2.

Condiţiile esenţiale pentru sănătate

Condiţiile esenţiale pentru sănătate: pace, adapost, educatie, alimentatie,

venituri, ecosistem stabil, resurse confirmate, dreptate.
2.1. Determinanţii sănătăţii
Pentru înţelegerea relaţiilor diferitelor categorii de factori cu starea de sănătate,
în documentul “O nouă perspectivă asupra sănătăţii canadienilor”(1974),
cunoscut ca Raportul Lalonde (după numele ministrului canadian al sănătăţii de
la acea vreme), un nou model conceptual a propus clasificarea determinanţilor
sănătăţii în patru categorii:

• comportamente,
• mediu,
• biologia umană şi
• îngrijiri de sănătate

Modelul celor patru categorii de factori a reprezentat un evident progres în

înţelegerea relaţiilor care influenţează sănătatea şi în fundamentarea unor noi
tipuri de intervenţii, medicale şi nemedicale.
Fig. 1.1. Modelul celor patru categorii de determinanţi ai stării de sănătate

Allan Dever, 1976, a descris modelul epidemiologic al factorilor care determină

starea de
sănătate şi o abordare modernă.

Fig. nr. 2. Modelul epidemiologic al factorilor care determină starea de sănătate

Tendinţa actuală este de a prezenta un nou model al stării de sănătate care
să sprijine identificarea priorităţilor, dar care să includă atât determinanţii stării
de sănătate cât şi alţi factori care influenţează rezultatele în sănătate.
Modelul actual grupează diferit determinanţii sănătăţii.
Se adaugă conceptul esenţial de răspuns individual (al gazdei), care include
înţelesul epidemiologic clasic, dar reprezintă mai mult decât acesta.
Comportamentul nu mai este văzut în acest model ca un factor independent, care
ar ţine doar de libera alegere a individului, caz în care individul ar putea fi
blamat şi făcut responsabil pentru alegerea unor comportamente nesănătoase.
Comportamentul este considerat un răspuns individual la factori de mediu,
în special de natură socio-economică. Presiunea grupului social din care face
parte individul sau mijloacele economice de acesta care dispune, pot condiţiona
în mare măsură “alegerile individuale” în privinţa comportamentelor. De
asemenea, modelul propune o reinterpretare a categoriei “factori biologici” ca
răspuns biologic individual la factoride mediu social şi fizic pe un anumit fond
de receptivitate determinată genetic.
Este demonstrată influenţa evenimentelor din mediul social, procesate de
sistemul nervos, asupra funcţionării sistemului imun sau endocrin, care la rândul
lor fac individul mai vulnerabil sau mai rezistent la agenţii declanşatori ai multor
boli.
Acest model sugerează şi mecanismele care ar putea explica creşterea
spectaculoasă a speranţei de viaţă în unele societăţi contemporane, chiar dacă ele
cheltuiesc relativ puţin pentru servicii de sănătate (Iglehart, 1988). În cazul
Japoniei de exemplu, există un înalt nivel de autoapreciere şi încredere la nivel
individual şi colectiv, bazate pe o creştere economică susţinută, însoţită de o
creştere a veniturilor individuale, distribuite relativ echitabil marii majorităţi a
membrilor societăţii, care au astfel posibilitatea unei existenţe aducătoare de tot
mai multe satisfacţii.
Factorii importanţi care influenţează sănătatea rămân: sărăcia, factorii sociali,
stilul de viaţă,
şomajul, locuinţele nesănătoase, poluarea mediului, nivelul de educaţie.
Aceşti factori necesită o abordare la nivel naţional cu intervenţii la nivelul
comunităţii, care ar trebui să dezvolte proiecte cu implicarea unor resurse
publice şi private din comunitatea respectivă.
Este util ca indivizii şi familia să-şi recunoască responsabilitatea pentru
menţinerea şi ameliorarea sănătăţii
Din experienţa altor ţări reiese că în determinarea unui anumit nivel al stării de
sănătate a populaţiei, stilul de viaţă intervine cu o pondere de 40%, mediul
cu 20%, factorii biologici cu 30%, iar serviciile de sănătate intervin direct
doar cu 10%.
Educatie pentru sanatate , Relaţia dintre educaţia pentru sănătate si
promovarea sănătăţii

3. Relaţia dintre educaţia pentru sănătate si promovarea sănătăţii

Educaţia pentru sănătate este cea mai eficientă modalitate de prevenire a

îmbolnăvirilor, de îmbunătăţire şi de menţinere a stării de sănătate

1. Trecerea de la educaţia pentru sănătate la promovarea

sănătăţii

Educaţia pentru sănătate implică mai multe etape :

1. Conştientizare (a faptului că anumite comportamente reprezintă un risc
pentrusănătate)
2. Cunoştinţe (oferirea de informaţii despre comportamentele de risc)
3. Atitudine (schimbarea atitudini de acceptare a comportamentelor de risc)
4. Persuasiune (informaţii şi mesaje pe diferite canale şi în momente diferite
pentru a menţine atitudinea de respingere a comportamentelor de risc şi de
adoptare a măsurilor de schimbare de comportament)
5. Comportament (practicarea comportamentelor sanogene)
6. Menţinere (a comportamentelor sanogene)
7. Prozelitism (zel in convingerea altor persoane de beneficiile adoptării
comportamentelor sanogene)

3.1. Promovarea sănătăţii si prevenirea imbolnăvirilor:

Promovarea sănătăţii este procesul care oferă individului şi colectivităţilor

posibilitatea de a-şi creşte controlul asupra determinanţilor sănătăţii şi, prin
aceasta, de a-şi îmbunătăţi starea de sănătate. Reprezintă un concept unificator
pentru cei care recunosc nevoia fundamentală de schimbare atât a stilului de
viaţă, cât şi a condiţiilor de trai.
Promovarea sănătăţii reprezintă o strategie de mediere între individ
şi mediu, combinând alegerea personală cu responsabilitatea socială şi
având drept scop asigurarea în viitor a unei mai bune stări de sănătate
(WHO-EURO, Health Promotion Glossary, 1989).
Promovarea sănătăţii este un termen care presupune o abordare
multidimensională de îmbunătăţire a stării de sănătate, care include activităţi de
educaţie, activităţi de promovare a unor schimbări comportamentale şi de
stil de viaţă, politici şi măsuri legislative.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) subliniază (1986) că sănătatea este
mult prea importantă pentru a fi lăsată numai practicienilor din domeniul sanitar;
educaţia şi elaborarea de politici trebuie să fie centrale pentru dezvoltarea
sănătăţii la nivel individual, comunitar şi naţional.
La Conferinţa de promovare a sănătăţii care a avut loc la Ottawa în anul 1986,
principiile enunţate anterior au fost dezvoltate, elaborându-se “Charta de la
Ottawa de promovare a sănătăţii”. Acest document subliniază, în special,
necesitatea ca promovarea sănătăţii să realizeze următoarele:

I. Elaborarea unor politici publice care favorizează sănătatea.

II. Crearea unor medii favorabile.
III. Întărirea acţiunii comunitare
IV. Dezvoltarea (îmbunătăţirea) abilităţilor individuale
V. Reorientarea serviciilor medicale
 Educatie pentru sanatate , Factorii care pot altera stilul de viaţă sănătos

3. Factorii care pot altera stilul de viaţă sănătos

Sănătatea unei persoane este influenţată, alături de aspectele biologice si de

factori cum ar fi:
• statutul socio-economic al persoanei - persoanele sărace dezvoltă în special anumite
tipuri de boli, iar persoanele bogate alte tipuri de boli. De exemplu, cancerul de
esofag, cel de stomac şi de pancreas sunt mai frecvente la persoanele sărace, ele
fiind denumite şi cancerele sărăciei, în timp ce cancerul de piele şi cel de colon
sunt mai frecvente la persoanele bogate, fiind denumite cancere ale bogăţiei
(Nicholas, 2000).
• cultura şi rasa cărora le aparţine persoana - există diferenţe semnificative între
culturi diferite privind incidenţa unor boli. De exemplu, rata mortalităţii datorată
bolilor cardiovasculare este în Franţa de aproximativ 80 de decese din 100.000
pe an la bărbaţi şi 20 de decese din 100.000 pe an la femei, în timp ce în Rusia
rata mortalităţii este de 500 de decese din 100.000 pe an la bărbaţi şi 80 de
decese din 100.000 pe an la femei (Weidner, 2000). Mortalitatea datorată bolilor
cardiovasculare în Rusia este de 4 ori mai mare decât în Statele Unite ale
Americii.
• nivelul de educaţie al persoanei - există diferenţe în incidenţa unor boli în funcţie de
nivelul educaţional.
• genul persoanei - există diferenţe semnificative între fete/femei şi
băieţi/bărbaţi în incidenţa unor boli.

1. Sănătatea ca si concept pozitiv

Copiii învaţă comportamentele sănătoase (de exemplu, înotul) şi

comportamentele de risc, nesănătoase (de exemplu, fumatul) de la membri ai
familiei, prieteni, persoane semnificative din jurul lor şi din mass-media
(reclame TV, articole din reviste, panouri publicitare, emisiuni radio).
Atitudinea faţă de alcool se formează încă de la vârsta de 6-7 ani. De la vârsta de
6 ani copiii înţeleg normele sociale legate de consumul de alcool şi fumat (a
consuma alcool sau a fuma sunt "comportamente de adult"). O bună prevenire a
comportamentelor de risc trebuie să înceapă de timpuriu.
Multe programe educaţionale de prevenire a comportamentelor de risc au
rezultate scăzute pentru că pornesc de la convingerea că informarea copiilor
despre comportamente nesănătoase sau de risc şi-i determină pe aceştia să le
respingă. Unele comportamente de risc cum ar fi
fumatul sau consumul de alcool sunt prezentate de companiile producătoare ca
fiind "numai pentru adulţi", lucru care determină creşterea atractivităţii lor
pentru copii şi adolescenţi.

2. Schimbarea comportamentului

Modelul stadiilor schimbării (Prochaska şi Di Clemente, 1984) descrie etapele

în care se pot situa persoanele in procesul schimbarii comportamentelor: în faza
de precontemplare, nu se ia in considerare schimbarea, deci este necesară
conştientizarea comportamentului de risc; în cea de contemplare, este necesară
transmiterea de informaţii; pregătirea pentru schimbare şi schimbarea
propriu+zisă, precum şi recăderile trebuie asistate prin metode specifice.

Rolul factorilor comportamentali în etiologia, evoluţia şi recuperarea din

boală este astăzi tot mai clar precizat şi înţeles. Peste 50% din cauzele de
mortalitate din ţările dezvoltate (inclusivEuropa centrală şi de est) se datorează
factorilor comportamentali (vezi tabelul 1.)

Tabel 1. Cauzele de mortalitate din ţările dezvoltate

Cauză Procent din total

Stil de viaţă 50

Factori biologici 25

Factori de mediu 15

Sistem medical 10
 3.Program de educaţie pentru sănătate

Tipuri de educaţie pentru sănătate

Există trei tipuri de educaţie pentru sănătate: formală, nonformală şi
comportamentală:

1. educaţie pentru sănătate formală care este rezultatul unui proces

planificat de transmitere de experienţe, cunoştinţe, ce vizează toată
populaţia (socializare secundară a individului), necesită efort de
predare-învăţare şi educatori;
2. educaţia pentru sănătate nonformală vizează componentele din
conduita individului care se formează prin experienţă sau imitaţie
(socializarea primară a individului); nu necesită efort cu caracter de
educaţie, de transmitere a cunoştinţelor; este realizată de familie şi
comunitate;
3. educaţie pentru sănătate comportamentală cuprinde educaţia
pentru sănătate conform normelor sociale şi educaţia pentru
dezvoltarea sănătăţii publice şi promovarea comportamentelor
favorabile sănătăţii, principalele obiective educaţionale vizând
dezvoltarea cunoştinţelor, aptitudinilor, atitudinilor şi a
convingerilor ce vizează sănătatea.

Scopurile realizării educaţiei pentru sănătate

Acţiunile de educaţie pentru sănătate se realizează în scopul:

1. creşterii nivelului de cunoştinţe medicale a populaţiei în domeniul

prevenţiei bolilor, al sanogenezei, al protecţiei mediului ;
2. formării şi dezvoltării unor deprinderi corecte care să promoveze
sănătatea;
3. antrenării maselor pentru a participa activ la consolidarea sănătăţii prin
crearea unei poziţii active faţă de sănătatea individuală şi faţă de
problemele sănătăţii publice.

Principiile educaţiei pentru sănătate sunt:

1. al priorităţii: cu cât începuturile educaţiei pentru sănătate sunt mai

timpurii cu atât rezultatele în starea de sănătate a populaţiei sunt mai
bune;
2. al specificităţii şi autorităţii: se consideră că educaţia făcută de persoane
specializate are impact mai mare asupra comportamentului sanogenetic;
3. al integrării educaţiei pentru sănătate în obiectivele politicii social-
sanitare a statului.
Mijloacele de educaţie pentru sănătate – se referă la modalităţile de
transmitere a mesajului de la comunicator la receptor.
Ele pot fi clasificate astfel:

1. După calea de transmitere:

1.mijloace auditive:

- convorbirea educativ-sanitară (individuală, în grup, în grup cu decizii),

lecţia, conferinţa, radioemisiunea.
Convorbirea constă dintr-o scurtă expunere a educatorului urmată de întrebări
şi răspunsuri asupra temei propuse, prin aceasta urmărindu-se lămurirea unor
probleme puţin cunoscute sau neclare. Ea poate fi:

• individuală – la iniţiativa educatorului sau a persoanei interesate, având

ca loc de desfăşurare cabinetul medical, cabinete cu activitate specifică de
consiliere sau la domiciliu, în cadrul vizitelor efectuate periodic sau la
solicitarea pacientului;
• în cadrul grupului – educatorul dialoghează cu participanţii sau aceştia
dialoghează între ei; grupurile pot fi dintre cele mai variate: bolnavi cu
aceeaşi afecţiune, persoane cu aceleaşi preocupări la locul de muncă,
tineri, vârstnici, femei, bărbaţi, etc.

Lecţia constă în transmiterea după un plan bine stabilit a unor cunoştinţe

igienico-sanitare. Se foloseşte de preferinţă în unităţi de învăţământ (dar poate fi
folosită şi pentru alte grupuri) şi se desfăşoară după următoarea structură:

• recapitularea cunoştinţelor din lecţia precedentă (5-10 minute);

• expunerea noilor cunoştinţe (30-40 minute);
• recapitularea şi fixarea cunoştinţelor (5-10 minute).

Conferinţa – se cunosc mai multe varietăţi:

• conferinţe educativ-sanitare propriu-zise, organizate în săli publice şi

axate pe diverse teme medicale;
• cicluri de conferinţe – constau în expuneri “în serial” cu abordarea
aceleaşi probleme medicale în mai multe etape succesive;
• simpozionul educativ-sanitar în care expunerea este făcută de mai mulţi
medici;
 • seara cultural-sanitară – axată pe o temă de sănătate publică, la care pot
conferenţia şi alţi specialişti (nu numai medici), finalizarea acţiunii
făcându-se printr-un program artistic sau alte manifestări culturale.

2.mijloace vizuale:

• cu rol dominant textul: lozinca, articolul, broşura, manualul, fluturaşul,

pliantul, formele beletristice;
• cu rol dominant imaginea: afişul, pliantul, planşa, diapozitivul, machete,
expoziţia.

3. mijloace audio-vizuale: filmul, emisiunea televizată, teatrul.

2. În funcţie de adresabilitate se disting:

1. mijloace individuale: sfatul medical;

2. mijloace de grup: convorbirea de grup, lecţia, instructajul (cu grupuri
omogene sau heterogene);
3. mijloace de largă informare: conferinţa, emisiunea televizată sau
radiofonică, filmul, tipăriturile.

3. După modul de transmitere:

1. mijloace directe în care mesajul educativ sanitar este transmis ca o

informaţie nemediată (convorbire, conferinţă);
2. mijloace indirecte care utilizează o cale de transmitere ce presupune o
formă artistică.

Alte mijloace sau forme de educaţie pentru sănătate:

• instructajul sanitar la angajare