea lucrărilor pregătitoare se află instituţiile publice

conduse de ordonatorii secundari de credite bugetare (faţă de care sunt subordonate cele de nivel
I), care fundamentează indicatorii prin compararea calculelor proprii cu datele transmise asupra
indicatorilor bugetari prin bugetele proprii de venituri şi cheltuieli de către instituţiile publice
subordonate, conduse de ordonatorii terţiari de credite bugetare. Astfel, autonomia şi
responsabilitatea acestor instituţii are un cadru de cuprindere mai larg şi prin prisma controlului
pe care îl realizează asupra instituţiilor subordonate, dar şi prin faptul că proiectele lor de bugete
de venituri şi cheltuieli cuprind pe lângă indicatorii financiari ai instituţiilor subordonate şi pe
cei care se referă la activitatea proprie.

La al treilea nivel, autorităţile publice locale conduse de ordonatorii principali de credite

bugetare îndeplinesc un rol mai complex, centralizând bugetul propriu şi bugetele de venituri şi
cheltuieli ale instituţiilor subordonate, comparând rezultatele cu calculele proprii şi cu
posibilităţile de încadrare în limitele de venituri şi cheltuieli transmise de Ministerul Finanţelor
Publice şi elaborând proiectele bugetelor locale echilibrate şi anexele la acestea pentru anul
bugetar următor, precum şi estimările pentru următorii 3 ani.

În alte ţări ale Uniunii Europene (CDLR, 2002, pp. 24-29) precum Belgia (în Brussels), Irlanda,
Anglia, Slovacia şi Slovenia, departamentele operaţionale ale administraţiei publice locale (de
ex. Departamentul Drumuri, Departamentul Educaţie) pregătesc estimarea bugetară pe care o
depun la Departamentul de finanţe publice locale. În alte ţări (Republica Cehă, Cipru, Grecia),
iniţiativa revine Departamentului de finanţe publice locale care colaborează cu Departamentele
Page110

operaţionale vizate în realizarea unor estimări bugetare.

Previziunile privind resursele financiare şi utilizarea lor constituie o etapă esenţială în elaborarea
bugetelor publice locale, în funcţie de nivelul proiectat al veniturilor angrenându-se o serie
întreagă de cheltuieli care stau la baza funcţionării serviciilor publice de interes local.
Dimensionarea veniturilor şi a cheltuielilor publice locale în România se realizează pornind de la
obiectivele strategice de dezvoltare şi de la priorităţile locale. Autorităţile administraţiei publice
locale elaborează proiectul de buget anual ţinând seama de programul de investiţii detaliat pe
obiective şi ani de execuţie şi de prognoza bugetului pe următorii trei ani.

Practica bugetară a făcut progrese în privinţa metodelor de fundamentare a proiectelor bugetelor

publice locale folosite, consacrând mai întâi metodele clasice şi mai apoi metodele moderne,
utilizate în programele de raţionalizare a opţiunilor bugetare de către autorităţile locale în
condiţii de autonomie decizională. Cele mai cunoscute dintre metodele clasice (Filip, 2010, pp.
299-301) sunt: metoda automată, metoda majorării sau a diminuării şi metoda evaluării directe.

Metoda automată, denumită şi „a penultimei”, poate fi considerată o metodă de determinare

globală a prevederilor bugetare locale. În aplicarea ei se porneşte de la cunoaşterea mărimii
globale a cheltuielilor realizate în penultimul an bugetar (t-1) şi se admite că, în principiu,
situaţia se va prelungi şi în anul următor (t+1). Sunt avute în vedere prin compararea celor doi
ani bugetari (t-1 şi t+1), anumite mutaţii majore în plan economic, social, legislativ care
antrenează modificări sensibile ale prevederilor bugetare.

Sintetic, dimensionarea indicatorilor bugetari prin această metodă se exprimă prin relaţia:

I t +1 = I t -1 ± DI

I t +1 = indicatori bugetari privind veniturile şi cheltuielile previzionale pentru anul următor;

I t -1 = indicatori bugetari privind veniturile şi cheltuielile efective în penultimul an;

DI = modificarea previzibilă a indicatorilor bugetari, în sensul creşterii sau reducerii volumului

înregistrat în anul t-1, sub influenţa unor factori cu acţiune specifică fiecăruia dintre cei doi ani
bugetari.

Prin prisma aplicabilităţii acestei metode, trebuie sesizat că variaţia indicatorilor bugetari sintetici
(venituri şi cheltuieli) este, într-o bună măsură, atât rezultatul modului în care s-a executat
bugetul, cât şi sub impactul contextului economic în care s-a produs această execuţie. Ca urmare,
apreciem că deşi metoda este simplă, ea prezintă caracter aproximativ şi este prea puţin realistă,
deoarece extrapolează tendinţe care sunt de cele mai multe ori depăşite de realitatea economică.
Deşi putem admite că imaginea globală furnizată de aplicarea acestei metode cu privire la
volumul veniturilor şi cheltuielilor bugetare poate fi utilă în anumite condiţii, în acest caz
principiul realităţii bugetului este nesocotit, iar execuţia bugetară va înregistra dificultăţi. Acest
dezavantaj este cu atât mai mare cu cât societatea parcurge diverse crize (sau perioade de
tranziţie), deoarece condiţiile economice, sociale şi politice existente cu doi ani în urmă nu se pot
menţine (identic) şi în anul pentru care se elaborează proiectul de buget. Într-un asemenea
context, se afirmă pe bună dreptate că metoda automată „devine total inacceptabilă în condiţiile
ciclicităţii economiei şi intensificării fenomenelor inflaţioniste” (Filip, 2010, p. 299).

La rândul său, metoda majorării (diminuării) are la bază de asemenea date privind execuţia
bugetară din anii anteriori celui pentru care se realizează proiecţia bugetară, numai că se
raportează la un interval de cinci sau mai mulţi ani consecutivi, având astfel asigurată o bază mai
Page111

realistă de pornire decât în primul caz. Aceste date sunt utilizate pentru a determina ritmul
(trendul) mediu anual de creştere sau descreştere a veniturilor sau cheltuielilor bugetare. Acest
ritm mediu identificat se aplică asupra datelor privind veniturile şi cheltuielile bugetare din
ultimul an al intervalului luat în considerare. Sintetic, dimensionarea veniturilor şi a cheltuielilor
bugetare prin această metodă se exprimă prin relaţia:

å (IR - IRt - j )
n

t - j +1
j =1
IPt +1 = IRt +
n

IPt +1 = indicatori de venituri şi cheltuieli previzionaţi pentru anul t+1;

IRt = indicatori de venituri şi cheltuieli pentru anul curent

I t -1 = indicatori de venituri şi cheltuieli realizaţi pe anul penultim.

Se poate observa că deşi aplicarea acestei metode mizează la rândul său pe „supoziţia” păstrării
tendinţei anilor anteriori, în termeni relativi ea asigură rezultate mai bune, întrucât ia în calcul un
ritm multianual. Cu toate acestea, în condiţiile deprecierii monetare sau manifestării în intervalul
luat în considerare a unor fenomene perturbatoare de substanţă, şi această metodă poate genera
rezultate nerealiste, aproximative, neputând fi tratată ca adecvată contextului şi cerinţelor
moderne de bugetare publică. Acesta reprezintă de altfel şi motivul principal pentru care s-a ajuns
la metoda evaluării directe a veniturilor şi cheltuielilor bugetare, aplicată şi în România.

Presupunând calcule directe şi diferenţiate în funcţie de elementele specifice pentru fiecare

componentă din subsistemul veniturilor şi cheltuielilor bugetare, această metodă nu mai are un
caracter global, dar necesită un volum sporit de lucrări în raport cu metodele anterior prezentate.
Pentru fiecare categorie de venit sau de cheltuială în parte, se iau în calcul indicatorii fizici şi
specifici cu ajutorul cărora se realizează calculele necesare, iar la nivelul entităţii pentru care se
face dimensionarea aceste rezultate sunt însumate la final şi înscrise ca prevederi în proiectul de
buget public. În practica bugetară, se poate constata că nivelul cheltuielilor fundamentat pe baza
acestei metode de entităţile publice depăşeşte adesea nevoia reală de resurse, determinând o
imagine eronată asupra volumului cheltuielilor publice şi îngreunând sarcina de asigurare a
resurselor financiare. Deşi are un caracter mai realist decât metodele anterioare, metoda evaluării
directe porneşte şi ea în practică de la aşa-zisa „execuţie preliminată” pentru anul bugetar în curs,
datele existente fiind corelate cu modificări anticipate în baza de impozitare, legislaţie, evoluţie
economică etc., implicând astfel posibilitatea aproximării pentru unele cazuri, care vor presupune
ulterior rectificarea bugetară. Apropierea de o cuantificare cât mai exactă ţine de utilizarea
metodelor ştiinţifice şi de capacitatea autorităţilor publice locale de a identifica corect factorii
specifici de influenţă şi mărimea lor în virtutea autonomiei de manifestare pe care o deţin,
demonstrând un grad ridicat de profesionalism în gestionarea banului public.

Principalele observaţii care pot fi formulate cu privire la dezavantajele metodelor clasice de

dimensionare a veniturilor şi cheltuielilor bugetare locale ar putea fi următoarele:

- aceste metode se bazează pe un volum limitat de informaţii;

- acurateţea rezultatelor acestor metode este limitată de imposibilitatea prevederii unor factori
care vor influenţa în viitor economia reală sau financiară a statului;

- aceste metode nu iau în calcul în mod explicit eficienţa acţiunilor care se vor realiza prin
finanţare bugetară;
Page112
- în cadrul acestor metode, viziunea asupra „gospodăriei” publice nu este una globală, lipsind
corelarea cheltuielilor la nivelul tuturor instituţiilor care concură la realizarea unui obiectiv public
din resurse bugetare.

Cu caracter global, putem aprecia că metodele de mai sus sunt aplicabile bugetelor de mijloace şi
nu bugetelor bazate pe programe sau obiective. Un caracter ştiinţific, bazat pe analiza unui volum
de date mai mare, dar şi cu rezultate mai sigure, este specific metodelor moderne de cuantificare
a componentelor bugetului, care utilizează în fundamentarea deciziilor tehnici adecvate (de tipul
analizei cost-beneficii).

Cele mai cunoscute metode moderne de dimensionare a veniturilor şi cheltuielilor bugetare sunt:
planificarea, programarea, bugetarea (PPBS - Planning, Programming, Budgeting System); baza
bugetară zero (ZBB-Zero Base Budgeting); raţionalizarea opţiunilor bugetare (RCB -
Rationalisation des Choix Budgétaires) - (Filip, Onofrei, 2001, pp. 206-208).

Indiferent de tehnica de dimensionare a cheltuielilor şi de luare a deciziei cu privire la utilizarea

pe termen scurt, pe termen mijlociu sau pe termen lung a resurselor, practicată în fiecare ţară,
metodele moderne de dimensionare a veniturilor şi cheltuielilor bugetare se bazează în primul
rând pe analiza cost-avantaje sau cost-eficacitate. Această analiză reprezintă un set de tehnici
construite în vederea asigurării unei alocări eficiente a resurselor limitate, în primul rând între
sectorul public şi sectorul privat şi, în al doilea rând, între diferitele proiecte ale sectorului public.
Ca demers orientat spre a măsura costurile şi câştigurile care s-ar degaja ca urmare a unor direcţii
alternative de acţiune, analiza cost-avantaje reprezintă un mod riguros şi practic de a alege acel
proiect care maximizează rezultatele obtenabile cu un anumit nivel al costurilor sau conduce la
obţinerea aceloraşi efecte cu costuri minime. Metoda implică evaluarea şi ierarhizarea tuturor
costurilor şi beneficiilor relevante pentru fiecare variantă de proiect, ierarhizarea acestora şi
alegerea celei optime.

Metoda PPBS este una de inspiraţie americană, aplicată iniţial în domeniul militar şi extinsă,
apoi, la nivelul bugetului federal, având la bază analiza “cost-avantaje”. Utilizarea acestei metode
presupune identificarea obiectivelor ce urmează a fi îndeplinite pe termen lung, cuantificarea (pe
baza unor calcule specifice) a costurilor si avantajelor diferitelor programe care pot fi finanţate de
la buget şi stabilirea unui clasament al acestora în raport de indicatorii de eficacitate. Metoda
permite identificarea “opţiunilor verticale”, în cadrul aceluiaşi minister (domeniu), ţinându-se
cont de specialitatea criteriilor decizionale elaborate, dar nu justifică „opţiunile orizontale” (de
exemplu, credite bugetare mai mari pentru educaţie decât pentru apărare) întrucât aceste criterii
diferă de la un minister la altul, în raport de natura cheltuielilor publice (educaţie, sănătate,
apărare etc.).

Cele trei componente ale metodei “planificare, programare, bugetizare” se concretizează astfel:

a. planificare - elaborarea obiectivului de realizat într-o perspectivă pe termen lung, în contextul

unei strategii administrative date. Această etapă presupune definirea în termeni cantitativi a
obiectivelor (acţiunilor) de realizat, cu precizarea mijloacelor tehnice utilizabile şi a eforturilor
materiale corespunzătoare;

b. programare - definirea obiectivelor anuale, conform unei tactici administrative date. Pentru
realizarea acestor obiective sunt formulate programe alternative, din care este ales cel mai
avantajos sub raportul cost–avantaje. Programarea presupune, în consecinţă, inclusiv evaluarea
costurilor şi a rezultatelor prezumate.
Page113

c. bugetizare - includerea în proiectul de buget a costurilor mai sus menţionate, ca operaţiune

realizată anual, pentru fiecare an din orizontul strategic presupus de realizarea obiectivului dorit.
Prezentată grafic, metoda P.P.B.S. apare ca un ciclu de operaţiuni care se intercondiţionează după
cum rezultă din figura de mai jos:

Figura nr. 5.2: Metoda P.P.B.S.

Sursa: adaptare după Filip, 2010, p. 303.

Partea de analiză, decizie şi programare (etapele 1, 2 şi 3) nu este în mod obligatoriu necesară

pentru fiecare an bugetar, pe când celelalte etape reprezintă în mod necesar ciclul anual al
metodei. Metoda PPBS este mult mai precisă decât metodele clasice de dimensionare analizate
anterior şi are în plus avantajul de a propune cheltuieli bugetare în contextul unor obiective
plurianuale, precum şi de a asigura suportul selecţiei unei propuneri dintr-o mulţime de variante,
uzând de metoda cost-avantaje.

Într-o analiză mai detaliată, costurile pot fi defalcate pe tipuri, categorii sau componente, cum ar
fi: costurile de capital (investiţii), costurile materiale, costurile salariale. La rândul lor, avantajele
pot fi evidenţiate prin indicatori specifici, cum sunt: elevi/studenţi şcolarizaţi, săli de clasă etc.
(pentru obiective de învăţământ), număr de unităţi spitaliceşti sau de paturi de spital, bolnavi
îngrijiţi etc. (pentru obiective de sănătate), număr de locuri de muncă create, număr de şomeri
asistaţi sau integraţi etc. (pentru obiective sociale), profitul sau valoarea actualizată netă etc.
(pentru obiective economice).

În plus, aplicarea metodei PPBS permite alegerea multicriterială, prin definirea unor criterii de
apreciere calitativă pentru efectuarea selecţiei, criterii specifice diferitelor obiective. Pentru
aceasta este însă necesar să se identifice indicatori cantitativi cât mai expresivi pentru fiecare
criteriu în parte, să se genereze o procedură de coerenţă între aceştia, iar la final să se creeze un
algoritm care să permită concentrarea impactului cumulativ al tuturor acestor indicatori. Un
asemenea algoritm, bazat pe ierarhizarea în funcţie de ponderea criteriului, aduce însă în joc
subiectivismul decidentului (prin importanţa pe care el o acordă diferitelor criterii de apreciere).
Page114

Sub aspectul documentelor întocmite, în aplicarea PPBS se utilizează (Filip, 2010, pp. 303-304):
- nomenclatorul programelor, care concentrează programe ce corespund obiectivelor de finanţat,
cu analiza asupra acestora şi a mijloacelor de folosit pentru îndeplinirea lor;

- programul fizic şi planul financiar aferent fiecărui program cuprins în nomenclator;

- analiza financiară a fiecărui obiectiv, axată pe raportul dintre costuri şi avantaje;

- programul memorandum, cu explicaţii, aprecieri şi recomandări privitoare la modul de realizare

a obiectivului, cu precizarea cheltuielilor (veniturilor) de înscris în buget.

Documentaţia menţionată se transmite organelor specializate în elaborarea bugetelor pentru a fi

prezentată autorităţilor legislative, ca anexă la proiectul de buget, supus dezbaterii şi adoptării
anuale.

Metoda PPBS prezintă şi unele inconveniente, prin faptul că la nivelul bugetului public sunt
înscrise cheltuieli pentru acţiuni diverse, susţinute în practică de instituţii diferite. Criteriile
utilizate de aceste instituţii în propunerea unei cheltuieli sunt extrem de diverse şi de aceea
metoda este bună în perimetrul unei instituţii, dar nu are relevanţă pentru a alege între două
propuneri, una făcută de o instituţie, cealaltă de o alta (de exemplu, cultură şi ordine publică).
Pentru o asemenea comparaţie, sunt necesare criterii generale, greu de formulat şi, probabil, mai
greu de cuantificat. Pentru această selecţie „orizontală” prevalează adesea opţiunile rezultând din
programele politice de guvernare, din ideologii, din conjuncturi etc.

Pe de altă parte, dacă în dimensionarea veniturilor şi cheltuielilor bugetare se porneşte de la

nivelul instituţiilor publice, trebuie ţinut cont că potrivit teoriei sistemelor, optimalitatea
subsistemelor (în cazul nostru, al fiecărei entităţi publice) nu garantează optimul sistemului
(bugetar). Pentru a asigura acest optim global, în practica bugetară se utilizează şi metoda
managementului prin obiective (MBO), care pune accentul pe identificarea finalităţilor sau
ţintelor pentru fiecare domeniu de activitate. Metoda a fost concepută în contextul unei planificări
globale pe termen suficient de bine acoperitor (cinci ani), astfel încât să permită o coordonare a
obiectivelor între ministere şi o rată de realizare cât mai ridicată. Principiile metodei MBO sunt
aplicabile în contextul elaborării bugetelor-program şi al aplicării metodei Zero Base Budgeting
(ZBB), care este înţeleasă ca o tehnică bazată pe obiective.

Baza bugetară zero (ZBB - Zero Base Budgeting) urmăreşte să prevină creşterile neraţionale ale
cheltuielilor publice, punând accentul pe reanalizarea periodică (anuală) a tuturor cheltuielilor
bugetare, inclusiv a celor privind obiective care au fost aprobate în anii anteriori şi sunt în curs
de realizare şi finanţare. Această metodă presupune fundamentarea noilor obiective, dar şi o
reverificare sub aspectele necesităţii, oportunităţii şi eficienţei a celor pentru care se continuă
finanţările începute prin bugetele anilor precedenţi, în baza studiilor privind raportul cost-
avantaje, actualizate. Această procedură semnifică faptul că în fiecare an bugetar dimensionarea
tuturor cheltuielilor publice se face ca şi cum s-ar porni de la zero. În acest scop, se elaborează
un număr mare de programe alternative care combină în diverse variante mijloacele utilizabile
pentru îndeplinirea fiecărui obiectiv. Aceste programe sunt grupate de o manieră care să permită
luarea de „decizii-pachet” bazate pe combinarea eforturilor aferente diferitelor acţiuni de
finanţat, astfel încât, pe ansamblu, raportul cost-avantaje să fie cât mai favorabil. În final, se
optează pentru varianta de program în care efectele utile posibile de obţinut, faţă de costurile
aferente asigură un raport mai avantajos, dar ţinând seama şi de restricţiile bugetare, respectiv
sumele ce pot fi alocate din bugetul public. Aplicarea acestei metode include dificultăţi în
evaluarea elementelor de efect şi cost corespunzătoare programelor alternative propuse şi
presupune ierarhizarea lor, în baza nivelului pe care îl prezintă aceste variabile, respectiv
Page115

raportul cost-rezultate, pentru a alege în final pe cel mai avantajos.

Raţionalizarea opţiunilor bugetare (RCB - Rationalisation des Choix Budgétaires) este o
metodă concepută în Franţa. Bazată, ca şi PPBS sau ZBB, pe folosirea tehnicii electronice de
analiză şi calcule previzionale, prin preluarea unui mare volum de informaţii, aplicarea ei
vizează corelarea mai bună a eforturilor şi efectelor privitoare la obiective şi acţiuni de mai mare
complexitate, care antrenează, adesea, participarea mai multor entităţi publice. Metoda include
patru faze: studiul, decizia, execuţia deciziei, controlul.

Studiul porneşte de la formularea problemei de rezolvat şi presupune definirea în termeni

cantitativi a obiectivelor ce se iau în considerare spre a fi finanţate în perspectiva unui număr de
ani bugetari. În cadrul studiului, se analizează şi activitatea instituţiilor publice, stabilind
obiectivele necesare a se realiza şi posibilităţile de conexare a lor în vederea finanţării. Totodată,
în funcţie de natura obiectivelor, se cercetează şi se identifică mijloacele necesare (cu
posibilităţile de procurare a lor) şi se elaborează soluţiile alternative pentru realizarea
obiectivelor propuse, cu variante de combinare a elementelor de cost şi de rezultate, care să
permită compararea şi alegerea celor mai avantajoase. În acest scop, se alcătuiesc programe de
realizare a obiectivelor numite „programe glisante”, pe un orizont de timp de durată mijlocie.
Corespunzător fiecărui program se determină costurile totale aferente creării şi funcţionării
fiecărui obiectiv, prin cuprinderea tuturor cheltuielilor, precum şi avantajele cuantificabile.

Programul este considerat elementul fundamental al celei de a doua faze, de luare a deciziei, iar
în baza soluţiilor alternative, reflectate prin variantele de program elaborate, comparând
costurile cu rezultatele, se optează pentru cel mai avantajos şi se ia decizia de realizare a
obiectivului. Concomitent cu luarea deciziei şi alegerea variantei optime de proiect, se întocmesc
şi bugetele de program, din care rezultă cheltuielile şi veniturile aferente programului ales pentru
realizarea fiecărui obiectiv, ce se înscriu în bugetul public anual.

Execuţia presupune aplicarea deciziei prin acţiuni adecvate îndeplinirii fiecărui obiectiv şi este
însoţită de monitorizarea îndeplinirii indicatorilor programaţi (de venituri, cheltuieli, rezultate).

Controlul vizează în mod direct aplicarea deciziilor luate şi oferă oportunitatea reconsiderărilor
acolo unde acestea se dovedesc necesare din cauza realizărilor concrete, a schimbărilor
conjuncturale, a apariţiei unor situaţii neprevăzute sau care nu puteau fi anticipate la debutul
proiectelor etc. Situaţia concretă poate conduce atât la suplimentări de resurse, cât şi la diminuări
ale acestora, în funcţie de progresele înregistrate şi de eficienţa consumurilor realizate.

Indiferent de metoda utilizată, fudamentarea indicatorilor de venituri şi de cheltuieli bugetare

locale este urmată de prezentarea proiectului de buget autorităţii deliberative, circuitul şi
calendarul aplicabil prezentând particularităţi de la un stat la altul. În ţările Uniunii Europene,
dezbaterile Consiliului local pe seama proiectului de buget sunt publice, în virtutea reglementării
transparenţei decizionale, permiţând societăţii civile să intervină pentru susţinerea propriilor
puncte de vedere sau interese. Astfel, înainte ca propunerile de buget local să fie prezentate
consiliului local spre aprobare, acestea sunt supuse dezbaterilor publice, la care participă
primarul şi/sau membrii executivului local responsabili cu finanţele, grupurile de iniţiativă sau
comitetele locale (uneori înfiinţate dedicat, pentru implicare în procesul bugetar locale) şi alţi
actori interesaţi. Observaţiile, sugestiile sau recomandările participanţilor sunt consemnate în
rapoarte sau minute, putând fi sau nu reţinute pentru modificarea proiectului de buget local. O
dezbatere a proiectului bugetului local se realizează în multe state ale Uniunii Europene şi în
cadrul unor comisii dedicate (denumirea frecvent întâlnită fiind aceea de Comisie de finanţe)
care întocmesc rapoarte proprii. Comisia de finanţe are în componenţa sa membri ai Consiliului
local şi este condusă, în general, de un consilier. În Franţa şi Danemarca calitatea de preşedinte
Page116

al Comisiei de finanţe o are Primarul. Comisia analizează bugetul local, exprimă opinii şi
pregăteşte dezbaterea lui în Consiliul local. Comisia finalizează dezbaterile cu un vot formal.
Deciziile ei constituie o opinie sau o recomandare pentru Consiliul local, acesta din urmă având
autoritatea de a adopta bugetul local.

În România, potrivit legii finanţelor publice locale, proiectul de buget se prezintă de către Primar
pentru aprobare Consiliului local în termen de 45 de zile de la data publicării Legii bugetului de
stat în Monitorul Oficial al României. Procedura de aprobare a bugetului local constă în analiza
fiecărui capitol de venituri şi cheltuieli, după care votarea pentru adoptarea bugetului local are
loc pe capitole, subcapitole, titluri, articole si alineate, dupa caz, şi anexe.

Bugetul local se adoptă prin hotărâre a Consiliului local cu votul majorităţii consilierilor în
funcţie. Legea din 2006 a operat unele diferenţieri, în sensul că hotărârile privind patrimoniul se
adoptă cu votul a două treimi din numărul total al consilierilor locali în funcţie (Lege nr.
286/2006, art. 46 (21). De asemenea, dacă bugetul local nu poate fi adoptat după două şedinţe
consecutive, care vor avea loc la un interval de cel mult 7 zile, activitatea se va desfăşura pe
baza bugetului anului precedent până la adoptarea noului buget, dar nu mai târziu de 45 de zile
de la data publicării legii bugetului de stat în Monitorul Oficial al României, Partea I.

În unele ţări ale Uniunii Europene, aprobarea proiectului de buget de către Consiliul local se
poate face după ce în prealabil a fost dezbătut în Comisiile operaţionale şi/sau în Comisia de
finanţe şi după ce proiectul de buget a fost prezentat consilierilor în şedinţă comună. În Irlanda,
de exemplu, proiectul de buget local trebuie adoptat într-o perioadă de 21 de zile de la ultima
întâlnire a Consiliului local în care s-au discutat previziunile bugetare pentru anul următor. În
Danemarca, Comisia de finanţe trebuie să predea proiectul de buget Consiliului local până la
data de 15 septembrie. Proiectul de buget este supus citirii de două ori într-un interval de trei
săptămâni, Consiliul local trebuind să adopte bugetul local până la data de 15 octombrie.

US 5.3 Execuţia bugetelor publice locale

Execuţia bugetului local poate fi definită ca etapă decisivă a procesului bugetar, care exprimă
ansamblul operaţiunilor de încasare (dezirabil, la termenele legale) a tuturor impozitelor şi
taxelor locale şi de efectuare a plăţilor pentru realizarea cheltuielilor, conform destinaţiilor
aprobate prin hotărâre a consiliilor locale. În România, responsabilitatea asupra execuţiei
bugetului local revine ordonatorilor de credite, preocuparea principală a acestora trebuind
orientată spre a asigura realizarea veniturilor la nivelul aprobat şi efectuarea cheltuielilor în
limitele şi pentru destinaţiile aprobate.

Potrivit Legii finanţelor publice locale (Legea nr. 273/2006, art. 49) execuţia bugetelor locale
trebuie să respecte următoarele principii:

- creditele bugetare aprobate sunt autorizate pe durata exerciţiului bugetar;

- cheltuielile de personal aprobate nu pot fi majorate prin virări de credite bugetare;

- virările de credite bugetare de la un capitol la alt capitol al clasificaţiei bugetare şi de la

un program la altul se aprobă de autorităţile deliberative, pe baza justificărilor corespunzătoare
ale ordonatorilor principali de credite, şi se pot efectua înainte de angajarea cheltuielilor;

- virările de credite bugetare în cadrul aceluiaşi capitol bugetar, inclusiv între programele
aceluiaşi capitol, legii bugetului de stat sau legii de rectificare, sunt în competenţa fiecărui
Page117

ordonator principal de credite, pentru bugetul propriu şi bugetele instituţiilor şi serviciilor

publice subordonate, şi se pot efectua înainte de angajarea cheltuielilor;
 - propunerile de virări de credite bugetare sunt însoţite de justificări, detalieri şi necesităţi
privind execuţia, până la finele anului bugetar, a capitolului şi subdiviziunii clasificaţiei
bugetare, precum şi a programului de la care se disponibilizează şi, respectiv, a capitolului şi
subdiviziunii clasificaţiei bugetare şi a programului la care se suplimentează prevederile
bugetare.

Alături de aceste principii, în contextul noului cadru legislativ de manifestare al finanţelor

publice locale (O.U.G. nr. 63/2010 şi O.U.G nr. 47/2012, art. 49, alin. 8-15), autorităţile
administraţiei publice locale pot să prevadă şi să aprobe vărsăminte din secţiunea de funcţionare
pentru secţiunea de dezvoltare numai dacă au asigurate integral venituri programate necesare
acoperirii cheltuielilor secţiunii de funcţionare.

În situaţia în care secţiunea de funcţionare înregistrează deficit în cursul anului, ordonatorul

principal de credite propune autorităţii deliberative rectificarea bugetului local, inclusiv prin
diminuarea sumelor reprezentând vărsăminte din secţiunea de funcţionare către secţiunea de
dezvoltare, cu condiţia ca sumele respective să nu facă obiectul unor angajamente legale. În
situaţia în care, în execuţie, se constată că sumele reprezentând vărsăminte din secţiunea de
funcţionare către secţiunea de dezvoltare sunt mai mari decât sumele aprobate prin rectificarea
bugetară locală, sumele transferate în plus se restituie de la secţiunea de dezvoltare la secţiunea
de funcţionare prin ordin de plată.

În lunile aprilie, iulie şi octombrie, pentru trimestrul expirat, şi cel târziu în decembrie, pentru
trimestrul al patrulea, ordonatorii principali de credite au obligaţia de a prezenta în şedinţă
publică, spre analiză şi aprobare de către autorităţile deliberative, execuţia bugetelor întocmite
pe cele două secţiuni, cu excepţia bugetului împrumuturilor externe şi interne, cu scopul de a
redimensiona cheltuielile în raport cu gradul de colectare a veniturilor, prin rectificare bugetară
locală, astfel încât la sfârşitul anului:

a) să nu înregistreze plăţi restante;

b) diferenţa dintre suma veniturilor încasate şi excedentul anilor anteriori utilizat pentru
finanţarea exerciţiului bugetar curent, pe de o parte, şi suma plăţilor efectuate şi a plăţilor
restante, pe de altă parte, să fie mai mare decât zero.

În lunile aprilie, iulie şi octombrie, pentru trimestrul expirat, şi cel târziu în decembrie, pentru
trimestrul al patrulea, ordonatorii principali de credite au obligaţia de a prezenta, în şedinţă
publică, spre analiză şi aprobare de către autorităţile deliberative, execuţia bugetului
împrumuturilor externe şi interne, cu scopul de a redimensiona cheltuielile, astfel încât la
sfârşitul anului:

a) să nu înregistreze plăţi restante;

b) diferenţa dintre tragerile autorizate în anul respectiv şi suma dintre plăţile efectuate şi plăţile
restante să fie mai mare decât zero.

Ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale (OUG nr. 47/2012, art 49) au obligatia
raportarii, pana cel tarziu la data de 6 a fiecarei luni, catre directiile generale ale finantelor
publice judetene, respectiv Directia Generala a Finantelor Publice a Municipiului Bucuresti a
situatiei platilor restante inregistrate la nivelul bugetului general al unitatilor/subdiviziunilor
administrativ-teritoriale, la finele lunii precedete. In situatia platilor restante se evidentiaza
distinct platile restante provenite din activitatea instituiilor publice finantate integral din venituri
Page118

proprii, din neacordarea sumelor cuvenite la care s-au angajat instituiile publice din
administratia publica centrala prin semnarea contractelor de finantare a proiectelor derulate prin
programe nationale si cele determinate de implementarea proiectelor ce beneficiaza de fonduri
exerne nerambusabile. La situatia platilor restante inregistrate la nivelul bugetului general al
unitatilor administrativ-teritoriale se anexeaza situatia platilor restante pe fiecare institutie
publica de subordonare locala, finantata integral din venituri proprii. Metodologia privind
raportarea platilor restante se aproba prin ordin al ministrului finantelor publice.

Ordonatorii de credite ai bugetelor locale ale unitatilor subdiviziunilor administrativ-teritoriale

care inregistreaza arierate au obligatia sa diminueze lunar volumul acestora cu cel putin 5%,
calculat la soldul lunii anterioare. In cazul nerespectarii prevederilor, directorii directiilor
generale ale finantelor publice judetene, respectiv Directiei Generale a Finantelor Publice a
Municipiului Bucuresti, sisteaza alimentarea atat cu cote, defalcate din impozitul pe venit, cat si
cu sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat pentru echilibrarea bugetelor locale.

La cererea ordonatorilor principali de credite prin care se angajeaza sa achite arierate si in care
se mentioneaza beneficiarii sumelor si detaliile privind plata, directorii directiilor generale ale
finantelor publice judetene, respectiv Directiei Generale a Finantelor Publice a Municipiului
Bucuresti alimenteaza conturile acestora atat cu cote defalcate din impozitul pe venit, cat si cu
sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat pentru echilibrarea bugetelor lcoale pana
la nivelul sumelor solicitate pentru plata arieratelor. In termen de doua zile lucratoare de la data
alocarii sumelor, ordonatorii principali de credite prezinta unitatilor teritoriale ale Trezoreriei
Statului documentele de plata prin care achita arieratele, potrivit celor mentionate in cerere. In
cazul in care ordonatorii de credite nu prezinta documentele de plata in termenul prevazut sau in
cazul in care acestea nu sunt intocmite potrivit destinatiei prevazute, unitatile teritoriale ale
Trezoreriei Statului au obligatia sa retraga din conturile bugetelor locale sumele aferente cotelor
defalcate din impozitul pe venit, precum si sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de
stat pentru echilibrarea bugetelor locale, care au fost alocate pe baza cererii, corespunzatoare
documentelor de plata neprezentate sau intocmite eronat. Unitatile teritoriale ale Trezoreriei
Statului au obligatia sa comunice de indata ordonatorilor principali de credite sumele care au
fost retrase si motivele pentru care au fost restrase.

Ordonatorii de credite ai institutiilor publice de subordonare locala, finantate integral din

venituri proprii, care inregistreaza arierate au obligatia sa diminueze lunar volumul acestora cu
cel putin 3%, calculat la soldul lunii anterioare pentru fiecare institutie in parte.

In cazul nerespectarii prevederilor menţionate anterior, unitatile teritoriale ale Trezoreriei

Statului au obligatia sa nu opereze plati din conturile institutiilor publice de subordonare locala,
finantate integral din venituri proprii, cu exceptia platilor pentru achitarea drepturilor salariale si
a contributiilor aferente acestora, respectiv pentru stingerea arieratelor.

La sfârşitul anului, bugetul general consolidat al unităţii administrativ-teritoriale, respectiv al

subdiviziunii acesteia, după caz, trebuie să îndeplinească următoarea condiţie: suma veniturilor
încasate, a tragerilor din împrumuturile contractate şi a sumelor utilizate din excedentele
bugetelor locale, pe de o parte, să fie mai mare decât suma plăţilor efectuate şi a plăţilor restante,
pe de altă parte.

Curtea de Conturi, potrivit prevederilor art. 21 şi 22 din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi
funcţionarea Curţii de Conturi, republicată, efectuează audit la unităţile/subdiviziunile
administrativ-teritoriale pentru verificarea respectării prevederilor menţionate anterior.

Execuţia bugetului la partea de cheltuieli, în limita sumelor aprobate ce se pun la dispoziţia

beneficiarilor de alocaţii (credite) bugetare, presupune la rândul său, o procedură specifică, cu
Page119

operaţiuni corespunzătoare a patru faze: angajarea cheltuielilor publice locale, lichidarea

cheltuielilor publice locale, ordonanţarea cheltuielilor publice locale şi plata serviciilor publice
locale.

Angajarea cheltuielilor publice locale este considerată cea mai importantă etapă, întrucât în
cadrul ei se determină volumul de resurse care va fi angajat pentru finanţare cheltuielilor.
Angajarea cheltuielilor publice locale se concretizează printr-un act (contract, comandă, decizie)
în baza căruia o entitate publică îşi asumă obligaţia de a plăti o sumă de bani către o altă
persoană juridică sau fizică, în condiţiile prevăzute de lege. Ea poate avea loc ca rezultat al unei
decizii proprii, luate în mod autonom şi exprimată prin întocmirea unui act de voinţă (contract)
între instituţia respectivă şi beneficiarul sumei, în care se prevăd drepturi şi obligaţii reciproce
sau poate decurge din norme sau acte legale, emise de organe ale puterii şi administraţiei de stat
şi executate de instituţiile publice implicate în realizarea acţiunilor la care se referă normele sau
actele respective (Filip, 2010, p. 311). Regula principală de angajare a unei cheltuieli este aceea
că nici o cheltuială nu se va angaja peste limita creditelor bugetare aprobate.

Lichidarea cheltuielilor publice locale este faza execuţiei bugetare în cadrul căreia se constată
existenţa faptică a livrărilor de bunuri sau prestărilor de servicii şi se determină nivelul obligaţiei
băneşti faţă de furnizorul de bunuri sau servicii. Dublul rol al lichidării cheltuielilor publice, de
constatare a existenţei faptice şi a obligaţiei faţă de furnizor, a dezvoltat un sistem de documente
justificative care îmbracă diferite forme, de la procesul verbal de recepţie şi punere în funcţiune
a mijlocului fix, nota de recepţie şi constatare de diferenţe la fişa de prezenţă. Obligaţiile băneşti
faţă de furnizori au dezvoltat, de asemenea, un sistem distinct de documente justificative care
îmbracă diverse forme, de la facturi fiscale cunoscute în organizarea evidenţei financiar-
contabile, până la situaţiile de plăţi pentru lucrările de reparaţii.

Ordonanţarea cheltuielilor publice locale constă în emiterea unui document prin care se va
efectua plata unei sume de bani pentru livrarea de bunuri sau prestarea de servicii. În cadrul
acestei etape este important faptul că se exercită controlul financiar preventiv pentru verificarea
legalităţii şi regularităţii operaţiunilor efectuate pe seama fondurilor publice.

Plata serviciilor publice locale este ultima etapă a execuţiei cheltuielilor şi constă în stingerea
obligaţiilor faţă de terţi prin operarea viramentelor din contul de disponibilităţi al bugetului
local. Caracteristică acestei etape este exercitarea controlului financiar preventiv asupra
operaţiunilor de plăţi al cărui scop este: verificarea încadrării cheltuielilor în limita creditelor
bugetare aprobate şi deschise; respectarea utilizării creditelor bugetare potrivit destinaţiei
aprobate; respectarea dispoziţiilor legale prin care se autorizează efectuarea cheltuielilor
(Normele metodologice nr. 5318/1992, Punctul 3.4.)

Execuţia veniturilor publice locale reprezintă o parte importantă a execuţiei bugetare, întrucât în
acest context se asigură lichidităţile necesare finanţării cheltuielilor publice locale aprobate.
Desfăsurarea execuţiei veniturilor publice locale presupune patru faze distincte: aşezarea
impozitelor, lichidarea, emiterea titlului de percepere a impozitului şi perceperea efectivă a
sumelor.

Aşezarea impozitelor constă în evaluarea mărimii materiei impozabile, în cadrul căreia se

constată obiectul impunerii şi materia impozabilă, folosind metodele de evaluare indirecte (pe
bază de indicii exterioare, forfetară sau administrativă) sau directe (pe baza declaraţiei
contribuabilului sau pe baza declaraţiei terţului plătitor) anterior detaliate.

Lichidarea impozitelor se concretizează în determinarea sumelor de încasat la diferite termene

de plată, prin aplicarea cotelor procentuale legale la materia impozabilă sau prin sume fixe,
Page120

obligaţia fiscală determinată fiind înscrisă în poziţia deschisă contribuabilui în registrul rol.
Emiterea titlului de percepere a impozitului constă în emiterea unui act juridic prin care
autorităţile locale sunt autorizate să perceapă impozitul sub forma venitului public local în
contul bugetului. Documentele utilizate de aparatul fiscal în lichidarea impozitelor şi emiterea
titlurilor de percepere sunt diverse, de la declaraţia pentru stabilirea impozitului şi taxei pe
clădiri, declaraţia pentru stabilirea impozitului pe mijloacele de transport, până la procesul
verbal de stabilire-înştiinţare de plată, acestea asigurând transpunerea primelor două etape ale
execuţiei veniturilor publice în creanţe fiscale, pentru ca procedura de încasare a veniturilor să
urmeze cursul firesc sau al procedurilor de executare silită. Documentele emise au un rol
hotărâtor în încasarea creanţelor fiscale întrucât constituie, în condiţiile legii, titluri executorii.

Perceperea efectivă a veniturilor locale constă în încasarea la termenele legale şi în cuantumul

stabilit la lichidare a impozitelor şi taxelor cuvenite bugetului local, prin virarea din proprie
iniţiativă a contribuţiilor datorate de persoanele fizice sau juridice, plata în numerar, încasarea
prin agenţi fiscali etc.

Modernizarea execuţiei bugetare impune utilizarea tehnologiilor informatice, în acest sens în

România fiind creat Sistemul Electronic Naţional ca sistem informatic de utilitate publică. În
anul 2008 s-a creat "Ghişeul virtual de plăţi"6, reprezintând sistemul informatic de utilitate
publică, parte a sistemului e-guvernare, prin intermediul căruia persoanele fizice şi juridice pot
efectua plăţi electronice cu cardul către autorităţile administraţiei publice centrale şi locale din
România. Derularea fluxurilor bugetare locale de încasări şi plăţi într-un cadru organizatoric
adecvat operaţiunilor respective, fie prin viramente între conturi deschise la instituţii financiare
bancare, fie în numerar, constituie o componentă a activităţii bugetare foarte importantă din
punct de vedere al autonomiei locale. Astfel, în practică, cel mai des întâlnite sisteme pentru
derularea fluxurilor de încasări şi plăţi sunt execuţia de casă prin sistemul trezoreriei, sistemul
bancar sau aplicarea lor mixtă.

Sistemul trezoreriei este cel mai frecvent întâlnit în practica bugetelor locale, trezoreria
reprezentând instituţia financiară prin care sectorul public efectuează operaţiuni de încasări şi
plăţi asupra cărora Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor publice,
exercită controlul financiar preventiv, îndeplinind următoarele atribuţii (Normele metodologice
nr. 5318/1992): de casier al sectorului public; de asigurare a execuţiei sistemului de bugete; de
exercitare operativă a controlului financiar preventiv; de efectuare a operaţiunilor de decontare
în contul instituţiilor publice; de gestionare a datoriei publice; de asigurare a funcţionării
corespunzătoare a sistemului informaţional contabil pentru raportarea execuţiei sistemului de
bugete. Trezoreria Statului oferă comunităţilor locale contul de execuţie în care pe capitole,
subcapitole şi titluri sunt evidenţiate operaţiunile de încasări şi plăţi ale acestora. Execuţia de
casă a bugetelor locale prin sistemul trezoreriei prezintă în primul rând avantajele disponibilităţii
rapide a informaţiilor privind execuţia şi garantării disponibilităţilor existente în cont de către
stat, dar şi dezavantajul lipsei dobânzii la disponibilităţile păstrate în cont sau al impozibilitătii
utilizării lor pentru acordarea de împrumuturi.

Sistemul bancar presupune că funcţia de casier al statului nu mai este exercitată de un agent
public dedicat (cum este Trezoreria), ci de bănci, sistemul fiind principial mai puţin avantajos.

Execuţia de casă a bugetelor locale (Lege nr. 273/2006, art. 59) în România se efectuează prin
unităţile teritoriale ale Trezoreriei Statului, evidenţiindu-se în conturi distincte:

a) veniturile bugetare încasate pe structura clasificaţiei bugetare;

Page121

6
Portalul este diponibil la adresa de internet http://www.ghiseul.ro.
b) efectuarea plăţilor dispuse de persoanele autorizate ale instituţiilor publice, în limita creditelor
bugetare şi a destinaţiilor aprobate potrivit dispoziţiilor legale;

c) efectuarea operaţiunilor de încasări şi plăţi privind datoria publică internă şi externă, rezultată
din împrumuturi contractate sau garantate de stat, precum şi cele contractate sau garantate de
autorităţile administraţiei publice locale, inclusiv a celor privind rambursarea ratelor la scadenţă
şi plata dobânzilor, comisioanelor şi altor costuri aferente;

d) efectuarea altor operaţiuni financiare în contul autorităţilor administraţiei publice locale;

e) păstrarea disponibilităţilor reprezentând fonduri externe nerambursabile sau contravaloarea în

lei a acestora, primite pe bază de acorduri şi înţelegeri guvernamentale şi de la organisme
internaţionale, şi utilizarea acestora potrivit bugetelor aprobate.

În execuţie, alocarea sumelor defalcate din unele venituri ale bugetului de stat se efectuează
lunar de către direcţiile generale ale finanţelor publice, pe baza fundamentărilor prezentate de
ordonatorii principali de credite.

Pe parcursul execuţiei bugetare, din diferite motive, se poate dovedi necesară reconsiderarea
indicatorilor de venituri şi/sau cheltuieli bugetare, operaţiune cunoscută sub denumirea de
rectificare bugetară, care principial ar trebui exclusă în condiţiile unei fundamentări judicioase a
bugetelor publice şi menţinerii condiţiilor socio-economice previzionate.

Reglementarea legală a rectificării bugetare apare în toate ţările Uniunii Europene în legea
finanţelor publice locale sau în cea a guvernării locale, practicarea sa fiind condiţionată de
aprobarea Consiliului local. În Franţa, procedura de urmat depinde de întinderea rectificării, o
modificare în interiorul aceluiaşi capitol putând fi efectuată de către Primar, dar transferul de la
un capitol la altul va trebui aprobat de Consiliul local.

Încheierea execuţiei bugetare şi aprobarea contului de execuţie bugetară (CDLR, 2002, pp. 32-
34) diferă în funcţie de sistemul de execuţie adoptat. De exemplu, în Danemarca, veniturile
neîncasate şi cheltuielile neefectuate până la sfârşitul anului sunt executate în contul bugetului
pe anul respectiv până la sfârşitul lunii februarie; pe când în cazul României (Lege nr. 273/2006,
art. 60), orice venit neîncasat şi orice cheltuială angajată, lichidată şi ordonanţată în cadrul
prevederilor bugetare şi neplătită până la data de 31 decembrie se va încasa sau se va plăti, după
caz, în contul bugetului pe anul următor.

Din perspectiva responsabilităţilor în cadrul acestei etape, contul anual de execuţie bugetară este
pregătit în Danemarca de către Comisia de finanţe, pe când în România, ordonatorii principali de
credite întocmesc şi prezintă spre aprobare autorităţilor deliberative, până la data de 31 mai a
anului următor, conturile anuale de execuţie a bugetelor locale, pe structura: venituri (prevederi
bugetare iniţiale; prevederi bugetare definitive; încasări realizate) şi cheltuieli (credite bugetare
iniţiale; credite bugetare definitive; plăţi efectuate) (Lege nr. 273/2006, art. 57).

Aprobarea contului anual de execuţie bugetară se realizează de către autoritatea deliberativă,

respectiv Consiliul local, corelat cu controlul ulterior al organismelor de control financiar extern
(de tipul Curţii de Conturi).

Execuţia bugetară la nivelul autorităţilor administraţiei publice locale necesită, în general, să fie
îmbunătăţită în două direcţii principale:
Page122

- optimizarea activităţii autorităţilor administraţiei publice locale în faza de elaborare a

bugetului local, întrucât o supraestimare a veniturilor duce la o fundamentare slabă a
 bugetului şi implicit la o execuţie bugetară slabă. Astfel se explică faptul că la începutul
anului, pe baza unor resurse supradimensionate ca urmare, fie a unor anticipări nerealiste
a veniturilor proprii, fie a unor posibile alocări din partea administraţiei centrale, se
angajează cheltuieli pe baza unor resurse potenţiale şi nu certe care produc
disfuncţionalităţi în angajarea cheltuielilor şi efectuarea plăţilor din cauza lipsei surselor
de finanţare;

- întărirea controlului cheltuielilor şi crearea condiţiilor pentru creşterea eficienţei utilizării

fondurilor publice în finanţarea cheltuielilor publice. Astfel se impune crearea unui
sistem suplu şi transparent de repartizare şi alocare a resurselor financiare pe destinaţii,
de monitorizare şi evaluare a funcţionării aparatului administrativ şi serviciilor publice
de interes local, precum şi de măsurare a performanţei şi a calităţii furnizării serviciilor
publice.

În cadrul acestor direcţii principale, îmbunătăţirea execuţiei bugetelor locale s-ar putea realiza
prin promovarea unei activităţi financiare eficiente prin următoarele: întocmirea unui tablou de
bord (bilunar) care să permită factorilor de decizie (primari, preşedinţi de Consilii Judeţene,
directori economici, şefi servicii etc.) să urmărească evoluţia încasărilor şi plăţilor, să ia decizii
prompte şi să întrevadă evenimentele în perspectivă; organizarea unui program coerent şi
eficient de urmărire a încasării veniturilor bugetare; asigurarea unui control strâns şi riguros al
cheltuielilor pentru a se evita cheltuielile inoportune şi ineficiente asigurând autorităţile locale că
resursele financiare sunt utilizate corect şi legal; elaborarea unui set de indicatori financiari
specifici primăriei care să fie analizaţi şi interpretaţi lunar; dimensionarea corectă a personalului
necesar în cadrul aparatului propriu al Consiliului local şi a Consiliului Judeţean; funcţionarii
publici trebuie să-şi îndeplinească sarcinile de serviciu cu respectarea strictă a legislaţiei şi să
dezvolte cultul legalităţii.

US 5.4. Reflectarea reglementării procesului bugetar în echilibrarea

veniturilor şi cheltuielilor locale
Echilibrul bugetar, în general, nu se poate rezuma la o simplă egalizare a veniturilor cu
cheltuielile, el fiind rezultatul acţiunii unui complex de factori ce stau la baza constituirii şi
utilizării resurselor băneşti, realizându-se în condiţiile economice şi sociale concrete ale
momentului. Echilibrarea bugetelor locale se află în strânsă legătură cu descentralizarea,
întrucât „fără o descentralizare ce presupune asigurarea unor sisteme de echilibrare a bugetelor
locale, pot fi generate inegalităţi care ar determina, în scurt timp, ca intervenţia autorităţilor
centrale să reprezinte soluţia cea mai eficientă pentru sectorul public” (Comitetul pentru
democraţie locală şi regională - CDLR, No. 65, p. 52).

În România, echilibrul bugetar este stipulat în lege ca fiind „egalitatea dintre veniturile bugetare
programate şi cheltuielile bugetare de efectuat în cadrul unui exerciţiu bugetar. În cazul în care
veniturile programate ale secţiunii de dezvoltare sunt mai mici decât cheltuielile bugetare
prevăzute ale acesteia, echilibrul bugetar se poate asigura utilizând ca sursă de finanţare
excedentul anilor precedenţi” (O.U.G. nr. 63/2010, art. 2, pct. 26).

În vederea echilibrării bugetelor locale ale unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi pentru

finanţare cheltuielilor publice din bugetele locale ca urmare a descentralizării unor acţiuni, prin
legea bugetului de stat se aprobă sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat pentru
Page123

echilibrarea bugetelor locale (Legea nr. 273 /2006, art. 33 (2)), după următoarea formulă:
a) capacitatea financiară determinată pe baza impozitului pe venit încasat pe locuitor, în
proporţie de 70%, potrivit următoarei formule de calcul:

Ivm.tj Nr.loc. j
*
Ivm. j Nr.loc.tj
Sr . j = n * Sr .tj
é Ivm.tj Nr.loc. j. ù
å ê
j =1 ë Ivm. j
*
Nr.loc.tj úû

unde:Sr.j - sume defalcate repartizate judeţului;Sr.tj - sume defalcate de repartizat pe total

judeţe;Ivm.j - impozitul pe venit mediu pe locuitor încasat pe judeţ în anul anterior anului de
calcul;Ivm.tj - impozitul pe venit mediu pe locuitor încasat pe total judeţe în anul anterior anului
de calcul;Nr.loc.j - numărul locuitorilor din judeţ;Nr.loc.tj - suma locuitorilor judeţelor;

b) suprafaţa judeţului în proporţie de 30%. Sumele defalcate cu destinaţie specială se

repartizează conform legii.

Din sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat pentru echilibrarea bugetelor locale,
aprobate anual prin legea bugetului de stat, şi din cota de 18,5% într-un cont distinct, deschis pe
seama direcţiei generale a finanţelor publice judeţene la trezoreria municipiului reşedinţă de
judeţ, pentru echilibrarea bugetelor locale ale comunelor, ale oraşelor şi ale municipiilor, precum
şi a bugetului local al judeţului, o cotă de 27% se alocă bugetului propriu al judeţului, iar
diferenţa se repartizează pentru bugetele locale ale comunelor, oraşelor şi municipiilor, astfel:

a) 80% din sumă se repartizează în două etape, prin decizie a directorului direcţiei generale a
finanţelor publice judeţene, în funcţie de următoarele criterii: populaţie, suprafaţa din
intravilanul unităţii administrativ-teritoriale şi capacitatea financiară a unităţii administrativ-
teritoriale

b) 20% din suma se repartizeaza, prin hotarare a consiliului judetean, pentru achitarea arieratelor
provenite din neplata cheltuielilor de functionare si/sau de capital, in ordinea cronologica a
vechimii arieratelor, pentru sustinerea programelor de dezvoltare locala si pentru sustinerea
proiectelor de infrastructura care necesita cofinantare locala. Hotararea consiliului judetean se
comunica directorului directiei generale a finantelor publice judetene, institutiei prefectului si
consiliilor locale din judet."

Pentru repartizarea sumelor defalcate din unele venituri ale bugetului de stat pentru echilibrarea
bugetelor locale, direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene procedează astfel:

a) calculează indicatorii "impozitul pe venit mediu pe locuitor/pe unitatea administrativ-

teritorială" şi, respectiv, "impozitul pe venit mediu pe locuitor/pe ansamblul judeţului", după
următoarele formule:

Ivm.l = Iv.l/Nr. loc.l

Ivm.j = Iv.j/Nr. loc.j

unde: Ivm.l - impozitul pe venit mediu pe locuitor, încasat pe unitatea administrativ-teritorială în

anul anterior anului de calcul; Iv.l - impozitul pe venit încasat pe unitatea administrativ-
teritorială în anul anterior anului de calcul; Nr.loc.l - numărul locuitorilor din unitatea
administrativ-teritorială; Ivm.j - impozitul pe venit mediu pe locuitor, încasat pe ansamblul
Page124

judeţului în anul anterior anului de calcul; Iv. j - impozitul pe venit încasat pe ansamblul
judeţului în anul anterior anului de calcul, obţinut prin însumarea impozitului pe venit încasat pe
fiecare unitate administrativ-teritorială a judeţului ;Nr.loc.j - numărul locuitorilor din judeţ;

Calculele rezultate se transmit, până la data de 31 mai a fiecărui an, Ministerului Administraţiei
şi Internelor. În prima etapă se repartizează sumele calculate numai către unităţile administrativ-
teritoriale al căror impozit pe venit mediu pe locuitor, încasat pe unitatea administrativ-
teritorială în anul anterior anului de calcul, este mai mic decât impozitul pe venit mediu pe
locuitor, încasat pe ansamblul judeţului în anul anterior anului de calcul, pe baza următoarelor
criterii:

-ponderea populaţiei unităţilor administrativ-teritoriale care participă la această etapă în totalul

populaţiei acestora, în proporţie de 75%;

-ponderea suprafeţei din intravilanul unităţilor administrativ-teritoriale care participă la această

etapă în totalul suprafeţei din intravilanul acestora, în proporţie de 25%.

Sumele repartizate în prima etapă unităţilor administrativ-teritoriale sunt limitate, astfel încât
media rezultată pe locuitor, calculată conform formulei de mai jos, să fie mai mică sau egală cu
impozitul pe venit mediu pe locuitor, încasat pe ansamblul judeţului în anul anterior anului de
calcul:

Mloc.el = [Iv.l + Sr.el]/Nr.loc.l,

unde: Mloc.el - media rezultată pe locuitor la nivelul unităţii administrativ-teritoriale, în urma

repartizării în prima etapă; Iv.l - impozitul pe venit încasat pe unitatea administrativ-teritorială în
anul anterior anului de calcul; Sr.el - sume repartizate pe unităţi administrativ-teritoriale în prima
etapă; Nr.loc.l - numărul locuitorilor din unitatea administrativ-teritorială.

Sumele rămase nerepartizate în prima etapă se repartizează la toate unităţile administrativ-

teritoriale din judeţ, în funcţie de capacitatea financiară a acestora, determinată pe baza
impozitului pe venit încasat pe locuitor în anul anterior anului de calcul, folosindu-se următoarea
formulă:

Ivm. j Nr.loc.l
*
Ivm.l Nr.loc. j
Sr .e2 = n * Sr . j.e2
é Ivm. j Nr.loc.l. ù
å ê
l =1 ë Ivm.l
*
Nr.loc. j úû

unde: Sr.e2 - sume repartizate unităţii administrativ-teritoriale în etapa a doua; Sr.j.e2 - sume de
repartizat tuturor unităţilor administrativ-teritoriale din judeţ în etapa a doua; Ivm.l - impozitul
pe venit mediu pe locuitor, încasat pe unitatea administrativ-teritorială în anul anterior anului de
calcul; Ivm.j - impozitul pe venit mediu pe locuitor, încasat pe ansamblul judeţului în anul
anterior anului de calcul; Nr.loc.l - numărul locuitorilor din unitatea administrativ-teritorială;
Nr.loc.j - numărul locuitorilor din judeţ;

Sumele stabilite pe fiecare unitate administrativ-teritorială în parte în urma derulării celor două
etape de echilibrare, precum şi pe judeţ şi municipiul Bucureşti vor fi diminuate cu gradul de
necolectare, prin înmulţirea cu coeficientul subunitar, calculat ca raport între suma impozitelor şi
taxelor locale, chiriilor şi redevenţelor încasate în anul financiar anterior încheiat şi suma
impozitelor şi taxelor locale, chiriilor şi redevenţelor de încasat în anul financiar anterior
Page125

încheiat. La calculul gradului de necolectare nu se iau în considerare creanţele fiscale aflate în

litigiu.
Pentru municipiul Bucureşti, din cota de 7% se alocă o cotă de 25% pentru bugetul local al
municipiului Bucureşti, iar diferenţa se repartizează pentru bugetele locale ale sectoarelor
municipiului Bucureşti, astfel:

a) 85% din sumă se repartizează prin decizie a directorului Direcţiei Generale a Finanţelor
Publice a Municipiului Bucureşti,

b) 15% din suma, precum si sumele retinute se repartizeaza prin hotarare a Consiliului General
al Municipiului Bucuresti pentru achitarea arieratelor provenite din neplata cheltuielilor de
functionare si/sau de capital, in ordinea cronologica a vechimii arieratelor, penru sustinerea
programelor de dezvoltare locala si pentru sustinerea proiectelor de infrastructura care necesita
cofinantare locala. Hotararea Consiliului General al Municipiului Bucuresti se comunica
directorului Directiei Generale a Finantelor Publice a Municipiului Bucuresti, Institutiei
Prefectului Municipiului Bucuresti si consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucuresti." .

Numărul locuitorilor în toate comunele este cel comunicat de direcţiile judeţene de statistică la
data de 31 decembrie a anului anterior anului de calcul.

În calitate de venit propriu la bugetul local, din impozitul pe venit (O.U.G. nr. 47/2012, art. 32)
încasat la bugetul de stat la nivelul fiecărei unităţi administrativ-teritoriale in luna anterioara, cu
exceptia impozitului pe veniturile din pensii, se aloca lunar, pana cel tarziu la data de 8 ale alunii
in curs, o cota de: 41,75% la bugetele locale ale comunelor, oraşelor şi municipiilor pe al căror
teritoriu îşi desfăşoară activitatea plătitorii de impozit pe venit; 11,25% la bugetul local al
judeţului; 18,5% într-un cont distinct, deschis pe seama direcţiei generale a finanţelor publice
judeţene la trezoreria municipiului reşedinţă de judeţ, pentru echilibrarea bugetelor locale ale
comunelor, ale oraşelor şi ale municipiilor, precum şi a bugetului local al judeţului.

În execuţie, cota de 18,5% se alocă de către direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene
pentru echilibrarea bugetelor locale ale comunelor, ale oraşelor şi ale municipiilor, precum şi a
bugetului local al judeţului, proporţional cu sumele repartizate şi aprobate în acest scop în
bugetele respective. Pentru municipiul Bucureşti cota de 71,5% din impozitul pe venit, cu
excepţia impozitului pe veniturile din pensii, se repartizează astfel: 20% la bugetele locale ale
sectoarelor municipiului Bucureşti; 44,5% la bugetul local al municipiului Bucureşti; 7% într-un
cont distinct, deschis pe seama Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti
la Trezoreria Municipiului Bucureşti, pentru echilibrarea bugetelor locale ale sectoarelor,
precum şi a bugetului local al municipiului Bucureşti.

În execuţie, cota de 7% se alocă de către Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului

Bucureşti pentru echilibrarea bugetelor locale ale sectoarelor, precum şi a bugetului local al
municipiului Bucureşti, proporţional cu sumele repartizate şi aprobate în bugetele respective.

În situaţii deosebite, prin legea bugetului de stat, cotele defalcate din impozitul pe venit pot fi
majorate.

Operaţiunile de virare la bugetele locale a cotelor cuvenite din impozitul pe venit se efectuează
de Ministerul Finanţelor Publice, prin direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene,
respectiv a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti.

Orice persoană subiect al unui raport juridic fiscal, inclusiv operatorul economic, instituţia
publică şi instituţia publică locală, care are organizată o entitate, cu sau fără personalitate
juridică, la altă adresă decât sediul social al subiectului respectiv, cu minimum 5 persoane care
Page126

realizează venituri din salarii, are obligaţia să solicite înregistrarea fiscală a entităţii respective,
ca plătitoare de salarii şi de venituri asimilate salariilor, la organul fiscal din subordinea Agenţiei
Naţionale de Administrare Fiscală în a cărui rază teritorială se află adresa unde se desfăşoară
efectiv activitatea acelei entităţi. Solicitarea se face în termen de 30 de zile de la data înfiinţării,
pentru entităţile nou-înfiinţate. Organul fiscal are obligaţia ca, în termen de 5 zile de la
înregistrarea fiscală, să transmită o copie de pe certificatul de înregistrare fiscală primarului
unităţii administrativ-teritoriale/sectorului municipiului Bucureşti în a cărei/cărui rază teritorială
îşi desfăşoară efectiv activitatea entitatea respectivă. Plătitorii de salarii şi de venituri asimilate
salariilor au obligaţia să organizeze şi să conducă contabilitatea astfel încât aceasta să reflecte
impozitul aferent veniturilor fiecărei luni, calculat, reţinut şi virat, pe fiecare entitate care intră
sub incidenţa prezentului alineat.

Primarul, prin compartimentele de specialitate, poate verifica corecta înregistrare fiscală a

contribuabililor la organul fiscal teritorial atât a sediului social principal, cât şi a sediului
secundar. Primarul are obligaţia să sesizeze orice nereguli constatate organului fiscal teritorial al
Ministerului Finanţelor Publice.

În cazul ţării noastre, aceste criterii stabilite de legea finanţelor publice locale pentru repartizarea
sumelor defalcate din unele venituri ale bugetului de stat pentru echilibrarea bugetelor locale
pot constitui subiect de analiză în vederea perfecţionării formulei de echilibrare financiară. În
calitate de principiu general valabil al realizării unui sistem de echilibrare, alocarea pe bază de
formulă creşte calitatea echilibrării.

Incidenţa sistemului de echilibrare a bugetelor locale asupra autonomiei locale poate fi analizată
prin prisma ponderii în bugetul de stat a sumelor şi cotelor defalcate din unele venituri pentru
echilibrarea bugetelor locale, calculată pe baza relaţiei:

Psce =
å SCE BS
* 100
V BS

unde: Psce=ponderea sumelor şi cotelor defalcate din unele venituri pentru echilibrarea bugetelor
locale în bugetul de stat, SCEBS= sume şi cote defalcalte din unele venituri pentru echilibrarea
bugetelor locale cuprinse în bugetul de stat, VBS=total venituri ale bugetului de stat.

Un alt indicator care poate fi luat în considerare în vederea aprecierii autonomiei locale este
ponderea transferurilor din bugetul de stat în produsul intern brut, calculat pe baza relaţiei:

BS Transferuri
PBSTransferuri = *100
PIB

Din punct de vedere al autonomiei locale, aplicarea sistemului de echilibrare a bugetelor locale
ridică problema gradului de dependenţă financiară al autorităţilor locale, prin prisma greutăţii
transferurilor de la bugetul central în acoperirea cheltuielilor locale:

TransferuridinBS
Gdf = 1 -
TotalCheltuieliAPL

O valoare a acestui indicator apropiată de 1 indică o autonomie financiară ridicată, iar una
îndepărtată reflectă o autonomie financiară redusă.

Teste de autoevaluare
1. Principiul unităţii monetare presupune:
Page127

xa. ca toate operaţiunile bugetare să se exprime în monedă naţională

b. că veniturile şi cheltuielile bugetare locale se înscriu într-un singur document, pentru a se
asigura premise controlului şi utilizării eficiente a fondurilor publice locale
c. ca toate operaţiunile bugetare să se exprime într-o singură monedă, respectiv valută

2. Principalele observaţii care pot fi formulate cu privire la dezavantajele metodelor clasice de

dimensionare a veniturilor şi cheltuielilor bugetare locale ar putea fi următoarele:
a. aceste metode se bazează pe un volum prea mare de informaţii;
xb. acurateţea rezultatelor acestor metode este limitată de imposibilitatea prevederii unor factori
care vor influenţa în viitor economia reală sau financiară a statului;
c. aceste metode iau în calcul în mod explicit eficienţa acţiunilor care se vor realiza prin finanţare
bugetară;
xd. în cadrul acestor metode, viziunea asupra „gospodăriei” publice nu este una globală, lipsind
corelarea cheltuielilor la nivelul tuturor instituţiilor care concură la realizarea unui obiectiv
public din resurse bugetare.

3. În calitate de venit propriu la bugetul local, din impozitul pe venit încasat la bugetul de stat la
nivelul fiecărei unităţi administrativ-teritoriale, cu exceptia impozitului pe veniturile din pensii,
se aloca lunar o cota de:
xa. 41,75% la bugetele locale ale comunelor, oraşelor şi municipiilor pe al căror teritoriu îşi
desfăşoară activitatea plătitorii de impozit pe venit;
b. 11,75% la bugetul local al judeţului;
xc. 18,5% într-un cont distinct, deschis pe seama direcţiei generale a finanţelor publice judeţene
la trezoreria municipiului reşedinţă de judeţ, pentru echilibrarea bugetelor locale ale comunelor,
ale oraşelor şi ale municipiilor, precum şi a bugetului local al judeţului;

Page128
Reglementări privind criza
US6
financiară și insolvența
unităților administrativ-
teritoriale
Structura unităţii de studiu:

US 6.1 Criza financiară şi managementul acesteia la nivel local

US 6.2 Insolvenţa unităţilor administrativ-teritoriale şi planul de redresare

Obiective specifice:

- să definească criza financiară,

- să reţină elementele principale ale planului de redresare financiara,
- să definească insolvenţa,
- să reţină condiţiile generării insolvenţei.

Termeni cheie: Finanţe locale, buget local, instituţii publice, criza financiară, insolvenţă

Ritmul de lucru: unitatea de studiu se dezvoltă pe 2 subunităţi de studiu. Timpul de

lucru estimat este de 2 ore in medie pentru studiul individual.

Rezumat:
Unitatea de studiu 6 intitulată „ Reglementări privind criza financiară și insolvența unităților
administrativ-teritoriale” tratează conceptul de criză financiară şi insolvenţă la nivelul unităţilor
administrativ-teritoriale prin prisma instituţiilor publice şi a instituţiilor de administraţie publică.
Această unitate de studiu este tratată de autor din punct de vedere juridic, pe linia legislaţiei
adoptate la nivelul României.
Page129
U.S. 6.1 Criza financiară şi managementul acesteia la nivel local

Legislaţia din România a reglementat criza financiară a unităţilor administrativ-teritoriale odată

cu implementarea procesului de descentralizare accentuat din ultimii ani, anticipând
eventualitatea unor asemenea situaţii în condiţiile autonomiei gestionării bugetului local şi pe
fondul unor fluctuaţii mai puternice ale activităţii economico-sociale. O eventuală situaţie de
criză financiară (legal definită) a unei unităţi administrative-teritoriale nu afectează autonomia
acesteia sub aspect decizional, dar presupune un alt cadru de desfăşurare a procesului decizional
financiar local. Trebuie remarcat faptul că în unele state ale Uniunii Europene reglementările în
materie prevăd posibilitatea restrângerii drepturilor decizionale ale reprezentanţilor eligibili în
context de criză sau insolvenţă locală, trecându-se la numirea unor „comisari” reprezentanţi ai
administraţiei centrale, până la soluţionarea problemelor, mecanism adaptat şi de România.

Potrivit reglementării actuale (Lege nr. 273/2006, art. 74) din România, unitatea administrativ-
teritorială este considerată în criză financiară dacă se află în una dintre următoarele situaţii:
neachitarea obligaţiilor de plată, lichide şi exigibile, mai vechi de 90 de zile şi care depăşesc
15% din bugetul anual; neachitarea drepturilor salariale prevăzute în bugetul de venituri şi
cheltuieli pe o perioadă mai mare de 90 de zile de la data scadenţei.

Situaţia de criză financiară poate fi sesizată de ordonatorul principal de credite al unităţii

administrativ-teritoriale, conducătorul compartimentului financiar-contabil din cadrul aparatului
propriu de specialitate al autorităţilor administraţiei publice locale, de ordonatorii secundari de
credite şi ordonatorii terţiari de credite din cadrul serviciilor publice subordonate consiliului
local, de conducătorii societăţilor comerciale sau ai regiilor autonome din subordinea consiliului
local, de diverşi creditori, de directorul direcţiei generale a finanţelor publice judeţene, respectiv
a municipiului Bucureşti şi de structurile teritoriale ale Curţii de Conturi. Sesizarea se face la
direcţia generală a finanţelor publice judeţene sau a municipiului Bucureşti şi la ordonatorul
principal de credite al unităţii administrativ-teritoriale care se află în situaţia de criză financiară.

În termen de 30 de zile de la solicitarea oricărei persoane interesate, ordonatorul principal de

credite al unităţii administrativ-teritoriale are obligaţia furnizării situaţiei economico-financiare
şi a concluziei de încadrare sau neîncadrare în criteriile de determinare a stării de criză
financiară.

Ordonatorul principal de credite, din oficiu sau după ce a primit sesizarea situaţiei de criză
financiară, are obligaţia convocării autorităţii deliberative în termen de 5 zile lucrătoare.

Autoritatea deliberativă ia act, în condiţiile legii, de existenţa situaţiei de criză financiară,

mandatează ordonatorul principal de credite pentru elaborarea planului de redresare financiară şi
analizează propuneri care să fie cuprinse în planul de redresare financiară prezentat de
ordonatorul principal de credite.

Planul de redresare financiară va fi elaborat de către ordonatorul principal de credite, împreună

cu direcţia generală a finanţelor publice judeţene sau a municipiului Bucureşti şi cu structurile
teritoriale ale Curţii de Conturi, în termen de 30 de zile de la stabilirea stării de criză de către
autoritatea deliberativă.

Planul de redresare financiară conţine:

Page130

- analiza economico-financiară a unităţii administrativ-teritoriale;

- măsurile de menţinere a serviciilor publice esenţiale de către autorităţile administraţiei publice
locale pe toată durata aplicării planului de redresare financiară;

- măsurile de creştere a gradului de colectare a veniturilor proprii, precum şi de atragere a altor

venituri;

- măsurile pentru reducerea cheltuielilor;

- planificarea economico-financiară şi bugetară până la redresare;

- stabilirea sarcinilor pentru îndeplinirea prevederilor din planul de redresare financiară pe

obiective, persoane responsabile şi termene.

Controlul executării şi îndeplinirii măsurilor cuprinse în planul de redresare financiară este în

sarcina structurilor teritoriale ale Curţii de Conturi. Planul de redresare financiară este supus spre
aprobare autorităţii deliberative în termen de 3 zile lucrătoare de la elaborare şi va fi adoptat în
termen de cel mult 5 zile lucrătoare de la depunere. În cazul în care planul de redresare
financiară nu este adoptat, autoritatea deliberativă se întruneşte în termen de 3 zile lucrătoare de
la data dezbaterii în ultima şedinţă pentru reanalizarea acestuia. Dacă planul de redresare
financiară nu se adoptă, acesta se consideră aprobat în forma propusă de iniţiator.

Planul de redresare financiară poate fi modificat cu aprobarea autorităţii deliberative, ori de câte
ori va fi necesar, în cazul în care apar date, informaţii sau fapte necunoscute la momentul
sesizării crizei financiare, dacă acestea pot împiedica procesul de redresare financiară.

Ordonatorul principal de credite are obligaţia ca în perioada desfăşurării procedurii de redresare

a crizei financiare să asigure funcţionarea eficientă şi eficace a serviciilor publice esenţiale.

În condiţiile încetării situaţiei de neachitare a obligaţiilor care determină stabilirea stării de criză
financiară, la propunerea ordonatorului principal de credite şi a structurilor teritoriale ale Curţii
de Conturi, autoritatea deliberativă aprobă încetarea stării de criză financiară.

Situaţia de criză financiară, respectiv încetarea acesteia, se înregistrează, în termen de 5 zile de

la declararea situaţiei de criză financiară, de către ordonatorul principal de credite, respectiv de
la aprobarea încetării stării de criză financiară, în registrul local al situaţiilor de criză financiară a
unităţilor administrativ-teritoriale, care este gestionat de direcţiile generale ale finanţelor publice
judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti. Acestea vor comunica lunar situaţiile de deschidere
sau de închidere a crizelor financiare înregistrate Ministerului Finanţelor Publice, pentru a fi
înregistrate în registrul naţional al situaţiilor de criză financiară a unităţilor administrativ-
teritoriale.

U.S. 6.2 Insolvenţa unităţilor administrativ-teritoriale şi planul de

redresare

Preocuparea pentru reglementarea şi asigurarea solvabilităţii unităţilor administrativ-teritoriale şi

protejarea intereselor patrimoniale însoţeşte, în mod firesc, demersul legal de recunoaştere a
autonomiei locale. Potrivit dispoziţiilor legii finanţelor publice locale (Lege nr. 273/2006, art.
75), unitatea administrativ-teritorială este considerată în stare de insolvenţă dacă se află în una
dintre următoarele situaţii: neachitarea obligaţiilor de plată, lichide şi exigibile, mai vechi de 120
de zile şi care depăşesc 50% din bugetul anual, fără a se lua în calcul cele aflate în litigiu
Page131

contractual; neachitarea drepturilor salariale prevăzute în bugetul de venituri şi cheltuieli, pe o

perioadă mai mare de 120 de zile de la data scadenţei.
Orice creditor sau grup de creditori care are una ori mai multe creanţe certe, lichide şi exigibile
împotriva unei unităţi administrativ-teritoriale, cu o valoare însumată care depăşeşte 50% din
bugetul acesteia pe o perioadă de 120 de zile consecutive, poate introduce la tribunalul în a cărui
circumscripţie îşi are sediul unitatea administrativ-teritorială o cerere de deschidere a procedurii
insolvenţei acestei unităţi administrativ-teritoriale.

În termen de 30 de zile de la solicitarea oricărei persoane interesate, ordonatorul principal de

credite al unităţii administrativ-teritoriale are obligaţia furnizării situaţiei economico-financiare
şi a concluziei de încadrare sau neîncadrare în criteriile de determinare a stării de insolvenţă.

Ordonatorul principal de credite al unităţii administrativ-teritoriale are obligaţia ca, în termen de

15 zile de la constatarea stării de insolvenţă, să solicite deschiderea procedurii privind insolvenţa
unităţii administrativ-teritoriale, prin cerere depusă la tribunalul în a cărui circumscripţie se află
unitatea administrativ-teritorială respectivă. Ordonatorul principal de credite al unităţii
administrativ-teritoriale are obligaţia de a notifica deschiderea procedurii de insolvenţă
creditorilor şi oricăror persoane interesate.

Introducerea prematură, cu rea-credinţă, de către ordonatorul principal de credite a cererii de

deschidere a procedurii de insolvenţă atrage răspunderea acestuia, în condiţiile legii, pentru
prejudiciile pricinuite părţilor interesate.

Judecătorul-sindic, prin hotărârea de deschidere a procedurii de insolvenţă, va numi un

administrator. În termen de 60 de zile lucrătoare de la numirea administratorului, acesta
întocmeşte, împreună cu structura teritorială a Curţii de Conturi, un plan de redresare a
insolvenţei unităţii administrativ-teritoriale.

Administratorul sau ordonatorul principal de credite, după caz, are obligaţia ca în perioada
desfăşurării procedurii de insolvenţă să asigure furnizarea eficientă şi eficace a serviciilor
publice esenţiale, în condiţiile legii.

Planul de redresare a insolvenţei va cuprinde măsurile de restabilire a viabilităţii financiare a

unităţii administrativ-teritoriale, măsurile de continuare a prestării serviciilor esenţiale ale
unităţii administrativ-teritoriale, pe toată perioada insolvenţei acesteia şi planul de achitare a
debitelor către creditori. Acest plan se supune aprobării consiliului local, în termen de 10 zile de
la întocmirea sa şi devine obligatoriu atât pentru autoritatea deliberativă, cât şi pentru
ordonatorul principal de credite al unităţii administrativ-teritoriale.În caz de neadoptare în
termenul prevăzut al planului, administratorul va propune judecătorului-sindic emiterea hotărârii
de preluare a atribuţiilor de ordonator principal de credite de către administrator.

Administratorul va monitoriza respectarea planului de redresare a insolvenţei, urmând ca în caz

de nerespectare a planului de redresare a insolvenţei, acesta să propună judecătorului-sindic
suspendarea atribuţiilor de ordonator principal de credite şi emiterea hotărârii de preluare a
atribuţiilor de ordonator de credite de către administrator.

În cazurile de mai sus, ordonatorului principal de credite şi autorităţii deliberative a unităţii

administrativ-teritoriale le este interzisă exercitarea oricăror atribuţii cu implicaţii financiare pe
toată perioada gestionării situaţiei de insolvenţă, atribuţiile urmând să fie exercitate exclusiv de
administratorul numit de judecătorul sindic.

În cazul în care se constată încetarea stării de insolvenţă, judecătorul-sindic, la propunerea

administratorului, va pronunţa o sentinţă de închidere a procedurii de insolvenţă a unităţii
Page132

administrativ-teritoriale. Administratorul are obligaţia de a notifica sentinţa de închidere a

procedurii de insolvenţă ordonatorului principal de credite, creditorilor şi oricăror persoane
interesate.

Prin închiderea procedurii insolvenţei, administratorul este descărcat de orice îndatoriri sau
responsabilităţi cu privire la aplicarea procedurii faţă de ordonatorul principal de credite, faţă de
patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale, precum şi faţă de creditori. În termen de 30 de zile
de la notificarea sentinţei, între administrator şi ordonatorul principal de credite se încheie un
proces-verbal de predare-primire cu privire la operaţiunile derulate în timpul procedurii
insolvenţei.

Unitatea administrativ-teritorială revine la statutul de criză financiară, iar ordonatorul principal

de credite şi consiliul local îşi reiau atribuţiile şi vor proceda la aplicarea întocmai a planului de
redresare financiară pentru ieşirea unităţii administrativ-teritoriale din criză financiară.

Cheltuielile ocazionate cu plata indemnizaţiei administratorului şi îndeplinirea procedurii de

redresare a insolvenţei reprezintă cheltuieli ale unităţii administrativ-teritoriale şi se suportă din
bugetul acesteia.

Situaţia de deschidere a procedurii de insolvenţă, respectiv de închidere a acesteia, se

înregistrează în termen de 5 zile de la declararea situaţiei de insolvenţă, respectiv de la
notificarea hotărârii judecătoreşti de închidere a procedurii de către ordonatorul principal de
credite, în registrul local al situaţiilor de insolvenţă a unităţilor administrativ-teritoriale, care este
gestionat de direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene, respectiv a municipiului
Bucureşti. Acestea vor comunica lunar situaţiile de deschidere sau de închidere a procedurilor de
insolvenţă înregistrate Ministerului Finanţelor Publice, pentru a fi înregistrate în registrul
naţional al situaţiilor de insolvenţă a unităţilor administrativ-teritoriale.

Teste de autocontrol

1.Cine este desemnat pentru monitorizarea respectării planului de redresare a insolvenţei:

xa.administratorul
b.judecătorul-sindic
c.ordonatorul principal de credite bugetare

2. Cheltuielile ocazionate cu plata indemnizaţiei administratorului şi îndeplinirea procedurii de

redresare a insolvenţei reprezintă:
xa. cheltuieli ale unităţii administrativ-teritoriale
b. cheltuieli care se suportă din bugetul de stat
xc. cheltuieli care se suportă din bugetul unităţii administrativ-teritoriale
Page133
 Evidența și controlul
financiar la nivelul
US7
unităților administrativ-
teritoriale
Structura unităţii de studiu:
US 7.1. Evidenţa veniturilor şi cheltuielilor la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale
US 7.2 Forme de control aplicabile finanţelor locale

Obiective specifice:

- să definească conceptul de control financiar;

- să caracterizeze formele de control.

Termeni cheie: Finanţe locale, sistem financiar public, buget local, control financiar

Ritmul de lucru: unitatea de studiu se dezvoltă pe 2 subunităţi de studiu. Timpul de

lucru estimat este de 2 ore in medie pentru studiul individual.

Rezumat:
Unitatea de studiu 7 intitulată „Evidența și controlul financiar la nivelul unităților administrativ-
teritoriale” tratează controlul finanţelor publice locale în România.

Page134
U.S. 7.1. Evidenţa veniturilor şi cheltuielilor la nivelul unităţilor
administrativ-teritoriale

Instituţiile publice au obligaţia să organizeze şi să conducă contabilitatea proprie, respectiv

contabilitatea financiară şi după caz, contabilitatea de gestiune. Contabilitatea, ca activitate
specializată în măsurarea, evaluarea, cunoaşterea, gestiunea şi controlul activelor, datoriilor şi
capitalurilor proprii, precum şi a rezultatelor obţinute din activitatea instituţiilor publice, trebuie
să asigure înregistrarea cronologică şi sistematică, prelucrarea, publicarea şi păstrarea
informaţiilor cu privire la poziţia financiara, performanţa financiară şi fluxurile de trezorerie,
atât pentru cerinţele interne ale acestora, cat şi pentru utilizatori externi: Guvernul, Parlamentul,
creditorii, clienţii, dar şi alţi utilizatori (organismele financiare internaţionale).

Contabilitatea instituţiilor publice asigură managerului financiar local informaţiile necesare

deciziilor pe care le fundamentează, sub aspectul execuţiei bugetare, al rezultatului acesteia, al
patrimoniului aflat în administrare, al costului programelor aprobate prin buget, precum şi
informaţii necesare pentru întocmirea contului general anual de execuţie a bugetului local.

Potrivit reglementărilor existente în domeniul finanţelor publice şi contabilităţii, contabilitatea

publică cuprinde contabilitatea veniturilor şi cheltuielilor bugetare, contabilitatea trezoreriei
statului, contabilitatea generală bazată pe principiul constatării drepturilor şi obligaţiilor, care să
reflecte evoluţia situaţiei financiare şi patrimoniale (implicit excedentul sau deficitul
patrimonial) şi contabilitatea destinată analizării costurilor programelor aprobate. În acest scop,
sunt utilizate conturi bugetare (pentru execuţia bugetară) şi conturi generale (pentru evidenţierea
patrimoniului instituţiei publice).

Răspunderea pentru organizarea şi conducerea contabilităţii la instituţiile publice revine

ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligaţia gestionării instituţiei respective (în
multe cazuri, directorul economic sau conducătorul compartimentului financiar-contabil,
organizat distinct).

Înregistrarea în registrele contabile (Registrul-jurnal, Registrul-inventar, Cartea mare şi Balanţa

de verificare) se face pe bază de documente justificative.

Documentele oficiale de prezentare a situaţiei patrimoniale locale şi a execuţiei bugetare poartă

numele de situaţii financiare şi rolul lor este de a reflecta o imagine fidelă a activelor, datoriilor,
poziţiei financiare (active nete/patrimoniu net/capital propriu), precum şi a performanţei
financiare şi a rezultatului patrimonial. Aceste situaţii, trimestriale sau anuale, sunt reprezentate
de bilanţ, contul de rezultat patrimonial, situaţia fluxurilor de trezorerie, situaţia modificărilor în
structura activelor/capitalurilor, contul de execuţie bugetară.

Bilanţul este documentul contabil de sinteză prin care se prezintă elementele de activ, datorii şi
capital propriu ale instituţiei publice la sfârşitul perioadei de raportare, precum şi în alte situaţii
prevăzute de lege.

Contul de rezultat patrimonial prezintă situaţia veniturilor, finanţărilor şi cheltuielilor din cursul
exerciţiului curent. Rezultatul patrimonial este un rezultat economic care exprimă performanţa
financiară a instituţiei publice, respectiv excedent sau deficit patrimonial. Acest rezultat se
determină pe fiecare sursă de finanţare în parte, precum şi pe total, ca diferenţă între veniturile
realizate şi cheltuielile efectuate în exerciţiul financiar curent.
Page135
Situaţia fluxurilor de trezorerie prezintă existenţa şi mişcările de numerar divizate în fluxuri de
trezorerie din activitatea operaţională, fluxuri de trezorerie din activitatea de investiţii şi fluxuri
de trezorerie din activitatea de finanţare.

Situaţia modificărilor în structura activelor/capitalurilor trebuie să ofere informaţii referitoare

la structura capitalurilor proprii, influenţele rezultate din schimbarea politicilor contabile,
influenţele rezultate în urma reevaluării activelor, calculului şi înregistrării amortizării sau din
corectarea erorilor contabile. Situaţia prezintă în detaliu creşterile şi diminuările din timpul
anului al fiecărui element al conturilor de capital.

Contul de execuţie bugetară va cuprinde toate operaţiunile financiare din timpul exerciţiului
financiar cu privire la veniturile încasate şi plăţile efectuate, în structura in care a fost aprobat
bugetul, şi trebuie să conţină:

- informaţii privind veniturile: prevederi bugetare iniţiale, prevederi bugetare definitive, drepturi
constatate, încasări realizate şi drepturi constatate de încasat;

- informaţii privind cheltuielile: credite bugetare iniţiale, credite bugetare definitive,

angajamente bugetare, angajamente legale, plăţi efectuate, angajamente legale de plătit,
cheltuieli efective (costuri, consumuri de resurse).

- informaţii privind rezultatul execuţiei bugetare (încasări realizate minus plăţi efectuate).

U.S. 7.2 Forme de control aplicabile finanţelor locale

Pentru buna funcţionare a activităţii instituţiilor publice s-au instituit reglementări legislative
privind controlul financiar intern şi auditul financiar intern.

Controlul intern reprezintă ansamblul măsurilor întreprinse la nivelul unei instituţii publice cu
privire la structurile organizatorice, metodele, procedurile şi sistemele de control şi de evaluare,
instituite în scopul realizării atribuţiilor la un nivel calitativ corespunzător şi îndeplinirii cu
regularitate, în mod economic, eficace şi eficient, a politicilor adoptate, respectării legalităţii şi a
dispoziţiilor conducerii; protejării activelor şi resurselor; efectuării şi menţinerii de înregistrări
contabile corecte şi complete; furnizării la timp de informaţii corecte şi complete pentru
fundamentarea deciziilor conducerii. Controlul financiar (intern) preventiv este activitatea prin
care se verifică legalitatea şi regularitatea operaţiunilor efectuate pe seama fondurilor publice
sau a patrimoniului public, înainte de aprobarea acestora.

Auditul intern este activitatea organizată independent în structura unei instituţii publice şi în
directa subordonare a conducătorului acesteia, care constă în efectuarea de verificări, inspecţii şi
analize ale sistemului propriu de control intern, în scopul evaluării obiective a măsurii în care
acesta asigură îndeplinirea obiectivelor instituţiei publice şi utilizarea resurselor în mod
economic, eficace şi eficient şi pentru a raporta conducerii constatările făcute, slăbiciunile
identificate şi măsurile propuse de corectare a deficienţelor şi de ameliorare a performanţelor
sistemului de control intern.

Din definiţiile date controlului financiar preventiv, controlului intern şi auditului financiar intern
(O.G. nr.119/1999 privind auditul intern şi controlul financiar preventiv, publicată în M. Of. nr.
430/1999 cu modificările şi completările ulterioare) se desprinde concluzia că în activitatea unei
instituţii publice trebuie să acţioneze prima dată personalul care se ocupă cu controlul şi apoi cel
Page136

care se ocupă cu auditul. Auditul este un controlor al sistemului de control, dar nu se rezumă
numai la verificarea acţiunii de control, ci vine cu măsuri, idei, soluţii de perfecţionare a
acesteia.

Controlul intern în cadrul unei instituţii publice este desfăşurat de persoane abilitate în acest
sens din interiorul instituţiei şi are următoarele obiective generale:

- realizarea, la un nivel corespunzător de calitate, a atribuţiilor instituţiilor publice, stabilite în

concordanţă cu propria lor misiune, în condiţii de regularitate, eficacitate, economicitate şi
eficienţă. Regularitatea reprezintă caracteristica unei operaţiuni de a respecta sub toate aspectele
ansamblul principiilor şi regulilor procedurale şi metodologice care sunt aplicabile categoriei de
operaţiuni din care face parte. Eficacitatea operaţiunii reflectă gradul de îndeplinire a
obiectivelor declarate ale unei activităţi şi relaţia dintre impactul dorit şi impactul efectiv al
activităţii respective, iar economicitatea relevă măsura în care se asigură minimizarea costului
resurselor alocate unei activităţi, fără a compromite realizarea în bune condiţii a obiectivelor
declarate ale acesteia. Eficienţa operaţiunii este înţeleasă ca raport între rezultatele obţinute şi
resursele utilizate în vederea obţinerii lor.

- protejarea fondurilor publice împotriva pierderilor datorate erorii, risipei, abuzului sau fraudei.
Deoarece banii publici sunt obţinuţi în cea mai mare parte pe seama prelevărilor de la populaţie,
deci sunt “banii naţiunii” gestionarea lor trebuie să se realizeze în condiţii optime, eliminându-se
pe cât posibil realizarea de pierderi, stoparea risipei. Pentru aceasta trebuie ca personalul
instituţiei publice să fie pregătit profesional pentru posturile ocupate, să desfăşoare activitatea cu
maxim de seriozitate şi profesionalism pentru a se evita greşelile care por să ducă la efecte
nedorite. De asemenea, personalul din instituţiile publice trebuie să aibă un dezvoltat spirit de
dreptate, cinste, să nu urmărească prin folosirea banului public, de multe ori printr-o poziţie
abuzivă, să obţină avantaje materiale sau de altă natură.

- respectarea legii, a reglementărilor şi deciziilor conducerii. Personalul instituţiilor publice

trebuie să acţioneze conform cu legea, să respecte regulile şi reglementările care sunt specifice
acestui domeniu.

- dezvoltarea şi întreţinerea unor sisteme de colectare, stocare, prelucrare, actualizare şi difuzare

a datelor şi informaţiilor financiare şi de conducere, precum şi a unor sisteme şi proceduri de
informare publică adecvată prin rapoarte periodice. Pentru atingerea acestui obiectiv este necesar
ca organele de conducere să poată să asigure în interiorul instituţiei, precum şi în relaţiile cu terţi
a unui sistem de cooperare în privinţa asigurării unui acces rapid la diverse date referitoare la
activitatea desfăşurată, să informatizeze activitatea instituţiei publice prin crearea unui sistem
informatic care pe baza datelor introduse în el să poată să furnizeze un volum cât mai mare de
date şi posibilităţi cât mai ridicate de combinare a lor.

Conducătorul instituţiei publice trebuie să asigure elaborarea, aprobarea, aplicarea şi

perfecţionarea structurilor organizatorice, reglementărilor metodologice, procedurilor şi
criteriilor de evaluare, pentru a satisface cerinţele generale şi specifice de control intern.

Cerinţele generale ale controlului intern sunt reprezentate de:

- asigurarea îndeplinirii obiectivelor enunţate mai sus prin evaluarea sistematică şi menţinerea la
un nivel considerat acceptabil a riscurilor asociate structurilor, programelor, proiectelor sau
operaţiunilor;

- asigurarea unei atitudini cooperante a personalului de conducere şi de execuţie, acesta având

Page137

obligaţia să răspundă în orice moment solicitărilor conducerii şi să sprijine efectiv controlul

intern;
- asigurarea integrităţii şi competenţei personalului de conducere şi de execuţie, a cunoaşterii şi
înţelegerii de către acesta a importanţei şi rolului controlului intern;

- stabilirea obiectivelor specifice ale controlului intern, astfel încât acestea să fie adecvate,
cuprinzătoare, rezonabile şi integrate misiunii instituţiei şi obiectivelor de ansamblu ale acesteia;

- supravegherea continuă de către personalul de conducere a tuturor activităţilor şi îndeplinirea

de către personalul de conducere a obligaţiei de a acţiona corectiv, prompt şi responsabil ori de
câte ori se constată încălcări ale legalităţii şi regularităţii în efectuarea unor operaţiuni sau în
realizarea unor activităţi în mod puţin economicos, ineficace sau ineficient.

Cerinţele specifice ale controlului intern vizează:

- reflectarea în documente scrise a organizării controlului intern, a tuturor operaţiunilor

instituţiei şi a tuturor evenimentelor semnificative, precum şi înregistrarea şi păstrarea în mod
adecvat a documentelor, astfel încât acestea să fie disponibile cu promptitudine pentru a fi
examinate de către cei în drept;

- înregistrarea de îndată şi în mod corect a tuturor operaţiunilor şi evenimentelor semnificative;

- asigurarea aprobării şi efectuării operaţiunilor exclusiv de către persoane special împuternicite

în acest sens;

- separarea atribuţiilor privind efectuarea de operaţiuni între persoane, astfel încât atribuţiile de
aprobare, control şi înregistrare să fie, într-o măsură adecvată, încredinţate unor persoane
diferite;

- asigurarea unei conduceri competente la toate nivelurile;

- accesarea resurselor şi documentelor numai de către persoane îndreptăţite şi responsabile în

legătură cu utilizarea şi păstrarea lor.

Ca formă de control intern, controlul financiar preventiv reprezintă unul dintre mijloacele de
asigurare a integrităţii utilizării fondurilor financiare publice, având avantajul că poate preveni
eventuale pagube, deşi are unele limite date de faptul că nu are la dispoziţie întreaga operaţiune
desfăşurată. Pentru această însă, controlul financiar preventiv se completează cu forma de
control concomitent şi cel (extern) ulterior.

Fac obiectul controlului financiar preventiv proiectele de operaţiuni care vizează, în principal:
angajamente legale şi bugetare; deschiderea şi repartizarea de credite bugetare; modificarea
repartizării pe trimestre şi pe subdiviziuni ale clasificaţiei bugetare a creditelor aprobate, inclusiv
prin virări de credite; efectuarea de plăţi din fonduri publice; efectuarea de încasări în numerar;
vânzarea, gajarea, concesionarea sau închirierea de bunuri din domeniul privat al statului sau al
unităţilor administrativ-teritoriale; concesionarea sau închirierea de bunuri din domeniul public
al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale; alte tipuri de operaţiuni, stabilite prin ordin
al ministrului finanţelor.

Pentru fiecare din operaţiunile prezentate mai sus trebuie să se stabilească baza legală a
efectuării acestora, documentele justificative pe baza cărora se face controlul, obiectivele şi
conţinutul controlului financiar propriu.
Page138

Controlul financiar preventiv se organizează şi se exercită fie ca un controlul financiar preventiv

propriu, fie ca un controlul financiar preventiv delegat, prin controlori delegaţi ai Ministerului
Finanţelor.
Instituţiile publice au obligaţia de a organiza controlul financiar preventiv propriu şi evidenţa
angajamentelor în cadrul compartimentului contabil. Conducătorii instituţiilor publice au
obligaţia să stabilească proiectele de operaţiuni supuse controlului financiar, documentele
justificative şi circuitul acestora, cu respectarea dispoziţiilor legale.

Controlul financiar preventiv propriu se exercită de către contabilul-şef prin viză de control
financiar preventiv propriu. În funcţie de volumul şi de complexitatea activităţii, contabilul-şef
poate împuternici, cu aprobarea ordonatorului de credite, şi alte persoane din subordinea sa să
exercite controlul financiar preventiv propriu, precizând limitele împuternicirii.

Se supun aprobării ordonatorului de credite numai proiectele de operaţiuni care respectă întru
totul cerinţele de legalitate, regularitate şi încadrare în limitele angajamentelor bugetare
aprobate, care poartă viza de control financiar preventiv propriu.

Viza de control financiar preventiv propriu se exercită prin semnătura persoanelor în drept,
competente în acest sens şi prin aplicarea de către acestea a sigiliului personal. Sigiliul va
cuprinde denumirea entităţii publice, menţiunea ,,Vizat pentru control financiar preventiv
propriu’’, numărul sigiliului (cel de identificare a titularului acestuia) şi data acordării vizei (an,
luna, zi).

În vederea acordării vizei de control financiar preventiv propriu, proiectele de operaţiuni se

prezintă însoţite de documentele justificative corespunzătoare, certificate în privinţa realităţii şi
legalităţii prin semnătura conducătorilor compartimentelor de specialitate care iniţiază
operaţiunea respectivă.

Răspunderea pentru realitatea, regularitatea şi legalitatea operaţiunilor ale căror documente

justificative revinde conducătorilor compartimentelor care au acordat viza.

Procedura de control financiar preventiv presupune următoarele etape:

- proiectele de operaţiuni emise de compartimentele de specialitate vor fi depuse la

departamentul de control, însoţite de documentele justificative;

- proiectele de operaţiuni vor fi înregistrate în Registrul proiectelor de operaţiuni prevăzute să fie

prezentate la viza de control financiar preventiv propriu;

- persoana împuternicită cu controlul va prelua documentele şi va face o verificare formală,

urmărind: cuprinderea în ,,Cadrul general al proiectelor de operaţiuni supuse controlului
financiar preventiv propriu’’ a operaţiunii prezentată la viză, completarea documentelor în strictă
concordanţă cu rubricile acestora, existenţa semnăturilor persoanelor autorizate din
compartimentele de specialitate, existenţa documentelor justificative;

- în cazul nerespectării condiţiilor de formă, documentele sunt restituite compartimentelor de

specialitate, cu viza “Refuz”;

- dacă sunt îndeplinite condiţiile de formă se va trece la realizarea controlului de fond;

- în urma acestui control se poate acorda viza sau se poate respinge documentul ca fiind
nefondat.

Controlul financiar delegat apare ca urmare a numirii de către Ministerul Finanţelor a unor
Page139

controlori financiari delegaţi care vor verifica anumite tipuri de operaţiuni (specifice fiecărei
instituţii publice) sau a operaţiunilor care depăşesc anumite limite valorice.
Inspecţia fiscală presupune verificarea realităţii şi legalităţii declaraţiilor de impunere, a
corectitudinii şi exactităţii îndeplinirii obligaţiilor fiscale de către contribuabili faţă de bugetele
locale şi se exercită (O.G.R 92/2003, art 92, alin 2) asupra tuturor persoanelor indiferent de
forma lor de organizare care au obligaţii de stabilire, reţinere şi plata a impozitelor şi taxelor
locale. Astfel, atribuţiile (O.G.R 92/2003, art 92, alin 2) compartimentelor de specialitate ale
autorităţilor administraţiei publice locale (O.G:R.nr 92/2003, art.96) care efectuează inspecţia
fiscală sunt următoarele:

- constatarea şi investigarea fiscală a actelor şi faptelor unui contribuabil la bugetele locale, sau
altor persoane privind legalitatea şi conformitatea declaraţiilor fiscale, corectitudinea şi
exactitatea îndeplinerii obligaţiilor fiscale;

- analiza şi evaluarea informaţiilor fiscale în vederea confruntării declaraţiilor fiscale cu

informaţiile proprii sau informaţiile din alte surse;

- sancţionarea faptelor constatate şi dispunerea de măsuri pentru prevenirea şi combaterea

abaterilor de la prevederile legislaţiei fiscale;

În vederea îndeplinirii atribuţiilor inspecţiei fiscale, organul de inspecţie fiscală procedează la

(O.G.R. 92/2003, art 92, alin.3): examinarea documentelor aflate în dosarul fiscal al
contribuabilului; verificarea concordanţei dintre datele din declaraţiile fiscale cu cele din
evidenţa contabilă a contribuabilului; analiza constatărilor şi solicitarea unor explicaţii scrise de
la reprezentanţii legali ai contribuabililor sau împuterniciţi; solicitarea de informaţii de la
terţi;stabilirea de diferenţe de obligaţii fiscale de plată;verificarea locurilor unde se realizează
activităţi generatoare de venituri impozabile; dispunerea măsurilor asiguratorii; efectuarea de
investigaţii fiscale; aplicarea de sancţiuni.

Inspecţia fiscală se efectuează în cadrul termenului de prescripţie a dreptului de a stabili

obligaţii fiscale (O.G.R. nr 92/2003 , art.95) prin controlul prin sondaj, controlul inopinat şi
controlul încrucişat7. Inspecţia fiscală se efectuează asupra creanţelor fiscale născute în ultimii
ani pentru care s-au depus declaraţiile fiscale. Inspecţia fiscală se poate efectua în cadrul
perioadei de prescripţie a dreptului de a stabili obligaţii fiscale în cazurile în care există indicii
privind diminuarea impozitelor, taxelor şi contribuţiilor, nu au fost depuse declaraţii fiscale, nu
au fost îndeplinite obligaţii de plată a impozitelor şi taxelor.

Principalele reguli privind realizarea inspecţiei fiscale (O.G.R 92/2003, art.102) sunt:

- inspecţia fiscală are în vedere examinarea stărilor de fapt şi a raporturilor juridice care sunt
relevante pentru impunere;

- inspecţia fiscală se efectuează astfel încât să afecteze cât mai putin activitatea curentă a
contribuabililor şi să utilizeze eficient timpul destinat inspecţiei fiscale;

- inspecţia fiscală se efectuează o singură data pentru fiecare impozit, taxa, contribuţii si alte
sume datorate bugetului local şi pentru fiecare perioadă supusă impozitării. Cu titlul de excepţie,
conducătorul compartimentului de specialitate poate decide reverificarea unei anumite perioade,
dacă de la data încheierii inspecţiei fiscale şi până data împlinirii termenului de prescripţie apar

7
Controlul prin sondaj presupune verificarea selectivă a documentelor şi operaţiunilor semnificative în care se
reflectă modul de calcul, evidenţa de plată a obligaţiilor fiscale. Controlul inopinat constă în verificarea faptică şi
documentară a unor obligaţii fiscale, fară anunţarea în prealabil a contribuabilului. Controlul încrucişat se
Page140

individualizează prin faptul ca presupune verificarea documentelor şi operaţiunilor impozabile ale contribuabililor
în corelaţie cu informaţiile de la alte persoane care au derulat operaţiuni economice cu persoana la care se
exercită controlul fiscal.
date suplimentare necunoscute inspectorilor fiscali la data efectuării verificărilor sau erori de
calcul care influenţează rezultatele;

- inspecţia fiscală se exercită pe baza principiilor independenţei, unicităţii, autonomiei,

ierarhizării, teritorialităţii şi descentralizării;

- activitatea de inspecţie fiscală se organizează şi desfăşoară în baza unor programe anuale,

trimiestriale şi lunare stabilite de autorităţile administraţiei publice locale;

- la începerea inspecţiei fiscale, inspectorul este obligat să prezinte contribuabilului legitimaţia

de inspecţie, ordinul de serviciu şi să consemneze începerea inspecţiei în registrul de control;

- la finalizarea inspecţiei fiscale, contribuabilul este obligat să dea o declaraţie scrisă, pe propria
răspundere din care să rezulte ca au fost puse la dispoziţie toate documentele si informaţiile
solicitate pentru inspecţie fiscală.

La încheierea inspecţiei fiscale, organul fiscal va prezenta contribuabilului constatările şi

consecinţele lor fiscale, contribuabilul putând să-şi exprime punctul de vedere în scris cu privire
la constatările inspecţiei fiscale. Rezultatul (O.G.R nr 92/2003, art 106) inspecţiei fiscale va fi
consemnat într-un raport scris în care se prezintă constatările din punct de vedere faptic şi legal.
În condiţiile în care urma constatărilor efectuate cu ocazia inspecţiei fiscale, unele ar putea
întruni elemente constitutive ale unei infracţiuni, inspectorul fiscal sesizează organul de urmărire
penală.

Auditul intern se organizează în mod independent, în structura fiecărei instituţii publice, sub
forma unui compartiment specializat, constituit din una sau mai multe persoane, astfel încât
personalul de specialitate angajat în acesta să nu fie implicat în vreun fel în îndeplinirea
activităţilor pe care le auditează.

Auditorul intern trebuie să îşi îndeplinească atribuţiile în mod obiectiv, independent, cu

profesionalism şi integritate. În realizarea atribuţiilor sale, şeful compartimentului de audit intern
sau, după caz, persoana care exercită atribuţiile de audit intern se subordonează şi raportează
direct conducătorului instituţiei publice.

Auditul intern se exercită asupra tuturor activităţilor desfăşurate de instituţia publică sau care
sunt în responsabilitatea acesteia, inclusiv asupra activităţii instituţiilor subordonate şi asupra
utilizării de către terţi, indiferent de natura juridică a acestora, a fondurilor publice gestionate de
aceştia din urmă în baza unei finanţări realizate de către instituţia publică în cauză sau de către o
instituţie subordonată acesteia.

Operaţiunile care fac obiectul auditului intern sunt examinate, de regulă, pe tot parcursul
acestora, din momentul iniţierii până în momentul finalizării executării lor efective.

Compartimentul de audit intern trebuie să exercite următoarele atribuţii (O.G. nr.119/1999

privind auditul intern şi controlul financiar preventiv, publicată în M. Of. nr. 430/1999):

- certificarea trimestrială şi anuală, însoţită de raport de audit, a bilanţului contabil şi a contului

de execuţie bugetară ale instituţiei publice, prin verificarea legalităţii, realităţii şi exactităţii
evidenţelor contabile şi ale actelor financiare şi de gestiune; certificarea se face înaintea
aprobării de către conducătorul instituţiei publice în cauză a bilanţului contabil şi a contului de
execuţie bugetară;
Page141
- examinarea legalităţii, regularităţii şi conformităţii operaţiunilor, identificarea erorilor, risipei,
gestiunii defectuoase şi fraudelor şi, pe aceste baze, propunerea de măsuri şi soluţii pentru
recuperarea pagubelor şi sancţionarea celor vinovaţi, după caz;

- supravegherea regularităţii sistemelor de fundamentare a deciziei, planificare, programare,

organizare, coordonare, urmărire şi control al îndeplinirii deciziilor;

- evaluarea economicităţii, eficacităţii şi eficienţei cu care sistemele de conducere şi de execuţie

existente în cadrul instituţiei publice ori la nivelul unui program/proiect finanţat din fonduri
publice utilizează resurse financiare, umane şi materiale pentru îndeplinirea obiectivelor şi
obţinerea rezultatelor stabilite;

- identificarea slăbiciunilor sistemelor de conducere şi de control, precum şi a riscurilor asociate

unor astfel de sisteme, unor programe/proiecte sau unor operaţiuni şi propunerea de măsuri
pentru corectarea acestora şi pentru diminuarea riscurilor, după caz.

La baza desfăşurării activităţii de audit intern stă planul anual de audit intern, aprobat de
conducătorul instituţiei publice.Planul de audit se stabileşte pe baza evaluării riscului asociat
diferitelor structuri, activităţi, programe/proiecte sau operaţiuni, precum şi prin consultare cu
instituţiile publice ierarhic superioare.

Activitatea auditorilor interni se realizează pe bază de ordin de serviciu scris, aprobat de către
conducătorul instituţiei publice şi care prevede în mod explicit scopul, obiectivele şi durata
auditului.

Auditorii interni au acces la toate datele şi informaţiile pe care le consideră relevante pentru
scopul şi obiectivele precizate în ordinul de serviciu, iar personalul de conducere şi personalul
de execuţie implicat în activitatea auditată au obligaţia să ofere documentele solicitate şi tot
sprijinul necesar desfăşurării în bune condiţii a auditului intern.

Constatările auditului intern sunt cuprinse în raportul de audit intern care trebuie să reflecte
ordinul de serviciu primit, modul de desfăşurare a auditului, constatările făcute, concluziile şi
recomandările auditorilor interni, împreună cu întreaga documentaţie care susţine respectivele
constatări, concluzii şi recomandări. De asemenea, odată cu raportul de audit intern trebuie
prezentate obligatoriu, şi punctele de vedere ale persoanelor implicate în activităţile auditate,
îndeosebi ale acelora în legătură cu care se semnalează deficienţe sau care pot fi afectate de
măsurile recomandate în raportul de audit intern.

Ori de câte ori efectuarea auditului potrivit ordinului de serviciu presupune utilizarea unor
cunoştinţe de specialitate din alte domenii decât cele cerute prin fişa postului auditorilor interni,
şeful compartimentului de audit intern poate recurge, cu aprobarea conducătorului instituţiei
publice căruia îi raportează, la contractarea externă de servicii de expertiză/consultanţă.

Teste de autocontrol:

1.Situaţiile financiare locale:

a. reprezintă documente oficiale de prezentare a situaţiei patrimoniale centrale şi a execuţiei
bugetare
xb. sunt reprezentate de bilanţ, contul de rezultat patrimonial, situaţia fluxurilor de trezorerie,
situaţia modificărilor în structura activelor/capitalurilor, contul de execuţie bugetară
xc.reflecta o imagine fidelă a activelor, datoriilor, poziţiei financiare (active nete/patrimoniu
Page142

net/capital propriu), precum şi a performanţei financiare şi a rezultatului patrimonial

2.Principalele reguli privind realizarea inspecţiei fiscale sunt:
xa.inspecţia fiscală are în vedere examinarea stărilor de fapt şi a raporturilor juridice care sunt
relevante pentru impunere;
xb.inspecţia fiscală se efectuează astfel încât să afecteze cât mai putin activitatea curentă a
contribuabililor şi să utilizeze eficient timpul destinat inspecţiei fiscale;
xc.inspecţia fiscală se exercită pe baza principiilor independenţei, unicităţii, autonomiei,
ierarhizării, teritorialităţii şi descentralizării;

Page143
 Bibliografie selectivă
Cărţi, volume şi articole de specialitate
1. Alexandru, I.; Gilia, C.; Ivanoff, I.-V. (2008), Sisteme politico-administrative europene, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura
Hamangiu, Bucureşti,
2. Aslan, Th.C. (1905), Finantele Romaniei de la Regulamentul Organic pana astăzi, Bucureşti, Ediţiunea Academiei Române
3. Bailey, S. (1999), Local Government Economics. Principles And Practice, Palgrave MacMillan, Londra,
4. Bell, M. E.; Ebel, R. D.; Kaiser, K., and Rojchaichainthorn, J. (2006) Measuring Fiscal Decentralization: A New Perspective. Draft for
discussion, The World Bank. September 19,
5. Beer-Tόth, K. (2009), Local Financial Autonomy in Theory and Practice. The Impact of Fiscal Descentralization in Hungary, teză de
doctorat sub conducerea ştiinţifică a Bernard Dafflon şi George Guess, University of Fribourg Switzerland, Fribourg,
6. Bercu, A.-M. (2009), Pregatirea profesionala si cariera personanlului din Administratia publica, Universitara Publishing House,
Bucharest
7. Bilan, I., Rusu, E. (2008), Financing Local Infrastructure Investments In Romania And Other New EU Member States , în „The Annals
of the University of Oradea”, Section Economic Sciences – TOM XVII, 2008, ISSN-1582-5450 (category B+ CNCSIS), pp. 101-106
8. Blöchliger, H.; King, D. (2005), Fiscal Autonomy of Sub-Central Governments. OECD Network on Fiscal Relations across Levels of
Government Working Paper 2, Organisation for Economic Co-operation and Development, Paris,
9. Boadway, R. (2001), Inter-Governmental Fiscal Relations: The Facilitator of Fiscal Decentralization. Constitutional Political Economy,
10. Boloş, M. I. (2006), Bugetul şi contabilitatea comunităţilor locale între starea actuală şi posibilităţi de modernizare, Editura
Economică, Bucureşti,
11. Boschmann, N. (2009), Fiscal Decentralization and Options for Donor Harmonisation, studiu elaborate în cadrul Development
Partners Working Group on Local Governance and Decentralization DPWG-LGD, Berlin, December
12. Bovaird, T., Löffler, E. (edit.) (2009), Public Management and Governance, Routledge, New York,
13. Buchanan, J. (1997), Limitele libertății. Între anarhie şi Leviathan, Institutul European, Iaşi,
14. Buiter, W. (1990), Principles of budgetary and financial policy, Harvester Wheatsleaf, Hertfordshire,
15. Cigu, E. (2011) Finanţe publice locale – rolul lor în întărirea autonomiei unităţilor administrativ-teritoriale, Editura Tehnopress, Iaşi,
16. Clark, G. L. (1984), A Theory of Local Autonomy. Annals of the Association of American Geographers ,
17. Corduneanu, C. (1998), Sistemul fiscal în ştiința finanțelor, Editura Codecs, Bucureşti,
18. Cosma, D.; Lubăneţ, A. (1998), Buget şi trezorerie publică, Ed. Augusta, Timişoara,
19. Cullins, J., Jones, P. (1998), Public finance and public choice, Oxford, University Press, New York,
20. Dafflon, B. (2002), Local Public Finance in Europe: Balancing the Budget and Controlling Debt, Edwarrd Elgar Publishing Limited, UK,
21. Dafflon, B.; Perritaz, S. (2000), L’influence de la taille des communes sur leur degré d’autonomie budgétaire : présentation d’une
méthode d’analyse et application aux communes fribourgeoises. Working Paper 336, Faculty of Economics and Social Sciences,
University of Fribourg,
22. Dascălu, E.-D. (2006), Sistemul bugetar în România, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
23. Davey, K. (2002), Decentralization in CEE Countries: Obstacles and Opportunities. In PÉTERI,
24. Delaunay, B. (2007), „Chronique de l’administration”, în Revue français d’administration publique, École Nationale
D’Administration. CERA, nr. 121-122, Strassbourg,
25. Defilippis, J. (1999), Alternatives to ’New Urban Politics’: Finding Locality and Autonomy in Local Economic Development, în Political
Geography 18(8),
26. Deleanu, I. (2002), Instituții şi proceduri constituționale. Tratat., Editura Servo-Sat, Arad,
27. Derycke, P.-H. (1994), „Les théories du fédéralisme fiscale, Hier et aujourd’hui”, în Deschamps, Robert, ş.a., Finances
publiques régionales et fédéralisme fiscal, Presses universitaires de Namur, Namur,
28. Dobrescu, R.; Ghete, G.; Parlagi, A. (1999), Surse de venituri ale bugetelor locale, Editura Economică, Bucureşti,
29. Duverger, M. (1978), Finances publiques, Presses Universitaires de France, Paris,
30. Ebel, R. D.; Yilmaz, S. (2002), On the Measurement and Impact of Fiscal Decentralization. Policy Research Working Paper 2809, The
World Bank, Washington D. C.,
31. Filip, Gh.; Onofrei, M. (2001), Politici financiare, Editura Sedcom Libris, Iaşi,
32. Filip, Gh. (coord.), (2002), Integrarea politicilor financiar-monetare în strategiile de dezvoltare durabilă, Editura Junimea, Iaşi,
33. Filip, Gh. (2010), Finanţe publice, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi,
34. Filip, Gh., Zugravu, B. (2010), Finanţe, suport de curs, anul II, profil Ştiinţe economice, învăţământ de zi, anul universitar 2010-2011
35. Filitti, Ion C. (1935), Consideraţiuni despre vechea organizare fiscală a Principatelor Române până la Regulamentul Organic, în
Analele economice nr.1-3/an.VIII, Ianuarie,
36. Friedman, M. (1995), Politique monetaire ou politique fiscale, Editura Enciclopedică, Colecția BNR, Bucureşti,
37. Gaston, J. (1936),Cours de finances publiques, 1935-1936, Paris, Librairie Générale de Droit & de Jurisprudence,
38. Gide, C., Rist, C. (1926), Istoria doctrinelor economice de la fiziocrați până azi, Editura Casei Şcoalelor, Bucureşti,
39. Gilbert, G. (1999), L’autonomie financière des collectivités locales est-elle en question ? In CAISSE DES DÉPÔTS,
40. Ghinea, A., ş.a. (2004), Bond Issues and Bank Loans: New Mechanisms to Support Local Development in Romania, în Swianiewicz,
P., Local Government Borrowing: Risk and Rewards, Open Society Institute, Budapest, Hungary,
41. Gruber, J. (2007), Public Finance and Public Policy, Worth Publishers, New York,
42. Gurr, T. R.; King, D. S. (1987), The State and the City. MacMillan Education, Houndmills,
43. Guţan, M. (2005), Istoria administraţiei publice locale în statul român modern, Editura All Beck, Bucureşti,
44. Hallerberg, M. (2004), Domestic Budgets in A United Europe - Fiscal Governance from The End of Bretton Woods to EMU,
Cornell University Press, New York,
45. Hallerberg, M., ş.a. (2007), The Design of Fiscal Rules and Forms of Governance in European Union Countries, European Journal of
Political Economy, nr. 23,
46. Hansen, A. H. (1951), Business Cycles and National Income, Editor W.W. Norton, New York,
47. Haschke, D., Local Government Administration in Germany pe www.iuscomp.org/gla/literature/localgov.htm
Page144

48. Herbert, A. S. (2003), Adminstraţie publică, Editura Cartier, Bucureşti,

49. Hinţea, C. E., ‚Reform and Management in Romania. Strategy and structural change’, (2011), Review of Research and Social
Intervention, vol. 34, pp. 177-196, http://www.rcis.ro/.
50. Hoanță, N. (2000), Economie şi finanțe publice, Editura Polirom, Iaşi,
51. Honadle Walter, B.; Costa M., J.; Cigler A., B. (2004), Fiscal Health for Local Governmant. An Introduction to Concepts, Practical
Analysis, and Strategies, Elsevier Academic Press,
52. Hong Vo, D., „Measuring Fiscal Decentralisation – An Entropic Approach”, http://ideas.repec.org/
53. Hoorens, Dominique (coord.), (2004), Local finance, Dexia Editions, Paris,
54. Hoorens, D., Chatrie, I. (2007), „Les évolutions institutionelles et financières du secteur public territorial europeén entre 2000
et 2005”, în Revue français d’administration publique, École Nationale D’Administration. CERA, nr. 121-122, Strassbourg,
55. Horváth, M. T. (2000), Directions and Differences of Local Changes. In M. T. HORVÁTH (ed.), Decentralization: Experiments and
Reforms, pp. 22–60. OSI/LGI, Budapest,
56. Iordan, N. (2003), Managementul serviciilor publice locale, Editura All Beck, Bucureşti,
57. Jemna, V.-D.; Rusu, E. (2008), Analiza eficienţei relaţiei Finanţe publice locale - Sistem bancar, Editura Universităţii “Al. I. Cuza”,
Iaşi,
58. Jones, G.W.; Stewart, J. D. (1981), Why the Council Hatchet Job is so Unfair. In J. D. Stewart, G.W. Jones, R. Greenwood, and J.W.
Raine (eds), In Defence of Local Government. Institute of Local Government Studies, Birmingham,
59. Joumard, I. (2002), Tax Systems in European Union Countries, OECD Economic Studies, nr. 34, www.oecd.org
60. Labie, F. (1995), Finances locales, Dalloz, Paris,
61. Laffer, A. B. (1986), The Ellipse: An Explication of the Laffer Curve in a Two-Factor Model, The Financial Analyst's Guide to Fiscal
Policy, New York: Greenwood Press,
62. Lalumière, P. (1970), Les Finances Publiques, Editura Librairie Armand Colin, Paris,
63. Lapidoth, R. (1997), Autonomy, Flexible solutions to ethnic conflicts, United States Institute of Peace Press, Washington, D.C.,
64. Lazăr, S., Oprea, F. (2008), „The Flat Tax Impact. The Romanian Case”, CD of the VI International Scientific Conference -
Management, Economics and Business Development in the New European Conditions, Brno University,
65. Lăcătuş, C.M., Văduva, F. (2009), Obligaţiunile municipale - o provocare pentru finanţele publice locale şi pentru investitori. Cazul
României, în “Economie teoretică şi aplicată. Supliment”, pp. 166-173
66. Lynch, T., Berman, E. (2008), Government Budget Forecasting, Theory and Practice, Auerbach Publications,
67. Malizia, R., Tassa, E. (2004), „Administrative Decentralization Versus Fiscal Federalism”,, www.intertic.org
68. Manda, C., Manda, C. (2008), Dreptul colectivităților locale, Ediția a IV-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
69. Mayer, H. L. (1980), Suplly-Side Effects of Economic Policy, Washington University (Saint Louis, Mo.). Center for the Study of
American Business., Federal Reserve Bank of St. Louis, 24-25 October,
70. Marcou, G. (2002), Regionalization for Development and Accession to the European Union: A Comparative Perspective (Hungary,
Lithuania, Poland, Slovakia, Ukraine), Open Society Institute, Local Government and Public Reform Initiative, Budapest, Hungary,
71. Martin, A. (2012), Main factors and implications of policies implemented in Romania in the context of the current global
crisis, Elsevier’s Procedia Social and Behavioral Sciences, Volum 58, pp. 454–463 -
http://dx.doi.org/10.1016/j.sbspro.2012.09.1022, http://ac.els-cdn.com/S1877042812044849/1-s2.0-S1877042812044849-
main.pdf?_tid=526a2c58-37e4-11e2-97b4-
72. McLure, C.; Vazquez-Martinez, G., The Assignment of Revenues and Expenditures in Intergovernmental Fiscal Relations,
www.worlbank.org/decentralization
73. Meloche, J.-Ph.; Vaillancourt, F., şi Yilmaz, S. (2004), Decentralization or Fiscal Autonomy? What Does Really Matter? Effects on
Growth and Public Sector Size in European Transition Countries. Policy Research Working Paper 3254, The World Bank,
Washington D. C.,
74. Moşteanu, T.; Lăcătuş, C. M. (2009), Descentralizarea finanţelor publice locale în România, Conferinţa Internaţională “Finanţele
şi stabilitatea economic în contextual crizei financiare” organizată de ASE-Fac. FABBv Bucureşti, Univ. de Vest – FEAA Timişoara,
decembrie, SIF-Banat Crişana, p. 13-19
75. Moşteanu, T. (coord.), (2008), Buget şi trezorerie publică, Editura Universitară, Bucureşti,
76. Moşteanu, T.; Lăcătuş, C. M. (2006), Obligaţiunile municipale – cauză şi efect ale creşterii descentralizării financiare locale. Cazul
României, în “Economie Teoretică şi Aplicată”, Asociaţia Generală a Economiştilor din România – AGER, vol. 9,
77. Mussel, M. (2008), Understanding Government Budgets, Routledge, London,
78. Musgrave, R., Musgrave, P. (1989), Public finance in Theory and Practice, McGraw Hill Book Company, 5th edition,
79. Musgrave, R. (1996), „The Role of the State in Fiscal Theory”, in International Tax and Public Finance, Kluwer Academic
Publishers, Dordrecht,
80. Nizard, L. (1973), Administraţie şi societate: planificare şi reglare birocratică, Revue française de scienc politique, vol. XXIII, nr. 2,
aprilie
81. Núria, B., Durán, J., (editors), (2008), Fiscal Federalism and Political Decentralization, Edward Elgar, Cheltenham,
82. Oates,W. E. (1972), Fiscal Federalism. Harcourt Brace Jovanovich, New York,
83. Oates, Wallace, E. (2004), „An Essay on Fiscal Federalism”, în Baimbridge, Mark, Whyman, Philip, Fiscal Federalism and
European Economic Integration, Routledge, London, pp. 13-47
84. Oates, W. (2002), „Fiscal Federalism and European Union: Some Reflections”, Societa Italiana di Economia Publica,
http://www.unipv.it
85. Oates, W. (2007), On the Theory and Practice of Fiscal Decentralization, CREI Working Papers, Roma,
86. Oberdoff, H. (1993), Les Constitutions de l’Europe de Douze, Collection retour aux, textes, Paris,
87. Onofrei, M. (2007), Administraţie publică. Fundamente ştiinţifice şi bune practici, Editura Universităţii „Al I. Cuza”, Iaşi,
88. Oprea, F. (2010), Managementul financiar al colectivităţilor locale, suport de curs master 2010, UAIC, FEAA,
89. Oprea, F., Cigu, E. (2013), Finanţe publice locale, Editura C.H. Beck, Bucureşti
90. Oprea, F. (2010), Sistemul bugetar public şi interrelaţiile dintre componentele sale, teza de doctorat susţinută la Universitatea „Al.
I. Cuza”, Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor, Iaşi
91. Oprea, F. (2011), Sisteme bugetare publice. Teorie si practica , București, Editura Economica,
92. Owens, J.; Norregaard, J. (1991), The Role of Lower Levels of Government: The Experience of Selected OECD Countries. In J. Owens
and G. Panella (eds), Local Government: An International Perspective, pp. 3–54. North Holland, Amsterdam,
93. Petrişor, M.-B. (2012), Cheltuielile publice. Fundamente, evoluţii, impact, Iaşi: Editura Tehnopress,
94. Popa, E. (2000), Corelarea principiului autonomiei locale cu alte principii de drept, Ed. Servo-Sat, Arad,
Page145

95. Popescu, D. (1994), Istoria gândirii economice din antichitate până la începutul sec. al XIX-lea, Editura Continent, Sibiu,
96. Popeangă, G. (2002), Managementul finanţelor publice locale, Ed. Expert, Bucureşti,
97. Popescu, C.-L. (1999), Autonomia locală şi integrarea europeană, Editura All Beck, Bucureşti,
 98. Popescu, L. G. (2006), Administraţie şi poltici publice, Editura Economică, Bucureşti,
99. Pratchett, L. (2004), Local Autonomy, Local Democracy and the ’New Localism’. În Political Studies 52(2)
100. Price, V., Garello, J. (2003), „Index of Fiscal Decentralisation – Methodology and Findings”, în Journal des Economistes et
des Etudes Humaines, nr. 4,
101. Rubin, I. (2006), The Politics of Public Budgeting: Getting and Spending, Borrowing and Balancing, 5th Edition, CQ Press,
Wasghinton,
102. Samuelson, P. A. (1954), The Pure Theory of Public Expenditure, publicată în The Review of Economics and Statistics, Vol. 36, No.
4. (Nov., 1954), pp. 387-389, URL: http://links.jstor.org/sici?sici=0034-
6535%28195411%2936%3A4%3C387%3ATPTOPE%3E2.0.CO%3B2-A
103. Shah, A. (2007), (editor), Intergovernmental Fiscal Transfers – Theory and Practice, World Bank, Washington,
104. Shah, A. (2007), (editor), Local Public Financial Management, World Bank, Washington, 2007
105. Shah, A. (2007), (editor), Local Budgeting, World Bank, Washington, 2007
106. Spoffor, T., Ioniță, S. (2002), Descentralizarea fiscală în România. Politici de reformă şi strategii pe termen mediu, LGA, Bucureşti,
107. Swianniewicz, P. (2004), Local Government Borrowing: Risk and Rewards – A Report on Central and Eastern Europe, Open Society
Institute Publisher, Budapest, Hungary,
108. Ştefura, G. (2010), Proces bugetar public, Editura Univ. „Al. I. Cuza”, Iaşi,
109. Tanzi, V. (1996), Fiscal Federalism and Decentralization: A Review of Some Efficiency and Macroeconomic Aspects. In
AnnualWorld Bank Conference on Development Economics 1995, TheWorld Bank,Washington D. C.,
110. Tiebout, C. (1956), A Pure Theory of Local Expenditures, The Journal of Political Economy, Vol. 64, No. 5, pp. 416-424, Editura The
University of Chicago Press Stable, October 1956, URL:
http://web.usal.es/~emmam/Docencia/Modelizacion/papers/Otros/Tiebout%20(Jai me).pdf
111. Văcărel, I., (coord.) (2004), Finanţe publice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
112. Voinea, Gh. (2008), Finanţe locale, Editura Junimea, Iaşi,
113. Voinea, Gh.; Rusu, E. (2008), Finanţele publice locale în ţările UE – abordări comparative, Editura Tribuna Economică, Bucureşti,
114. Wollmann, H. (2008), Decentralisation and Territorial Local Government Reforms between Local Democracy and Operational
Efficiency – Some Comparative Observations and Conclusions in the European context, în Balancing Democracy, Identity and
Efficiency. Changes in local and regional structure in Europe, studiu realizat de către CCRE/CEMR în colaborare cu Administraţia
publică locală şi regională din Danemarca,
115. ***Absorbţia fondurilor structurale în România, document elaborat de Institutul de Politici Publice, România, 2006, pag. 54, după
Cadrul Strategic Naţional de Referinţă, România 2007-2013
116. ***A Handbook on Finance at Local and Regional Level, A set of Council of Europe legal instruments, with an introduction by
Kenneth Davey, Professor Emeritus, School of Public Policy, University of Birmingham, CDLR Handbooks / 24 August 2009
117. ***Carta Verde a Dezvoltării Regionale în România, Guvernul României şi Comisia Europeană, Bucureşti, 1997
118. ***Considerente privind procesul de descentralizare în România. Reforma administrativ-teritorialã, studiu realizat de Institutul
de Politici Publice, Bucureşti, 2008, pe www.ipp.ro
119. *** Data on Decentralization and Local Regional Economics. Electronic database and user guide, The World Bank, 2007, pe
http://www1.worldbank.org/publicsector/decentralization/data.htm
120. ***E.U. sub-national governments: 2008 key figures, studiu realizat de către Council of European Municipalities and Regions
(CCRE/CEMR), 2009/2010 edition
121. ***European Charter on Local and Regional Services of General Interest, studiu realizat de către Council of European
Municipalities and Regions (CCRE/CEMR), martie 2009, pe http://www.ccre.org/publications_en.htm
122. ***Politica de echilibrare a bugetelor locale în România, Institutul pentru Politici Publice, februarie 2005, pe www.ipp.ro
123. ****Sub-national public finance in the EU , DEXIA, pe www.dexia-clf.fr , 2009
124. *** The Economic and Financial Crisis. Impact on local and regional authorities, Council of European Municipalities and Regions,
March 2009

Legislaţie
1. Legea 227/2015 privind Codul fiscal, publicat în Monitorul Oficial 688 din 10.09.2015Legea nr. 199/1997 pentru ratificarea Cartei
europene a autonomiei locale, adoptată la Strasbourg la 15 octombrie 1985, publicată în Monitorul Oficial nr. 331 din 26/11/1997
2. Legea nr. 213 din 17/11/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, publicată în Monitorul Oficial, nr. 448 din
24/11/1998
3. Legea nr. 94 din 8/09/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, publicată în Monitorul Oficial nr.224 din
9/09/1992, republicată în Monitorul Oficial nr. 116 din 16/03/2000
4. Lege nr. 215 din 23/04/2001 privind administraţia publică locală, publicată în Monitorul Oficial, nr. 204 din 23/04/2001, modificată
şi completată prin Lege nr. 286 din 06/07/2006, publicată în Monitorul Oficial, nr. 621 din 18/07/2006
5. Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial nr. 767 din 31/10/2003
6. Legea nr. 315 din 28/06/2004 privind dezvoltarea regională în România, publicată în Monitorul Oficial, nr. 577 din 29/06/2004
7. Legea cadru a descentralizării nr. 195 din 22/05/2006, publicată în Monitorul Oficial, nr. 453 din 25/05/2006
8. Lege nr. 337 din 17/07/2006 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de
achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, publicat în Monitorul
Oficial nr. 625 din 20/07/2006
9. Legea finanţelor publice locale nr. 273 din 29/06/2006, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 618 din 18/07/2006
10. Legea nr. 292/29.12.2011 privind asistența socială, în M. Of. nr. 905/20.12.2011
11. Legea 350 din 2 decembrie 2005 (Legea 350/2005) privind regimul finantarilor nerambursabile din fonduri publice alocate pentru
activitati nonprofit de interes general, Publicat in Monitorul Oficial 1128 din 14 decembrie 2005
12. Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv
13. Legile bugetare anuale
14. O.U.G. nr. 56 din 25/06/2004 privind crearea statutului special al funcţionarului public denumit manager public, publicat în
Monitorul Oficial, nr. 590 din 01/07/2004, cu modificările şi completările ulterioare
15. O.U.G. nr. 19 din 7/03/2009 privind unele măsuri în domeniul legislaţiei referitoare la achiziţiile publice
Page146

16. O.U.G. nr.47 din 01.09.2012 pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi reglementarea unor măsuri fiscal-bugetare,
publicat în Monitorul Oficial nr. 635 din 06 septembrie 2012
17. O.U.G. nr. 34 din 19/04/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrari publice si a
contractelor de concesiune de servicii, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 337/2006 în M. Of. 625/20.07.2006, cu
modificările şi completările ulterioare;
18. O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, publicată în Monitorul Oficial, nr. 863 din 26/09/2005
19. O.G. nr. 119/1999 privind auditul intern şi controlul financiar preventiv, în Monitorul Oficial nr.430 din 1/08/1999, aprobată şi
modificată prin Legea nr.84/2003, cu modificările şi completările ulterioare
20. H.G. nr. 181/28.02.2002 pentru aprobarea Normelor metodologice privind implementarea Sistemului electronic de încasare a
impozitelor şi taxelor locale, publicată în Monitorul Oficial, nr. 158 din 05/03/2002
21. H.G. nr. 525/30.05.2007 privind organizarea şi funcţionarea ANRMAP;
22. H.G. nr. 71/2007 pentru aprobarea normelor de aplicare a prevederilor referitoare la atribuirea contractelor de concesiune de
lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii din O.U.G. nr. 34/2006;
23. Normele metodologice nr. 5318/1992 privind organizarea şi funcţionarea trezoreriei finanţelor publice
24. Decizia nr. 339 din 05/12/2008 privind cadrul general al operării şi utilizării sistemului "Ghişeul virtual de plăţi"
25. Directiva 2004/18/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 31.03.2004 privind coordonarea procedurilor de atribuire a
contractelor de achiziţii publice de lucrări, de bunuri şi de servicii;
26. Directiva 2004/17/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 31.03.2004 de coordonare a procedurilor de atribuire a
contractelor de achiziţii în sectoarele apei, energiei, transporturilor şi serviciilor poştale;
27. Regulamentul (CE) NR. 1564/2005 al Comisiei din 7.09.2005 de stabilire a formularelor standard pentru publicarea anunţurilor în
cadrul procedurilor de atribuire a contractelor de achiziţii publice în conformitate cu Directivele 2004/17/CE şi 2004/18/CE ale
Parlamentului European şi Consiliului;
28. Regulamentul (CE) NR. 2083/2005 al Comisiei din 19.12.2005 de modificare a Directivelor 2004/17/CE şi 2004/18/CE ale
Parlamentului European şi ale Consiliului în ceea ce priveşte pragurile de aplicare a acestora în materie de proceduri de atribuire a
contractelor de achiziţii; Directiva 2006/97/CE a Consiliului din 20.11.2006 de adaptare a anumitor directive în domeniul liberei
circulaţii a mărfurilor, având în vedere aderarea Bulgariei şi a României;
29. Regulation (EC) No 176/2008 of the European Parliament and of the Council of 20 February 2008 amending Regulation (EC) No
1059/2003 on the establishment of a common classification of territorial units for statistics (NUTS) by reason of the accession of
Bulgaria and Romania to the European Union
30. Regulamentul nr.1059/2003, al Parlamentului şi al Consiliului Europei privind stabilirea unui nomenclator unic al unităţilor
teritoriale pentru statistică (NUTS)
31. Regulation (EC) No 176/2008 of the European Parliament and of the Council of 20 February 2008 amending Regulation (EC) No
1059/2003 on the establishment of a common classification of territorial units for statistics (NUTS) by reason of the accession of
Bulgaria and Romania to the European Union

Page147