Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1 Văgiulești
Aria curriculară ,,Limbă și comunicare”
Toate subiectele sunt obligatorii. Nu se acordă puncte din oficiu. Punctajul maxim este de 100 de puncte. Timpul
efectiv de lucru este de 3 ore.
Citește cu atenție textele de mai jos:
A. Trei zile bătuseră vânturi sunătoare de la miazăzi, pământul se zbicise şi-n dumbrăvioara de la marginea
satului, la malul Siretului, începuseră să înflorească galben cornii. Băiatul cel mai mititel al lui Dumitru Onişor
iesise cu şase oi la mugurul proaspăt al primăverii.
Era un copilaş palid şi mărunţel şi târa pe pământul reavăn nişte ciubote grele ale unui frate mai
5 mare. Ridică spre mine ochii trişti, învăluiţi ca-ntr-o umbră cenuşie şi-şi scoase cu anevoie din cap pălărioara
veche pleoştită ca o ciupercă. Îmi dădu bună-ziua c-un glas moale în care parcă suna o suferinţă timpurie; apoi,
acoperindu-se, ridică deasupra oilor toiegelul alb, îndemnându-le spre crâng.
- Ce mai faci tu, măi flăcăule? îl întrebai eu. Ai ieşit cu oile la păscut?
- M-a trimis tătuca să le mai port, îmi răspunse el serios, cu glasu-i subţirel şi peltic; şi se opri. Oile 10
se opriră şi ele şi întoarseră capetele spre călăuzul lor.
- Dar eşti tu vrednic, bre Niculaeş, să porţi un cârd de oi?
- He, sunt eu vrednic; da' acuma n-am ce purta, sunt supărat...
-Cum se poate? Şi de ce, mă rog?
-De ce? mă întrebă el ridicând spre mine fruntea pe care sta zimţuit în neregulă păru-i buhos,
15 pentru că în primăvara asta tot ne-au căzut din oi; ş-acum am rămas numai cu acestea şase…
Deşi <<flăcăul>> cu care vorbeam era numai de-o şchioapă, deşi intrase în a opta primăvară a vieţii
lui, năcazul lui era adânc şi serios; zâmbetul meu pieri pe dată.
(Mihail Sadoveanu, Un om necăjit- fragment)
B. Afară, la capătul din miazăzi al marelui oraş, acolo unde încep primele câmpii iar colibele şi căsuţele
apar tot mai sărăcăcioase, se află ascunsă într-o pădurice de pini, ruina unui mic amfiteatru.(...). De fapt, numai
oamenii locuind în imediata apropiere cunoşteau ciudata clădire rotundă. Îşi păşteau acolo caprele, copiii
foloseau locul liber rotund din mijloc ca să bată mingea, iar seara se întâlneau uneori acolo perechi de
5 îndrăgostiţi.
Într-o bună zi începu să circule zvonul că în ultimul timp ar locui cineva în ruină. Era vorba de un copil,
probabil o fetiţă. Nu se putea spune cu precizie, fiindcă îmbrăcămintea îi era oarecum ciudată. Se spunea că se
numea Momo, sau ceva asemănător. Aspectul exterior al lui Momo era într-adevăr oarecum straniu şi ar fi putut
probabil să sperie întrucâtva oamenii preţuind mult curăţenia şi rânduiala. Era micuţă şi cam slăbuţă, încât cu
10 cea mai mare bună voinţă lumea nu-şi putea da seama dacă n-are decât opt ani sau a şi 10 împlinit
doisprezece. Avea bucle negre ca pana corbului, zbârlite, arătând ca şi cum n-ar fi fost niciodată atinse de vreun
pieptăne sau de o foarfecă. Avea ochi foarte mari, minunat de frumoşi şi la fel de negri, iar picioarele îi erau de
aceeaşi culoare, căci umbla aproape întotdeauna desculţă. Doar iarna purta uneori ghete, dar erau diferite, nu
se potriveau între ele şi pe lângă aceasta îi şi erau mult prea mari. Cauza era că Momo nu avea nimic altceva
15 decât ceea ce găsea întâmplător sau i se dăruia. Fusta îi era cusută din diferite 15 petice pestriţe şi îi
atârna până la glezne. Pe deasupra purta un surtuc bărbătesc, vechi şi mult prea larg, ale cărui mâneci erau
suflecate la încheietura mâinii. Momo nu voia să le taie căci se gândea, prevăzătoare, că va mai creşte. Şi nu se
putea şti dacă va mai găsi vreodată un surtuc atât de frumos şi de folositor cu atât de multe buzunare.
(Michael Ende, Momo)