ANALIZA STATISTICĂ MULTIDIMENSIONALĂ A STĂRII DE

SĂNĂTATE ÎN ROMÂNIA, COMPARATIV CU U.E.

Capitolul 1-Starea de sănătate și evoluția acesteia la nivelul Uniunii Europene

1.1 Considerații generale ale stării de sănătate
Sănătatea, conform definiției Organizației Mondiale a Sănătății (OMS), reprezintă “o
stare de bunăstare fizică, mentală și socială completă, nu doar absența bolii sau a infirmității”.
(Constituția Organizației Mondiale a Sănătății, 1948) Dunlop (2012) consideră sănătatea ca fiind
un rezultat, o stare de ființă foarte apreciată, căreia i se acordă prioritate în cadrul societății.
Aceasta este, de asemenea, o "resursă pentru viață", permițând oamenilor să se implice și să
participe într-o gamă largă de activități care definesc o societate. (Amartya, 2001)

De la nașterea în siguranță a unui copil sănătos până la îngrijirea cu demnitate a

persoanelor în vârstă fragile, sistemele de sănătate au o responsabilitate vitală și continuă față de
populație pe tot parcursul vieții. Sistemele de sănătate cuprind toate organizațiile, instituțiile și
resursele care sunt dedicate producerii acțiunilor de sănătate. O acțiune în domeniul sănătății este
definită ca fiind orice efort, fie că este vorba de serviciile de sănătate publică, de îngrijirea
personală a sănătății sau prin inițiative intersectoriale, al cărui scop principal este îmbunătățirea
sănătății. (OMS, 2000)

Deși starea de sănătate a reprezentat dintotdeauna o preocupare a multor indivizi, anumite

dificultăți și probleme inerente apar în momentul în care se utilizează cuvantul „sănătate”.
Adesea, versatilitatea termenului duce la confuzie, o mare parte din această confuzie provenind
din diferitele interpretări aplicate conceptului de bază.

De-a lungul secolului al XX-lea, s-au făcut diverse încercări de a defini sănătatea într-un
mod care să fie aplicabil pe o scară largă, dar acest lucru a dus adesea la neclaritate. Michael L.
(1973) afirmă faptul că cea mai acceptată și comună paradigmă a sănătății o reprezintă noțiunea
legată de faptul că sănatatea este o condiție fără boli sau o stare. De asemenea, această afirmație
este susținută și de Paul (1961): “Concepul de sănătate nu poate fi definit fără relația cu opusul
său:boala“. Din punct de vedere conceptual, boala și sănătatea reprezintă extremele unui
continuum, iar absența uneia indică prezența celeilalte.

Sănătatea poate fi măsurată atât în termeni pozitivi, cât și negativi, adică prin intermediul
indicatorilor pozitivi ai stării de sănătate (precum normele de greutate sau înălțime în funcție de
sex și de vârstă sau o scală de sănătate mintală pozitivă) sau de absența totală a sănătății,
reflectată în ratele de mortalitate specifice fiecărei boli. Indicii bazați pe mortalitate, de plidă
ratele mortalității ajustate în funcție de vârstă, speranța de viață și ratele de mortalitate infantilă
au fost utilizate în mod tradițional ca măsuri ale nivelului de sănătate. Menținerea controlului
asupra mortalității a fost întotdeauna un obiectiv primordial în activitățile din domeniul sănătății,
iar variațiile ratelor de mortalitate reprezintă o măsură directă a progresului în direcția atingerii
acestui obiectiv. (Aday, 1994)

Sănătatea reprezintă un termen încărcat de valori, iar pe măsură ce valorile sociale și

individuale se vor schimba în timp, conceptualizările referitoare la sensul cuvântului "sănătate"
vor suferi și ele modificări. “Ceea ce a fost etichetat în mod artificial drept perioada modernă va
deveni, cel mai probabil, o extindere a perioadei istorice în viitor”. (Aday, 1994)

Braveman et al. (2014) afirmă faptul că un număr convingător de dovezi s-a acumulat în
special în ultimele două decenii, care relevă un rol important al factorilor sociali în modelarea
sănătății. Aceste dovezi sugerează faptul că sănătatea nu este influențată doar de ingrijirea
medicală, ci și de alți factori, iar efectele îngrijirilor medicale pot fi mai puțin seminficative decât
se crede în mod obișnuit.

Între teoriticienii sociali, economiști și alți cercetători a existat o dezbatere în ceea ce

privește direcția cauzalității în relațiile dintre sănătate și factorii socio-economici, cum ar fi
educația și venitul (Georgios et al., 2006). Kiuila et al. (2007) declară faptul că venitul poate fi
considerat o măsură a resurselor disponibile pentru producerea de investiții brute în sănătate. Din
această perspectivă, un venit mai mic poate duce la o sănătate mai precară. Venitul este cel care
oferă oportunitățile materiale pentru o mai bună sănătate și bunăstare. De asemenea, poate fi
propusă o cauzalitate inversă: persoanele cu o stare de sănătate bună au oportunitatea de a atinge
niveluri mai ridicate de educație, calificare și competențe, și, prin urmare, locuri de muncă și
câștiguri mai bune.
 Este de așteptat ca persoanele cu probleme de sănătate să aibă venituri reduse din cauza
creșterii cheltuielilor medicale sau a opțiunilor limitate de angajare și a câștigurilor mai mici.
Totodată, o stare de sănătate precară poate conduce la pensionarea anticipată și, implicit, la
pierderea de venituri, în special în rândul persoanelor de vârstă activă. Sănătatea precară poate
afecta nivelul educațional, insă, deoarece educația se obține de obicei la începutul vieții adulte,
se așteaptă ca impactul sănătății asupra educației să fie resimțit doar în primii ani de viață.
(Georgios et al., 2006)

Șocurile de sănătate reprezintă unul dintre cele mai frecvente și mai semnificative riscuri
cu care se poate confrunta un individ într-o societate. Khelfaoui et al. (2022) afirmă faptul că mai
mulți cercetători au identificat șocurile de sănătate în diferite moduri, fie printr-o măsură
obiectivă, cum ar fi numărul de zile în care o persoană nu a fost capabilă să își desfășoare
activitățile, fie prin utilizarea unui indicator (boli acute, accidente, leziuni, decese). Pe termen
scurt, aceste șocuri pot afecta atât sănătatea, cât și bunăstarea unei persoane din cauza costurilor
ridicate ale tratamentului, a veniturilor neregulate, a întreruperii educației copiilor și absenței de
la locul de muncă.

Mai multe strategii au fost folosite de către persoanele economice pentru a face față unor
astfel de evenimente, cum ar fi cererea ajutorului din partea membrilor familiei sau
economisirea. O strategie utilizată cel mai frecvent de către indivizi și guverne este asigurarea.
Asigurarea de sănătate reprezintă o modalitate sigură de protejare mai eficient împotriva
efectelor negative ale evenimentelor neașteptate de sănătate pe termen scurt. Khelfaoui et al.
(2022) au realizat un studiu asupra modului în care șocurile din domeniul sănătății afectează
venitul unui individ, analizând datele dintr-un sondaj realizat în China privind sănătatea și
nutriția. Rezultatele studiului au relevat un efect negativ semnificativ al șocurilor de sănătate
asupra venitului unei persoane. Efectul negativ a fost atenuat prin intermediul educației și al
asigurărilor, un nivel adecvat al acestor doi factori putând duce la eliminarea sau reducerea
acestui efect. Constatările autorilor sugerează importanța actualizării politicilor guvernamentale
din punct de vedere al educației și al asigurărilor pentru a spori protecția sănătății.

1.2 Evoluția stării de sănătate la nivelul Uniunii Europene

Amploarea diferențelor stării de sănătate în cadrul societăților moderne este
surprinzătoare. În Europa, starea de sănătate a populației a cunoscut o îmbunătățire semnificativă
după Al Doilea Război Mondial și până la începutul anilor 70, iar în cele din urmă a stagnat.
Până în acel moment, sănătatea din Europa de Est și Europa Centrală a fost în linii mari
comparabilă cu cea din Europa de Vest. Însă, de la începutul anilor 1970, cu mult înainte de
revoltele din anul 1989, speranța de viață din partea de est a Europei și Uniunea Sovietică nu a
reușit să se imbunătățească, ci a rămas din ce în ce mai mult în urma standardelor din Europa
Occidentală. În a doua jumătate a secolului al XX-lea au avut loc o serie de schimbări
demografice dramatice, în primul rând în țările din vestul Europei, prin creşterea ponderii
populaţiei vârstnice și diminuarea ratei natalităţii. Transformările sociale și economice din
Europa de Est și Europa Centrală din anii ’90 au dus la o deteriorare accentuată a stării de
sănătate, insă, noua situație demografică din aceste state reformatoare nu a fost la fel de
dramatică precum a țărilor din Europa de Vest. (Uzzoli, 2006)

Secolul al XX-lea a reprezentat, de asemenea, o perioadă de luptă între autocrație și

democrație. Johan (2013) menționează faptul că majoritatea țărilor din vestul și nordul Europei
au avut tradiții democratice îndelungate, însă, în secolul XX multe țări din Europa continentală,
Balcanii de Vest, Mediteraneană, Europa de Est, Europa Centrală și fosta Uniune Sovietică au
avut perioade mai lungi sau mai scurte de guvernare autocratică. O serie de studii constată o
asociere pozitivă între speranța de viață și guvernarea democratică, însă dovezile nu sunt
consistente în totalitate. Spre exemplu, în analiza realizată de José (2010) s-a constatat faptul că
trei țări guvernate autocratic într-o parte a perioadei 1950-2000 (Portugalia, Spania, Grecia), au
înregistrat creșteri mai rapide ale speranței de viață decât țările care au fost guvernate
democratic.

Odată cu extinderea spre est a Uniunii Europene, s-a acordat o atenție tot mai mare
asupra faptului că cetățenii țărilor mai puțin dezvoltate economic din Europa de Est și Europa
Centrală au o speranță de viață mai scurtă și o stare de sanătate mai precară decat cetățenii din
Europa de Vest. În plus față de decalajul est-vest în materie de sănătate, diferențele de sănătate
între grupurile socio-economice au fost accentuate în mai multe țări, pe măsură ce factorii socio-
economici precum locul de muncă, stilul de viață și educația afectau sănătatea. În anul 2005,
speranța medie de viață la naștere în Elveția și Suedia era de 80.5 ani, în timp ce in Moldova a
fost de doar 65.7 ani, ceea ce înseamnă că pe continentul european pot fi inregistrate diferențe în
ceea ce privește nivelul de trai de aproximativ 15 ani. Având în vedere aceste date, între țările
post-socialiste și jumătatea vestică a Europei au existat diferențe semnificative de mortalitate
care au influențat, de asemenea, inegalitățile în materie de sănătate din Europa. (Uzzoli, 2006)

Inegalitățile de sănătate desemnează diferențele, disparitățile și variațiile în materie de

sănătate ale unor grupuri diferite din cadrul unei societăți (Ichiro, 2002). Claire (2022) afirmă
faptul că persoanele din grupurile sociale defavorizate au avut rezultate mai slabe în ceea ce
privește starea de sănătate. De asemenea, acesta menționează faptul că în ultimele decenii
inegalitățile în materie de sănătate au crescut în multe țări, fiind reflectate prin scăderea sau
stagnarea speranței de viață în comunitățile mai puțin favorizate.

Unul dintre cei mai utilizați indicatori sintetici pentru caracterizarea sănătății generale a
unei populații este reprezentat de speranța de viață (Marc et al., 2020). Speranța de viață
reprezintă numărul mediu de ani, calculat la naștere sau la o anumită vârstă, pe care o persoană
îi poate trăi dacă rata actuală a mortalității rămâne neschimbată (Derek et al., 2011). Acest
indicator demografic este folosit în mod obișnuit atât pentru a evalua succesul în medicină și
îmbunătățirea sănătății publice, cât și pentru a urmări tendințele în timp, între grupurile etnice și
demografice, precum și între țări. (Vladimir et al., 2016)

Creșterea speranței de viață în Europa a fost foarte neuniformă, atât în spațiu, cât și în
timp (Johan, 2013). Pentru a examina încetinirea îmbunătățirii speranței de viață, Veena (2019) a
realizat un studiu privind modificările celor 28 de țări din Uniunea Europeană din perioada 2006-
2011 și din perioada 2011-2016 asupra speranței de viață la naștere. Aceasta a constatat faptul că
speranța de viață medie la naștere din Uniunea Europeană în rândul femeilor a crescut cu 0.5 ani
în perioada 2011-2016, comparativ cu 1.1 ani în perioada 2006-2011, în timp ce în rândul
bărbaților cifrele corespunzătoare au fost de 0.9 și 1.5 ani. Cele mai mici creșteri în ceea ce
privește speranța de viață atât a femeilor, cât și a bărbaților în perioada 2011-2016 s-au
înregistrat în Regatul Unit. Cipru, Malta, Italia, Republica Cehă și Luxemburg au înregistrat o
încetinire inexistentă sau redusă a îmbunătățirii speranței de viață din perioada 2011-2016,
comparativ cu cea din 2006-2011. În schimb, Norvegia a fost singura țară în care speranța de
viață în rândul bărbaților a avut o tendință mai rapidă de imbunătățire in perioada 2011-2016
decât în perioada 2006-2011.
1.3 Impactul crizei financiare globale din anul 2008 asupra domeniului sănătății
Un eveniment mondial major care a afectat grav o mare parte din țările din Europa este
reprezentat de criza financiară din 2008. Criza financiară a început în Statele Unite ale Americii,
dar a avut repercusiuni grave în Europa. În perioada aceea, o mare parte din populație a fost
afectată de scăderea veniturilor, șomaj, pierderea pensiilor, pierderea beneficiilor și alte elemente
majore din viață. Din cauza apariției sale rapide, criza, în multe cazuri, a fost urmată de o
perioadă îndelungată de recesiune. (Jocelyne et al., 2018)

Impactul negativ pe care criza economică l-a avut asupra sănătății nu a fost trecut cu
vederea de către diverse instituții neguvernamentale și de factorii de decizie politică din întreaga
lume. Organizația Mondială a sănătății a introdus în anul 2009 o rezoluție prin care statele
membre ale Uniunii Europene au fost încurajate să se asigure în continuare de faptul că sistemele
lor de sănătate sunt eficiente și să acționeze înțelept in ceea ce privește ocuparea forței de muncă,
investițiile și cheltuielile. (GianLuca et al., 2013)

În anul 2009, produsul intern brut a înregistrat o scădere în toate statele membre ale
Uniunii Europene, singura excepție fiind Polonia. Pierderile medii au fost de 4.3%, însă acestea
au variat de la 1.9% în Cipru, la 17.7% in Letonia (Marina et al., 2013). În paralel, rata șomajului
a crescut considerabil de la 7.2% in anul 2007 la 11% în 2013, cu toate că ratele au variat
considerabil, de la minimul de 4.8% în Austria la 27.6% în Grecia. (GianLuca et al., 2013)

După ani de creștere continuă, cheltuielile cu sănătatea și-au încetinit semnificativ

creșterea sau au scăzut în majoritatea statelor din Europa începând cu anul 2009 (Edoardo et al.,
2015). Reducerile cheltuielilor publice pentru sănătate s-au realizat prin diverse măsuri în
întreaga Uniune Europeană. (GianLuca et al., 2013)

Cele mai vulnerabile persoane din statele membre Uniunii Europene s-au confruntat cu
cele mai mari reduceri ale bugetelor publice și creșterea șomajului. Pierderea locului de muncă și
teama pierderii locului de muncă au efecte dăunătoare asupra sănătății mentale, iar reducerea
veniturilor și creșterea costurilor de sănătate împiedică pacienții să acceseze îngrijirea medicală
în timp util. Astfel de efecte au fost observate de către Marina et al. (2013) în Portugalia, Grecia
și Spania.
 Spre exemplu, în Grecia, o țară lovită puternic de criza financiară din anul 2008,
cheltuielile privind sănătatea publică s-au redus de la 9.8% din produsul intern brut înainte de
criză, la 6% din PIB după criză (Thomais, 2013). Tiago el al. (2015) afirmă faptul că deși
salariile personalului medico-sanitar din Grecia au fost printre cele mai scăzute ale Uniunii
Europene dinaintea crizei, acestea s-au redus cu 14% în rândul asistentelor și cu 25% în rândul
medicilor. Odată cu anunțarea măsurilor de austeritate, o mare parte din personalul din domeniul
sănătății au ales să se pensioneze, distorsionând astfel și mai mult distribuția personalului. De
asemenea, din cauza faptului că înlocuirea personalului pensionat a fost limitată, iar contractele
personalului temporar nu au fost reînnoite, o mare parte din medicii tineri și bine calificați au
decis să emigreze în alte țări din Uniunea Europeană. (Tiago et al., 2015)

1.4 Pandemia COVID-19, o nouă provocare pentru sănătatea globală

Pandemia COVID-19 se numără printre cele mai grave crize cu care societatea se
confruntă în acest secol (Brian Li Han et al., 2022). După izbucnirea sa în China în decembrie
2019, coronavirusul a început să se răspândească în doar câteva luni în întreaga lume. Efectele
generate de pandemia COVID-19 s-au manifestat diferit de la o țară la alta, în funcție evoluția
cazurilor de boală, starea generală de sănătate a populației, dezvoltarea sistemului medical și
nivelul economic. (Silvius et al., 2020)

Ca și alte pandemii, COVID-19 a demonstrat faptul că un sistem slab de sănătate dintr-o

zonă poate afecta întreaga lume. Privind înapoi în timp, se poate constata faptul că atât populația
lumii, cât și guvernele au fost supuse încercărilor severe ale crizei de sănătate și ale consecințelor
acesteia. În fața incertitudinii crescute, guvernele au fost nevoite să răspundă provocărilor de
sănătate, sociale și economice aduse de pandemie, amplificând astfel și mai mult problemele
existente ale sistemelor de sănătate și dezvăluind deficiențele acestora. (Dan et al., 2022)

Victoria et al. susțin în lucrarea dezvoltată în anul 2021 faptul că sistemul de sănătate din
întreaga lume trebuie să fie pregătit pentru a face față unui șoc precum pandemia COVID-19.
Aceștia au identificat o serie de factori care au influențat capacitatea sistemului de sănătate de a
atentua impactul pandemiei de coronavirus. În primul rând, pentru a crește rezistența la apariția
unei noi epidemii de boli și pentru a consolida încrederea comunității în asemenea situații, este
necesară crearea unui sistem de sănătate de înaltă calitate. În al doilea rând, autorii constată
importanța pe care o are nivelul de finanțare asupra sistemelor de sănătate pentru a se pregăti
pentru noile pandemii și pentru a se asigura de faptul că orice persoană poate avea în orice
moment acces la seriviciile de sănătate. Un alt aspect important este reprezentat de necesitatea
investirii în îmunătățirea calității lucrătorilor din domeniul sănătății prin înființarea unor
programe de instruire. Studiul realizat de către autori evidențiază faptul că un sistem de sănătate
rezilient nu investește numai în formarea personalului medical, ci se asigură, de asemenea, în
pregătirea mentală, fizică și economică a acestora.

În lucrarea sa, Sriram, et al. (2020) afirmă faptul că răspunsul politic asupra pandemiei a
ilustrat o alocare disproporționată a atenției și a resurselor, privilegiind centrele de putere în
defavoarea celor mai vulnerabile populații din întreaga lume. În acest context, epidemiile care au
amenințat populațiile din nordul global au fost luate în considerare drept urgențe critice de
sănătate, în timp ce bolile provocate de sărăcie au fost ignorate. Spre exemplu, tuberculoza, o
boală care a ucis 4000 de persoane în fiecare zi, nu a fost considerată o amenințare majoră la
adresa securității sanitare globale, fiind astfel defavorizată.

Peng et al. (2021) sunt de părere că acordarea întotdeauna priorității coronavirusului față
de alte boli infeccțioase nu este tocmai o alegere rațională. Conform sondajului realizat de Yogini
V. et al. în anul 2020, bolile cele mai grav afectate de reducerea resurselor de asistență medicală
din cauza pandemiei COVID-19 sunt diabetul, boala pulmonară obstructivă cronică, bolile de
inimă, hipertensiunea arterială, cancerul, astmul și depresia.

Pe lângă implicațiile asupra sănătății economice, fizice și sociale, impacturile psihologice

ale pandemiei au fost raportate din ce în ce mai mult în literatura de specialitate. În urma
studiului realizat în anul 2020, Vanessa et al. au constatat că izolarea socială produsă de
pandemie au avut ca rezultat creșterea semnificativă a tulburărilor de stres post-traumatic,
anxietății și a temerilor în special în randul copiilor și adolescenților. Maria Elizabeth et al.
(2020) au descoperit faptul că durata singurătății a avut cel mai mare impact asupra sănătății
mintale ale copiilor.

Conform studiului realizat de Rebecca T. și alți colaboratori (2020), proporția vizitelor

legate de sănătatea mintală în rândul adolescenților și copiilor a crescut semnificativ de la
sfârșitul lunii martie până în luna octombrie din anul 2020 față de aceeași perioadă din anul
2019. Potrivit unui sondaj online, 80% dintre lucrătorii din domeniul sănătății au confirmat
faptul că în timpul pandemiei de COVID-19, sănătatea mintală a pacienților s-a înrăutățit.
(Yogini V. et al., 2020)

De asemenea, pandemia COVID-19 a avut un impact asupra resurselor de asistență

medicală. O mare parte din resursele globale de asistență medicală, precum echipamentele de
protecție, aprovizionarea cu energie, personalul medical și ventilatoarele au fost alocate pentru
tratamentul, controlul și prevenirea infecției cu virusul corona. Epuizarea resurselor medicale a
provocat atât o creștere a mortalității COVID-19, cât și o creștere a mortalității a tuturor cauzelor
de deces. (Peng et al., 2021)

Un fenomen care s-a constatat la nivelul populației americane a fost reprezentat de

incidența mai ridicată a numărului de decese în rândul pacienților cu vârsta mai mică de 65 de
ani, latino-americani și de culoare, comparativ cu pacienții asiatici și albi (Silvius et al., 2020).
Cercetările realizate în anul 2020 de către T. Barboza și alți colaboratori au demonstrat faptul că
există o posibilitate ca populația să aibă o sensibilitate diferită la acțiunea coronavirusului în
funcție de apartenența etnică și rasială.

Deși Europa s-a confruntat de-a lungul anilor cu o serie de crize care au variat în
intensitate, COVID-19 a fost una dintre cele mai marcante crize în ceea ce privește răspândirea
rapidă a virusului și pierderea vieților omenești. Cu toate că fiecare criză este insoțită de
incertitudini, J-Matthias Graf von der. (2021) afirmă faptul că o strategie pentru a preveni
riscurile trebuie să existe de la bun început, și, totodată, eficiența măsurilor trebuie să fie strâns
legată de capacitatea de a anticipa posibilele șocuri care ar putea să apară.

Cu toate că țările din Europa de Vest dispun unor sisteme de sănătate de o performanță
înaltă, răspândirea globală a COVID-19 a adus în prim plan țări precum Spania, Franța, Italia și
Regatul Unit. În schimb, țările cu sisteme mai slabe de sănătate din Europa de Est au gestionat
mai bine criza în prima fază. Însă, atât în perioada de relaxare, cât și în al doilea val de infecții,
statele din Europa de Est au suferit schimbări negative dramatice, în timp ce statele din Europa
de Vest au reușit să aibă o performanță mai bună asupra combaterii crizei. (Dan et al., 2022)

Starea de urgență, izolarea populației, închiderea frontierelor, a magazinelor și a școlilor

au reprezentat principalele măsuri comune adoptate în Europa pentru combaterea răspândirii
virusului corona. Silvius et al. (2020) susțin faptul că nivelul de educație al populației, calitatea
sistemelor de sănătate și eficiența strategiilor de prevenire a virusului corona din statele europene
s-a reflectat în numărul deceselor înregistrate, primele poziții ale țărilor care au înregistrat
numărul cel mai mare de decese fiind ocupate de Italia, Franța și Spania.

Țările cu sisteme de sănătate avansate s-au confruntat cu o serie de dificultăți pentru

controlarea consecințelor sanitare ale șocului provocat de pandemia COVID-19. Dan et al.
(2020) au constatat faptul că resursele sistemului de sănătate, cum ar fi numărul de paturi,
asistente și medici nu au fost suficiente în statele europene, iar cele mai multe dintre acestea au
atins capacitatea maxima a numărului de locuri disponibile în secțiile de terapie intensivă. În
ceea ce privește țările membre, Uniunea Europeană nu a putut să impună decizii obligatorii sau
să intervină în mod direct, statele membre fiind nevoite să își aplice propriile măsuri de sănătate.
Cu toate acestea, Centrul European de Prevenire și Control al Bolilor a stabilit mai multe
recomandări generale pentru prevenirea infectării de coronavirus.

Italia, prima țară din Europa afectată de COVID-19, nu a utilizat o strategie de prevenire
strictă încă de la începutul pandemiei. Din cauza preocupărilor de natură economică referitoare la
menținerea veniturilor din sectorul turistic, această țară a amânat decizia de a închide centrele
comerciale și locațiile turistice, precum și cea de a interzice interacțiunile sociale ale populației.

Locuitorii din Italia nu au acordat o suficientă importanță evitării aglomerațiilor publice

și a măsurilor stricte de igienă personală, respectiv de distanțare socială, considerând inițial
faptul că această boală reprezenta o gripă mai puternică. În Spania și Franța situația a fost
asemănătoare precum cea a Italiei, cu singura diferență că epidemia a izbucnit în cele două țări
cu câteva zile mai târziu, acest lucru permițând o diminuare relativă a impactului pandemiei. În
schimb, Germania a adoptat măsuri stricte de prevenire prin izolarea populației la domiciliu și
prin închiderea unităților comerciale, precum si ale instituțiilor publice. Datorită
comportamentului conștient și disciplinat al populației prin respectarea acestor măsuri, în
Germania impactul epidemiei s-a redus semnificativ. (Silvius et al., 2020)

Croația, România și Bulgaria au reacționat în mod similar în fața virusului corona și s-au
confruntat înainte de pandemie cu o serie de provocări asemănătoare în ceea ce privește sistemul
de sănătate. COVID-19 a reprezentat o amenințare importantă asupra sistemelor de sănătate ale
celor trei țări, acestea confruntându-se deja cu un nivel redus al cheltuielilor de sănătate și cu o
asistență medicală slab dezvoltată. În momentul în care focarul COVID-19 a pătruns la începutul
anului 2020 în Europa, aceste țări au avut un avantaj geografic, fiind afectate mai târziu decât
țările din Europa de Sud și de Vest. Aleksandar et al. (2022) afirmă faptul că în toate cele trei țări
au fost impuse măsuri stricte de izolare, iar numărul de decese și infecții au înregistrat o creștere
lentă până în luna mai din anul 2020. În vara anului 2020, numărul deceselor și infecțiilor
înregistrate a fost redus, iar măsurile de restricție au fost ridicate. În ciuda acestui fapt, numărul
deceselor și infecțiilor ale Croației, României și Bulgariei au crescut mult mai accentuat în
toamna anului 2020 decât în cazul primului val al pandemiei.

În consecință, o serie de măsuri s-au adoptat în toate cele trei țări pentru a se asigura de
faptul că infrastructurile fizice și capacitatea forței de muncă au fost disponibile pentru tratarea
pacienților infectați cu virusul corona. Sistemul de sănătate a fost restructurat, iar unele spitale,
ambulatorii și secții au fost desemnate exclusiv pentru tratarea pacienților infectați cu virusul
corona.

La rândul său, activitatea profesioniștilor din domeniul sănătății a fost reorganizată. Din
cauza anulării procedurilor de rutină și a desemnării unităților COVID-19, au existat discrepanțe
în privința volumului de muncă între personalul medical implicat activ în serviciile de îngrijire
ale pacienților infectați cu virusul COVID-19 și lucrătorii din domeniul sanitar care nu tratau
astfel de pacienți.

Lipsa cadrelor medicale calificate, îndeosebi a medicilor și a asistentelor din cadrul

unității de terapie intensivă a reprezentat una dintre provocările principale ale sistemelor de
sănătate din Europa de Sud-Est. Folosirea personalului din alte specializări în timpul primului val
al pandemiei nu a fost o soluție sustenabilă pe termen lung. Mai mult decât atât, numeroase cadre
medicale care s-au ocupat de pacienții infectați cu virusul corona au devenit suprasolicitați, pe
când alți specialiști din domeniul sănătății au beneficiat de un volum de muncă redus
considerabil. (Aleksandar et al., 2022)

Pentru a controla impactul bolii coronavirus asupra sănătății publice și pentru a permite
reluarea activităților populației a fost necesară producerea de urgență a unor vaccinuri eficiente și
sigure. Vaccinurile împotriva COVID-19 au fost aprobate și dezvoltate în mod accelerat de către
numeroase autorități de reglementare. La un an de la declararea oficială a pandemiei de COVID-
19 de către Organizația Mondială a Sănătății, patru vaccinuri anti-COVID-19 au fost autorizate
pentru introducerea pe piață în Uniunea Europeană. (Julie et al., 2022)
 Studiile anterioare au demonstrat faptul că reticența față de vaccinare reprezintă un
fenomen întâlnit la nivel global, cu o variabilitate a motivelor invocate pentru refuzul de
acceptare a vaccinului. Printre cele mai des întâlnite motive se numără: lipsa conștientizării și a
cunoștințelor, riscurile percepute în raport cu beneficiile și anumite convingeri religioase. Aceste
motive menționate s-au aplicat și în privința ezitării vaccinării împotriva COVID-19. Linda C. et
al. au demonstrat că există o corelație puternică între siguranța percepută de vaccinare și intenția
de a se vaccina împotriva virusului corona. Astfel, persoanele care au considerat COVID-19 ca
fiind o afecțiune mai severă au avut o tendință mai mare de a se vaccina.

Chiara și alți colaboratori (2022) au realizat un studiu privind campania de vaccinare

împotriva COVID-19 din opt țări din Uniunea Europeană. S-a constatat faptul că Spania și
Danemarca au atins cel mai ridicat nivel de persoane complet vaccinate, însă, un nivel înalt a fost
atins și de către Italia, Franța, Suedia și Germania. În schimb, România și Ungaria au înregistrat
niveluri mai reduse de vaccinare, mai puțin de o treime din populația României fiind complet
vaccinată.

1.5 Evoluția stării de sănătate în România

În timpul perioadei de tranziție, România a cunoscut o serie de procese politice,
economice și sociale care au impactat starea de sănătate a populației. Înainte de anul 1998,
asemenea altor țări din Europa de Est și Europa Centrală, sistemul de sănătate din România
corespundea modelului cunoscut sub denumirea de sistemul Semashko. Acest sistem a fost
caracterizat prin absența reacției asupra cerințelor populației, furnizarea serviciilor de către stat
pentru întreaga populație, acordarea unor opțiuni limitate utilizatorilor de servicii medicale și
acțiuni administrative slabe. (Cristian et al., 2009; Vladimir et al., 2022)

Până în decembrie 1989, sistemul public de sănătate românesc a fost ineficient,

nesatisfăcător, învechit și necorespunzător în fața nevoilor și cerințelor pacienților. Deciziile in
ceea ce privește investițiile din acea perioadă erau politizate și ineficiente, conducând la o
dependență excesivă față de ingrijirile de specialitate și spitalicești, în detrimentul prevenirii
bolilor, al îngrijirii primare și al promovării sănătății. Aceste deficiențe au redus capacitatea
sistemului de a face față populației îmbătrânite și a modelelor de boli în schimbare, în anii 1980
înregistrându-se un declin al celor mai importanți indicatori ai sănătății.
 Pe parcursul primilor ani de după prăbușirea regimului comunist a fost introdus un sistem
de finanțare dual care a implicat atât fondurile provenite de la bugetul de stat, cât și fondurile
provenite din surse suplimentare, cum ar fi donațiile, fonduri ale Băncii Mondiale și fondurile
speciale de sănătate publică. În perioada respectivă, pacienții au avut pentru prima dată
permisiunea de a-și alege în mod liber medicul căruia să se adreseze, iar în aceeași timp au
apărut medicii de familie.

România, la fel ca în majoritatea țărilor, a dispus de o varietate de elemente obligatorii de

finanțare, însă, incepând cu anul 1998, principala sursă de de finanțare a fost reprezentată de
asigurările sociale. Asigurarea de sănătate cuprinde servicii medicale, cum ar fi: medicamente,
servicii medicale de urgență, asistență spitalicească, asistență medicală ambulatorie, servicii de
îngrijire preventivă a sănătății. (Silvia Gabriela et al., 2006)

Legea din anul 2002 privind asigurările sociale de sănătate a contribuit la noi
îmbunătățiri, precum acoperirea întregii populații într-un sistem național de protecție socială
consolidat. Această lege a garantat pentru prima dată libertatea cetățenilor de a se adresa oricărei
facilități medicale la alegerea sa. (Luiza et al., 2011)

Luiza și alți colaboratori susțin în lucrarea dezvoltată în anul 2011 faptul că serviciile de
asistență medicală primară de o calitate slabă, investigațiile incoerente, birocrația ridicată și
limitările privind prescripțiile medicamentelor au vizat în special medicii de familie și au dus la
supraevaluarea serviciilor acordate în spitale, precum și gestionarea ineficientă a pacienților care
necesitau îngrijiri spitalicești. De asemenea, rezervele de medicamente și echipamentele de înaltă
calitate erau insuficiente, îndeosebi în zonele geografice defavorizate din România. Îngrijirea
spitalicească se caracteriza prin discrepanța dintre personalul alocat pentru furnizarea de
asistență medicală în spital și numărul disponibil de paturi de spital, capacitatea spitalelor fiind
deseori depășită de numărul de pacienți.

Sondajul realizat de către Centrul pentru Politici și Servicii în Sănătate în anul 2005 a
evidențiat faptul că, în comparație cu anii anteriori, percepția populației din România cu privire
la serviciile de sănătate s-a înrăutățit. 31% dintre respondenți au considerat că sistemul sanitar
este foarte degradat și necesită reforme majore. De asemenea, au existat nemulțumiri asupra
serviciilor spitalicești, serviciilor de urgență, serviciilor ambulatorii și a serviciilor medicilor de
familie. (Silvia Gabriela et al., 2006)
 Criza globală a marcat economia românească în perioada 2008-2014, având un impact
negativ asupra populației și a sistemului de sănătate. Degradarea stării de sănătate a populației a
fost determinată de consecințele crizei, cum ar fi subfinanțarea sistemului de sănătate, creșterea
șomajului, deteriorarea calității serviciilor de sănătate și înrautățirea nivelului de trai.
Performanțele sistemului de sănătate românesc au fost printre cele mai scăzute din Uniunea
Europeană, cu atât mai mult în cazul principalilor indicatori europeni de sănătate. În perioada
analizată, rata brută a natalității a avut o tendință de scădere.

Elena-Mihaela et al. (2017) afirmă faptul că în UE-27, valoarea medie a ratei natalității a
fost de 10.7‰ în anul 2009, în timp ce valoarea în România a fost de 10.4‰ în anul 2009, sub
nivelul mediu european. Aspectul acesta se datorează nivelului de trai scăzut al populației,
creșterii emigrației și condițiilor socio-economice precare. Deși în perioada 2009-2012 rata brută
a mortalității s-a stabilizat în jurul valorii de 12‰, România se număra printre țările cu un nivel
ridicat al mortalității. Speranța de viață la naștere pentru bărbați a fost de 69.8 ani și pentru femei
de 77.4 ani în România, în timp ce speranța de viață la naștere în Uniunea Europeana era de 76.4
pentru bărbați și 82.4 pentru femei.

Cristian et al. (2009) menționează faptul că România se plasează printre statele membre
ale Uniunii Europene cu cel mai scăzut număr de consultații medicale, farmaciști, medici și
asistente medicale pe unitatea de populație. De asemenea, disparitățile în privința accesului la
serviciile de sănătate nu sunt doar internaționale, ci și interne, între zonele și regiunile din
România. Discrepanța cea mai proeminentă este întâlnită în mediul rural, unde numărul de
personal medical este mai redus decât în zonele urbane.

Emigrarea medicilor a devenit o problemă îngrijorătoare, fiind datorată subfinanțării

sistemului public de sănătate românesc în comparație cu alte țări. Personalul medical lucrează în
spații inadecvate, în condiții improprii pentru activitățile medicale, dar și fără materiale de
protecție necesare. Alți factori precum stresul, nivelul scăzut al salariilor, suprasolicitarea la locul
de muncă, lipsa de respect și de recunoaștere pentru importanța activității desfășurate de angajații
din sistemul public de sănătate justifică motivele emigrării profesionale în domeniul sănătății
publice din România. (Elena-Mihaela et al., 2017)

Infrastructura sanitară și sistemul de furnizare a serviciilor României nu s-au adaptat

tehnologiilor moderne și nu au îndeplinit nevolie și cerințele populației. Bogdan Ionel et al.
(2016) susțin faptul că în România, rețeaua de spitale este fragmentată și mare, cu un număr de
peste 350 de spitale publice care au fost descentralizate în mare parte. Autorii afirmă faptul că,
exceptănd unele maternități și Serviciul de Urgență pentru Reanimare și Descarcerare, nu au
existat alte investiții semnificative realizate în infrastructura medicală în ultimii 20 de ani.

Provocările cu care s-a confruntat România în primele etape ale pandemiei COVID-19 au
oferit informații utile în privința domeniilor care au nevoie de îmbunătățiri majore. Problemele
cele mai evidente s-au constatat în cadrul sistemului de sănătate, unde gestionarea
necorespunzătoare, infrastructura inadecvată și preocupările ignorate ale personalului medical au
diminuat drastic potențialul răspunsului la epidemie.

O mare parte din serviciile medicale din România sunt furnizate prin sistemul public de
sănătate, care încă se bazează în mare parte pe infrastructura construită în timpul fostului regim
comunist. De asemenea, România a înregistrat cel mai mici cheltuieli de sănătate dintre toate
țările din Uniunea Europeană. Aceste deficiențe au cauzat probleme în timpul situațiilor de
urgență și a epidemiilor anterioare, mai ales din cauzaa lipsei echipamentelor necesare, a
aprovizionării insuficiente și a facilităților medicale neadecvate.

Până la sfârșitul lunii martie din anul 2020, din ce în ce mai multe spitale tratau cazuri de
coronavirus în România. Pe măsură ce au fost raportate infecțiile în rândul personalului sanitar,
numeroase secții au fost închise, iar bolnavii cu alte afecțiuni au fost nevoiți să fie transferați în
alte unități medicale. În consecință, multe spitale și orașe au fost puse în carantină din cauza
răspândirii rapide ale infecției de COVID-19. În plus, Pandemia COVID-19 a atras atenția asupra
unor aspecte ale sistemului de sănătate din românesc, în care este necesară o îmbunătățire pentru
ca scenariile similare din viitor să poată fi gestionate cu succes. (Stefan, 2020)