1.

2 ASPECTE SPECIFICE ALE SCHIULUI ALPIN

Din punct de vedere motric: schiul alpin face parte din grupa sporturilor
de îndemânare în regim de mare viteză totuşi fiind un sport care solicită sistemul
nervos factorul psihologic joacă un rol deosebit. Este nevoie deci de indivizi
cu largi posibilităţi de exprimare motrică (rapizi, explozivi, abili, rezistenţi) şi
deosebiţi din punct de vedere a dotării psihice. “
Campionul de schi este o sinteză de forţă fizică, de acuitate vizuală, de nervi
dintr-un aliaj particular, de curaj, inteligenţă, cu o viziune foarte largă asupra
lucrurilor, de un echilibru fizic şi psihic solid” (H. BONNET,2000). Din punct
de vedere fiziologic solicitările la care sunt supuşi schiorii în timpul unei
coborâri se caracterizează prin eforturi de intensitate maximală într-un timp
scurt.1
În concurs efortul se repetă până la două manşe desfăşurate la intervale stabilite
de organizatori (slalom, slalom uriaş). La aceastea se adaugă viteza de coborâre
(de peste 120 km/h), poziţiile neobişnuite ale corpului la trecerea porţiunilor din
teren accidentat şi a virajelor, păstrarea echilibrului, şocurile şi presiunile
rezultate din contactul cu solul după decolări, fecventele succesiuni de hopuri,
învingerea forţei centrifuge.
Participarea sistemului nervos şi a analizatorilor ocupă un loc central în
mecanismele fiziologice specifice schiului alpin. De aceea starea de
excitabilitate optimă a sistemului nervos central, reactivitatea lui ridicată,
promtitudinea proceselor de integrare corticală, precizia comenzilor, asigură
coordonarea perfectă a acţiunilor conjugate, a segmentelor angrenate în efort
fără de care progresul şi obţinerea marilor performanţe sunt imposibile.2 “
Formarea în decursul anilor a “simţului zăpezii” este expresia
sinergismului funcţional al tuturor receptorilor, căilor şi centrilor nervoşi, care
comandă activitatea muşchilor, tendoanelor, articulaţiilor şi ligamentelor, în
realizarea dinamică a poziţiilor specifice în cele mai variate momente ale
coborârii”3 Solicitarea aparatului locomotor în schi este excepţională. Nu există
un tip morfologic propriu schiorului alpin de mare clasă brevilinii şi longilinii.
putând obţine deopotrivă performanţe înalte.
Nici greutatea mai mare nu constituie un avantaj substanţial deoarece alţi
factori o pot compensa (viteza de reacţie, denivelările, influenţa forţei centrifuge
mai reduse asupra individului mai uşor). Schiul este un “sport de apărare” în
care sportivul trebuie să lupte întotdeauna cu pârtia, cu traseul. Menţinerea
poziţiilor aerodinamice de coborâre, stabilitatea, echilibrul dinamic reclamă o
rezistenţă deosebită, atât statică cât şi dinamică a musculaturii trenului Inferior,
a bazinului şi a spatelui. În acelaşi timp sunt necesare articulaţii suple, ligamente

1
Bonnet Honore despre Metodele de Antrenament in Schi revista E.F.S. nr. 1 1986 pg.53-55
2
Bonnet Honore Schiul de Mare Competitie Revista E.F.S. nr.2 1988 pg. 31-34
3 Demeter A. Bazele fiziologice şi biochimice ale calităţilor fizice, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1974. Pg.70-71
şi tendoane puternice precum şi o capacitate de încordare – relaxare musculară
eficientă.
Influenţa asupra aparatului cardio-vascular este reflectată în mărirea
rezistenţei cardiace, a tensiunii arteriale şi a vitezei de circulaţie a sângelui, în
subdenivelarea uşoară a segmentului S-T pe electrocardiogramă, în creşterea
numărului de hematii, a cantităţii de hemoglobină şi a acidului lactic, a valorii
hematocritului precum şi în mărirea numărului de reticulocite.
Câteva date sunt semnificative: frecvenţa cardiacă creşte de la 70 la 133
bătăi /minut la o diferenţă de nivel de 450 m parcurşi între 1,24 – 2,10 min;în
timpul efortului la 1 (un) minut după o coborâre valorile medii ale tensiunii
arteriale au crescut de la 120/76 mmhg la 154/84 mmhg 4 Toate aceste
modificări atestă intensificarea activităţii aparatului cardiovascular, în vederea
compensării efectelor altitudinii şi satisfacerea nevoilor crescute ale
organismului aflat în plin efort.
Aparatul respirator este foarte solicitat datorită bioxiei de altitudine apneei
din timpul efortului anaerob. În aceste condiţii cea mai mare parte a energiei
necesare efectuării lucrului mecanic rezultă din procesele biochimice anaerobe
urmând ca imediat după terminarea probei, ventilaţia pulmonară crescută să
asigure lichidarea datoriei crescute de oxigen în circa 15 minute. Cheltuielile
energetice se ridică la valori 310 – 960 % faţă de metabolismul bazal. Ventilaţia
pulmonară ajunge la 47,8 l/min. creşterea capacităţii de efort, stabilizarea
sistemului nervos neuro-vegetativ, creşterea rezistenţei specifice sunt aspecte
importante care pot fi rezolvate prin antrenament sistematic.5
Organismul schiorilor trebuie să fie suplu, adaptabil din punct de vedere
fiziologic, deci cu o mare capacitate de adaptare la efort, cu creşteri rapide de
valori maximale ale constantelor biologice şi revenirea lor în acelaşi ritm la
valori normale.
Pe plan psihologic capacitatea de concentrare şi decizie rapidă, rezistenţa
la încordările şi suprasolicitările din timpul coborârii şi între manşe, capacitatea
de analiză şi nivelul percepţiilor specializate, al stărilor afective sau a capacităţii
de a depune eforturi mari de voinţă constituie factori de mare importanţă.
Capacitatea psihică este condiţionată de dinamica neuro-psihică a
individului, de dezvoltarea sa intelectuală şi educaţie, aspecte, din păcate , de
foarte multe ori ignorate.
Din punct de vedere tehnico-tactic: schiul alpin se caracterizează printr-
o complexitate aparte, lesne de apreciat, adesea o simplă modificare a zăpezii
sau o execuţie tehnică defectuoasă sau întârziată putând produce cădere, ieşirea
din cursă sau accidentarea.

4 Demeter A. Bazele fiziologice şi biochimice ale calităţilor fizice, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1974. Pg.

5
Bota Cornelia - Ergofiziologie, Editura Globus, Bucureşti, 2000 pg. 300 - 303
 Tehnica de compoziţie înseamnă înainte de toate precizie, eficacitate.
Mijloacele de accelerare a vitezei, eliminarea derapajului micşorarea razei
virajului, căutarea permanentă a trasei optime sunt priorităţile schiorului de
competiţie. Deasemenea, el trebuie să facă faţă unei multitudini de situaţii
neprevăzute, întrucât schiul este prototipul sportului de improvizaţie. Pe de altă
parte schiul alpin este un sport în care viteza, prezenţa permanentă a pericolului
au o influenţă deosebită asupra sportivului.6
Pe plan tehnico-material problematica este celei asemănătoare întâlnite
în automobilism; este adevărat că individul conduce schiurile dar oricâtă clasă ar
avea fără un material competitiv, de calitate minuţios pregătit, nu se poate vorbi
de performanţă sportivă.
Factorul şansă îşi are importanţa sa atunci când este vorba de tragerea
la sorţi pentru concurs. Pe parcursul unui întreg sezon preocuparea principală a
schiorului este acumularea de puncte F.S.I. care să-i permită să concureze în
primul “bloc” valoric.7
Numai sportivii din această serie au posibilitatea de a evolua spre primele
locuri din clasament, victoria unui sportiv din grupele valorice inferioare
constând o performanţă rarisimă. La coborâre sau la slalomul super-uriaş,
handicapul unui număr mare de start este deosebit deoarece traseul devine de la
un concurent la altul tot mai deteriorat.
Jocul şanselor este cu atât mai imprevizibil cu cât condiţiile atmosferice
sunt mai fluctuante. În anumite zile pe o anume zăpadă sunt favorizaţi primii
participanţi dar nu e exclus ca primii concurenţi în alte condiţii să fie
handicapaţi.
1.3 PROBLEMATICA ACTUALĂ A SCHIULUI ALPIN

Cupa Mondială de Schi Alpin: Încă de la creerea ei în 1967 Cupa

Mondială de Schi Alpin, a exercitat o influenţă extraordinară în domeniu,
extinzând interesul pentru competiţia de schi alpin pe toată perioada sezonului
hibernal, eliminând ‘timpii morti`existenţi între competiţiile majore existente
deja: Campionatele Mondiale sau Jocurile Olimpice.
Cupa Mondială a transformat schiul într-un sport mondial care
organizează diferitele probe specifice nu numai în staţiuni alpine renumite, cu
vechi tradiţii, dar extinde competiţia şi în Argentina, Australia, Noua Zeelandă,
Bulgaria, Spania, Coreea, Slovenia, şi în multe alte ţări, pentru care organizarea
unei competiţii de asemenea anvergură reprezintă o fantastică reclamă pozitivă.
Pentru cele mai multe staţiuni montane, organizarea şi găzduirea Cupei
Mondiale reprezintă un atu` turistic şi economic deosebit deloc de neglijat prin
faptul că mijloacele media cu precădere televiziunea popularizează pe larg acest

6
Bâră Mihai - Noutaţi în lumea schiului alpin Revista E.F.S. nr. 2 1989 pg.37- 42
7
Matei I – Schiul alpin modern, Editura Sport Turism Bucuresti 1988
gen de evenimente, mediatizând federaţiile de specialitate, fabricanţii, managerii
şi sportivii implicaţi.
Ca o remarcă, importanţa, frecventă transmisiunilor şi a reluărilor este
influenţată direct de performantele schiorilor participanţi din ţările respective şi
de interesul ţării respective pentru diferitele probe; săriturile la trambulină în
Germania, probele alpine în Austria. Astfel după retragerea din activitatea
competiţională a sportivei Deborah Compagnoni, şi Alberto Tomba, Italia oferă
transmisii reduse a competiţiilor de schi; acelaşi lucru întâmplându-se nu cu
mult timp în urmă şi în Franta. În general probele nordice, concursurile de
sărituri, precum şi probele alpine se impun ca evenimente majore ce exercită un
enorm interes în rândul publicului.
Organizarea Cupei Mondiale favorizează dezvoltarea infrasructurii
specifice, producătorii de materiale sportive lansează noi modele şi organizează
promovarea eficientă a acestora folosind imaginea diferiţilor sportivi, care devin
asfel ambasadorii ”bunei calităţi” ai brandului respectiv Metodele de
antrenament s-au perfecţionat continuu, s-au diversificat extrem şi cuprind o
sferă extrem de largă, de la mijloace specifice de pregatire tehnică, psihologică,
dezvoltare fizică, alimentaţie, la căi de protejare a sportivului care se expune la
accidentări majore în timpul evoluţiilor specifice.
De asemenea testele specifice ale materialului, în special ale suprafeţei de
contact schi-zapada, în funcţie de caracteristicile fiecărei probe, piste sau
discipline a devenit o cerinţă esentială, indispensabilă, cerinţă care se realizează
cu aportul direct al tehnicii moderne.
Apariţia şi exploziva utilizare, urmată de generalizarea uzitării schiului
scurt parabolic a dus la modificarea reglementărilor de natură tehnică
(modificarea regulamentului F.I.S. în sezonul 2001-2002), şi adoptarea utilizării
plăcii înălţătoare (interfaţa pe care este montată legătura), fapt ce a impus
adaptări importante în industria specifică schiului alpin.

Formula iniţială a Cupei Mondiale a evoluat mult de la creerea sa: asfel

dacă la început, competitorii reuşeau să-şi “exprime” polivalenţa sportivă
participant la toate probele de concurs, la începutul anilor `70 sportivi ca: Frantz
Klammer, Gustavo Thoeni, Rolland Collombin, sau Ingemar Stenmark la
masculin, şi Anne-Marie Moser-Proll, Hanny Wenzel, Rosi Mittermaier la
feminin, participau cu mici excepţii la toate trei probele de cursă.
Regulamentul de competiţie a Cupei Mondiale s-a modificat, în decursul
sezoanelor competiţionale astel apar noi prevederi care îngrădesc participarea la
mai multe probe de concurs, Ingemar Stenmark de exemplu este unul dintre
sportivii care au avut de suferit din cauza acestui sistem de regulament.
Campionul suedez câstiga astfel detasat C.M. la probele tehnice între anii 1976-
1978, fapt ce reprezită o performanţă superbă, dar nu poate participa la probele
de viteză unde era de asemenea favorit. Această complicare a regulamentului de
cursă a dus la specializarea la o singură probă de concurs.
Din anul 1992 însă formula de regulament este mult simplificată,
participarea la diferitele probe fiind condiţionată de punctele F.I.S. acumulate de
sportiv în competiţiile anterioare. Americanul Bode Miller este un participant
consecvent la cele trei probe de concurs clasându-se mereu în plutonul fruntaş,
dând noi sensuri conceptului de polivalenţă sportivă.
 CAP.II CARACTERISTICILE TEHNICE ALE PROBELOR
ALPINE

2.1. ELEMENTE DE FIZICĂ ŞI BIOMECANICĂ CU APLICAŢII ÎN

SCHIUL ALPIN

Tehnica de bază a schiului alpin reprezintă un ansamblu de deprinderi

motrice cu un caracter profund specific, care permite deplasarea pe terenuri
acoperite de zăpadă, în diferite scopuri:formativ, utilitar, recreativ.
Tehnica de cursă derivă din cea de bază, pune accentul pe obţinerea unei
viteze crescute de deplasare solicitând la limită posibilităţile fizice şi psihice ale
schiorului.
În timpul evoluţiei specifice, asupra sistemului schior schi acţionează
permanent o multitudine de forţe externe, cu efecte pozitive sau negative,
ajutând sau dimpotrivă împotrivindu-se deplasării.
Principalele forţe de frânare sunt reprezentate de forţa de rezistenţă a
aerului şi a zăpezii
Elementele de fizică şi biomecanică pot fi de folos în studiul mişcării unui
schior pe un plan înclinat.
Cauzele care permit efectuarea unei traiectorii curbilinii derivă din însuşirea
următoarelor elemente:

● Mişcările schiorului.
● Reacţia schiului şi deformarea sa.
● Reacţia terenului.
● Acţiunea altor forţe externe.
● Studiul acestor elemente poate ajuta şi pentru a înţelege eventualele greşeli
care duc la îndepărtarea execuţiei ideale, provocând căderi sau îndepărtări de la
linia ideală preconcepută.
Mişcarea
Este o activitate motrică, acţiune univocă (globală) care urmează o idee
pre
cisă de acţiune sau o necesitate de acţiuni utile pentru atingerea unui
obiectiv.
Flexia
Reprezintă trecerea de la o poziţie înaltă la una joasă, provocând o
coborâre a centrului general de greutate (CGG).
Extensia
Reprezintă trecerea de la o poziţie joasă la o poziţie înaltă, printr-o
mişcare mai amplă provocând o înălţare a centrului general de greutate, care
permite posibilitatea efectuării cu succes a mişcării din partea a doua a ocolirii.
Schimbarea greutăţii
Este caracterizată prin trecerea greutăţii de pe canturile interne ale ocolirii
precedente, pe cele interne ale ocolirii următoare.
Se realizează printr-o înălţare şi mutare a centrului general al
greutăţii ,precedând ocolirea următoare prin interior, înainte.
Încărcări şi descărcări
În timpul contactului cu solul, schiorul exercită asupra acestuia anumite
forţe a căror intensitate şi direcţie variază constant. Se disting încărcări şi
descărcări active şi pasive. Cele active sunt generate de forţe interne iar cele
pasive de forţe externe.

2.2 NOŢIUNI DE DINAMICĂ

Dinamica este ştiinţa care are drept obiect de studiu mişcarea sistemelor
rigide (a corpurilor rigide). Sistemul schior schi nu poate fi însă considerat rigid
deoarece se deformează permanent, mişcări executate în plan vertical şi
orizontal, rotaţii, desprinderi, etc.
Aşadar regulile dimamicii se aplică cu destulă dificultate în cazul schiului alpin.
Itemii relevanţi în tratarea deplasării sistemului schior-schi sunt:
Forţa de gravitaţie este forţa determinată de atracţia pământului,
intensitatea ei fiind variabilă. În practică se identifică (greşit de altfel) greutatea
unui corp cu masa acestuia, în timp ce în fizică sunt două lucruri diferite.
Centru de greutate reprezintă punctul în care se pot considera aplicate
rezultatele variatelor forţelor de apăsare, care acţionează asupra diferitelor părţi
ale corpului, sub influenţa gravitaţiei terestre. Localizarea centrului de greutate
depinde de poziţia corpului. 8
Forţa centrifugă reprezintă forţa de inerţie care atrage schiorul spre
exteriorul ocolirii, modificând esenţial traiectoria sistemului schior-schi.
Frecarea, cu efectele sale mecanice:
Atunci când 2 corpuri aflate în contact alunecă unul contra celuilalt, apare
o forţă care se opune mişcării. În schi această forţă depinde de reacţia sprijinului
care acţionează perpendicular pe schiuri şi de starea tălpilor schiurilor şi a
zăpezii.
8
Adrian Gagea – Biomecanică analitică - Bucuresti 2006 pg. 43-45
 Când cele 2 corpuri aflate în contact (schiurile şi zăpada) se deplasează
unul faţă de celălalt, rugozităţile de pe suprafaţa schiurilor se întrepătrund cu
neregularităţile zăpezii, corpul imobil acţionând asupra corpului mobil cu forţa
îndreptată în sens contrar ultimei mişcări. 9
Rezistenţa aerului este o forţă de frecare care se opune mişcării şi creşte odată
cu viteza.
Formula este: Ff = Cx * Mx * V
Unde:
Cx = coeficient legat de „forma” obiectului care se mişcă.
Mx = coeficient de frecare care depinde de materiale.
V = viteza corpului.

2.3 ACŢIUNI BIOMECANICE ÎN CONDUCEREA SCHIURILOR

Conducerea este rezultatul biomecanic al complexului de mişcări care au

drept consecinţă execuţia unei ocoliri fără a devia de la traiectoria curbilinie
dorită.
Acţiunea de pivotare reprezintă acea activitate continuă de intervenţie
milimetrică, în fazele de îndrumare şi conducere a schiurilor, cu acţiuni
musculare şi biomecanice ale complexului articular picior (talpa) – gleznă, care
dă corecturi eficiente traiectoriei ocolirii.
Îndrumarea (orientarea pe traiectoria dorită) este rezultatul acţiunii de
pivotaj a tălpilor în scopul execuţiei unei traiectorii optime.
Notă: În practicarea schiului alpin la un nivel înalt, este aproape imposibil să se
distingă cele trei faze descrise, ele fiind rezultatul unor procese neuromusculare
complexe.10

2.4 TEHNICA DE BAZĂ A PROBELOR ALPINE

2.4.1 Conţinutul de bază al tehnicii schiului alpin şi succesiunea învăţării lui

Coborârea directă

9
Adrian Gagea – Biomecanică analitică - Bucuresti 2006 pg. 175-177
10
Jean Jaques Bompard Encyclopedie du Schi Paris Editura Lamartinerre pg. 180-182
 Este o coborâre executată pe linia pantei sau pe o direcţie paralelă cu linia
pantei.
Schiurile au vârfurile la acelaşi nivel şi paralele, sunt egal încarcate şi aşezate pe
toată talpa. Greutatea este repartizată pe ambele schiuri şi pe toata lungimea lor.
Corpul are o postura normală cu deosebire că principalele articulaţii
(glezna, genunchii, sold) sunt uşor flexate. Bustul este uşor înclinat spre înainte,
spatele rotunjit şi umerii relaxaţi; braţele sunt ţinute înainte, uşor depărtate şi
flexate, iar pumnii orientează beţele oblic spre înapoi. Privirea este îndreptată
spre înainte la 20 – 30cm.

Oprirea naturală

Pentru a se opri începatorul are la dispoziţie un mijloc simplu: din

coborâre directă, având picioarele uşor depărtate, printr-o mişcare energică
răsuceşte brusc picioarele de-a curmezişul pantei, apăsând pe călcâie. Schiurile
se aşează transversal faţă de direcţia de alunecare. Capul şi trunchiul rămân în
poziţia iniţială, adică orientate spre linia pantei.

Oprirea prin bracare

Acest procedeu este asemănător opririi naturale, deosebirea constând în

acţionarea progresivă asupra schiurilor. Din coborâre oblică, având picioarele
flexate mai mult decât în mod obişnuit şi schiurile depărtate, se exercită
progresiv efortul de răsucire a picioarelor printr-o presiune continuă, ajutată de
împingerea genunchilor spre interior.

Frânare în plug şi ocolirea prin frânare în plug

Pentru a frâna, schiorul acţionează depărtând progresiv cozile schiurilor,

printr-o împingere laterală din călcâie. Vârfurile rămân apropiate şi la acelaşi
nivel. Articulaţiile gleznelor, genunchilor, şoldurilor sunt bine flexate.
Genunchii sunt orientaţi spre interior pentru a înlesni aşezarea schiurilor pe
muchii. Bustul este uşor aplecat în faţă, iar braţele îşi menţin poziţia normală.
Reglând presiunea exercitată pe muchiile interne, se obţine frânarea dorită.
Oprirea este posibilă printr-o apăsare mai energică.
Frânarea trebuie realizată prin acţiunea forţei musculare şi a masei
corpului. În instruire, se urmăreşte deschiderea simultană şi progresivă a
schiurilor, conducerea schiurilor pe muchiile interne la un unghi de deschidere
mai mare sau mai mic, localizarea mişcărilor la nivelul membrelor inferioare.

Ocolirea prin frânare în plug

 Elementul tehnic constituie prima formă de schimbare a direcţiei spre
vale, prin exercitarea efectului conducerii spre schiul exterior.
Din coborâre directă se adopta poziţia de plug. Pentru a ocoli, se trece
greutatea pe schiul care devine ocolitor. Piciorul din această parte execută o
flexie mai accentuată, apăsând progresiv în călcâi spre exterior, determinând
astfel o pivotare a schiului în sensul ocolirii.
Bustul rămâne cu faţa către schiuri fără a se răsuci. Braţele sunt uşor
depărtate de corp.
Este ocolirea spre vale a schiurilor pe lat, declanşată prin pivotarea genunchilor
spre vale cu sau fără descărcarea iniţială a schiurilor.

Ocolirea prin pivotare simplă

Din coborâre directă pe urmă largă şi poziţie joasă, se angrenează într-o

mişcare de rotaţie spre noua direcţie, genunchii şi şoldurile. Axul de rotaţie este
perpendicular pe schiuri, trecând prin bolta plantară a labei piciorului. Efectul
mişcării de rotaţie se transmite asupra schiurilor, care vor porni spre noua
direcţie. Conducerea şi încheierea ocolirii se realizează prin trecerea progresivă
a greutăţii corpului pe muchiile din deal.

Ocolire prin pivotare cu balans

Este un alt procedeu de ocolire la care se porneşte prin coborâre oblică pe

urmă largă, se execută o flexie energică în articulaţiile genunchilor, simultan cu
pivotarea lor spre vale. Faza de conducere este atunci când schiurile se
orientează spre linia pantei, se continuă flexia iniţiată anterior odată cu transferul
greutăţii corpului pe schiul exterior ocolirii. După trecerea schiului de pantă, se
revine la poziţia de coborâre oblică printr-o uşoară extensie.

Coborârea oblică

Unul din cele mai importante elemente ale tehnicii schiului alpin,
coborârea oblică, condiţionează traversarea unei pante înclinate, la exercitarea
unui sprijin eficient pe canturi şi determină execuţia derapajelor şi virajelor.
Coborârea oblică este coborârea executată pe o direcţie oblică faţă de linia
pantei.
Schiurile sunt aşezate pe pantă paralel şi apropiate la 10 – 15 cm, schiul din deal
este decalat faţă de schiul din vale cu 10cm. Greutatea corpului este repartizată
mai mult pe schiul din vale şi pe mijlocul schiurilor; schiurile sunt orientate pe
muchiile superioare prin ducerea ambilor genunchi spre deal. Corpul este relaxat
şi bine echilibrat datorită flexiei articulaţiilor gleznelor, genunchilor şi
şoldurilor. Şoldul din deal este împins spre înainte, iar trunchiul este răsucit spre
vale adoptându-se o atitudine arcuită. Spatele este rotunjit, braţele sunt ţinute
înainte şi lateral, pumnii orientează beţele oblic spre înapoi, privirea este
orientată spre înainte la 10 – 20 cm.

Ocolire prin pivotare cu balans

Este un alt procedeu de ocolire la care se porneşte prin coborâre oblică pe

urmă largă, se execută o flexie energică în articulaţiile genunchilor, simultan cu
pivotarea lor spre vale. Faza de conducere este atunci când schiurile se
orientează spre linia pantei, se continuă flexia iniţiată anterior odată cu transferul
greutăţii corpului pe schiul exterior ocolirii. După trecerea schiului de pantă, se
revine la poziţia de coborâre oblică printr-o uşoară extensie.

Coborârea oblică

Unul din cele mai importante elemente ale tehnicii schiului alpin,
coborârea oblică, condiţionează traversarea unei pante înclinate, la exercitarea
unui sprijin eficient pe canturi şi determină execuţia derapajelor şi virajelor.
Coborârea oblică este coborârea executată pe o direcţie oblică faţă de linia
pantei.
Schiurile sunt aşezate pe pantă paralel şi apropiate la 10 – 15 cm, schiul din deal
este decalat faţă de schiul din vale cu 10cm. Greutatea corpului este repartizată
mai mult pe schiul din vale şi pe mijlocul schiurilor; schiurile sunt orientate pe
muchiile superioare prin ducerea ambilor genunchi spre deal. Corpul este relaxat
şi bine echilibrat datorită flexiei articulaţiilor gleznelor, genunchilor şi
şoldurilor. Şoldul din deal este împins spre înainte, iar trunchiul este răsucit spre
vale adoptându-se o atitudine arcuită. Spatele este rotunjit, braţele sunt ţinute
înainte şi lateral, pumnii orientează beţele oblic spre înapoi, privirea este
orientată spre înainte la 10 – 20 cm.

Derapajul lateral

Derapajele sunt procedee tehnice care stau la baza tuturor ocolirilor,

constituind în acelaşi timp elemente de frânare sau oprire. Derapajul survine în
momentul trecerii schiurilor de pe muchii pe lat.
Se porneşte din coborâre oblică, cu schiurile orientate perpendicular fată de linia
pantei şi cu greutatea repartizată pe mijlocul schiurilor. Declanşarea derapajului
se realizează prin ducerea genunchilor şi şoldurilor spre vale, având ca efect
trecerea schiurilor pe toată talpa.
 Conducerea derapajului se realizează pe toată talpa, prin menţinerea
echilibrului într-o poziţie uşor flectată, cu corpul orientat spre direcţia spre care
se efectuează derapajul. Încheierea derapajului se realizează prin ducerea
genunchilor spre deal cu o uşoară flexie a membrelor inferioare.

Derapajul oblic

Derapajul oblic este derapajul cu schiurile aşezate perpendicular pe linia

pantei, alunecare spre vale pe o direcţie oblică faţa de linia pantei.
Mecanismul tehnic este asemănător cu cel al derapajului lateral cu
diferenţa ca derapajului oblic este asociat cu forme de balans antero – posterior.
Se pleacă din coborâre oblică având corpul arcuit şi trunchiul uşor orientat spre
vale, se execută o ghemuire împingând din călcâie lateral spre vale. În acelaşi
timp se slabeşte cantarea. Schiurile derapează oblic ramânând totuşi paralele.
Conducerea derapajului se realizează prin dozarea cantării.
Dacă pe parcursul derapajului accentuăm cantarea simultan cu încărcarea
vârfurilor schiurilor, obţinem un derapaj mai pronunţat al cozilor al carui efect
este oprirea.

Derapajele înlănţuite (ghirlande):

Ghirlandele sunt evoluţii cu un conţinut tehnic bogat.

permit consolidarea mecanismelor de declanşare şi conducere a ocolirilor prin
execuţie repetată;
sunt mijloace pentru perfecţionarea derapajelor;
contribuie la îmbunătăţirea coordonării specifice schiului alpin;
contribuie la însuşirea noţiunilor privind disocierea mişcărilor trenului superior
şi trenului inferior.
a. Ghirlanda simplă este o succesiune de derapaje oblice întrerupte pe
porţiuni de coborâre oblică.
Se pleacă din coborâre oblică pe pantă cu înclinaţie uşoară, se realizează un
derapaj oblic care este întrerupt de o coborâre oblică. Această succesiune se
repetă pe parcursul unei coborâri. Declanşarea şi încheierea unui derapaj se
poate asocia cu un balans vertical.
Acest procedeu tehnic este ideal pentru învăţarea şi consolidarea jocului
de muchii ( cantarea şi decantarea). Mişcarea de cantare şi decantare se poate
executa în ritmuri şi cu amplitudini diferite.
b. Ghirlanda cu deschidere simultană a schiurilor este o înlănţuire de
ocoliri spre vale cu deschiderea simultană a schiurilor, cu derapaje oblice
rotunjite spre deal.
 Se pleacă din coborâre oblică pe urmă largă, se deschid simultan şi
progresiv ambele schiuri şi se iniţiază o ocolire spre vale prin plug. Se alunecă
pe linia pantei cu schiurile paralele pe urmă largă, după care se executa un
derapaj oblic rotunjit spre deal. Această succesiune de mişcări se repeta de mai
multe ori pe parcursul unei coborâri.
c.Ghirlanda rotunjită este o înlănţuire de ocoliri spre vale declanşate prin
rotaţie, cu derapaje spre deal. Ghirlanda rotunjită poate fi declanşată prin flexie
sau extensie
Acest procedeu reprezintă un mijloc pregătitor pentru învăţarea
declanşării tuturor ocolirilor spre vale care au ca mecanism de declanşare rotaţia
spre vale.

d.Ghirlanda cu tragere este înlănţuire de derapaje rotunjite spre deal, şanţ, care
se încheie cu un sprijin ferm pe muchiile din deal (contraderapaj).
Acest procedeu tehnic reprezintă un mijloc pregătitor pentru învăţarea bazei de
declanşare a cristianei spre vale cu contraderapaj. Învăţarea acestui procedeu
tehnic conduce la înbunătăţirea coordoării specifice.

Contraderapajul. Acest procedeu este un derapaj scurt al schiurilor, realizat în

faza de pregătire, care permite obţinerea unui sprijin favorabil pentru mişcările
caracteristice fazelor de pregatire şi declanşare a unei cristiane spre vale.

Cristianiile:

Sunt constituite din acte motrice complexe care realizează trecerea spre
tehnica superioară a schiului alpin. Noţiunea de cristianie implică automat
poziţia paralelă a schiurilor. În funcţie de mecanismul de declanşare distingem:
Cristiania este ocolirea (schimbarea de direcţie prin alunecare) executată
cu schiurile paralele.

Cristiania spre vale cu depărtare:

Faza de pregătire: Se porneşte din coborâre oblică pe urmă îngustă şi se
execută o flexie progresivă cu depărtarea simultană a schiurilor, urmată de o
extensie energică cu trecerea greutăţii pe schiul din deal, cu apropierea schiului
din vale.
Faza de declanşare: Coincide cu extensia energică în care schiurile
sunt descărcate. Mecanismul de declanşare este rotaţia corpului spre vale.
Faza de conducere: Coincide cu arcuirea – înşurubarea genunchilor
spre vale şi sprijinul dominant pe schiul exterior ocolirii.

Cristiania prin rotaţie:

Este virajul declanşat prin rotaţia corpului spre vale.
 Faza pregătitoare: Se porneşte din coborâre oblică (pe urmă largă sau
îngustă) şi se execută balans vertical (flexie progresivă, urmată de extensie
energică).
Faza de declanşare: Mecanismul de declanşare este rotaţia (spre deal sau
spre vale) a corpului. Mişcarea de extensie energică produce descărcarea
schiurilor şi este însoţită de o uşoară avântare a corpului spre înainte. După ce
schiurile s-au orientat spre noua direcţie, se realizează trecerea greutăţii corpului
pe schiul exterior ocolirii şi se strecoară schiul din interior spre înainte.
Schimbul de muchii se realizează simultan prin iniţierea mişcării de înclinare a
corpului spre direcţia de deplasare.
Faza de conducere: Mecanismul de conducere este de arcuire – înşurubare
în sprijin dominant pe schiul exterior
Cristiania spre vale cu amortizare pe movilă:
Este virajul declanşat prin rotaţia spre vale cu trecerea prin amortizare
peste movilă.
Faza pregătitoare: Din coborâre oblică faţă de movila izolată, se execută
o flexie a membrelor inferioare pe partea ascendentă a movilei.
Faza de declanşare: Pe vârful movilei flexia este maximă, iar declanşarea
se realizează prin pivotarea simultană a genunchilor spre vale, cu punctarea cu
băţul din vale.
Faza de conducere: Pe partea descendentă a movilei, se efectuează un
derapaj oblic rotunjit mai amplu al cozilor prin extensia membrelor inferioare.
Cristiania spre vale cu contraderapaj:
Este virajul spre vale,utilizat preponderent pe pante înclinate, iniţiat
printr-un derapaj frânat spre vale şi declanşare prin rotaţie spre vale.
Faza pregătitoare:
Din coborîre oblică pe urmă îngustă se efectuează un derapaj scurt al
cozilor prin împingere în călcâie, urmat de blocajul derapajului prin punerea
rapidă a schiurilor pe muchiile superioare.
Faza de declanşare:
După blocarea derapajului se execută o extensie energica însoţită de
avântrea corpului spre înainte. Mecanismul de declanşare este un mecanism de
rotaţie spre vale însoţit de înclinarea spre vale a corpului în sprijinire pe bastonul
din vale.
Faza de conducere:
Mecanismul de conducere este de înşurubare în sprijin dominant pe schiul
exterior.

Cristiania spre vale cu pedalare spre schiul din deal depărtat divergent.
Este virajul declanşat prin rotaţie cu transferul de greutate pe schiul din
deal depărtat divergent.
Faza pregătitoare:
 Din coborâre oblică se execută o flexie a membrelor inferioare cu
depărtarea divergentă a vârfurilor schiurilor din deal simultan cu o bună
echilibrare pe muchia superioară a schiului din vale. Prin împingerea energica în
schiul din vale se trece greutatea pe schiul din deal simultan cu apropierea
schiului din vale.
Faza de declanşare :
Se realizează printr-un mecanism de rotaţie spre vale a corpului.

Faza de conducere:
Se realizează printr-un mecanism de înşurubare – arcuire în sprijin dominant
spre schiul exterior ocolirii.
Cu acest procedeu tehnic se face trecerea de la tehnica de bază la tehnica
specifică probelor alpine. Este un procedeu prin care se poate accelera viteza de
deplasare.
Şerpuirile.

Prin şerpuire înţelegem o înlănţuire de cristiane spre vale în care:

Porţiunile de coborâre oblică dintre coborâri sunt reduse sau inexistente;
Fazele de conducere ale ocolirilor se scurtează tot mai mult care servesc ca
sprijin pentru pregătirea şi declanşarea urmatoarei ocoliri spre vale.

Distingem mai multe tipuri de şerpuiri:

-Şerpuire normală (succesiune de cristiane spre vale prin rotaţie);

-Şerpuire frânată (succesiune de cristiane spre vale cu contraderapaj);
-Şerpuire cu amortizare (succesiune de cristiane spre vale cu amortizare pe
movilă).

2.5 TEHNICA „VIRAJULUI TĂIAT CARVE”

CARVING-ul care în engleză înseamnă “a tăia” denumeşte atât o tehnică

cât şi o proba de actualitate a schiului denumit de mulţi „ştiinţa ocolirii conduse”
reprezintă tehnica contemporană în abordarea ocolirilor.
 Caracteristica generală a schiului carve o reprezintă cotele de lărgire a
schiului, care în acest caz sunt diferite pentru spatulă (89; 91; 93; 98; 105; 108;
120), centrul (61; 63; 65; 69;72; 79; 94) şi talonul (82; 89; 91; 95; 98).
Spatula şi talonul au cote de largime în general identice (dar mult mai
mari decât în cazul schiului clasic) în timp ce centrul schiului, cu o cotă de
lărgime mai mica generează o precizie maxima în faza de conducere.11

2.5.1. Învăţarea tehnicii „carve” – iniţierea în „carve”

Reprezintă poate cea mai mare provocare tehnică pe o pârtie de schi.

Cheia constă într-o stăpânire foarte bună a tehnicii clasice de schi, şi prin a lăsa
schiurile să facă acest lucru, folosindu-te de designul lor făcut pentru a tăia
virajele. Schiurile “carv” permit acest lucru graţie construcţiei specifice mult
studiate.
Trebuie reţinut faptul că fiecare viraj trebuie condus fără a grăbi ieşirea
din ocolire.
Consolidarea tehnicii prin pregătirea specifică are în vedere urmatoarele
elemente de bază:
Forta = schiurile, muşchii şi gravitaţia trebuie utilizate în armonie;
Precizie şi relaxare = concentrarea trebuie orientată spre două lucruri: terenul şi
modul în care se schiază.

Caracteristici ale tehnicii carving:

• Paralelism în ocolire;
• Mărirea poligonului de susţinere prin poziţia depărtată a schiurilor;
• Elementul declanşator al ocolirii îl reprezintă construcţia schiului;
• Angulaţia specifică.
• În contextul iniţierii în tehnica carve, prezentăm în continuare câteva
sugestii utile în procesul de învătare;

Nivelul I:
- Perfecţionarea virajului cu absorbţie;
- Învăţarea ocolirii paralele, controlate;
- Alunecarea controlată;
- Învătarea mişcarii de încărcre;
- Învăţarea mişcari de balans, poziţionare centrală;
- Învăţrea controlului presiunii pe schiul extern;
- Alunecarea oblică cu presiune pe cantul intern al schiului extern;
- Senzaţia ocolirii;
11
Ron LeMaster - The Skiers Edge + Editura human Kinetics 2005 pg. 87- 91
 - Succesiuni de ocoliri prin control al presiunii pe schiul exterior;
- Ocolirea paralelă – introducerea genunchilor;
- Învăţarea ocolirii paralele largi cu intersectarea liniei de pantă şi oprirea
naturală;
- Alunecarea oblică – controlul presiunii pe ambele canturi;
- Înăţarea poziţiei joase, a angulaţiei specifice;
- Practica liberă sau temă.

Nivelul II
- Perfecţionarea ocolirii paralele;
- Desfăşurări de activităţi prin care să se dezvolte simţul zăpezii şi controlul
acesteia;
- Consolidarea acţiunilor schiului exterior – descrierea rolului acestor
mişcări;
- Execuţii controlate – start, conducere, oprire;
- Succesiune de ocoliri cu diferite angulaţii;

Nivel III
- Repetarea exerciţiilor nivelului I referitor la alunecarea oblică –
concentrare asupra trenului superior (poziţionarea spre vale);
- Repetarea ocolirii paralele largi, cu controlul poziţiei corpului şi
angulaţiei;
- Introducerea derapajului lateral – exerciţii – ocolire derapată;
- Repetarea ocolirii paralele (carve) pentru a simţi diferenţele;
- Schi cu tema – controlul fazei de transfer, succesiuni de ocoliri paralele.

Nivel IV
- Perfecţionarea tehnicii carving, a angulaţiei, utilizarea beţelor;
- Perfecţionarea schimbului de greutate – iniţierea rapidă a transferului;
- Diminuarea balansului vertical – menţinerea poziţiei joase în schimbul de
greutate;
- Perfecţionarea controlului presiunii pe canturi (cel extern sau ambele);
- Exerciţii de angulaţie, cu controlul presiunii pe schiul extern;
- Succesiuni de ocoliri cu diferite angulaţii: învăţarea ocolirii scurte
(şerpuiri), determinate de traper-ul schiului (forma geometrică a schiului);
- Utilizarea mişcării învăţate în diferite condiţii de pantă şi teren (movile).

Nivel IV
- Utilizarea tehnicii carve în condiţii diferite de pantă, teren şi zăpadă;
- Perfecţionarea transferului de greutate specific în şerpuire, pe movile,
pulver, etc.;
- Învăţarea controlului presiunii pe schiul intern şi extensia piciorului
extern;
 - Alternări;
- Perfecţionarea ocolirii largi la viteze mari – exerciţii de control la ocoliri
de 180° - 360°;
- Exerciţii fără beţe, poziţie joasă şi angulaţie cu sprijin pe talpă.

Iniţierea în carving se poate face cu o tehnică de la trecerea de bază a

schiului alpin, având ca plecare ocolirea prin rotaţie. Este necesar urmărirea unei
succesiuni metodice în abordarea ocolirii care cuprinde: păşire, ocolirea simplă
cu pivotare, virajul rapid, ocolirea gorila (nume dat ocolirii specifice carve).12
Prima fază în învăţare este alunecarea cu schimbarea greutaţii corpului de
pe vale pe deal şi invers. Trunchiul adoptă o poziţie avîntată, aplecat spre
exteriorul ocolirii.
A doua fază este învăţarea păşirii pe schiul exterior. Sunt elemente
comune ocolirii simple cu pivotare. Controlarea derapajului şi a poziţiei
trunchiului influenţează considerabil dinamica ocolirii. Dacă corpul intra în
rotaţie, atunci traiectoria ocolirii se va modifica iar echilibrul va avea de suferit.
După consolidare se trece la următoarea fază specifică ocolirii gorila –
ocolirea carve punctul culminant în materie de direcţionare. Timpul necesar
consolidării şi perfecţionării diferă în funcţie de strategia de învăţare aleasă şi
timpul efectiv de antrenament avut la dispozitie.

Caracteristici:

• ocolirea specifică slalomului uriaş cu angulaţie mărită;

• viraj tăiat prin mişcări specifice de pivotare a schiului interior şi avântrea
trunchiului spre înainte;
• când viteza creşte, forţa centrifugă este mai mare şi schiorul va activa un
control al presiunii pe schiul extern, care îi dă posibilitatea să efectueze cu
succes faza de conducere a ocolirii.
Iniţial se începe cu ocoliri cu rază mare, închizând unghiul prin
împingerea genunchiului din afară înainte şi spre interior.
Cheia este abordarea unei ocoliri relaxante.
Schiorul expert închide unghiul virajelor spre măsură ce panta devine mai
abruptă şi mareşte acest unghi dacă pârtia este semiplată, modificându-şi poziţia
în mod constant pentru a avea fluiditate în mişcări.

12
Carstocea V. , Stroe S. , Pelin F. , Runcan C. - 1997 - În ce măsura este accesibila tehnica actuala de
competiţie schiorilor romani ? , Sesiune de comunicări Stintifice , Federaţia Romana de schi , Sinaia pg. 70-77
Obţinerea acestei armonii de rezistenţa şi fluiditate cere experienţă, dar şi
capacitatea de a controla viteza fără a derapa în viraj.
Cu cît se proiectează greutatea corpului mai în fată cu atît comportamentul
schiului se va modifica, generând o rază a ocolirii mai scurtă. Împingând
genunchii spre înainte, greutatea va fi repartizată spre partea mai uşoara a
schiului, producând un viraj tăiat cu raza mică.
Viteza poate fi controlată şi prin modificarea traiectoriei schiurilor. Cea mai
simplă metodă este de a lungi virajele, mai ales în cazul în care se lucrează pe
semiplat.

2.7.1 Ocolirea carving (cu schiurile paralele)

Ocolirea tăiată sau virajul carve se defineşte ca fiind ocolirea în care

schiul alpin urmează traiectoria ocolirii generând pe zăpadă o urmă sub formă de
arc de cerc cu un derapaj minim sau inexistent.
Elementele principale de initiere sunt date de acţiunea simultană a
membrelor inferioare. Specifică tehnicii carve este repartizarea greutaţii
majoritar pe schiul intern, graţie coborârii centrului de greutate cât mai aproape
de sol.
Elementele importante în carving sunt reprezentate de balans şi schimbul
de greutate, care cer un oarecare efort şi concentrare. Într-o ocolire carve
derapajul este eliminat datorită efectului sidecut, care defineşte cu exactitate
traiectoria de urmat.13
Schiul interior susţine majoritar greutatea corpului, schiul exterior fiind
cel care deterimă tăierea virajului şi controlul presiunii. Carvingul are două
forme de manifestare date de caracterul competiţional şi forma de masă.

Analiza tehnică

Ocolirea carving este costituită din trei faze, care cuprind elemente specifice:

• Faza de declanşare – iniţierea ocolirii;

• Faza de conducere;
• Faza de transfer – ieşire din ocolire. În toate probele schiului alpin

13
Ron LeMaster - The Skiers Edge - Editura human Kinetics 2005 pg. 160-166
 Introducerea schiurilor parabolice a adus o serie de modificări în registrul
tehnico-tactic al schiorilor.
În general aceste modificări au fost:
topografia traseelor s-a modificat în sensul unui decalaj lateral mai accentuat al
porţilor. În ciuda vitezelor tot mai mari de coborâre schiorii reuşeau pe un schiu
parabolic să deseneze viraje perfect rotunjite ;
preocuparea pentru perfecţionarea echilibrului lateral. Virajele fiind din ce în ce
mai închise şi mai rotunjite impunea schiorilor noi modalităţi de abordare a
finalului virajelor . Acest fapt a adus o înclinare extremă a corpului schiorului
spre interiorul virajului pe fondul unui sprijin ferm pe ambele schiuri.
Viraj tăiat cu proiecţie laterală:
înlănţuirea virajelor este foarte rapidă prin folosirea tehnicii absorbţiei;
se discuta de un anumit plasament al bazinului schiorului spre interiorul
virajului asociat cu o atitudine de arcuire specifică.

Arcuirea specifică virajului tăiat:

Tennica se caracteriza prin mobilizarea schiurilor sub corpul schiorului
numai prin impulsurile de la nivelul coapselor, genunchilor şi gambelor. Astfel
trunchiul şi bazinul schiorului erau considerate ca un corp compact, care este
continuu lansat spre pantă, iar sub această masă mare a corpului membrele
inferioare articulate prin bazin mobilizează schiurile în diferite planuri astfel
încât să poată parcurgă traseul de porţi. Este valabilă şi în acest caz analogia
dublului pendul din tehnica Tomba;
Mişcările în plan vertical se caracterizau prin gruparea în jurul C.G.G.
fără să influenţeze prea mult traiectoria acestuia . Absorbţia prin tragerea
coapselor sub corp şi extensia completă pentru a plasa schiurile cât mai amplu în
plan lateral şi de a le pivota spre noua poartă în funcţie de cerinţele traseului şi a
profilului pantei.

MATERIALUL MODERN ÎN SCHIUL ALPIN

Schiul parabolic
Geneza schiurilor parabolice se află în domeniul snowboard-ului. Schiul
parabolic a preluat calităţile unei plăci de snowboard şi anume: o portanţă mărită
fapt care a îmbunătățit capacitatea de virare în zăpadă profundă precum și
uşurinţa cu care se pot desena viraje tăiate.
Fenomenul schiurilor parabolice s-a dezvoltat într-un moment în care schiul
alpin era într-un ușor declin, tot mai mulți practicanți orientându-se spre
snowboard. Contracararea fenomenului snowboard s-a concretizat în lansarea pe
piața de specialitate a unui nou produs schiul cu cote progresive sau schiul
parabolic.
Schiurile cu cote progresive se caracterizează printr-o lăţime mai
accentuată la nivelul vârfului (spatulei) și a cozii (talonului) care aduc plusuri
tehnico-tactice o accelerare mai bună pe final de viraj, o tăiere mai bună pe
parcursul conducerii virajului, viraje rotunjite la viteze mari pe suprafețe de
alunecare dure, dar și în zăpadă profundă. Evoluţia formei schiurilor este foarte
vizibilă. Unele schiuri se evidenţiază prin lăţimea exagerată a spatulei, iar altele
prin îngustarea zonei de mijloc.
De multe ori aceste tendinţe sunt accentuate şi de arhitectura externă a
schiului. Lăţimea schiului la nivelul spatulei, în zona de centru şi în zona cozii
(talonul schiului) permite definirea curburilor laterale a schiului. Există o
anumită formulă de calcul a arcului lateral şi anume :
lăţime spatulă + lăţime talon
Arc lateral = --------------------------------------
2 x lăţime zonă medie

Valoarea arcului lateral comparată cu lungimea schiului complează

tabloul de referinţe şi calităţi ale acestuia fapt care îl recomanda pentru o
anumită categorie de schiori sau pentru o anumite condiţii de zăpadă. Schiurile
parabolice actuale se caracterizează printr-o lungime mică, iar în alegerea
schiurilor se ia în considerare talia schiorului .
Dacă schiul clasic folosit pentru a atinge viteze mari avea lungimea cu 30
40 cm mai mari decât înalţimea persoanei (slalom urias), o dată cu apriţia
tehnologiei noi, se folosesc schiuri mult mai scurte care nu depășesc talia .
Pentru iniţiere se utilizeaza schiuri de lungime redusă, dar nu rigide,
alegându-se în funcţie de nivelul tehnic.
Apogeul atins astăzi de schiurile parabolice este uimitor. Se poate remarca
că în proba de slalom întâlnim concurenţi de Cupă Mondială care la o talie peste
180 cm evoluează pe schiuri de lungime 157-160 cm.
 În acest sens F.I.S. a legiferat ca lungimea schiului de slalom să fie
minimum 158 cm la băieţi şi 155 cm la fete, în scopul de a preveni accidentele.
Explozia schiurilor parabolice a fost vizibilă într-un timp destul de scurt, iar
acest fenomen a avut consecinţe favorabile asupra pieţei de profil. Astfel din
cifrele date publicităţii vânzările de schiuri înregistrau pentru schiurile clasice
60% din total şi sub 10% pentru schiurile parabolice în anul 1995, iar în 1998
vânzările schiurilor parabolice ajungeau la 80% din total.

Tipologie și structură

Principalele elemente structurale ale schiul sunt:

Nucleul.
Nucleul este elementul central în jurul căruia se construieşte structura schiului.
Conținutul acestuia influenţează flexiunea şi greutatea schiului. Cel mai utilizat
este nucleul din lemn, în care este injectată o spumă cu caracteristici specifice
(poliuretană) pentru a mării rezistenţa şi elasticitatea. Duritatea schiului este
asigurată de materialele speciale, cum ar fi kevlar, titan etc. Majoritatea
producătorilor contemporani utilizează sistemul DVE (Diagonal Variation
Effect) care generează un comportament optim pe toate tipurile de zăpadă.

Materiale de legatură.
Materialele folosite în construcţia schiului sunt de obicei materiale compozite de
ultimă generație. Acestea învelesc nucleul conferind rezistența specifică
longitudinală sau transversală schiului. Materialele folosite: fibre de carbon,
fibre de kevlar, rășini sintetice, spumă poliuretanică, structuri alveolare de mare
rezistenţă. Structura folosită este cea lamelară(structură sandwish), care conferă
o mare rigiditate la torsiune, și sunt complet insensibile la uniditate și variațiile
de temperatură. Anii ”90, vin cu o nouă inovație încorporarea unui material
vâsco-elastic care reduce esențial comportamentul vibratoriu al schiului.
(sistemul VAS vibration absorbing sistem), sistem perfecționat ulterior și
poziționat strategic în zonele solicitate esențial. Deasemenea schiul modern este
alcătuit diferit din punct de vedere al elasticității și rezistenței la torsiune,
raportat la talon, zona bac și spatulă, și proiectat să reacționeze sistemic conform
solicitărilor. Însă cercetările legate de structura optimă a schiului sunt în
permanentă derulare, căutându-se structura și amestecul optim de materiale care
să asigure un comportament cât mai bun al schiului.

Inovaţii ale echipamentului modern  :optimizarea structurii prin adăugarea

barelor de titan (sistem dual core), și angulaţie de 25% pentru transferul direct al
forţelor la cant

Folia protectoare.
Aspectul atractiv precum și personalizarea diferitelor branduri existente pe piață,
este realizat de stratul final, exterior. Deasemenea stratul exterior are un
pronunțat rol de protecție împotriva factorilor mecanici exteriori, fiind construit
din materiale extrem de rezistente la uzură, materiale care au fost de asemenea
importate din industria aerospațială (kevlar). Începând cu anii ”70 fabricanții
învelesc învelișul exterior cu o peliculă serigrafică, care ulterior s-a perfecționat,
încorporând și elemente de decor în relief.
Din punct de vedere al configurației longitudinale delimităm trei zone
distincte :talonul, spatule și zona bac (mediană)

Zona mediană (zona bac): extrem de importantă în conducerea schiurilor,

reprezintă zona de contact bocanc- schi, care se realizează prin intermediul unei
interfețe denumită placă înălțătoare și a legăturilor. Pozitia antero-posterioară a
legăturilor este definitorie în buna comportare a sistemului schi- schior în viraj.
În general o poziţie prea înaintată generează un efect supravibrator

.Legăturile moderne răspund cerințelor de siguranță impuse de noul

standard de alunecare, sunt ușor de fixat pe bocanc, și au greutate relativ redusă
pentru a nu îngreuia excesiv.
Echipamentul carve beneficiază de o placă specială (înălţător cu înălţimi
între 10-50 mm, acestea conferă completă flexibilitate longitudinală schiului fără
a afecta comportamentul schiului.
Înălţătoarele integrate pe schi, legaturi sau clăpari precum şi plăcile
separate care se montează între schi şi legături au scopul de a înalţa poziţia
schiorului pe schiuri. Asociat cu efectul carve al echipamentului parabolic
înălțătorul contribuie la obținerea unei
-cantari mai eficiente, proiecția greutății pe muchii la parametrii superiori,
-poziţie mai bună în viraje, deoarece la înclinări puternice frecarea bocanc
zăpadă poate creea disfuncții de alunecare
-un timing (mişcare de conducere) mai bun în faza de conducere.
Materialul de schi este deasemenea personalizat în funcție de probă, mod de
utilizare, diferențele fiind constituite de diferențele de cotă progresivă, rigiditate,
lungime, parametrii de torsiune..etc.

Schiurile de slalom: (1.50-1.55-1.65cm.) adaptate virajelor scurte

agresive, prezintă rigiditate mare în torsiune, au o supleţe diferită spatulă –talon
pentru a reacționa eficient la solicitările rapide de schimbare de direcție. Sunt
schiuri extrem de reactive, instabile la alunecarea pe talpă precum și la viteze
mari. Dimensiunea limitată(1.50-1.60) şi greutatea mică, constituie factori care
uşurează manevrarea lor.
Schiurile de slalom uriaş(1.67-1.76-1.85)partea din faţă mai suplă decât
cea din spate, iar cotele de lărgime (laţimea în mm, pentru faţă, centru, spate)
sunt adaptate virajelor cu rază medie. Lungimea lor este mai mare decât a
schiurilor de slalom, pentru a rezolva problema stabilităţii la viteze
crescute.adaptate solicitărilor specifice de virare tehnică la viteză mare.
Schiurile de superG și coborâre: sunt rigide , cu cote progresive reduse..
Cotele sunt reduse, pentru uşurarea alunecarii pe talpă şi adaptare la virajele
specifice cu rază mare. Lungimea este mai mare decât talia competitorului,
caracteristică care conferă stabilitate la viteze mari, talonul nu are
deflectorul(vârful) arcuit pentru optimizarea coeficientului de frecare cu
aerul.diferența vârf- mijloc- coadă este mică, de aproximativ 10mm.
Caracteristica acestor schiuri este lătimea ușor mărită, zona mediană măsoară
aproximativ 100mm. Datorită nevoii de stabilitate la viteze mari, și a
specificului virării schiurile folosite sunt extrem de asemănătoare cu cele din
epoca precarving, aplicându-se însă tehnologie modernă privind materialele
folosite.
Natura tălpii: polietilenă cu mare greutate moleculara sau grafit / carbon
(10 – 20%). Talpa, dublu, triplu sau multi strat este compusă din materiale
diferite, cu greutăţi moleculare variate, cu scopul de a genera o alunecare optimă
pe orice tip de zăpadă.
 Încălțămintea: reprezintă un element important în asigurarea transmiterii
impulsurilor și mișcărilor de comandă specifică. Bocancul de ski a urmat și el
au ascendent tehnic fiind perfecționat astfel încât să se ridice la nivelul cerințelor
actuale. Asigură atât confortul cît și precizia transmiterii impulsurilor și
informațiilor de la nivelul sprijinului (ascendent) și răspunsuri motorii
(descendente) care se materializează în modul practic de conducere al schiurilor.
Noile materiale compozite si-au găsit și aici aplicatibilitatea obținându-se
bocanci care nu se deformează la variațiile climatice, și care permit mulaje
fidele, conservând forma piciorului. și aici se folosește stratificarea, un prim
strat interior care menține o temperatură optimă a piciorului (materiale care nu
permit ca piciorul să respire), și un cockpit rigid exterior din materiale plasitice.
Structura este rigidizată prin patru clape (bucle) metalice și o bandă care
menține contactul cu tibial. Articulația de la nivelul gleznei pernite un joc
anteroposterior limitat( indicele flex), dar menține permanent o ușoară înclinație
spre înainte. O altă caracteristică modernă e reprezentată de ușoara înclinare
laterală care favorizează proiecția laterală a greutății.
Ca și în cazul schiurilor configurarea încălțămintei se face în funcție de cerințele
utilizatorului, excelând în confort și stil în cazul schiatului de plăcere, sau
prezentând calități pentru precizia și viteza cu care se schiază(performeri
sportivi, etc.)
Casca se foloseşte obligatoriu pentru probele din schiul competiţional şi este
indicată pentru copii, ca un material protector. Este diferită pentru slalom,
slalom uriaş si coborâre şi poate fi utilizată în competiţiile oficiale doar printr-o
omologare în prealabil. Proprietățile căștii de schi alpin se referă la protecție,
confort(interior construit din materiale permeabile care absorb șocurile și
vibrațiile,), confort acustic și aerodinamism.
Materiale de protecție corporală: tibiale (protejează platoul tibial de contactul
cu fanionul), palmare (destinate protecției mâinide contactele inerente și foarte
puternice de la acest nivel), pentru coloană (minimalizează riscul accidentărilor
grave la nivel de coloană vertebrală), pentru piept (destinată cu precădere
femeilor), claviculare .

Noțiuni de ceruire şi pregătire a tălpii schiurilor

Ceruirea are o importanţă deosebită în asigurarea unor parametrii de
alunecare superiori ai schiului în zăpadă. Forța care se opune alunecării pe
zăpadă este frecarea și se datorează rugozității suprafețelor de contact,
interacțiunii moleculare ale acestora și apăsării cu greutatea specifică a
sistemului schior schi pe sprijin.
Acest proces ameliorează frecarea, favorizează apariția unei pelicule de
apă, care constituie suportul propriu-zis al alunecării. După tehnologia de
aplicare distingem
Ceruri calde = sunt mixturi de parafină şi ceruri microcristaline, care se
aplică la temperaturi de peste 130° C;
Ceruri lichide = sunt aplicate la rece pe talpa schiurilor care formează o
peliculă omogenă;
Ceruri speciale = sunt imbogaţite cu substanţe pe bază de fluor, care se
aplică cu maşina de ceruit la temperaturi maxime de 130° C;
Mixturi sintetice = de mare puritate care pot fi aplicate la rece şi la cald cu
maşina de ceruit la temperaturi de maxim 130° C.
Aceste substanţe sub formă de fluor conferă o foarte bună stabilitate termica.
Substanţele similare cum ar fi teflonul, sunt utilizate pentru alte operaţiuni care
privesc pregătirea şi intreţinerea tălpii schiurilor.
Importanţa ceruirii:
alunecare mult mai uşoară și lină;
conducerea mult mai bună a schiurilor
reprezintă cea mai simplă metodă de creştere a vitezei;
implică un efort fizic mai redus;
protecţie a tălpii împotriva zgârierii tălpii.
Alunecarea: pentru o bună alunecare este necesară alegerea tipului de ceară în
funcţie de tipul de zăpadă, temperatura ei şi temperatura aerului; nu în ultimul
rînd de natura tălpii.
Cei şapte parametrii ai alunecarii optime:
schiorul, factorul uman, nivel tehnic, formă fizică și psihică
calitatea materialului folosit, schi, bocanc
suprafaţa de alunecare, calitatea pârtiei
ceruirea, tipul de ceară folosit, modul de aplicare
structura tălpii schiului, și calitatea muchiilor(canturilor)
tipul zăpezii
temperatura.
Caracteristici de alunecare
Schiul parabolic, aşezat pe cant în stare netensionată, intră în contact cu
zăpada în două puncte, la nivelul spatulei şi la nivelul talonului. Zona dintre cele
două puncte reprezintă curbura laterală a schiului denumită arcul lateral de
construcţie al schiului.
În cazul în care schiul, aşezat pe cant este tensionat de către greutatea
schiorului muchia laterală este în contact cu zăpada pe toată lungimea schiului.
În alunecare schiul tensionat descrie un arc de cerc numit zonă de
contact schi/zăpadă. Acest arc de contact poate să fie mai accentuat sau mai
puţin accentuat în funcţie de intensitatea apăsării (manifestată de greutatea
schiorului şi de forţele care acţionează asupra schiorului în viraje), dar şi în
funcţie de calităţile mecanice şi dimensionale ale schiului: mărimea curburilor
laterale, supleţea în flexie (arcuire) şi repartiţia acesteia pe lungimea schiului,
supleţea în torsiune şi repartiţia acesteia la nivelul spatulei şi al talonului.
Un alt factor luat în considerare în aprecierea comportamentului schiului
parabolic pe parcursul unui viraj este acela al măiestriei cu care schiorul
conduce schiurile sale.
Forma şi caracteristicile mecanice sale schiurilor influenţează
comportamentul schiului pe parcursul unui viraj astfel un schiu care are curburi
laterale reduse nu este capabil să descrie viraje rotunjite pe o traiectorii scute.
Studiul comportamentului pe zăpadă al schiurilor se poate face în două situaţii
diferite, la coborârea pe direcţie oblică cu schiurile pe cant, şi în condiţiile
efectuării unui viraj.
În primul caz, acţiunea greutăţii schiorului manifestată în plan vertical , se
repercutează la nivelul schiului în zona de centru ceea ce face ca această zonă
să fie ancorată ferm în zăpadă. Se produce o triplă deformare a schiului :
arcuirea longitudinală, dubla torsiune a schiului la nivelul spatulei şi a talonului
şi deformarea laterală permisă de curbura laterală a schiului. Dacă sprijinul pe
muchie este ferm atunci schiul alunecă pe muchie creând un efect direcţional
tăiat. Dacă sprijinul nu este ferm şi unghiul de cantare nu este suficient de mare
atunci schiul derapează creând un efect direcţional derapat sau frânat.
În realitate aceste două tipuri de efecte direcţionale pot fi asociate.
Efectul derapat este remarcat mai ales în comportamentul începătorilor şi al
schiorilor de nivel mediu.
În cazul unui viraj se manifestă aceleaşi deformări ale schiului, dar în
cazul unui efect direcţional curb derapat sau frânat, schiul se înscrie pe o
traiectorie curbă foarte largă. În această situaţie calităţile mecanice ale schiului
(supleţe în arcuire şi la torsiune) sunt puţin solicitate.
Conducerea unui viraj pe urmă tăiată induce un efect direcţional curb
tăiat, care aduce în discuţie termenul de centru de pilotare (punctul de aplicaţie
al forţelor situat la nivelul contactului schiu-zăpadă în care se îndeplinesc
condiţiile minime ale alunecării pe cant pe o traiectorie curbă). În funcţie de
fazele virajului centrul de pilotare poate fi mobil pe axa longitudinală a schiului.
În aceste condiţii calităţile de torsiune şi supleţe longitudinală ale schiului
sunt foarte solicitate.
Intensitatea presiunilor la nivelul contactului schiului cu zăpada (când
schiul se află pe toată talpa) este diferită pe lungimea schiului, la un schiu
parabolic faţă de un schiu tradiţional. Apăsarea are o intensitate mai mare în
zona centrală a schiului şi are valori mai mici spre extremităţi.

Implicaţiile schiului parabolic în procesul de iniţiere

Odată cu apariţia schiurilor parabolice s-au efectuat o multitudine de
analize care să reflecte influenţele schiurilor parabolice în procesul de învăţare a
tehnicii schiului alpin.
Numeroşi teoreticieni de pe tot cuprinsul globului s-au preocupat pentru a
elabora noi linii metodice de învăţare bazate pe folosirea schiurilor parabolice.
Noile metodici de inițiere erau adresate pe de o parte schiorilor deja
inițiați în tehnica clasică cărora le asigura accesibilitate în descoperirea
conducerii tăiate a schiurilor, dar și celor care debutau în tehnica schiului
După o serie de experimentări foarte serioase asupra schiurilor parabolice
destinate schiorilor medii şi schiorilor buni, specialiştii au ajuns la câteva
concluzii interesante:
Grupul de schiori de acelaşi nivel care au lucrat pe schiuri parabolice au
progresat mai mult decât grupul care au continuat să evolueze pe schiuri
tradiţionale. Aceste rezultate au fost scoase în evidenţă prin teste cronometrate
efectuate pe trasee uşoare de slalom uriaş înainte şi după terminarea
experimentelor.
Primele impresii raportate, după testarea unui schiu parabolic, au fost
entuziaste pentru schiorii de nivel mediu, bune şi foarte bune pentru schiorii
buni, şi mediocre pentru schiorii foarte buni.
 Astăzi metodica învățării schiului alpin are drept obiectiv fundamental
obținerea conducerii tăiate, iar perioda de timp alocată inițierii este mult mai
scurtă, în raport cu tehnica clasică.
Trebuie evitată de asemenea folosirea echipamentului prea scurt la copiii
de 10-12 ani, astfel se vor folosi schiuri de minimum 1,30 m-1,60m maxim,
alegerea schiului făcându-se în raport cu talia şi mai puţin cu greutatea.
Până la apariţia materialului CARVE se copia stilul adulţilor(claselor
superioare de vârstă), stil care încerca să fie adaptat la nivelul posiibilităţilor
copiilor. Acum copiii au posibilitatea să se exprime plenar, liber datorită în
mare proporţie materialului adaptat particularităţilor vârstei.
Esenţial la acest nivel este iniţierea directă în tehnica virajului tăiat,
respectiv evitarea variantelor de virare prin balans vertical.
Procesul de iniţiere se desfăşoară extrem de rapid, ajungându-se repede la
execuţia primelor viraje realizate cu schiurile paralele. Dacă în trecut în fazele
iniţiale se insista asupra adaptării vitezei astăzi accentul se pune pe obţinerea
formei corecte şi fluidităţii virajului, mergându-se uneori până la limita
dezechilibrului, fapt care conferă atractivitate execuţiilor.
Monotonia specifică primelor faze este mult estompată, tendinţa
generală în iniţiere fiind aceea de încurajare a creativităţii copilului.

Modificări în tehnica de cursă aduse de materialul modern

Au fost necesare câteva sezoane de Cupă Mondială până când schiurile

parabolice să se evidenţieze şi la cel mai înalt nivel, acela al competiției.
Dacă la categoria schiorilor turişti schiul parabolic a avut o priză foarte
bună, nu acelaşi fenomen s-a manifestat şi în cazul schiorilor de top. Schiorul
italian Alberto Tomba prefigura prin comportamentul său gestual încă din anii
1990-1994 modificările ce aveau să aibă loc mai târziu tehnica de competiție.
La vremea lui schiorul italian a fost considerat fenomenal deoarece a fost
unul dintre inovatorii unei tehnici noi în slalom şi slalom uriaș. Multe aspecte
ale tehnicii acestuia au fost preluate de către schiorii care au evoluat ulterior pe
schiuri parabolice.
În perioada anilor 1998-1999 apar în circuitul alpin mondial feminin şi
masculin schiori tineri care au parcurs stadiile junioratului numai pe schiuri
parabolice, schiori care după câteva sezoane s-au consacrat pe deplin. Amintim
aici pe Herman Maier –Austria, Bode Miller – SUA, Janica Kostelic Croaţia ,
Kale Palander Lichtenstein.
Se manifesta un duel pentru câştigarea trofeelor între schiorii care s-au
perfecţionat numai pe schiuri parabolice şi între schiorii mai vârstnici care după
ce şi-au perfecţionat tehnica pe schiurile clasice au fost nevoiţi să se adapteze la
noile cerinţe ale schiurilor parabolice ( o relatare în acest sens , aduce la
cunoştinţă că în sezonul 1998-1999 în proba de slalom numai câştigătorul
Globului de Cristal – Thomas Stangassinger –Austria mai evolua pe schiuri
clasice în rest ceilalţi ocupanţi ai primelor 10 locuri din această ierarhie evoluau
pe schiuri parabolice )
Consacrarea schiurilor parabolice s-a realizat în probele de slalom uriaş şi
super-G ceva mai devreme decât în slalom 1997-1998, aici scoţându-se în
evidenţă mai accentuat calităţile superioare ale acestora ceva mai tîrziu în anii
2000.
De reținut este faptul că în toate probele schiului alpin introducerea
schiurilor parabolice a adus o serie de modificări în registrul tehnico-tactic al
schiorilor.
Virajele fiind din ce în ce mai închise şi mai rotunjite impunea schiorilor
noi modalităţi de abordare a virajelor .
Acest fapt a adus o înclinare extremă a corpului schiorului spre interiorul
virajului pe fondul unui sprijin ferm pe ambele schiuri.
Șerpuirea, înlănţuirea virajelor rapidă prin folosirea tehnicii absorbţiei; implică
un anumit plasament al bazinului schiorului spre interiorul virajului asociat cu o
atitudine de arcuire specifică, denumită proiecție laterală.
Apariţia materialului nou a dinamizat enorm schiul de competiție la toate
nivelele, inclusiv la cel de copii unde parametrii și caracteristicile schiului carve
sunt aplicate cu succes în iniţiere şi perfecţionare și competiție.
Acest tip de material a făcut posibilă apariţia şi dezvoltarea probei de
slalom la nivelul vârstei de 10-12 ani, unde deasemenea un rol excepţional a fost
jucat și de fanionul mic culisant, factori care au permis forme evoluate de
virare la vârste reduse (raze mici de virare asociate cu viteze considerabile).
Schiul carve este eficace pe pârtii cu gradient redus de înclinaţie şi foarte bine
întreţinute, cu zăpadă foarte dură.
La nivelul pregătirii copiilor modelul de pregătire este indus (copiat după
modelul marilor campioni), model adoptat care implică un volum foarte mare de
muncă; dar graţie noului tip de material nivelul efortului este mai redus ca
înainte.
 Trebuie evitată folosirea echipamentului prea scurt la copiii de 10-12 ani,
alegerea schiului făcându-se în raport cu talia şi mai puţin cu greutatea.
astfel se vor folosi schiuri de minimum 1,30 m-1,60m.
Articulaţia genunchiului este mult solicitată, prezintă risc crescut de
accidentare, uneori cu consecinţe grave.

Proiecția laterală

Tennica se caracteriză prin mobilizarea schiurilor sub corpul schiorului

numai prin impulsurile de la nivelul coapselor, genunchilor şi gambelor. Astfel
trunchiul şi bazinul schiorului tratate ca un sistem, continuu lansat spre pantă,
sub această masă a corpului membrele inferioare articulate prin bazin
mobilizează schiurile în diferite planuri astfel încât să poată pivota spre noua
poartă în funcţie de cerinţele traseului şi a profilului pantei.
Virajele tăiate executate din poziţie de coborâre joasă implică un sprijin
realizat aproximativ egal pe ambele picioare (40 % vale – 60% deal) şi se
realizează prin translatarea greutăţii corporale alternativ dreapta – stânga, fără
balans vertical (cu centrul de greutate foarte jos) translaţie asociată cu răsucirea
trenului inferior pe viitoarea direcţie.

Schimbul de canturi se realizează simultan cu deplasarea laterală, foarte

rapid, elimininându-se de fapt alunecarea pe suprafaţa tălpii schiului.
Avantajele rezidă nu numai în înlesnirea unui contact permanent cu
zăpada şi conducerea eficientă a schiului pe arcul de ocolire şi mai ales în
evitarea suprapresiunilor şi frământărilor. Înlănţuirile de viraje presupun o
perfectă echilibrare pe schiuri şi concentrare la intrarea şi ieşirea din viraje, totul
în condiţia menţinerii unei viteze superioare. Căutarea permanentă a vitezei
optime de cursă fiind în fond o problemă de adaptare a posibilităţilor maxime
ale sportivului la pârtie , suprafaţa de alunecare, sistem de montare a pârtiilor,
mijloace de accelerare, abordarea “pasajelor cheie”.
 Urmărirea unei “trase optime” impune execuţiilor cursivitate, ritm,
păstrarea contactului cu zăpada cât mai mult timp posibil, adoptarea unei poziţii
cât mai aerodinamice, viraje tăiate cu eliminarea derapajelor, accelerarea
continuă a vitezei de coborâre.