Capitolul 3.

Condiţii şi amenajări necesare pentru efectuarea masajului

„Masajul este o terapie naturală care poate fi practicată oriunde şi care nu necesită niciun fel de
echipament" (12).
Masajul manual clasic reprezintă o tehnică de tratament care se poate practica în foarte diverse condiţii,
de la spaţiile modern amenajate din clinicile universitare sau instituţiile de recuperare, cu toate dotările
tehnice la cele mai înalte standarde de igienă şi confort din zilele noastre, până la masajul sau
automasajul efectuat acasă la un pacient sau pe terenul sportiv. Condiţiile în care se va face masajul vor
fi alese în funcţie de tipul de masaj pe care dorim să îl facem (medical, de întreţinere etc), de tipul de
pacient pe care îl avem (bolnav; sănătos, sportiv etc), de starea clinică a pacientului (deplasabil sau
nedeplasabil, uşor bolnav sau mai grav bolnav), de regiunea de tratat şi întinderea sa (masaj local la
nivelul mâinii, masaj regional extins sau general cu abordarea unor regiuni care cer respectarea pudorii
pacientului etc), de necesitatea adoptării unor posturi care necesită dispozitive ajutătoare (poziţia ridicată
a toracelui şi capului, poziţia antideclivă a membrelor inferioare etc), care nu pot fi menţinute fără efort
de către pacient. In alegerea unora sau altora din condiţiile în care se va face masajul, se va respecta
întotdeauna pacientul, mergând pe principiul că „cel mai important factor pentru a obţine cel mai bun
rezultat terapeutic este gradul de relaxare a pacientului" (12). Aceste condiţii sunt necesare pentru a
asigura bolnavului un grad obligator de confort şi intimitate necesar obţinerii încrederii pacientului în
terapeutul său. Pe lângă confortul pacientului este important confortul fizic al terapeutului, care să-i
asigure bune condiţii de lucru pentru a putea aplica tehnica de masaj necesară, a evita oboseala şi
disconfortul fizic. Se impune în spaţiile special amenajate pentru masaj, să se creeze condiţii
profesionale de lucru care să crească gradul de încredere al pacienţilor.
In unităţi sanitare de profil, sălile de masaj, se impune să fie luminoase, călduroase şi bine aerisite.
Căldura este cea mai importantă dintre toate, în caz contrar nu se poate obţine relaxarea musculară
necesară tratamentului (12). Temperatura din sala de masaj nu trebuie să fie sub temperatura de 20
grade celsius (38), cel mai bine la temperatură de indiferenţă sau uşor peste (20-22 grade celsius),
temperatură care să asigure confort termic pentru o categorie mai mare de pacienţi (tineri sau bătrâni),
pentru a evita disconfortul termic. Nu este necesară o temperatură mult peste cea de indiferenţă, pentru
a evita hipertermia mai ales după masajul general, sau oboseala fizică a terapeutului.
Dotări. Sala pentru masaj special amenajată poate să fie cu o canapea pentru tratament sau cu mai
multe, caz în care este necesar separarea lor prin paravane corespunzătoare.
Spaţiul alocat pentru tratament trebuie să fie suficient de mare încât să permită terapeutului să se poată
plasa în orice poziţie în jurul canapelei, sau să o rotească în toate poziţiile pentru a putea aborda
terapeutic orice regiune de tratat. Pereţii, padimentul şi tavanul trebuie construiţi astfel ca să fie uşor de
curăţat şi dezinfectat. Mobilierul din sala de masaj este relativ simplu, fiind format In special din
canapeaua de masaj (cel mai important mobilier), un scaun special pentru masaj (cel mai bine rotativ, cu
posibilitate de ridicare şi coborâre), un cuier pentru hainele bolnavului. Nu se impun alte dotări
obligatorii. în spitale şi alte spaţii amenajate, se impune fie în sala de masaj, fie imediat lângă, să fie o
chiuvetă cu sursă de apă caldă pentru spălatul pe mâini a terapeutului. Acolo unde există un rulaj mare
al pacienţilor, este necesar ca pe lângă sala de masaj să fie amenajat un vestiar special pentru
terapeuţi, prevăzut cu dulapuri pentru hainele de stradă si cele de lucru, cameră de odihnă şi relaxare,
dependinţe sanitare separate de cele ale pacienţilor. Pentru a crea o atmosferă profesională, se
recomandă afişarea în sălile de masaj a unor postere cu aparatul locomotor şi sistemul muscular, care
să permită să i se poată explica pacientului problema sa medicală, fapt ce are efect de creştere a
încrederii sale în tratamentul aplicat!
Cum am mai spus cea mai importantă piesă de mobilier este canapeaua de masaj, care ideal este
astfel construită ca să aibă un spaţiu gol (o gaură), pentru cap, în aşa fel încât dacă pacientul este culcat
în decubit ventral, gâtul să stea într-o poziţie relaxată (12). Dotarea nu este absolut obligatorie, în caz că
nu avem o astfel de canapea specială, se poate înlocui cu o pernă pentru gât. Unii autori medicali
recomandă ca această canapea pentru masaj să aibă o parte care să se poată ridica sau coborî după
nevoie (38) şi să aibă 2 metri lungime, 70 centimetri înălţime şi 70 centimetri lăţime. în general se admite
ca înălţimea să fie la nivelul taliei terapeutului. Ideal este ca aceste canapele de tratament să fie
prevăzute cu dispozitive mecanice de ridicare sau coborâre pentru a se putea adapta pentru orice
bolnav şi orice terapeut. Se recomandă ca suprafaţa canapelei de tratament să fie acoperită cu un
material textil mai rezistent, chiar material plastic, ce să permită dezinfecţia sa, oricum un material
suficient de rezistent care să nu se deformeze sub greutatea bolnavului. Se vor utiliza doar cearceafuri
de unică utilizare pentru a se evita transmiterea florei microbiene de la un pacient la altul.
 Când se lucrează în alte condiţii, ca de exemplu la domiciliul bolnavilor, se recomandă utilizarea
unor paturi de masaj rabatabile, care se pot monta şi demonta uşor, cu înălţimea la talia terapeutului. In
lipsa lor masajul se poate efectua fie la patul bolnavului în salon sau acasă, fie chiar jos, Ia înălţimea
solului, în caz de accident sportiv, situaţie în care se suprasolicită mult regiunea lombară a terapeutului.
Se impun de asemenea câteva reguli de igienă importante, atât în ceea ce priveşte igiena
pacientului, cât mai ales, igiena terapeutului.
Pacientul de tratat, este bine să aibă o igienă corect întreţinută, având în vedere faptul că masajul
manual clasic se execută direct pe tegument. Tegumentul descoperit este zona de tratat, restul corpului
fiind acoperit cu un cearceaf sau pătură, pentru evitarea pierderii căldurii.
Terapeutul este necesar să aibă o igienă corespunzătoare, fiind obligatoriu să se spele pe mâini
înainte şi după fiecare pacient de tratat, îmbrăcămintea terapeutului trebuie să fie o îmbrăcăminte
specială, de regulă pantalon şi bluză, folosite numai în sala de tratament Nu este obligatoriu să fie din
material textil alb, ci pot fi şi culori obişnuite care să creeze o atmosferă de destindere pentru bolnav să
se evite atmosfera de boală şi spital. Este de asemenea important, pentru a câştiga încrederea
bolnavului, ca terapeutul să procedeze întotdeauna cu tact şi bunăcuviinţă, cu înţelegere şi seriozitate,
cu discreţia necesară tratării unui bolnav, întotdeauna însă bine dispus şi fără grabă pentru a putea fi de
folos. In cursul şedinţei de masaj, se recomandă o discuţie relaxată cu pacientul care să destindă
atmosfera, în care, să se ofere pacientului o serie de date despre boala sa, şi să se comunice cu
pacientul despre principalele acuze şi modificarea lor în cursul masajului. Aceasta va permite alegerea
mai bună a tehnicii de tratat, sau schimbarea tehnicii în caz de reacţie nefavorabilă.
Pentru a putea aplica tehnica corectă, terapeutul se impune a avea tegumentul mâinilor neted, fără
zone cu hipercheratoză, noduli, cicatrice, sau alte modificări tegumentare care pot da senzaţii neplăcute
pentru pacient. Mâinile terapeutului trebuie să fie bine îngrijite, cu unghiile întotdeauna tăiate, curăţate şi
fără accesorii estetice (inele, brăţări etc.) care să îl deranjeze în cursul masajului. Nu se poate efectua
masaj în caz de leziuni tegumentare, supuraţii periunghiale ori la alte nivele tegumentare, erupţii etc, sau
în orice situaţii care pot da riscuri de transmisie a unor boli prin contact tegumentar. Terapeutul trebuie
să aibă întotdeauna o ţinută decentă, care să inspire încredere bolnavului, să aibă hainele îngrijite, părul
tuns, fără barbă mare, neîngrijită care să inspire teamă sau dezaprobare din partea unei anumite
categorii de pacienţi, fără accesorii vestimentare mai puţin acceptate (haine indecente, inel sau cercei în
nas, buze, urechi la băieţi etc), situaţii care pot genera sentimente reprobabile din partea pacienţilor sau
refuzul tratamentului. Este de asemenea important, ca în cursul şedinţelor de masaj, terapeutul să nu
folosească parfumuri sau dezodorizante puternic mirositoare, loţiuni sau creme etc, substanţe care pot
îngreuna respiraţia, produce disconfort sau chiar produce crize de astm. Nu se permite, din aceleaşi
considerente, fumatul sau consumul de băuturi alcoolice ori consumul de alimente cu mirosuri puternice
sau particulare în cursul şedinţelor de masaj.
Masajul manual clasic se execută de regulă direct pe tegument, excepţional prin intermediul
hainelor. Cel mai frecvent se efectuează prin intermediul talcului (silicat de magneziu hidratat), substanţă
chimică inodoră, neiritantă, care absoarbe bine apa, permite un bun contact cu tegumentul dar şi o bună
alunecare a mâinii pe tegument. Utilizarea acestor medii terapeutice în masaj, au rolul de a reduce
fricţiunea dintre mâna tehnicianului şi tegumentul pacientului, de a permite o mai bună alunecare a
mâinii la nivelul tegumentului, pentru a fi mai puţin iritantă metoda de tratament şi mai bine tolerată de
către bolnav. în anumite situaţii speciale se impune utilizarea a diverse preparate chimice sub forma
unor mijloace ajutătoare pentru a creşte eficienţa masajului, sau pentru a obţine efecte terapeutice
speciale.
Substanţele chimice utilizate cel mai frecvent, se folosesc sub formă de pulberi, sub formă de substanţe
grase (grăsimi) sau sub formă de lichide (uleiuri, unguente). Aplicarea acestor substanţe se face atât pe
mâinile terapeutului cât şi pe tegumentul pacientului.
Pulberile utilizate în masaj, sunt substanţe chimice foarte fin prelucrate şi mărunţite, ceea ce le
permite o aplicare facilă, o bună toleranţă la nivelul tegumentului, ceea ce uşurează efectuarea tehnicii
de masaj propriu zisă. Condiţia pentru a putea fi utilizate în terapie este ca aceste substanţe să nu intre
în reacţie chimică cu substanţele chimice normale de la nivelul tegumentului (neutre din punct de vedere
chimic), să nu fie toxice sau iritante, să nu producă alergie sau alte efecte neplăcute, să îşi păstreze
proprietăţile terapeutice, să nu se degradeze în cursul aplicării.
Pulberile utilizate în masaj sunt de două categorii (38): pulberi vegetale (mai puţin utilizate) şi
pulberi minerale. Pulberile minerale sunt substanţe chimice care provin fie din oxizi (oxidul de zinc), fie
din săruri (carbonaţii de calciu, magneziu, sulfatul de calciu, silicaţii de calciu, aluminiu, fier sau
magneziu).
 Cea mai utilizată dintre pulberile minerale s-a dovedit a fi silicatul de magneziu hidratat (talcul),
substanţă chimică neutră din punct de vedere chimic, care nu aderă la piele şi permite un bun contact cu
tegumentul pacientului, asigurând totodată o alunecare eficientă a mâinii terapeutului. Talcul s-a dovedit
a fi un bun absorbant al secreţiilor sebacee şi sudoripare, pe care le elimină odată cu îndepărtarea sa de
la nivelul tegumentului. Utilizarea sa terapeutică este mai nou limitată, datorită efectului nociv al
silicatului de magneziu prin inhalare de către terapeut şi bolnav asupra căilor respiratorii (54), motiv
pentru care unele ţări europene au abandonat utilizarea sa.
Oxidul alb de zinc, puternic absorbant al secreţiilor sudoripare, poate fi utilizat, având şi efect uşor
sedaţiv şi antiseptic (38).
Dintre pulberile vegetale, cele mai utilizate s-au dovedit a fi amidonul (extras din grîu, cartof, orez,
alte cereale). Pudra de orez a fost cel mai mult utilizată în China, actualmente fiind mai puţin folosită, din
cauza procesului de fermentare în contact cu secreţiile sudorale, cu generare de acid lactic, butiric etc,
substanţe cu efect iritant asupra tegumentului (38).
In practica medicală se poate folosi şi combinaţia unor pulberi utilizate ca suport, împreună cu
substanţe astringente, antiseptice, dezodorizante, calmante (38), cu posibilitatea de a fi folosite în
cosmetică sau tratamente dermatologice.
Se pot utiliza în practica medicală şi alte tipuri de pulberi, ca de exemplu pudra pentru copii (61),
bine tolerată tegumentar.
Substanţele grase (grăsimile) sunt produse care pot fi uşor întinse pe tegument, facilitând efectuarea
masajului. In plus pe lângă aceasta, prin substanţele chimice pe care le conţin, au efecte specifice. Ele
pot fi de origine vegetală, animală şi minerală.
Grăsimile vegetale (38) au fost mai mult folosite în trecut, sub forma uleiurilor de măsline, in, rapiţă,
ricin, floarea soarelui. Azi se utilizează în dermatologie şi cosmetică, o serie de extracte grase vegetale
din cacao, ricin, migdale etc. care se pot folosi în masaj. Sunt utile de asemenea (61) uleiul de cocos,
untul de cacao, chiar creme cosmetice standardizate ca de exemplu crema Nivea.
Utilizare acestor produse vegetale în masajul medical clasic este diferită de utilizare extractelor de
plante medicinale din medicina tradiţională Indiană, (esenţe aromatice), baza aromoterapiei (20), care îşi
fundamentează efectele de însănătoşire pe principiile terapeutice pe care le conţin aceste plante
aromatice.
Grăsimile animale (38) au fost mai puţin folosite. Dintre acestea cea mai folosită a fost untura, mai
ales în medicina populară. Se mai utilizează untul, untura de peşte, seul, mai ales în compoziţia unor
creme şi pomezi dermatologice.
Grăsimile minerale (38) sunt produse care se obţin în cursul prelucrării petrolului. Cele mai utilizate
în masaj sunt vaselina, uleiul de vaselină şi glicerina. Obişnuit intră în compoziţia unor creme cosmetice
sau creme medicinale, emulsii, săpunuri.
Utilizarea vaselinei şi uleiului de vaselină în masoterapie este facilitată de faptul că sunt fără miros,
fără culoare, neutre din punct de vedere chimic, nu se absorb în tegument şi nu se alterează chimic la
contact cu substanţele de la nivelul tegumentului. La fel şi glicerina, are aceleaşi proprietăţi, este mai
puţin consistentă, cu aspect siropos, iar în plus se dizolvă uşor în apă şi se combină uşor cu acizi graşi,
oleic, stearic, palmitic etc, ceea ce-i permite utilizarea în creme cosmetice sau medicinale, emulsii sau
săpunuri. Glicerina este un foarte bun emolient, dar utilizarea sa prelungită poate produce iritaţie
tegumentară sau chiar efect caustic local.
Prin prelucrare chimică, grăsimile vegetale şi cele animale pot fi transformate în săpunuri, în care
se pot încorpora o serie de substanţe de tip medicamentos (pe bază de sulf, borax, rezorcină, gudron
etc), cu efecte specifice tegumentare. Apa de săpun se poate utiliza în terapie şi masaj.
Prin adăugare la emulsii de grăsimi, a diferite substanţe medicamentoase (hormoni corticosteroizi,
antiinflamatorii nesteroidiene, vitamine, preparate cu acţiune revulsivă, vasoactivă etc.), se obţin o serie
de creme care pot fi utilizate în scop terapeutic sau cosmetic, inclusiv în masajul medical.
Din cadrul antiinflamatoriilor steroidiene se utilizează hidrocortizonul acetat, unguentul cu
hidrocortizon, alte variante de cortizon, cu respectarea indicaţiilor de tratament local cortizonic.
Antiinflamatoriile nesteroidiene sunt la fel utilizabile în masajul medical, sub formă de unguente. Nu
se consideră a fi o utilizare obligatorie în masaj a acestor preparate, deoarece administrarea generală a
antiinflamatoriilor nesteroide este suficientă terapeutic, dar se mizează pe creşterea efectelor locale şi
chiar a celor generale. Se utilizează preparate standardizate farmacologic, cu menţiunea că gelurile au
acţiune profundă mai bună faţă de unguente. Indicaţia terapeutică va fi stabilită de către medic având în
vedere efectele adverse multiple care pot să apară local (urticarie, fotosensibilitate sau fotodermatoze,
eritem etc).
 Preparatele cu acţiune epitelizantă, vasculotrofică, trofică tegumentară, revulsivă etc. sunt de
asemenea utilizate în masajul medical clasic. Dintre aceste preparate mai folosite la noi sunt: cele cu
efect epitelizant şi trofic tegumentar (pe bază de vitamina A, cu ulei de peşte, germeni de porumb,
preparate apicole pe bază de propolis, extracte de nămol (Pell Amar) etc); cu efect revulsiv-vasoactiv
(camfor, terebentină, extracte de castan, taninuri, acid salicilic, salicilatul de metil, rezorcină, borax şi
acid boric, eter, ihtiol, extract de ardei iute, extract de venin de albine (Apireven), extract de Heleborus
(Boicil) etc).
In categoria substanţelor grase utilizate în masaj intră şi utilizarea extractelor uleioase sub formă
de tincturi aromatice, uleiuri aromatice descrisă în unele scrieri ca Aromaterapie. Tincturile sunt (38)
soluţii alcoolice concentrate a unor substanţe chimice organice sau anorganice care au proprietăţi
antiseptice, trofice tegumentare, activatoare ale circulaţiei. Tincturile sau uleiurile aromatice conţin o
serie de uleiuri volatile, esenţe naturale ori artificiale, cu miros agreabil, înviorător, plăcut. In alegerea
uleiului aromatic de aplicat se va ţine cont de necesar, dar şi de preferinţa bolnavului, evitându-se
mirosurile neagreate de pacient. Printre cele mai folosite preparate din această categorie amintim:
extractele de ienupăr, de mentă, de salvie, de eucalipt, de rozmarin, de lavandă, de trandafir, de muguri
de brad, de muşeţel, de flori de citrice etc. în aromoterapie tipul de masaj aplicat variază în funcţie de
efectul terapeutic scontat, asociază de regulă procedee cu efect superficial cu cele cu efect profund, iar
ca durată un masaj general nu va depăşi niciodată o oră.
Preparatele ce conţin substanţe grase (38), se îndepărtează la sfârşit de pe tegument cu apă caldă
şi săpun sau cu un tampon cu alcool diluat.
Capitolul 4. Pregătirea fizică pentru masaj
Un bun practician al masajului trebuie să aibă o bună condiţie fizică, pentru a putea aplica corect
procedeul necesar în cursul tratamentului, pe lângă buna stăpânire a unei tehnici corecte de tratament.
Pregătirea mâinii terapeutului pentru masaj este necesară atât pentru începători cât şi pentru avansaţi,
aceasta având rolul de a facilita pe lângă crearea unor deprinderi corecte de masaj şi obţinerea condiţiei
fizice necesare efectuării unui masaj corespunzător. Este astfel necesar asigurarea atât a rezistenţei cât
şi a forţei fizice minime care să poată permite efectuarea corectă a şedinţei de masaj. Lipsa forţei şi
rezistenţei musculare a mâinilor va duce la oboseală precoce, cu apariţia unor deficienţe de tehnică,
care vor scădea calitatea masajului. De asemenea este necesar ca mâna terapeutului să fie suplă,
relaxată şi elastică ca să poată să se adapteze bine formei regiunii de tratat, foarte mobilă şi sensibilă,
pentru a putea uşor să se acomodeze necesarului de tehnică şi să deceleze imediat reacţia tisulară la
tehnica de masaj aplicată. Crearea acestor calităţi dar şi menţinerea lor necesită aplicarea unor exerciţii
kinetice specifice pentru mână.
Tehnica kinetoterapeutică necesară este prezentată exhaustiv de către prof. Adrian Ionescu (38),
ea fiind completată şi de alţi autori (54), fără a fi un capitol obligator în toate scrierile de masaj.
După prof. Adrian Ionescu exerciţiile pentru mână constau în mişcări active şi pasive ale mâinilor în
special, dar şi a articulaţiilor radiocarpiene, a coatelor, a umărului. De principiu, în fiecare regiune de
antrenat se vor practica toate tipurile de mişcări pe care segmentul respectiv le face în mod obişnuit:
flexia şi extensia degetelor şi articulaţiilor radiocarpiene, a cotului, lateralitatea şi circumducţia degetelor
şi articulaţiilor radiocarpiene, pronaţia şi supinaţia antebraţului. Aceste exerciţii se vor face atât pentru a
crea o rezistenţă corespunzătoare mâinii terapeutului dar şi ca metodă pregătitoare pentru masaj.
Principalele exerciţii pentru degete (38), sunt:
- mişcări active, urmate de mişcări pasive ale degetelor în toate axele de mişcare, în final cu
tensiune crescută, în aşa fel ca să creştem amplitudinea de mişcare;
- flexii ale fiecărui deget în parte, în palmă, urmate de extensii ale fiecărui deget cu tensiune
pasivă finală;
flexia concomitentă a degetelor în palmă urmată de extensia lor şi completată cu mişcarea de
îndepărtare a lor, cu tensiune finală activă. Exerciţiul se repetă de mai multe ori, la început mai lent, apoi
din ce în ce mai repede;
aplicăm palma cu degetele întinse şi îndepărtate pe o faţă plană, urmată de ridicarea degetelor pe rând,
apoi toate odată; - întrepătrundem degetele, după care ducem mâinile cu faţa palmară înainte şi
întindem coatele;
se execută cu policele mişcările de flexie, extensie, adducţie, abducţie, circumducţie, mişcarea de
opozabilitate pentru police. exerciţii de strângere şi relaxare cu degetele şi mâna a unui obiect moale,
elastic (inel de cauciuc sau plastelină), exerciţiu recomandat de alţi autori (54) ca exerciţiu pentru
tonifierea mâinii, cu o minge elastică de dimensiuni mici.
 Exerciţii pentru articulaţia radiocarpiană şi pumn, se execută în continuarea celor pentru degete şi
mână. După prof. Adrian Ionescu (38), ele constau în:
cu degetele întinse sau uşor flectate, se execută flexii şi extensii active ale pumnului şi articulaţiilor
radiocarpiene, în ritm tot mai viu, cu tensiuni finale, simultan sau alternativ.
se aşează palmele faţă în faţă cu degetele lipite, orientate în sus, urmat de flexii laterale stânga -
dreapta şi îndepărtarea coatelor. se lipesc mâinile pe faţa lor dorsală, aşezate în plan orizontal, cu
degetele înainte, coatele se îndepărtează la maximum, se duc apoi înainte şi înapoi, la dreapta şi
stânga, în cerc dinainte înapoi şi invers, mâinile se întind înainte, coatele uşor îndoite şi ţinute lângă
corp, urmat de îndoirea laterală a palmelor. Se continuă cu mişcări în sens radial şi cubital, simultan sau
alternativ, din ce în ce mai viu, cu tensiune finală, se aşează mâinile în sus, cu articulaţiile radiocarpiene
la nouăzeci de grade, degetele îndoite sau întinse, după care se execută o mişcare de ducere în cerc a
mâinilor în ambele sensuri, cu o mână sau cu ambele, simultan sau alternativ sau cu mişcarea
asemănătoare cifrei opt. se aşează mâinile înainte, cu articulaţiile radiocarpiene îndoite la nouăzeci de
grade, vârful degetelor în jos, după care se fac mişcări de ducere a lor în afară şi înăuntru, cu tensiune
finală. Exerciţii pentru antebraţ şi cot se execută în continuarea celor pentru mână şi articulaţia
radiocarpiană (38). Ele constau din:
pentru antebraţ se execută mişcări de pronaţie şi supinaţie active, efectuate cu una sau ambele
antebraţe, simultan sau succesiv, cu degetele întinse sau flectate în pumn.
pentru coate se execută flexii şi extensii, în ritm viu, simultane sau succesive. Degetele pot fi întinse sau
strânse. mişcări combinate de pronosupinaţie cu cele de flexie si extensie, flexia cu pronaţie iar extensia
cu supinaţie.
După (54), citând cercetări ale Universităţii din Koln, se subliniază faptul că exerciţiile pentru mână
încarcă circulaţia sanguină, îmbunătăţeşte funcţionalitatea creierului şi memoria. Moca Olimpia grupează
exerciţiile pentru mână insistând pe faptul că este necesară o bună relaxare pentru un bun masaj. Ea
recomandă exerciţii pentru creşterea forţei şi elasticităţii prin percuţii cu degetele pe antebraţ circa 30
secunde; tot pentru forţă şi elasticitate se lipesc palmele una de alta ca la o rugăciune, se ridică coatele
tot mai sus până palmele se desprind iar degetele se împing, circa 10 secunde; tonifierea mâinii cu
ajutorul unei mingi elastice, 30 secunde pentru fiecare mână; elasticizarea mâinii răsucind spre exterior
un cot, aşezând pumnul peste celălalt şi descriind cercuri cât mai mari, dosul mâinii se rostogoleşte
peste cealaltă, 10 secunde; pentru reeducarea sensibilităţii se apropie mâinile una de alta fără să se
atingă, după care se îndepărtează încet, un minut.
Exerciţiile pentru mâini se pot face simplu sau cu încărcare, fie prin autorezistenţă, fie prin
utilizarea unor dispozitive (38): haltere, inele de cauciuc, arcuri metalice cu mânere de lemn, bastoane
etc, astfel ca să crească eficienţa exercitiilor.
Capitolul 5. Definirea masajului şi locul său în cadrul programelor de recuperare

După Catedra de Medicină Fizică şi Recuperare a U.M.F. Cluj-Napoca (Prof. Dr. Pop Liviu) (63), masajul
este definit ca „o grupare sistematică şi ştiinţifică de manipulări executate manual asupra ţesuturilor
corpului uman, cu scopul de a influenţa sistemul nervos, muscular şi circulaţia generală". DeLisa (16),
citează mai multe definiţii ale masajului, ca fiind „manipulaţii terapeutice ale ţesuturilor moi ale corpului
cu scopul normalizării acestora", „mişcări manuale practicate asupra suprafeţei tegumentului corpului cu
scop terapeutic" sau ca „o grupare de proceduri efectuate manual, ca, fricţiunile frământat, rulat şi
percuţii, ale ţesuturilor externe ale corpului, în variate moduri, având în vedere efecte curative, paliative
sau igienice". Jackson C. Tan (80) prezintă masajul ca fiind o „aplicare sistematică a unor stimuli
mecanici asupra ţesuturilor moi ale corpului, prin efectuarea ritmică a unor presiuni şi întinderi cu scop
terapeutic". Adriana Sarah Nica (59) defineşte masajul ca fiind „un grupaj de exercitări mecanice de tip
manual sau tehnic, prin care luându-se contact cu tegumentul, se efectuează diferite manevre, care,
iniţial stimulează pielea determinând reacţie vasculară, biochimică, de stimulare senzitivă şi induce
reacţii de tip reflex în vecinătatea zonei de masat sau la distanţă". Ruth Werner (83) arată că masajul
poate prin acţiuni intense şi intensive pe ţesuturile moi, să producă modificări pozitive în cea ce priveşte
modificările subiective care ţin şi de experienţa proprie, dar şi modificări ale nivelului energetic al
pacientului, peste tot şi în fiecare loc având valoare de promovare a sănătăţii şi impact asupra
experienţei umane. Prof. A. Ionescu (38) defineşte masajul ca fiind „o prelucrare metodică a părţilor moi
ale corpului prin acţiuni manuale sau mecanice, în scop fiziologic sau curaţi vo-profilactic".
Se poate astfel spune că masajul medical reprezintă o sumă de manopere manuale şi mecanice,
care se aplică la nivelul ţesuturilor moi ale corpului uman, cu rigurozitate ştiinţifică şi tehnică, cu scop
profilacic, curativ, recuperator, paliativ sau igienic, cu efecte directe locale dar şi reflexe, la distanţă.
 Masajul medical clasic reprezintă astfel o formă de terapie care, odată cu creşterea importanţei
terapiilor alternative, inclusiv a terapiei fizicale, îşi redescoperă valenţele terapeutice, îşi redobândeşte
locul său în cadrul terapiei fizicale, fiind o procedură aproape nelipsită din cadrul programelor de
tratament recuperator. Adresabilitatea sa este mare datorită posibilităţilor sale terapeutice, care aşa cum
subliniază DeLisa (16) sunt atât efecte mecanice cât şi reflexe, neurologice , psihologice, putând fi folosit
de la reducerea durerii şi combaterea aderenţelor până la efectul sedativ asupra sistemului nervos
central, efect de mobilizare a fluidelor, efect de creştere a tonusului muscular sau de reducere a sa,
vasodilataţie etc. Contribuţia masajului medical în cadrul programelor de tratament recuperator este
unanim recunoscută, multe din efectele sale terapeutice neputând fi produse cu alte mijloace de
tratament.
Masajul medical este considerat de cei mai mulţi practicieni ca o formă de terapie pasivă, cu
excepţia automasajului, aspect care a generat uneori discuţii cu Casele de Asigurări de Sănătate dacă
procedura trebuie sau nu inclusă obligator în schemele de tratament recuperator. Având în vedere faptul
că marea majoritate a autorilor medicali sunt de acord cu contribuţia masajului medical în cadrul
tratamentelor curative, precum şi faptul că nu există posibilitatea obţinerii tuturor efectelor terapeutice
prin alte mijloace de tratament, rolul său în terapie şi necesitatea utilizării sale terapeutice nu pot fi puse
la îndoială.
Rareori masajul medical clasic poate fi utilizat singur în terapie. In cele mai multe situaţii, masajul
medical este utilizat ca parte a unui program recuperator, fiind de regulă asociat altor proceduri de
tratament fizical: electroterapie, kinetoterapie, hidrotermoterapie, ergoterapie etc. Rolul masajului este
acela de a pregăti ţesuturile pentru terapie, de a facilita instalarea unui anumit efect terapeutic, de a
produce un anumit efect terapeutic.
Terminarea şedinţei de masaj este urmată de cele mai multe ori, de asocierea unor exerciţii
kinetologice, care cresc eficienţa tratamentului. Aceste exerciţii constau de regulă în mişcări pasive
efectuate de către terapeut, sau autopasive când este posibil, de regulă fiind forţate acele mişcări care
sunt limitate în cadrul patologiei prezentată de către pacient.
Masajul medical poate precede sau poate fi efectuat în urma unor proceduri de fizioterapie. Astfel
dacă un pacient prezintă durere importantă, care nu îi permite efectuarea unui program terapeutic
necesar, masajul se poate dovedi util în obţinerea unui efect analgezic temporar care să permită
efectuarea ulterioară a acestui tratament. De asemenea la un pacient cu durere şi contractură
musculară, un masaj corect executat, poate să faciliteze analgezie şi relaxare musculară necesară
instituirii programului kinetoterapeutic.
Pe de altă parte, la un pacient la care este necesar un program kinetic intensiv, cu suprasolicitare
fizică, urmat de creşterea durerii, aplicarea unui masaj corect va fi în măsură să refacă tonusul muscular
normal, să inducă relaxarea musculară, să ajute la diminuarea durerii cu reinstalarea stării de confort.
DeLisa (16) subliniază că asocierea masajului medical cu manipulaţiile vertebrale este obligatorie
având în vedere faptul că este necesară o prelucrare a ţesuturilor moi prin masaj pentru un bun rezultat
al manipulării.
Capitolul 6. Efectele fiziologice ale masajului medical clasic

Efectele fiziologice ale masajului medical clasic sunt diferit abordate de autorii medicali. Se admite în
general că efectele terapeutice sunt consecinţa acţiunii factorului mecanic prezent în masaj (16, 63, 74,
79). Se admite de asemenea că masajul manual medical clasic are două categorii importante de efecte
terapeutice, respectiv efecte locale şi efectele generale (63,79), dar cei mai mulţi autori tratează
subiectul ca efecte unitare, mergând pe ideea că sunt greu de diferenţiat cele două categorii de efecte
terapeutice. Multe din efectele locale se continuă şi la nivel general, preferându-se astfel să se
vorbească de efectele mecanice, modificări reflexe şi cele psihologice, cele două componente fiind astfel
tratate împreună (16, 38, 54, 74). Din punct de vedere didactic mi se pare facil de înţeles împărţirea în
efecte locale şi generale, motiv pentru care în continuare le voi prezenta pe scurt ca atare, urmând ca
apoi să le detaliez fără această împărţire.
Astfel după Prof. L. Pop (63) şi Weerapong P. (79), efectele locale ale masajului medical clasic
sunt consecinţa acţiunii factorului mecanic asupra tegumentului şi componentelor sale, în special a
glandelor sudoripare. Weerapong P. (79) arată că factorul mecanic, prin presiunea mecanică produsă şi
complianţă musculară crescută, va duce la o rată crescută a mobilităţii articulare, va scădea pasiv dar şi
activ rigiditatea prin mecanisme biomecanice. Presiunea mecanică crescută va duce la creşterea
circulaţiei sanguine prin creşterea presiunii arteriolare şi creşterea temperaturii musculare prin
hiperemie. Apare hiperemie locală, ca un adevărat proces de capilarizare tegumentară (2500
capilare/mm2 deschise după masaj, faţă de 200 capilare/mm2 în mod obişnuit). Se produce în acest mod
o creştere a cantităţii de sânge la nivelul tegumentului şi ţesuturilor subiacente cu ameliorarea nutriţiei
tisulare şi o mai bună utilizare a oxigenului la nivel tisular, cu creşterea vitezei de eliminare a lichidelor
de stază şi a cataboliţilor tisulari.
Creşte elasticitatea tisulară prin acţiunea sa asupra structurilor de colagen şi elastice inducându-se
resorbţia unor fibroze şi miogeloze, a unor aderente şi hipertrofii tegumentare.
Efectuat energic, masajul determină creşterea presiunii intratisulare cu favorizarea proceselor de
difuziune prin membranele celulare (în ţesutul celular subcutanat creşte de la 90 mmHg la 220 mmHg,
după un masaj profund, iar la nivelul vastului extern al coapsei de la 100 mmHg la 300 mmHg).
Efectuat uşor, superficial (netezire), masajul produce o scădere a presiunii intramusculare, fiind
manopera de elecţie pentru relaxare.
După (79), în funcţie de cele două tehnici de masaj utilizate, presiunile mecanice create pot duce
fie la creşterea, fie la scăderea excitabilităţii neuromusculare prin reflex Hoffman, iar schimbările în
activitatea parasimpatică (monitorizate prin puls şi variaţiile sale, tensiune arterială) şi schimbările
hormonale (valorile sanguine ale cortizolului), indică o relaxare musculară prin mecanisme fiziologice.
Masajul determină creşterea temperaturii locale cu circa două grade Celsius.
Masajul medical clasic determină eliberare locală de histamină şi heparină printr-un proces de
degranulare mastocitară, prin care masajul se dovedeşte util în tratamentul şi profilaxia aterosclerozei.
Histamină amplifică eritemul şi vasodilataţia tegumentară, iar efectuat excesiv masajul poate accentua
osteoporoza.
Masajul accelerează procesele de rezorbţie tisulară şi de regenerare în special la nivelul
inflamaţiilor nespecifice.
In acest context, masajul medical clasic determină ameliorare durerii, reducerea contracturilor
musculare şi a hipertoniilor.
De altfel, (79) acceptă faptul că mulţi antrenori, atleţi şi personal din medicina sportivă, bazaţi pe
observaţii şi experienţă, au încredere că masajul poate induce beneficii mari asupra unor structuri
tisulare, prin creşterea circulaţiei sanguine locale, prin reducerea tensiunii musculare şi a excitabilităţii
neurologice.
Efectele generale (2, 51, 63, 79), se produc pe baza mecanismului reflex, prin stimularea
receptorilor tegumentari, musculari sau cei de la nivelul tendoanelor, oaselor şi articulaţiilor. Aceste
efecte se elaborează pe bază neuroumorală, prin transformarea impulsurilor ascendente spre sistemul
nervos central de la nivelul receptorilor periferici, în impulsuri eferente către diverse aparate şi sisteme,
cu modificarea funcţiei acestora. Diverse funcţii ale organismului se modifică şi ca urmare a acţiunii
generale a diverşilor mediatori chimici eliberaţi la nivel tegumentar.
In cadrul efectelor generale ale masajului se descriu astfel:
- stimularea funcţiilor aparatului cardio-circulator şi respirator;
- creşterea metabolismului bazai;
- îmbunătăţeşte starea generală a pacientului, reduce oboseala musculară, îmbunătăţeşte somnul;
- amel. funcţiile organelor interne modificate, prin acţ la nl „zonelor Head", corespunzătoare teg;
• cresc starea de bine,, reduc anxietatea şi crresc buna dispoziţie, relax. mecanismele psihologice;
- are efect antinociceptiv cu activarea oxitocinei şi producerea de antagonişti ai oxitocinei, iar prin
repetarea masajului cu stimularea oxitocin-like imunoreactivităţii atât plasmatic cât şi periacvaductal la
nivelul materiei cenuşii. Efectul apare (2,51) după şase tratamente, continuă să crească după fiecare
tratament şi se menţine şapte tratamente. Prin aceasta masajul intervine în controlul endogen al durerii.
Prezentate cel mai frecvent ca efectele fiziologice ale masajului medical clasic, acestea sunt
descrise împreună, fiind grupate de către DeLisa (16), In trei categorii importante de efecte terapeutice:
efectele mecanice, modificările reflexe, efectele psihologice.
Efectele mecanice descrise de DeLisa (16), se referă clar la modificările vasculare care însoţesc
masajul. Compresiunile mecanice vor produce deplasarea oricărui fluid, care va curge acolo unde
presiunea este mai mică. Prin masaj există posibilitatea creării unui gradient de presiune, care va facilita
direcţia de curgere. Mobilizarea va fi dinspre interstiţiu spre sistemul venos şi limfatic, care prin sistemul
de valve va ajuta şi va preveni reîntoarcerea lichidelor. Creşte uşor circulaţia de întoarcere spre inimă,
fără a se nota efecte de suprasolicitare cardiacă. Metoda nu poate fi utilizată la pacienţii cu disfuncţii
miocardice, renale sau la limită de decompensare. Tehnica se dovedeşte eficientă în terapia
limfedemuhii unde poate reduce cu 56% până la 69% volumul extremităţii cu menţinerea efectului pe
termen lung. în cursul masajului se eliberează histamină, care determină vasodilataţie şi o mai bună
absorbţie a produşilor din metabolismul propriu. Creşte întoarcerea venoasă iar la unii pacienţi se
măreşte volumul venos. Interesant şi contradictor este creşterea circulaţiei sanguine contralaterală la
masajul unui membru (mecanismul este incert). Studii recente arată reducerea vâscozitaţii sanguine
după masaj, reducerea hematocritului, creşterea circulatorie a componentelor fibrinolitice, date care
confirmă contribuţia masajului la prevenirea accidentelor trombotice. Cu toate acestea masajul rămâne o
contraindicaţie majoră în prezenţa unor modificări trombotice. Alte componente sanguine care cresc
tranzitor după masaj sunt: mioglobina, transaminaza glutamico oxalacetică, creatin kinaza, lactic
dehidrogenaza. Lactatul scade după masajul ţesutului muscular.
Masajul scade spasmele musculare şi creşte forţa de contracţie şi induranţa muşchiului scheletic
prin eliminarea produşilor metabolici şi creşterea circulaţiei sanguine local. Numeroase studii arată
efectul benefic al masajului în sport, dar există studii care nu confirmă aceasta. Se acceptă că masajul
poate reduce sau preveni aderenţele şi poate creşte mobilitatea interfascială.
Un caz particular de efect mecanic al masajului îl constituie efectul de „ pompă limfatică" care se
utilizează alături de manipulaţii la pacienţii cu disfuncţii respiratorii. La aceştia se practică un tip de
petrisaj pe traiectul coastelor care va produce o creştere şi o descreştere a presiunii intra toracice care
va facilita drenajul limfei spre duetul toracic şi a sângelui venos spre sistemul venos toracic.
Se afirmă de asemenea efect de eliberare de endorfine secundar masajului, dar afirmaţia mai
trebuie dovedită.
Modificări (efecte) reflexe (16) se obţin în cadrul masajului medical prin stimularea receptorilor
tegumentari dar şi a proprioceptorilor din musculatura scheletică superficială. Aceşti stimuli (impulsuri)
periferici vor activa cordoanele spinale şi se presupune că vor produce o multitudine de efecte. DeLisa
admite că reflexele somatoviscerale ar putea schimba activitatea viscerală, fără să existe însă prea
multe probe în acest sens. Cunoştinţele noastre despre reflexele somatoviscerale sau viscerosomatice
sunt de altfel suficient de reduse ca să putem considera orice fel de efect, dar având în vedere un astfel
de sistem, masajul ar putea să producă un efect visceral distal.
O altă modalitate de răspuns reflex o constituie inputul la nivelul * porţii" de la nivelul coloanelor
dorsale vertebrale, cu reducerea durerii printr-un mecanism asemănător TENS. Creşterea inputurilor
vertebrale aferente poate influenţa activitatea proprie a măduvei. Astfel câteva efecte vasculare pot fi
secundare efectelor vasodilatatorii reflexe, dar sunt mai puţin justificabile efectele de tip vasoconstrictor
care se pot produce uneori. Sunt necesare oricum noi dovezi şi validări ştiinţifice pentru a demonstra şi
susţine efectele reflexe ale masajului.
O metodă particulară de masaj acreditată cu efecte de tip reflex o constituie metoda germană
„Bindegewebmassage" sau masajul ţesutului conjunctiv. Aceasta se bazează pe faptul că în
automatismul vascular, mai mult decât cel somatic, sunt canalicule ale sistemului reflex care dau
modificări nu numai cu caracter dermatomal. Aici masajul tegumentar se face foarte uşor, prezumabil în
arii în legătură cu viscerele, pentru a influenţa ţesutul conjunctiv, punctele trigger, iar în final pentru a
influenţa visceral ţintă. Studiile sunt totuşi contradictorii.
Parte din masajul reflex estic cunoscut ca reflexologie şi auriculoterapie depinde de efecte de tip
reflex, dar mecanismele presupuse au o bază mică în neurofiziologia şi neuroanatomia vestică. Astfel
după DeLisa aceste tipuri de postulate ipotetice sunt greu de susţinut, dar la fel de greu de combătut şi
constituie baza utilizării masajului şi manipulaţiilor în tratamentul suferinţelor viscerale prin aceste
metode. Se admite că multe din efectele secundare ale masajului medical nu pot fi explicate doar prin
efectele sale pur mecanice. Autorul subliniază citând surse bibliografice, că discuţii recente despre
patologia somatică care mimează suferinţe viscerale, poate fi un prim pas in înţelegerea unora dintre
aceste probleme.
Efecte psihologice descrise de DeLisa (16) constituie cea de-a treia categorie de efecte ale
masajului medical. Această categorie de efecte terapeutice porneşte de la observaţii experimentale
multiple care admit că multe forme ale masajului produc relaxare şi reconfortare. Mulţi autori citaţi de
DeLisa admit că nu se cunoaşte exact dacă efectul este de tip placebo sau ca rezultat al unui reflex
nedescoperit până în zilele noastre. Unii practicieni au introdus o serie de procedee psihologice care să
permită obţinerea unor efecte asemănătoare masajului, pentru a face o paralelă cu acesta. Citând alte
surse medicale DeLisa arată că există practici de masaj care includ integrări psihosomatice, ca de
exemplu „rolfing"(tehnică specială de rulaj) sau „structural integration" (integrare structurală). Această
tehnică include fricţiuni profunde neconfortabile (dure), cu scopul de a balansa şi realinia corpul
pacientului în câmpul gravitaţional, cu secvenţe predeterminate de tratament In funcţie de
simptomatologia individuală. Reechilibrarea este pentru optimizarea ambelor componente, psihologice şi
fizice ale pacientului.
Asemănător îşi clasifică şi Jackson C. Tan efectele terapeutice ale masajului în cartea împărţindu-
le în efecte mecanice (locale) şi efecte reflexe (generale).
Efectele mecanice cuprind creşterea întoarcerii venoase şi a drenajului limfatic, ruperea
aderenţelor şi elasticizarea cicatricelor, exacerbarea secreţiilor.
 Efectele reflexe includ creşterea circulatorie pe baza reflexelor vasodilatatorii, relaxare generală şi
efect sedativ, creşterea perspiraţiei şi a secreţiilor glandelor sebacee, scăderea durerii cauzată probabil
prin mecanismul controlului porţii la nivel spinal sau creşterii secreţiei opioide endogene ori
neurotransmiţătorilor. Jackson C. Tan subliniază faptul că poziţia din masaj, descrisă de el ca „laying of
hand", are de asemenea efecte psihologice şi poate duce spre o stare de bine general.
Mei Cash (12) grupează efectele terapeutice ale masajului medical insistând asupra efectelor pe
circulaţia generală, microcirculaţie, circulaţia limfatică, permeabilitate tisulară, a ţesuturilor cicatriceale, a
fibrozelor şi aderenţelor, a flexibilităţii tisulare şi a sistemului nervos.
Acţiunea asupra circulaţiei generale porneşte conform lui Mei Cash, de la observaţia că
schimburile nutritive tisulare se bazează pe faptul că la nivelul circulaţiei arteriale presiunea este
întotdeauna mai mare decât la nivelul circulaţiei venoase. Aceasta are două consecinţe importante:
favorizează şi determină sensul de curgere a circulaţiei întotdeauna dinspre circulaţia arterială spre cea
capilară şi mai departe spre circulaţia de întoarcere venolimfatică, iar al doilea lucru determină sensul
schimburilor intratisulare, cu absorbţia oxigenului şi nutrienţilor tisulari înspre celule şi ţesuturi de la nivel
arterial, unde presiunea este mai mare decît cea tisulară, iar la nivelul circulaţiei venolimfatică cu
eliminarea spre lumenul venos sau spaţiul interstiţial a produşilor din metabolismul local, datorită
presiunii mai mici decât la nivel intratisular. Particular, la nivelul membrelor inferioare, presiunea
venoasă mică, viteza de curgere mică şi suplimentar, acţiunea gravitaţiei asupra coloanei sanguine
poate reprezenta un factor suplimentar de risc pentru circulaţie la acest nivel, risc compensat şi de
prezenţa valvelor venoase ce previn reîntoarcerea sângelui înspre periferie. De aici şi necesitatea
obligatorie ca, pentru a stimula circulaţia de întoarcere venolimfatică prin masaj, să aplicăm presiunea
asupra venelor în aceeaşi direcţie cu sensul circulaţiei venoase, întotdeauna înspre inimă. Aplicarea
manoperei active nu trebuie efectuată în sens opus circulaţiei venoase niciodată, pentru că s-ar produce
lezarea valvelor venoase şi a pereţilor vasulari la acest nivel. Ott GH. (60) arată că s-au tratat peste
7000 pacienţi din 20000 cu risc tromboembolic cu tehnica de compresiune pneumatică intermitentă a
membrelor inferioare, constatându-se că acestea sunt la fel de eficiente ca profilaxia cu heparină.
Efectuarea acestor presiuni asupra arterelor nu produce efecte adverse datorită presiunii arteriale mai
mari şi datorită situaţiei profunde a circulaţiei arteriale. Când presiunea se eliberează, vasele arteriale se
recalibrează prin supleţea arterială. Astfel presiunile pasive sau tehnicile de apăsare-comprimare au
efect de pomping asupra circulaţiei.
Acţiunea asupra microcirculaţiei porneşte de la observaţia că pereţii vaselor de sânge trebuie să fie
moi şi pliabili pentru a putea să se modifice după acţiunea pompingului şi să permită absorbţia şi
filtrarea. Sub acţiunea apăsării din masaj asupra sângelui din arteriole şi capilare se produce o întindere
a pereţilor vasculari ceea ce ajută la creşterea dimensiunilor lor, a capacităţii şi funcţiei.
Acţiunea asupra circulaţiei limfatice porneşte de la observaţia că circulaţia limfatică însoţeşte
întotdeauna circulaţia venoasă, nu face parte din sistemul circulator propriu zis, drenând de fapt excesul
de lichid interstiţial prin ganglionii limfatici întotdeauna înspre inimă. Sistemul limfatic nu beneficiază de
sistemul de pompă al aparatului circulator general, nu are o presiune intrinsecă proprie care să permită
mişcarea fluidului într-o anumită direcţie, acest lucru realizându-se doar prin forţa contracţiilor
musculare. în acest context, leziunile locale tisulare şi gravitatea au un efect negativ important, mai ales
la nivelul membrelor inferioare. Vasele limfatice însoţesc frecvent paralel circulaţia venoasă, masajul
producând o stimulare foarte puternică a circulaţiei de întoarcere simultană a celor două componente.
Limfedemele masive răspund bine la tehnici de tratament conservator prin compresiune intermitentă şi
drenaj limfatic (23).
Acţiunea asupra permeabilităţii interstiţiale este de asemenea influenţată de masajul medical. Mei
Cash arată că mişcarea şi conţinutul diverselor fluide ale corpului sunt controlate şi de diferitele ţesuturi
cu care acestea vin în contact. Schimburile tisulare înspre şi dinspre lichidul interstiţial şi ţesuturi se
realizează prin intermediul unor pori tisulari. In anumite condiţii îngroşarea şi fibrozarea acestor structuri
poate să închidă aceşti pori şi să modifice permeabilitatea tisulară. Un masaj puternic, prin efectele sale
mecanice, poate forţa aceste fluide tisulare şi prin variaţii de presiune pot deschide aceşti pori şi
îmbunătăţi situaţia.
Acţiunea asupra plăgilor tisulare, după Mei Cash, acţionează pornind chiar de la conceptul privind
modificările tisulare care se instalează imediat după debutul leziunii tisulare. Astfel, o soluţie de
continuitate se va însoţi imediat de o serie de modificări tisulare care constituie primele etape de tendinţă
de vindecare tisulară. Printre alte modificări tisulare există tendinţa de formare a unei cantităţi excesive
de ţesut cu scop de regenerare şi refacere tisulară. In caz de persistenţă a inflamaţiei cronice, formarea
tisulară continuă excesiv, în cazuri extreme cu calcifieri tisulare. Tehnicile de masaj, în special fricţiunile,
în etapele post acut şi cronice, pot preveni formarea excesivă a acestor tipuri de ţesuturi, sau odată
formate fricţiunile pot fragmenta structurile fibroase în particule mai mici, ce vor fi încorporate şi digerate
de fagocite, eliminate apoi prin sistemul limfatic cu elasticizarea tisulară.
Acţiunea asupra aderenţelor şi fibrozelor tisulare constituie după Mei Cash, o bună oportunitate
pentru masaj. Astfel, aderenţele şi fibrozele tisulare afectează atât structurile contracţiile, fibrele
musculare, cât şi ţesuturile necontractile, pliabile. Fibrozele şi aderenţele intercelulare musculare vor
impieta atât contracţia cât şi întinderea musculară. Cu timpul, zona de musculatură fibrozată se
transformă într-un nodul nefuncţional. Ţesuturile moi, necontractile, sunt afectate de asemenea de
fibroze şi aderenţe, care le reduce capacitatea de pliere şi întindere. Aderenţele se formează de
asemenea şi între alte structuri tisulare: între ligamente şi tendoane, interfascial, între muşchi şi os etc.
Toate acestea au un răsunet important, restricţionând mişcarea şi funcţia. Tehnicile de fricţionare şi
loviturile transversale pot rupe pur şi simplu aceste aderenţe, cu separarea fibrelor şi reluarea funcţiilor
lor. Aceasta nu cauzează durere şi nici leziuni suplimentare, ţesuturile fibrozate nefiind vascularizate şi
inervate. Cicatrizările vechi şi excesive pot fi însoţite de leziuni tisulare noi, după masaj. De altfel, atunci
când se formează fibroze mari nodulare, circulaţia este mică sau lipseşte în jur, procesul de vindecare
naturală fiind astfel împiedicat. Fricţiunile pot să lizeze aceşti noduli, sângele ajunge mai uşor la nivelul
lor stimulându-se vindecarea şi refacerea tisulară. Mei Cash subliniază faptul că nodozităţile tisulare se
reduc cu circa 10 procente la sfârşitul şedinţei de masaj şi cu 20-30 procente după 4-5 zile de tratament.
Acţiunea asupra flexibilităţii tisulare rezultă, după Mei Cash, din posibilitatea masajului de a oferi
oportunitatea întinderii unor zone tisulare specifice care nu pot fi întinse prin exerciţii funcţionale.
Ignorând capacitatea funcţională, loviturile longitudinale profunde pot întinde ţesuturile peste limita
fiziologică prin împingerea în toate direcţiile cu creşterea flexibilităţii lor. Chiar dacă întinderea nu este
scopul în sine al tratamentului, invariabil pacienţii se mobilizează mai uşor după întindere prin loviri
longitudinale.
Acţiunea asupra sistemului nervos a masajului, după Mei Cash, este posibilă prin acţiunea sa în
mai multe moduri. Masajul va stimula receptorii nervoşi tisulari, cu controlul tonusului tisular. Prin masaj
sunt stimulaţi nervii senzitivi şi mecano-receptorii care vor răspunde la apăsare, presiune, căldură sau
alţi stimuli care prin mecanisme reflexe vor duce la relaxare tisulară şi reducerea durerii. Tensiunile
ţesuturilor moi reduc sensibilitatea mecanoreceptorilor, cu blocarea activităţii sistemului nervos simpatic.
Prin eliberarea tensiunii, masajul poate restaura echilibrul şi produce stimularea sistemului parasimpatic,
ceea ce are un efect benefic în afecţiuni minore sau chiar mai importante, ca hipertensiunea arterială,
migrenă, insomnie, afecţiuni digestive, stimularea digestiei. în general se acceptă că totalitatea
imputurilor senzitive la nivelul sistemului nervos central determină starea tonusului tisular general. Aşa
se explică că stresul emoţional poate să producă dezordini fizice ca disconfort muscular, probleme
digestive, dureri de cap. Masajul are posibilitatea să producă o reducere a simptomelor care cauzează
inputuri senzoriale negative şi să crească inputurile pozitive. Acesta este motivul pentru care majoritatea
bolnavilor remarcă o stare de bine la terminarea masajului.
Prezentarea efectelor terapeutice diferă de cele prezentate mai sus şi în alte scrieri medicale
recente de la noi din ţară. Astfel D. Nemeş (57) şi Olimpia Moca (54) îşi împart efectele terapeutice după
mai multe criterii: (57) - directe , indirecte, reflexogene; parţiale (locale), generale; imediate, tardive;
obiective (observate de medic), subiective (descrise de bolnav); dar şi efecte (54, 57) asupra
tegumentului, asupra ţesutului conjunctiv şi muscular, asupra elementelor articulare, nervi periferici şi
sistem nervos central, asupra circulaţiei sanguine şi limfatice, asupra organelor profunde.
Aşa cum rezultă din cele prezentate mai sus, nu există o tratare uniformă a efectelor terapeutice ale
masajului medical, ci ea diferă de la autor la autor, de la şcoală la şcoală. Din punct de vedere didactic
mi se pare utilă împărţirea efectelor terapeutice în efecte locale (mecanice după autorii americani
(16,74), şi efecte generale.
6.1. Efectele locale ale masajului medical
Sunt cele mai rapid vizibile şi se manifestă în principal prin apariţia hiperemiei locale, cu o veritabilă
capilarizare tegumentară, activarea microcirculaţiei şi creşterea temperaturii locale (63). Se creează
astfel un gradient de presiune intratisulară cu favorizarea drenajului şi a întoarcerii spre inimă (fără
suprasolicitarea cordului) (16), creşterea întoarcerii venoase (16, 74), la unii pacienţi cu creşterea
volumului venos (16). Creşterea presiunii intratisulare se însoţeşte de creşterea difuziunii prin
membranele celulare şi de o mai bună utilizare a oxigenului tisular, de ameliorarea nutriţiei tisulare (63).
Local se vor elibera substanţe vasoactive (histamină, heparină) (16, 63), care accentuează vasodilataţia
şi au acţiune antitrombotică (boala varicoasă şi trombozele rămân totuşi o contraindicaţie majoră de
tratament). Creşte viteza de resorbţie şi eliminare a lichidelor de stază (57, 63), creşte viteza de
eliminare a cataboliţilor şi a produşilor metabolici. Creşte permeabilitatea tisulară interstiţială cu
deschiderea porilor tisulari (12), creşte resorbţia şi drenajul limfatic (12, 74). Toate aceste modificări vor
produce o ameliorare a troficităţii tisulare, cu vindecarea plăgilor şi prevenirea fibrozelor excesive, cu
ruperea şi digestia fagocitară a aderenţelor cu elasticizare tisulară, cu elasticizarea cicatricelor (74).
Creşte flexibilitatea tisulară pe ţesuturi care nu se întind în mod obişnuit (12), influenţează fibrele elastice
(57), măreşte mobilitatea interfascială (16). Se reduc spasmele musculare (16), se reduc contracturile şi
hipertoniile musculare prin reducerea presiunii intramusculare şi relaxare (63), iar în final creşte forţa de
contracţie şi induranţa muşchiului scheletic (16) şi se reduce durerea. De altfel, Goats G. (34) subliniază
faptul că masajul medical manual este cunoscut şi de mult folosit ca o metodă de tratament pentru
reducerea durerii, a inflamaţiei, edemelor, spasmului muscular şi limitării de mişcare. Tehnicile clasice
manuale au fost completate cu multe metode mecanice de terapie, utilizate atât în masajul medical al
pacienţilor cu diverse forme de patologie cât şi în medicina sportivă. Procedura mecanică de masaj
reduce sensibilitatea mecanoreceptorilor tegumentari, induce o stare de hiposimpaticotonie cu
hiperparasimpaticotonie tegumentară. Masajul favorizează descuamarea stratului cornos tegumentar, iar
prin petrisaj dealungul spaţiilor intercostale poate fi o adevărată „ pompă limfatică toracică".
6.2. Efectele generale ale masajului medical
Sunt efecte terapeutice care se produc la nivelul întregului corp. Un prim efect terapeutic general este
acela de activare a funcţiei aparatului cardiocirculator, inclusiv cu creşterea circulaţiei pe membrul
contralateral (16), precum şi a aparatului respirator (63). Efectul este de pomping vascular la nivelul
circulaţiei generale cu creşterea circulaţiei venolimfatice (12). Conform lui DeLisa (16), se modifică
totodată şi o serie de parametrii hematologici: scade vîscozitatea şi hematocritul, creşte componenta
fibrinolitică şi tranzitor mioglobina, transaminaza glutamicooxalacetică, kreatinkinaza,
lacticdehidrogenaza şi scade lactatul după masajul muscular. Se discută creşterea eliberării de
endorfine (16, 74) (mai trebuie dovedit) şi de mediatori neurotransmiţători (74). Creşte metabolismul
bazai (57, 63), îmbunătăţeşte funcţia organelor interne prin efect somatovisceral (16), îmbunătăţeşte
starea generală a pacientului (63), se reduce oboseala musculară şi se îmbunătăţeşte somnul (57, 63),
cu relaxare generală şi efect seda tiv (74). Odată cu relaxarea generală apare şi reducerea reflexă a
durerii cu posibilitatea de mobilizare mai bună după masaj, bolnavul devenind mai flexibil (12).
Reducerea durerii se realizează prin acţiune la nivelul porţii vertebrale (74), prin creşterea imputului la
acest nivel (16). Masajul influenţează posibil activitatea măduvei spinării prin creşterea imputurilor
vertebrale aferente (16), scad imputurile senzoriale negative şi cresc imputurile senzoriale pozitive, ceea
ce determină o stare de bine la terminarea masajului . Masajul activează oxitocina şi influenţează
controlul endogen al durerii, creşte oxitocin-like reactivitatea, plasmatic şi periacvaductal la nivelul
materiei cenuşii din creier. Se acceptă faptul că masajul produce reducerea excitabilităţii la nivelul
reflexului spinal (56), reducerea H-reflexului solear nu apare însă ca rezultat al stimulării mecanice al
mecanoreceptorilor tegumentari, mai mulţi mecanoreceptori fiind posibil implicaţi. Efectul de analgezie
pe durerea somatică se completează şi cu efectul de analgezie în durerea postoperatorie, Le Blanc (50)
demonstrând că masajul mecanic al peretelui abdominal poate reduce durerea postoperatorie şi ileusul
la pacienţi post colectomie. Apare hiposimpaticotonie cu hiperparasimpaticotonie, stare care duce la
efecte benefice în hipertensiunea arterială, cefalee, insomnie, în tulburări digestive se stimulează
digestia (12). Creşte perspiraţia şi secreţia glandelor sebacee, se îmbunătăţeşte termoreglarea (57). Un
efect interesant, descris frecvent în medicina estică, dar cu bază mică de susţinere în neurofiziologia
vestică este efectul reflex al masajului, de bază în masajul de tip conjunctiv, reflexoterapie şi
auriculoterapie. Pe baza acestuia se descrie ameliorarea funcţiilor organelor interne, a viscerelor
abdominale, prin acţiune pe zonele tegument are Head, Dicke la nivelul ţesutului conjunctiv, sau
McKenzie la nivel muscular. în acelaşi context se înscriu şi efectele psihologice cu relaxarea şi
reconfortarea bolnavului, cu reechilibrarea fizică şi psihică a pacientului. Cu toate progresele realizate în
cunoaşterea şi descrierea mecanismelor de producere a efectelor terapeutice ale masajului, încă nu se
cunosc toate acestea. Cercetări actuale descriind efecte terapeutice şi domenii medicale noi, în care
masajul ar putea să aibă o contribuţie în terapie, ca de exemplu posibilitatea masajului medical de a
produce defecte tranzitorii de membrană, cu reducerea incorporării DNA în celulele hepatice prin simpla
difuziune. După masaj mecanic, în studii experimentale pe şoarece, sunt evidenţiate expresii genetice
semnificative în ficat după simplu masaj mecanic sau posibilitatea masajului medical de a induce
modificări ale concentraţiei salivare umane de H 70, respectiv creşterea sa după prima şedinţă de
stimulare prin masaj, similar cu a doua şedinţă de aplicare de căldură, alături de creşterea amilazei şi
proteinelor salivare după a 2 şedinţă (invers la aplicarea de căldură), aspecte care mai trebuie studiate,
dar care sugerează că probabil nu se cunosc toate aceste efecte terapeutice şi domeniile de aplicare,
motiv care ne îndeamnă la cercetări în continuare pentru completarea şi lămurirea lor.
6.3. Efectele masajului medical asupra diferitelor tipuri de ţesuturi
6.3.1. Efectele masajului medical asupra tegumentului
Tegumentul, prin situaţia sa anatomică şi structura sa, reprezintă prima formaţiune cu care tehnicianul
vine în contact, iar prin structurile sale specializate, respectiv prin receptorii tegumentari, este înalt
adaptată pentru recepţia şi transmisia modificărilor induse de masaj (46).
Masajul acţionează blând asupra tegumentului, respectiv asupra terminaţiilor senzitive şi papilelor
vasculare (46), reduce sensibilitatea tegumentară prin creşterea pragului de percepţie a senzaţiilor
senzitive (46, 57), produce asuplizare, elasticizare, creşte mobilitatea tegumentului prin acţiune pe
fibrele elastice şi de colagen, precum şi pe substanţa fundamentală rezultând un tegument elastic, suplu,
fin (38,46,57). Acest lucru se confirmă pe model experimental computerizat al tegumentului, de către Iida
I. şi colaboratorii (36), care arată că masajul facial, alături de alţi factori care oferă protecţie tegumentară
au un efect protector asupra tegumentului. Se stimulează troficitatea tegumentară prin creşterea vitezei
de circulaţie şi vasodilataţie tegumentară activă (38, 46, 54, 57), pielea devine mai moale, mai caldă, se
păstrează troficitatea tegumentară, se combate atonia şi atrofia tegumentară (38). Vasodilataţia
tegumentară se însoţeşte de eliberarea de histamină, heparină, serotonină, care accentuează şi
prelungesc efectul vasoactiv (38, 46, 54, 57), produc încălzirea tegumentului şi influenţează raportul
între circulaţia superficială şi cea profundă. Accentuează secreţiile seboreice şi sebacee (38, 46, 54, 57),
creşte perspiraţia insensibilă (46). Masajul favorizează descuamarea stratului cornos tegumentar,
favorizează regenerarea tegumentară (46, 57) şi creşte rezistenţa generală nespecifică (38). Prin
acţiune la nivelul zonelor reflexogene, masajul produce un efect benefic asupra funcţiei organelor interne
(38, 57). Se facilitează mişcarea tegumentului faţă de alte structuri superficiale (74) şi se dovedeşte
astfel o foarte bună metodă de încălzire musculară obligatorie la sportivii de performanţă înaintea
probelor sportive grele (38).
Masajul medical previne formarea fibrozelor excesive, iar pe fibroze formate produce fragmentarea
fibrelor cu iniţierea digestiei fagocitare şi elasticizarea tegumentară. Prin modif. trofice benefice şi
prevenirea fibrozărilor excesive se facilitează vindecarea plăgilor, cu formarea unor cicatrice elastice,
funcţionale, nedureroase.
6.3.2. Efectele masajului medical asupra ţesutului celular subcutanat
Ţesutul celular subcutanat reprezintă, alături de tegument, o structură anatomică importantă şi cu bogat
răsunet în ceea ce priveşte recepţia şi acţiunea masajului medical asupra organismului uman. Efectele
terapeutice ale masajului medical asupra ţesutului celular subcutanat nu poate fi total separat de
efectele asupra tegumentului, justificarea unei astfel de prezentări fiind doar din punct de vedere
didactic. în realitate aceste efecte terapeutice se însoţesc, se întrepătrund, se completează şi se produc
în acelaşi timp. In analiza acestor efecte terapeutice trebuie să se ţină cont de situaţia anatomică a
ţesutului celular subcutanat, cu dispunerea sa imediat subtegu mentara, cu reprezentarea sa neuniformă
la nivelul diferitelor zone anatomice. Celularitatea sa este bogat reprezentată, având formaţiuni celulare
atât proprii cât şi de la nivelul altor structuri biologice, în special sânge şi sistem imunologic. Are o
bogată reprezentare fibrilară rezistentă, care pe lângă faptul că asigură suportul mecanic, de susţinere,
pentru multitudinea organelor corpului omenesc, este în măsură să dea şi să menţină forma diferitelor
structuri, inclusiv a maselor musculare. Prin prezenţa adipocttelor şi dispoziţia lor predilectă si
neuniformă la nivelul corpului omenesc, ţesutul celular subcutanat contribuie la forma acestuia, diferită la
femei faţă de bărbaţi. Bogata reţea fibrilară elastică permite întinderea, deformarea şi revenirea la forma
iniţială a regiunii anatomice respective, proprietate a ţesutului celular subcutanat care va fi utilizată în
masajul medical şt de care depind o serie de efecte terapeutice. Multitudinea vaselor de sânge de tip
arterial, venos si limfatic, dar şi a spaţiilor interstiţiale bogate, cu posibilitate de expandare şi acumulare
temporară şi variabila în funcţie de necesităţi, dă posibilitatea ţesutului celular subcutanat să fie un
spaţiu ideal de primire sau redistribuire a lichidelor biologice, asupra căruia masajul medical are un
important efect terapeutic.
Masajul medical acţionează mecanic asupra ţesutului celular subcutanat, cu influenţă directă
asupra elasticităţii şi supleţei tisulare (38,54, 57, 63), dar totodată şt asupra rezistenţei la întindere şi
deformare, asupra calităţii biologice a componentei fibnlare a ţesutului celular subcutanat. Tehnicile
masajului medical clasic permit o mobilizare a componentelor tisulare una în raport cu cealaltă, o
întindere inclusiv a componentelor necontractile tisulare, ceea ce va duce la creşterea posibilităţii de
pliere şi deformare tisulară, cu revenirea rapidă şi eficientă la forma iniţială. Prin mobilizarea intertisulari
se previne formarea fibrozelor şi aderenţelor între componentele tisulare, iar pe fibrozele odată formate
oferă posibilitatea ruperii lor cu recăpătarea proprietăţii de întindere tisulară. Se favorizează astfel
formarea unor cicatrice elastice, nedureroase, funcţionale. Se influenţează benefic, inclusiv cu scurtarea
duratei de vindecare a plăgilor şi altor tipuri de leziuni, chirurgicale sau nechirurgicale.
 O acţiune importantă a masajului va fi asupra circulaţiei venolimfatice în special, nesemnificativă pe
arterele mari. Prin aceasta se influenţează echilibrul circulator al întregului organism, dar, şi raportul între
circulaţia superficială şi cea profundă. Masajul produce o activare a circulaţiei sangvine local prin
vasodilataţie, cu activarea schimburilor nutritive intra tisulare şi absorbţia mai rapidă şi mai bună a
reziduurilor, dar, totodată produce o stimulare semnificativă a circulaţiei de întoarcere venolimfatică
Pentru a avea acest efect terapeutic, se impune ca manoperele active să se efectueze întotdeauna
în sensul curgerii circulaţiei de întoarcere venolimfatică. In caz contrar se produce stază, cu efecte
negative de la caz la caz.
Masajul medical ajută la diminuarea stratului de ţesut celuloadipos, cu reducerea acestuia şi
scăderea depozitelor de grăsime (38, 57). Este însă obligator să menţionăm că, datorită faptului că
masajul medical este o manoperă pasivă, nu creşte arderile energetice, nu măreşte semnificativ
metabolismul bazai şi nu poate fi utilizată singular în cura de slăbire, ci este o metodă fiziokine to
terapeutică care doar se poate asocia măsurilor obligatorii de luat în cura de slăbire.
O categorie importantă de efecte terapeutice, descrise mai ales în masajul oriental, dar fără o
susţinere neurofiziologică importantă în masajul occidental, o reprezintă efectele reflexe ale masajului,
efecte care vor influenţa benefic activitatea organelor interne prin intermediul zonelor reflexe Dicke (38,
57) sau a meridianelor energetice descrise în masajul reflex oriental (14,40,47,80,82). Masajul zonelor
reflexogene este în măsură să influenţeze benefic procesul de vindecare a organelor respective aflate în
suferinţă. Prin mecanism reflex se explică influenţe benefice asupra circulaţiei venolimfatice, a funcţiei
neuroendocrine, a reacţiilor neurovegetative etc. Prin toate îmbunătăţirile mai sus amintite, masajul
reduce perioada de vindecare a leziunilor ţesutului conjunctiv subcutanat, reduce durata de incapacitate
funcţională temporară, creşte calitatea biologică a ţesuturilor şi, reduce suferinţa pacienţilor cu o astfel
de patologie.
6.3.3. Efectele masajului medical asupra musculaturii scheletale
Musculatura scheletică reprezintă probabil cel mai important organ anatomic al corpului omenesc asupra
căruia masajul medical clasic are acces şi totodată asupra căruia are unele dintre cele mai importante
efecte terapeutice. Prin dispoziţia sa subdermică, aproape la nivelul tuturor segmentelor corporale,
tehnicile de masaj permit abordarea majorităţii muşchilor scheletici, cu posibilitatea masării lor şi
influenţă asupra stării lor fiziologice sau funcţiei muşchiului respectiv. Acţiunea masajului asupra
musculaturii este consecinţa acţiunii factorului mecanic, a cărui acţiune este în funcţie de tehnica de
tratament utilizată. Aplicarea unei tehnici superficiale şi uşoare va avea drept consecinţă un efect de
reducere a tonusului muscular, de relaxare a musculaturii iniţial contractată, de sedare generală a
bolnavului, prin reducerea presiunii intramusculare şi relaxare (63). Dimpotrivă, aplicarea unui masaj
energic, puternic, profund, va avea un efect de creştere a tonusului muscular, de stimulare musculară,
de creştere a capacităţii de contracţie musculară. Efectul se pare că este însoţit şi de creşterea secreţiei
unui hormon asemănător colinei, hormon ce are o acţiune stimulentă, tonică şi de creştere a
excitabilităţii neuromusculare (54). Creşterea forţei de contracţie musculară este susţinută de către
DeLisa (16), prin creşterea concomitentă a induranţei musculare a musculaturii scheletice.
Amplitudinea de mişcare musculară se va îmbunătăţi şi datorită ruperii aderenţelor, datorită
creşterii mobilităţii interfasciale (16). Prin vasodilataţie musculară, se favorizează schimburile nutritive la
nivel muscular, se favorizează un aport nutritiv şi de oxigen îmbunătăţit, o eliminare mai bună a
produşilor metabolici locali, cu accelerarea refacerii muşchiului obosit (57). DeLisa (16), subliniază faptul
că o serie de enzime şi produşi metabolici cu cointeresarea metabolismului muscular se modifică în
cursul masajului: cresc tranzitor după masaj mioglobina, transaminaza glutamico oxalacetică, creatin
kinaza, lacticdehidrogenaza, în timp ce lactatul scade uşor după masajul ţesutului muscular.
Masajul medical este în măsură să accelereze refacerea muşchiului după traumatisme şi alte tipuri
de leziuni (63), să menţină tonusul muscular sau să refacă tonusul muscular modificat, să combată
hipotrofiile şi atrofiile musculare. De o deosebită utilitate se dovedeşte aplicarea masajului medical în
sport, atât înaintea cât şi după efortul sportiv, asigurând creşterea performanţelor sportive, o mai bună
tolerare a efortului sportiv, o mai mică oboseală musculară, dar şi o mai bună refacere după un efort
sportiv maximal.
Newham DJ. (58) a studiat efectele a patru tehnici de terapie manuală statice şi dinamice
(incluzând masajul), asupra amplitudinii reflexului de întindere, într-un studiu controlat la 120 bolnavi cu
vârste între 18-64 ani. Tehnicile statice nu au efect asupra amplitudinii reflexului de întindere musculară,
aspecte care ne obligă la observaţii în continuare şi studii aprofundate. Aceste date ne fac să ne
întrebăm dacă tehnicile statice, inclusiv masajul, au posibilitatea de a produce schimbări clinice valide în
excitabilitatea motoneuronilor. Se impun studii la bolnavi neuromusculari pentru a vedea dacă există o
diferenţă faţă de subiecţii normali.
Tiidus PM. (75) arată într-un studiu făcut asupra literaturii, că sunt puţine evidenţe ştiinţifice care să
demonstreze că masajul manual are un impact important pe termen scurt şi lung asupra refacerii funcţiei
musculare după exerciţii fizice. El subliniază faptul că, articolele obişnuite din literatură evidenţiază
utilitatea masajului medical în:
- tulburări musculare cauzate de acţiunea musculară excentrică;
- păstrarea şi refacerea forţei musculare şi performanţei lor după forţări musculare mecanice excentrice;
- reducerea sau întârzierea/dispariţia debutului inflamaţiei musculare după forţare musculară excentrică;
- refacerea forţei şi performanţei musculare după exerciţii anaerobe. Dovezile ştiinţifice existente
până la ora actuală nu au putut totuşi să
demonstreze astfel de efecte, aşa că, spune autorul, utilizarea masajului la atleţi pentru aceste scopuri
este deocamdată discutabilă.

6.3.4. Efectele masajului medical asupra tendoanelor şi formaţiunilor adiacente, a fasciilor şi

aponevrozelor
Masajul medical şi-a dovedit utilitatea şi în tratamentul acestor formaţiuni anatomice, care necesită ca şi
tehnică o abordare diferită faţă de ţesutul celular subcutanat, prin necesitatea adaptării individuale şi
specific formaţiunii tratate, formei sale anatomice, dimensiunii sale, orientării sau profunzimii sale, motiv
pentru care am considerat necesare câteva consideraţii teoretice în plus. Afectarea patologică a unei
astfel de formaţiuni, mai ales în situaţii postchirurgicale, obligă tehnicianul să includă în cadrul
programului de masaj o serie de tehnici specifice cu adresabilitate numai formaţiunii respective, fără ca
abordarea globală a zonei sau segmentului respectiv să fie suficientă. Este astfel un masaj strict local,
mult redus de multe ori ca dimensiune, efectuat de cele mai multe ori doar cu vârful degetelor, care
necesită a fi făcut extrem de amănunţit şi de riguros, puternic dar nu dur pentru a nu produce leziuni
suplimentare, suficient de insistent pentru a fi eficient. Principalul efect al masajului asupra acestor
formaţiuni este cel de liză a aderenţelor, a fibrozelor (12, 16, 63, 74), modificare de altfel absolut
necesară procesului local de vindecare. Aplicarea precoce a masajului medical în aceste situaţii, în jurul
cicatricilor postchirurgicale, ulterior la nivelul leziunii după vindecarea soluţiei de continuitate, este în
măsură să activeze circulaţia locală, să combată staza sanguină şi limfatică (57), să accelereze
procesele locale de resorbţie si vindecare (63). Liza aderenţelor şi fibrozelor (12) previne fibrozarea
excesivă, favorizează prin stimularea proprioceptorilor (63) troficitatea formaţiunii respective, crescând
calitatea biologică a cicatricei tendinoase sau aponevrotică a formaţiunii lezate. Se scurtează astfel
durata de vindecare a leziunii respective, se reduce inflamaţia şi durerea, creşte randamentul
recuperator. Prin întinderea ţesuturilor în toate direcţiile necesare, se rup aderentele atât interfibrilare cât
şi faţă de formaţiunile din jur, cu liza şi eliminarea fibrozelor excesive, cu elasticizarea întregii zone de
tratat. Se favorizează astfel formarea unor ţesuturi suple dar rezistente la întindere şi suficient de
consistente, cu bună funcţionalitate. Se păstrează astfel mobilitatea interfascială, intermusculară,
precum şi fată de tegument sau ţesutul celular subcutanat. Abordarea terapeutică a acestor formaţiuni
reduce de altfel contracturile şi hipertonia formaţiunilor din jur modificate sau nu patologic. Se reduce
intensitatea durerii prin reducerea sensibilităţii mecanoreceptorilor (12), inducerea hiposimpaticotoniei cu
hiperparasimpaticotonie, ceea ce accelerează şi mai mult procesul de vindecare.
6.3.5. Efectele masajului medical asupra circulaţiei sanguine şi limfatice
Masajul medical influenţează mult circulaţia venolimfatică. Influenţa sa este atât la nivelul circulaţiei
tegumentare, efect vizibil şi uşor de obţinut, cât şi la nivelul circulaţiei profunde, subtegumentare,
musculare etc, cu influenţarea circulaţiei de întoarcere locoregionale sau chiar generale. Masajul
medical produce un efect de capilarizare la nivelul tegumentului (63) cu activarea circulaţiei locale, cu
exacerbarea schimburilor nutritive şi de oxigen, cu ameliorarea troficităţii tisulare locale. Acest efect
terapeutic este consecinţa unei acţiuni mecanice directe asupra microcirculaţiei, prin întinderea pereţilor
vasculari cu creşterea diametrului şi funcţiei vasculare (12), cu creşterea permeabilităţii interstiţiple şi
tisulare, cu creşterea presiunii fluidelor şi ameliorarea circulaţiei venolimfatice, cu crearea unui gradient
de presiune care favorizează drenajul (16). Fenomenul este accentuat de eliberarea locală de heparină
şi histamină, care creşte fluidizarea sângelui şi prelungeşte vasodilataţia.

Creşte viteza de eliminare a lichidelor de stază şi cataboliţilor (63), creşte întoarcerea venoasă şi
limfatică fără suprasolicitarea cordului, iar la unii pacienţi creşte volumul venos (16, 63, 74). Nu
stânjeneşte circulaţia sanguină la nivel arterial, pereţii arteriali fiind puţin compresibili şi datorită
elasticităţii îşi revin uşor la forma şi dimensiunea iniţială. Efectuarea manoperei active în sensul curgerii
circulaţiei de întoarcere venolimfatică nu produce efecte nocive şi stază venoasă, nu produce leziuni la
nivelul valvelor venoase. Crearea unui gradient de presiune intratisulară crescut favorizează rezorbţia şi
drenajul lichidelor de stază de natură venolimfatică, masajul manual sau mecanic fiind una din cele mai
eficiente metode de eliminare a acestora. De altfel masajul de drenaj venolimfatic constituie o metodă de
tratament de sine stătătoare şi care s-a impus ca o metodă valoroasă de terapie în special în tratamentul
limfedemului, circulaţia limfatică fiind augmentată de circa douăzeci şi cinci de ori (57). în cursul
masajului medical se pot produce pe lângă mobilizarea volumelor sanguine, activarea volumelor
sanguine periferice stagnante şi modificări ale compoziţiei sanguine, respectiv creşterea numărului de
hematii şi leucocite, dar şi a cantităţii de hemoglobina (57). Efectul asupra circulaţiei se prelungeşte
după terminarea şedinţei de masaj. Trubetskay VS. (76) arată că o stimulare limfatică mecanică prin
masaj la locul injecţiei creşte resorbţia substanţelor injectate, circa 40% din substanţă fiind absorbită
spre sânge prin limfă după cinci minute de la injectare, la model experimental pe şobolan.
6.3.6. Efectele masajului medical asupra nervilor periferici şi sistemului nervos central
Masajul medical influenţează atât sistemul nervos de relaţie periferic, cât şi cel central, dar influenţează
şi sistemul nervos vegetativ. Efectul terapeutic va fi în funcţie de tipul de masaj utilizat, precum şi în
funcţie de intensitatea masajului efectuat. în general se acceptă ideea că un masaj medical intens
efectuat va avea un efect stimulant, cu creşterea sensibilităţii şi conductibilităţii nervoase (54). O tehnică
lentă şi superficială, dimpotrivă va avea un efect sedativ, liniştitor.
Masajul medical, prin componenta sa mecanică, reduce sensibilitatea mecanoreceptorilor (12), are un
efect important de analgezie, punându-se în discuţie posibilitatea eliberării de endorfine la nivelul
sistemului nervos central şi induce o stare de bine prin efect parasimpaticoton. Se acţionează de
asemenea asupra nervilor vasomotori local, cu apariţia unei vasoconstricţii de scurtă durată, urmată apoi
de vasodilataţie activă, mai ales după tehnici puternice şi profunde (54) prin reflex de axon (63). Se
induce apariţia unor
reflexe de tip segmentar şi suprasegmentar cu influenţă reflexă la nivelul organelor interne şi la nivelul
sistemului nervos central. Prin reflex de tip suprasegmentar se explică, datorită transmisiei
corticale şi subcorticale, apariţia efectului sedativ-relaxant sau chiar de tip hipnotic (57).

6.3.7. Efectele masajului medical asupra organelor profunde

Masajul medical acţionează asupra organelor interne atât prin acţiune mecanică directă, cât şi prin
acţiune indirectă, de tip reflex. Astfel, prin aplicarea masajului medical la nivelul peretelui abdominal se
stimulează în special motilitatea tractului digestiv, se combate staza, dar se influenţează şi nivelul
secreţiilor digestive. Se îmbunătăţeşte astfel tranzitul digestiv şi digestia. Doering TJ. et al.(21) au arătat
că masajul manual vibrator sau efectuat cu ajutorul unei instalaţii electrice (electrovibrator), în care mâna
tehnicianului are o activitate de tremurare de 8-l1 cicluri pe secundă, influenţează benefic funcţia
pulmonară şi perfuzia, cu creşterea saturaţiei în oxigen şi reducerea nevoii de ventilaţie pulmonară
asistată, la bolnavii postoperatori ce au nevoie de ventilaţie pulmonară, în secţii de terapie intensivă. Un
efect important asupra organelor interne se descrie ca efect de tip reflex prin stimularea zonelor
reflexogene, cu îmbunătăţirea funcţiei organelor interne corespunzătoare zonelor reflexogene. Se
modifică activitatea secretorie şi excretorie la nivelul tubului gastrointestinal, la nivel hepatic, la nivel
renal.
CAPITOLUL 7. TEHNICA (PROCEDEELE, MANOPERELE)
MASAJULUI MEDICAL CLASIC

Deşi reprezintă una dintre cele mai vechi modalităţi de tratament, probabil că nu există încă şi acum alt
domeniu al medicinii manuale în care să fie mai multe confuzii de terminologie ca în masaj (16). Acest
aspect are o cauză obiectivă care încă se perpetuează şi la ora actuală. In primul rând este vorba de
faptul că masajul a fost folosit din cele mai vechi timpuri în toate tehnicile de tratament la toate popoarele
lumii, ceea ce a dus încă de la început, la o diversitate de tehnici, care deşi nu se deosebesc
fundamental, au fost numite si catalogate diferit din punct de vedere lingvistic dar şi ca importanţă în
terapie. în decursul anilor, au existat preocupări de unificare, de uniformizare şi încadrare a acestora în
diferite clasificări, care să le impună si să ducă la un consens de opinii şi păreri în acest domeniu al
activităţii medicale. Sigur însă, este important pentru noi toţi, ca să se păstreze în aceste procedee tot
cea ce este bun şi valoros din toate tehnicile de masaj ale tuturor popoarelor. Fiecare cultură medicală a
încercat să-şi impună firesc, cea ce a considerat mai important în acest domeniu, ceea ce a dus la
apariţia în decursul anilor a mai multe opinii şi clasificări în domeniu.
Proba timpului a dus la impunerea a două curente importante, respectiv a masajului considerat de
sorginte occidentală şi a masajului de tip oriental.
Masajul de tip occidental, cuprinde termeni şi tehnici asimilate dea lungul timpului de peste tot din
lume, atât de la nivel euroasiatic cât şi de peste ocean, tendinţa inclusiv actuală, fiind de a se orienta
spre tehnici şi termeni ce pot fi asimilaţi şi incluşi în medicina bazată pe dovezi, motiv pentru care nu de
puţine ori, unele tehnici sau efecte ale lor au fost privite cu rezervă sau chiar cu scepticism. DeLisa (16)
afirmă că cei mai mulţi termeni din masajul occidental au fost introduşi de Pare A., citând lucrarea sa:
„Oeuvres Completes" din 1941, dar tendinţa practicienilor, inclusiv în cărţi, este de a folosi variante de
idiosincrazii care obligă pe cei care scriu să fie foarte atenţi ca să nu facă confuzii. Principalele tehnici de
masaj în masajul occidental provin din sistemul suedez, care le împarte după mai multe criterii (16): a)
localizarea apăsării se face de către mişcarea mâinii, prin alunecare de-a lungul tegumentului; b)
comprimarea ţesuturilor moi se face cu mâna sau cu degetele; c) tegumentul şi musculatura sunt
prelucrate prin loviri compresive repetitive cu ajutorul mâinilor; d) efectele apar pe interfaţa dintre ţesuturi
şi piele. După DeLisa (16), trei tehnici şi-au păstrat denumirea după termenii franţuzeşti clasici:
ejfleurage (efleuraj), petrissage (frământat), tapotement (tapotament), alături de care, un al patrulea este
masajul prin fricţiune profundă.
Masajul de tip oriental, cuprinde termeni şi tehnici de masaj care sunt rezultatul unei evoluţii de
secole şi care are elemente specifice culturii şi ţării unde a fost practicată. Din păcate, fundamentarea lor
ştiinţifică, diagnosticul şi tratamentul nu se bazează întotdeauna pe principiile neurofiziologiei
occidentale, motiv pentru care nu este foarte bine cunoscută şi folosită în practica medicală occidentală,
dar probabil că în medicina vestică sunt încorporate valori din cea estică (16). Multe din tehnicile clasice
sau variante de tehnici de masaj occidental, se bazează sau folosesc tehnici sau elemente de tehnici
orientale, mai ales în masajul visceral.
Cele mai cunoscute şi folosite tehnici de masaj oriental sunt: presopunctura, reflexoterapia şi
auriculoterapia.
Pornind de la cele prezentate mai sus, în masajul medical clasic (occidental), voi prezenta în
continuare cele mai folosite tehnici, atât pe cele care sunt folosite aproape obligator, denumite ca
procedee principale de masaj, cât şi pe cele mai puţin folosite, denumite ca procedee secundare de
masaj. Ele sunt procedee variate, de cele mai multe ori derivate din procedeele principale. De aceea
aceste procedee nu vor fi incluse în toate cărţile de masaj, fiind tratate ca variante de tehnică în cadrul
procedeelor clasice, de toawlumea acceptate.
7.1. Procedee principale de masaj
în literatura română de specialitate s-a încetăţenit terminologia cu împărţirea în procedee principale sau
fundamentale de masaj şi procedee secundare sau complementare de masaj. Drept procedee principale
de masaj sunt socotite acele procedee sau manopere de masaj, care se consideră a fi obligatorii a fi
folosite în cadrul masajului indiferent de tipul de masaj care se practică, neputând fi înlocuite de alte
tehnici. Ele se pot folosi fie ca tehnică propriu zisă, ca variante de tehnică ori prin combinare cu alte
tehnici de masaj.
Procedeele principale de masaj cuprind: efluerajul (netezirea), fricţiunea, frământatul (petrisajul),
tapotamentul (baterea), vibraţiile. Cele mai multe din aceste tehnici sunt recunoscute pe plan
internaţional şi descrise ca proceduri de bază ale masajului medical vestic (12, 16, 46, 74). Provenienţa
terminologiei este franţuzească la cei mai mulţi termeni, iar numele tehnicii sugerează mişcarea care se
face la nivelul tegumentului.
7.1.1. Efleurajul (netezirea)
Efleurajul (netezirea), reprezintă sinonimul din limba română a termenilor englezeşti gliding sau stroking,
alunecare respectiv mângâiere, atingere(46). Ea reprezintă cea mai uşoară şi simplă tehnică de masaj,
de regulă, cu efleuraj se începe şi se încheie orice tip de masaj, şi, de asemenea se interpune între toate
celelalte tehnici de masaj.
Efleurajul este definit ca o manoperă ce constă din (38) neteziri şi alunecări uşoare şi ritmice
aplicate cu mâinile la nivelul tegumentului, mai mult sau mai puţin intense, mişcări care seamănă cu
mângâierea, efectuate pe suprafeţe mai mari sau mai mici, cu un sens bine determinat şi ritm variabil în
funcţie de necesităţi. Sidney Licht (46) defineşte efleurajul ca o mângâiere uşoară şi ritmică în care
mâinile terapeutului menţin un contact uşor cu tegumentul pacientului. Ca şi tehnică (38,54), clasic
efleurajul se execută cu faţa palmară a mâinilor, cu degetele apropiate sau îndepărtate, în funcţie de
dimensiunea zonei de tratat. Şi alte părţi ale mâinii se pot folosi pentru efleuraj (16), respectiv faţa
dorsală a mâinii, faţa palmară a degetelor sau numai a falangelor distale, faţa palmară a articulaţiei
radiocarpiene, articulaţiile interfalangiene sau metacarpofalangiene flectate, marginea cubitală a mâinii,
pumnul închis etc, artificii de tehnică care se aplică în funcţie de zona de tratat, întinderea sa, starea
ţesuturilor de tratat, presiunea pe care dorim să o aplicăm. Este de precizat faptul că, manopera activă şi
cu presiune mai mare se va face întotdeauna în sensul curgerii circulaţiei de întoarcere venolimfatice
(dinspre distal înspre proximal, pentru a nu produce stază). Revenirea mâinii spre poziţia iniţială se va
face întotdeauna fără a desprinde mâna de tegument, cu presiune mult mai mică faţă de timpul
precedent. Forţa de apăsare a mâinii la manopera activă nu trebuie să fie cu mult mai mare ca
presiunea circulaţiei de tip arterial, respectiv să nu producă ischemie, motiv pentru care tehnica se va
aplica întreruptă intermitent, sacadat. Forţa de apăsare poate să fie uniformă pe durata manoperei active
(mai ales pe suprafeţe mici de tratat), sau neuniformă, variabilă, pe suprafeţe mai mari şi mai lungi de
tratat. în această situaţie, forţa de apăsare este mică la început, creşte spre mijlocul distantei, şi, scade
spre sfârşitul distantei de tratat.
Efleurajul se poate efectua cu o mână, pe suprafeţe mici, sau, cu ambele mâini pe suprafeţe mai mari.
Dacă suprafaţa de tratat este plană şi întinsă, mâinile vor fi cu degetele îndepărtate, pentru a cuprinde o
zonă cât mai mare de tegument, mai ales atunci când dorim să facem un masaj de pregătire, de
întreţinere sau, în caz de suferinţă uşoară, difuză.
în situaţia când avem o patologie locală mai exprimată (dureri locoregionale pronunţate,
contractură musculară, redoare locală etc), se impune o abordare terapeutică mai atentă, cu efectuarea
efleurajului pe zona respectivă pe porţiuni mai mici, eventual pe punctele dureroase, în funcţie de starea
ţesuturilor de tratat, tehnica fiind efectuată cu durată mai lungă, cu palma cu degetele strânse sau, chiar
cu degetele doar, urmărind atent reacţia ce se produce şi revenind la tehnici superficiale, pe suprafeţe
mici şi uşoare în caz de reacţie negativă. Alegerea uneia sau altei variante se va face după experienţa
tehnicianului şi, ţinând cont întotdeauna de indicaţia dată de către medic privind scopul terapeutic
necesar de obţinut şi bineînţeles de reacţia şi toleranţa pacientului.
Pe suprafeţe plane mâinile se aşează una lângă cealaltă, tehnica putând fi efectuată simultan, cu
ambele mâini sau alternativ, o dată cu o mână, apoi cu cealaltă (o mână urcă, cu manopera activă,
cealaltă coboară).
La nivelul membrelor mâinile se aşează în cerc (la acelaşi nivel pe segmentele voluminoase -
exemplu coapse, sau la nivele diferite - una mai sus, una mai jos în cazul segmentelor mai subţiri -
exemplu antebraţ), manopera fiind făcută la fel simultan sau alternativ.
în cazul unor segmente anatomice foarte subţiri (antebraţul unui copil, regiunea tenară sau
hipotenară a mâinii, partea anterioară a plantei etc.) efleurajul se va face doar cu degetele, formaţiunea
anatomică respectivă fiind cuprinsă între police şi celelalte degete.
Forţa de apăsare cu care se va face efleurajul variază în funcţie de ceea ce dorim să obţinem în
urma tratamentului aplicat. Astfel, pentru un efect strict superficial, la nivelul tegumentului, forţa de
apăsare va fi mică, alunecarea fiind uşoară, lină, manopera putând fi făcută cu faţa palmară a mâinilor
sau numai cu faţa palmară a degetelor. Această manoperă se poate face foarte uşor, doar cu vârful
degetelor, atunci când dorim doar o stimulare a receptorilor senzitivi tegumentari, mai ales ca manoperă
de pregătire pentru alte tehnici de masaj. Pe lângă stimularea receptorilor tegumentari se va influenţa
benefic circulaţia sanguină tegumentară, vasodilataţia fiind de intensitate mică.
Forţa de apăsare va fi medie, atunci când dorim un efect terapeutic la nivelul ţesutului celular
subcutanat, a musculaturii superficiale. Mâna va apăsa mai puternic sau, la pacienţii cu ţesut celular
subcutanat mai bogat reprezentat, se preferă aşezarea mână peste mână, pentru a creşte forţa de
apăsare. Tehnica stimulează circulaţia de întoarcere venoasă şi limfatică, stimulează circulaţia
arteriolară şi capilară la nivelul ţesutului celular subcutanat şi musculaturii superficiale.
Forţa de apăsare va fi mare, pentru a acţiona la nivelul circulaţiei profunde, musculare,
periarticulare, situaţie în care se practică efluerajul cu marginea cubitală a mâinilor, cu faţa anterioară a
articulaţiei radiocarpiene, cu articulaţiile metacarpofalangiene ori interfalangiene proximale, degetele
fiind închise în palmă, cu faţa dorsală a mâinii, degetele la 90 grade faţă de metacarpiene, chiar cu
pumnul închis sau antebraţul pe toată lungimea sa.
Avea un rezultat benefic este ca zona să fie complect relaxată, nedureroasă, masele musculare să
fie voluminoase. Manopera este mai puternică, cu întinderea ţesuturilor si a fibrelor musculare, motiv
pentru care manopera activă se va efectua pe direcţia fibrelor musculare, ţinând cont şi de sensul
circulaţiei de întoarcere din zona respectivă. Se vor evita de asemenea zonele cu sensibilitate anatomică
sau cu situaţie anatomică superficială (coloana vertebrală, torace anterior, zone reflexogene). Oricum
forţa de apăsare nu va fi strict uniformă pe toată durata efectuării manoperei, ci va varia în funcţie de
tipul de ţesut, forţa de apăsare adaptându-se după forma regiunii şi tipul de ţesut tratat.
Sensul manoperei active, va tine cont întotdeauna de sensul de întoarcere spre inimă a
circulaţiei venolimfatice. Manopera activă, cu apăsare mai mare se va face întotdeauna dinspre
 extremităţi înspre inimă, atât la nivelul membrelor superioare şi inferioare (înspre rădăcina
membrelor), cât şi la nivelul extremităţii cefalice (din distal înspre umeri şi omoplaţi). Excepţie de la
această regulă se face numai la nivelul toracelui sau abdomenului, când sensul manoperei active va
urma direcţia unor fibre musculare ori a unor formaţiuni anatomice (spaţii intercostale), sau, direcţia
undei peristaltice la nivelul colonului. Foarte rar, dispoziţia anatomică particulară a unor muşchi ori
alte structuri anatomice, poate schimba această regulă.
Direcţia manoperei active, variază. în funcţie de zona de tratat, adaptându-se conformaţiei
anatomice. Astfel la nivelul membrelor, direcţia de deplasare a manoperei active va fi dea lungul
membrelor voluminoase (longitudinală), transversală la nivelul segmentelor de membru mai puţin
voluminoase (antebraţ, braţ, degete etc), circular pe zone mici cu miogeloză, în zigzag sau şerpuit la
nivelul coloanei vertebrale şi spatelui (54).
Viteza de execuţie nu trebuie să fie foarte mare, să depăşească cu puţin viteza curgerii circulaţiei
venoase, orientarea practică fiind că, în timpul masajului tegumentul trebuie să-şi păstreze coloraţia
normală, eventual să se îmbunătăţească coloraţia tegumentară. Durata manoperei active este astfel de
circa 2-4 secunde.
Suprafaţa $i întinderea zonei de tratat, variază şi determină tipul de efleuraj efectuat, el putând fi
efectuat local (un deget, un muşchi, o articulaţie), segmentar (mână, antebraţ, braţ, gambă, coapsă),
regional (abdomen, torace, spate etc). De principiu, se reţine că, cu cât o mişcare se va face pe o zonă
mai întinsă de tegument, cu atât mai mult va pierde din viteză şi presiune, şi, cu cât se execută pe o
zonă mai mică manopera este mai intensă, mai rapidă, mai scurtă. Manopera este foarte scurtă şi foarte
intensă pe suprafeţe foarte mici, când abordăm formaţiuni fibronodulare (38), sau cicatrice ori retracţii
tisulare, în scop de liză a acestor formaţiuni.
Forme particulare de efleuraj se utilizează pe diverse regiuni după întinderea sa şi constituţia anatomică
(54). Aceste forme particulare de efleuraj sunt variante de tehnică care nu sunt obligatorii de aplicat, ele
ţin de experienţa tehnicianului respectiv dar pot creşte eficienţa masajului şi îmbunătăţii rezultatului
terapeutic, facilitând obţinerea sa. Se descriu mai multe tipuri de efleuraj (netezire): netezirea uşoară,
netezirea în evantai, netezirea în evantai cu alternarea mâinilor, netezirea în evantai cu policele şi cu
alternanţa policelui, netezirea circulară, netezirea laterală, netezirea încrucişată, netezirea în forma literei
8, precum şi netezirea profundă, cu antebraţul, cu falangele, cu degetele (greblat), sau netezirea în V
între police deschis şi celelalte degete. Dintre toate acestea ne oprim asupra netezirii în evantai, care cel
mai frecvent se face la nivelul spatelui şi la nivelul abdomenului.
Ca şi tehnică cele două forme de efleuraj sunt similare. Pentru spate (54), se porneşte cu ambele mâini
de la nivelul regiunii lombare, paralel cu coloana vertebrală, degetele orientate în sus. mâinile alunecă în
sus, apăsând puternic tegumentul, până în regiunea superioară a spatelui, unde forţa de apăsare scade
mult, degetele se deschid în evantai şi alunecă spre părţile laterale ale toracelui, continuă să alunece în
jos cu presiune mică, până în regiunea lombară, de unde se reia mişcarea.
Efectele terapeutice sunt greu de separat de a celorlalte manopere de masaj. Oricum, în practica
curentă efleurajul nu se aplică singular, iar efectele terapeutice obţinute sunt rezultatul aplicării
combinate a mai multe manopere de masaj. Se poate intui că prin particularitate de tehnică efleurajul
poate induce o serie de efecte terapeutice care vor putea fi amplificate de celelalte manopere de masaj
aplicate. Hiperemia reprezintă unul dintre cele mai importante efecte terapeutice ale efleurajului, ea
realizându-se atât prin acţiune directă asupra vaselor sanguine şi limfatice, cât şi prin acţiune reflexă
asupra terminaţiilor nervoase periferice de la nivel vascular. Efectul este accentuat de eliberarea pe cale
reflexă a unor substanţe vasodilatatoare (histamină, acetilcolină, . serotonină), care prelungesc efectul
vasodilatator şi după terminarea şedinţei de masaj. Vasodilataţia şi ameliorarea circulaţiei este atât la
nivelul circulaţiei arteriovenoase cât şi la nivelul circulaţiei limfatice. Efectuarea intensă a procedurii va
duce la vasodilataţie profundă la nivelul ţesutului celular subcutanat şi a maselor musculare.
Ameliorarea troficităţii tegumentare şi musculare este o consecinţă directă a hiperemiei care se va însoţi
şi de ameliorarea schimburilor nutritive la nivel tisular realizată pe baza aportului mai mare de sânge,
substanţe nutritive şi de oxigen, cu o epurare eficientă de rezidii metabolice sau ca urmare a unor
procese patologice.
Creşte absorbţia unor substanţe la nivel tegumentar, inclusiv a unor substanţe medicamentoase,
facilitând efectele terapeutice benefice ale acestora.
Produce analgezie şi reduce procesele inflamatorii tegumentare, prin creşterea pragului de percepţie a
durerii. Se discută de asemenea eliberarea posibilă de endorfine care accentuează analgezia.
Amelirarea troficităţii şi eliminarea eficientă a pr od uşilor flogogeni este în măsură să reducă intensitatea
proceselor inflamatorii locale.
Reduce contractura musculară prin reducerea durerii
Produce asuplizarea teg., subtegumentară şi musculară, prin întindere în limita elasticităţii tisulare.
Reduce sensibilitatea tegumentară şi induce relaxare psihică, motiv pentru care este cea mai bună
metodă de pregătire tisulară pentru celelalte metode de masaj. Cel mai bun efect terapeutic în acest
sens se va obţine prin aplicarea efleurajului la nivelul zonei dorsolombare, zonă care din punct de
vedere metameric generează un bun efect reflex, cu apariţia vagotoniei şi o bună sedare a pacientului.
Efectul tonic asupra psihicului pacientului se va obţine prin aplicarea unor alunecări vii, energice, cu
efect excitant asupra terminaţiilor nervoase şi tonic stimulant asupra întregului organism.
Este util în masajul sportiv, permiţând o bună pregătire şi încălzirea corespunzătoare a sportivului înainte
de efortul sportiv, dar permite şi o refacere mai rapidă şi mai uşoară după eforturi sportive mari cu
combaterea oboselii musculare.
7.1.2. Fricţiunea
Fricţiunea (friction or deep friction massage (16)), este cea de a doua importantă tehnică principală de
masaj şi este reprezentată de presiuni cu intensitate variabilă efectuate rotativ, longitudinal sau eliptic,
cu degetele, la nivelul tegumentului şi musculaturii pacientului (16). Este o tehnică de masaj care are ca
principale ţinte terapeutice zone mici ale ţesutului celular subcutanat, ţesuturi cicatriceale şi
aderenţiale(12). Dacă efleurajul este o tehnică ce se adresează în special tegumentului şi ţesutului
celular subcutanat, fricţiunea este cu o adresă mai profundă, în special pentru ţesuturile dermice şi
subdermice, fascii, tendoane, burse seroase, musculatură etc.
Astfel, fricţiunea este definită ca o tehnică care constă în (38) apăsarea tegumentului şi ţesutului
celular subcutanat pe ţesuturile profunde sau pe un plan dur osos, precum şi deplasarea lor circulară
sau liniară, atât cât permite elasticitatea tisulară.
Ca şi tehnică, degetele se mişcă cu o presiune constantă prin mişcări circulare mici şi, după mai
multe cicluri de apăsare, care nu depăşesc un minut, aplicaţia se mută?p\tr-o zonă vecină (16). După un
timp de repaus se poate reveni la zona iniţială de tratament. Tehnica nu este nici mângâierea din
efleuraj, dar nici compresiunea cu degetele din petrisaj (frământat) (16), fricţiunea fiind socotită ca o
tehnică de masaj puternică, care dacă este folosită cu forţă poate să producă leziuni tisulare (12). De
aceia tehnica nu se va folosi niciodată în fazele acute sau imediat post acute. Pe suprafeţe mici,
fricţiunile se fac cu vârfurile degetelor, cu faţa palmară a degetelor pe suprafeţe ceva mai mari, cu palma
pe suprafeţe mari, sau cu cotul ori regiunea anterioară a articulaţiei radiocarpiene când dorim o apăsare
puternică a zonei respective. Pe regiuni mici fricţiunea se va efectua cu o singură mână, pe regiuni mai
mari, cu ambele mâini, simultan sau alternativ. Unghiul de înclinaţie a degetelor variază după
profunzimea la care dorim să acţionăm. Cu cât unghiul este mai mic (30 grade), adâncimea la care se va
ajunge este mai mică. Creşterea sa la 70-80 grade creşte profunzimea de acţiune, cea mai mare
adâncime fiind realizată la un unghi de 90 grade. Forţa de apăsare variază de asemenea.
Pe zone tisulare tegumentare cu sensibilitate mai mare sau zone cu durere mai mare, forţa
de apăsare va fi mult mai mică, recomandarea fiind ca întotdeauna să ţinem cont de toleranţa la
durere a pacientului. Este importantă deplasarea ţesuturilor unul faţă de celălalt, particular
interfaţa dintre două tipuri diferite de ţesuturi (16) ( exemplu interfaţa derm-fascie, fascie-muşchi,
muşchi-os, cicatrice tisulară-os). Mişcările sunt circulare sau eliptice, dar pe zone cu puţin ţesut
moale, se vor practica, mai ales în jurul articulaţiilor sau de-a lungul tendoanelor şi ligamentelor,
fricţiuni liniare scurte, cu mişcări de „du-te vino" (38). în zone cu ţesut moale bogat reprezentat,
fricţiunea se va face şi prin comprimarea ţesuturilor între degetul mare şi celelalte degete. Pe
suprafeţe mari (spate etc.), fricţiunile se pot face cu faţa palmară a mâinii, cu degetele deschise,
în ritm viu, ondulant sau în zigzag. Dacă dorim o acţiune mai puternică, se poate aşeza mână
peste mână, se poate efectua cu regiunea anterioară radiocarpiană, cu cotul, sau chiar cu
ajutorul unei baghete din lemn în cazuri mai rare. Tehnica uzează deplasarea din aproape în
aproape, durata manoperei active circa un minut, urmată de deplasarea în regiunea imediat
învecinată, cu revenire la nevoie în zona masată iniţial, pentru prevenirea iritării tisulare. în
tehnicile neuromusculare, ca de exemplu în stimularea organelor Golgi de la nivelul inserţiilor
tendinoase, tehnică descrisă de Dr. James Cyriax, durata fricţionării este de până la 15 minute,
mulţi dintre pacienţi şi terapeuţi considerînd-o însă excesivă. Modalităţi particulare de fricţionare
le constituie fricţionarea circulară după tehnica „dilacerant în stea", utilizată în masajul de tip
periostal Vogler şi fricţionarea „circulară în cleşte", la nivelul aderenţelor, cicatricelor vicioase şi
cheloidelor (54). La sfârşitul fricţionării, se recomandă întinderi funcţionale, mobilizări în unghiuri
funcţionale pasive, în special după fricţionări longitudinale superficiale sau profunde (12).
Efectele terapeutice ale fricţiunilor sunt consecinţa acţiunii mecanice a manoperei, dar şi consecinţa
efectelor reflexe ale sale..
Elasticizarea şi asuplizarea ţesuturilor cicatriceale şi a fibrozărilor tisulare constituie unul dintre cele mai
importante efecte terapeutice ale fricţiunilor, efect care nu poate fi conceput fără această tehnică de
tratament. Fricţiunea este în măsură să producă o fragmentare a structurilor aderente, o desfacere şi
separare a fibrelor interesate în acest proces, dar şi o realiniere a acestor structuri fibrilare (12). Efectul
este favorizat de efectuarea tehnicii transversal fibrelor, longitudinal fibrelor, ori după tehnica aleatorie, în
toate direcţiile (16). Reduce astfel riscul apariţiei redorilor articulare, musculoligamentare, cicatriciale,
precum şi retracţiile tisulare.
Stimulează procesele de vindecare şi favorizează regenerarea unui ţesut cicatricea! funcţional, prin
întinderile tisulare efectuate, prin o mai bună nutriţie şi troficizare tisulară. Accelerează procesele de
vindecare tisulară şi creşte calitatea ţesutului regenerat.
Ameliorează şi stimulează circulaţia locală tisulară, cu apariţia vasodilataţiei tegumentare dar şi la nivelul
structurilor profunde intratisulare sau periarticulare, hiperemie tegumentară cu creşterea temperaturii
locale, ameliorarea schimburilor nutritive tisulare. Se favorizează astfel resorbţia produselor metabolice
sau inflamatorii flogogene locale cu reducerea inflamaţiilor locale, se favorizează resorbţia exudatelor
serbase sau hemoragice, combate staza intratisulară, reduce edemele posttraumatice,
procese care vor accelera vindecarea tisulară. Produce analgezie şi induce relaxare musculară, mai ale
când sunt efectuate lent, uşor şi progresiv, în funcţie de toleranţa la durere a pacientului, cu
ameliorarea con tr ac tili taţii musculare şi creşterea randamentului funcţional muscular în zona
afectată. Tehnica se dovedeşte astfel utilă şi în traumatologia sportivă, în tratamentul sechelelor
după entorse, luxaţii, contuzii, hematoame posttraumatice, sufuziuni, întinderi
musculoligamentare. Reduce sensibilitatea locală, scade încordarea psihică generală, are o acţiune
calmantă, liniştitoare atunci când manopera este efectuată lent, fiind utilă atât pacienţilor cât şi
sportivilor, înainte sau după încheierea unei probe sportive. Reducerea sensibilităţii locale va fi
urmată de o toleranţă mai bună
la durere, de o sedare a sistemului nervos central şi periferic. Efect excitant şi tonic asupra sistemului
nervos central şi periferic, când manopera se va efectua energic, în ritm viu, alert, cu forţă de
apăsare mare. Efectul stimulant creşte randamentul recuperator, creşte performanţele fizice şi
psihice ale pacientului sănătos sau bolnav, inclusiv al sportivilor, înaintea probelor sportive.
Creşte absorbţia şi vehicularea în circulaţia profundă a unor produse medicamentoase, motiv pentru
care se poate asocia în aplicarea fricţiunii a unor produse medicamentoase care vor ajunge mai uşor la
nivelul structurilor modificate patologic şi astfel favoriza acţiunea lor profundă.
7.1.3. Frământatul (petrisajul)
Frământatul (petrissage or kneading massage), reprezintă cea de-a treia manoperă fundamentală de
masaj, recunoscută şi descrisă în masajul vestic. Descrisă de către DeLisa ca petrissage sau kniding
massage, tehnica este descrisă de unii autori medicali ca şi tehnică unică, dar alţii descriu petrisajul
diferit de frământat, în funcţie de direcţia compresiunii precum şi de forţa mişcării (16).
Ca şi definiţie, frământatul este reprezentat de mişcări de prindere a tegumentului, ţesutului celular
subcutanat şi musculaturii pacientului/între police şi celelalte degete, sau între degetele terapeutului şi
baza degetelor, şi de ridicare a lor sub forma unei cute, atât cât permite elasticitatea naturală tisulară,
urmată de stoarcerea ţesuturilor prin comprimare între degete şi palmă, sau, între degete şi un plan
profund, efectuate cu o mână sau mai frecvent cu ambele mâini ale terapeutului.
Prelucrarea ţesuturilor se face cu blândeţe, cu mobilizarea mâinilor prin mişcări circulare, perpendiculare
pe direcţia de compresiune (16), mişcări ondulatorii, ritmice.
Tehnica frământatului diferă în funcţie de faptul că este efectuată cu o mână sau cu două mâini,
diferă de asemenea după regiunea de tratat. Frământatul este de altfel o metodă puternică de masaj
care se pretează regiunilor cu masă musculară şi ţesut celular subcutanat bine reprezentat. Ţesuturile
sunt rulate împotriva unui suport, stoarse şi adunate prin mişcări ondulatorii, într-o mişcare de
frământate alternând strângerea cu reducerea presiunii ttetilare. După eliberare, ţesăturile revin datorită
elasticităţii proprii la forma iniţială. Fiecare mână se deschide în totalitate pentru a apuca porţiunea
musculară, apoi o stoarce şi o ridică în stis, iar dacă o mână eliberează porţiunea sa comprimată,
cealaltă apucă porţiunea adiacentă ei, şi o frământă asemănător frămâhtatului aluatului (12). Se impune
menţinerea unui ritm ferm al celor două mâini pe durata tratamentului foi funcţie de regiune, frământatul
se practică diferit, după forma regiunii, după volumul de masă musculară, după direcţia fibrelor
musculare, după sensul circulaţiei venolimfatice. Astfel (38), pe regiuni plane şi întinse (spate sau piept),
frământarea constă din prinderea şi ridicarea între degete şi mână a unei cute de testat, care este apoi
stoarsă prin fîhpingerea mâinii înainte spre degete şi, comprimarea cutei, cu partea musculoasă a
palmei precum $ apăsarea ei pe planul dur profund. Ambele mâini se folosesc concomitent, deplasarea
lot putând fi ui acelaşi sens sau, în sens opus, în lungul sau de^a latul regiunii. Există şi alte modalităţi
de frământat la niivelul spatelui (57). Se pot folosi mişcări circulare cu ambele mâini, asemănător unui
vârtej, tehnică cunosculă drept „măngăluire", sau ca o cută care este plitttbată la nivelul spatelui sub
formă de „Val" sau „şerpuit", ori tehnica tip „rindea" cu mişcări asemănătoare cu cele pe care le face
tâmplarul. La nl abdomenului se poate aplica o tehnică în cută sau în val, cu mişcări pe care le fac
femeile la spălatul şi storsul rufelor.
La nivelul membrelor, frământatul se face cu o mână sau cu ambele mâini (38), aplicate în cerc sau
brăţară, la acelaşi nivel pe zone voluminoase (ex. coapsă), sau etajat, una deasupra celeilalte (gambă,
antebraţ, braţ). Muşchii sunt prinşi şi comprimaţi între degete şi palmă, apoi apăsaţi pe plă-ftul dur
subiacent, de sprijin. Tehnica se execută de regulă de-a lungul muşchiului, dinspre distal spre proximal.
Există terapeuţi care preferă la nivelul membrelor tehnica dinspre proximal înspre distal, totuşi se
recomandă ca apăsarea să urmeze sensul curgerii circulaţiei venoase.
Prin folosirea numai a degetelor sau porţiuni mici ale mâinilor, tehnica se poate adapta multor
regiuni ale corpului, ca de exemplu la nivelul umărului sau individual pentru fiecare muşchi în parte, chiar
muşchi mici sau zone tisulare restrânse.
Efectele terapeutice ale frământatului sunt consecinţa acţiunii factorilor mecanici, dar şi a acţiunii
neuroreflexe, mai ales asupra circulaţiei (16). Acţiunea sa este în special la nivelul ţesutului celular
subcutanat şi a maselor musculare.
Mobilizarea fluidelor şi a lichidelor de stază constituie unul din importantele efecte terapeutice a
frământatului şi se realizează pe baza stimulării circulaţiei, prin vasodilataţie arteriolară şi capilară
precum şi prin activarea circulaţiei limfatice. Procesul este secundar compresiunilor şi stoarcerii
musculaturii, a vaselor sanguine şi limfatice, cea ce produce o activare circulatorie şi o hiperemie
considerabilă.
Produce elasticizare şi înmuiere tisulară (12) prin liza aderenţelor, asuplizare tisulară, cu
ameliorarea posibilităţii de mobilizare a fibrelor musculare. Efectul este benefic atât pe structurile
musculare normale cât şi pe structurile cicatriceale. Prin acţiune mecanică directă, mobilizarea
ţesuturilor, ridicarea lor din planul anatomic normal, prelucrarea lor, asuplizează şi redă elasticitatea
tisulară.
Ameliorează troficitatea tisulară şi musculară, combate atrofia musculară, creşte tonusul,
elasticitatea şi contractilitatea musculară (46). Procesul este favorizat de hiperemias profundă, care duce
la îmbunătăţirea schimburilor nutritive tisulare, creşte aportul de substanţe nutritive şi de oxigen,
favorizează eliminarea substanţelor rezultate din metabolismul propriu sau produşi musculari din
procese iritative, inflamatorii, ceea ce duce la o mai bună pregătire musdiîară pentru o nouă contracţie,
pentru susţinerea efortului muscular în continuare. Refacerea biochimiei musculare este în măsură să
ducă la ameliorarea tonusului muscular, proces care este influenţat şi pe cale reflexă, cu îmbunătăţirea
funcţiei contractile musculare, a capacităţii si forţei de contracţie musculară. Creşterea tonusului
muscular şi combaterea atrofiilor musculare sunt favorizate şi de producerea unor contracţii musculare
fibrilare, prin iritaţie mecanică datorită tehnicii, contracţii care se vor propaga fibrilar ca o undă
contractilă, la nivelul întregului muşchi (38). Metoda se dovedeşte deosebit de utilă astfel, în tratamentul
hipotoniilor, atoniilor şi chiar atrofiilor musculare, mai ales în cele produse de imobilizarea prelungită, în
condiţiile păstrării normale a inervaţiei musculare.
Produce un efect stimulant asupra sist. nervos central (54), prin simpaticotonie şi efect excitant
asupra sistemului nervos central. Efectul se obţine prin intensitatea normală, particulară şi proprie a
tehnicii corect efectuate, efect care creşte în intensitate cu accentuarea forţei de apăsare asupra
ţesuturilor. Creşte astfel tonusul psihic şi ameliorează starea generală a pacientului. Simpaticotonia
accentuată poate produce uneori reacţii mai pronunţate sau mai greu suportate de către pacienţi. Sidney
Licht, (46), recomandă astfel ca efectuarea frământatului să fie făcută numai atunci când:
a) atunci când nu există riscul producerii şocului histaminic după terminarea tratamentului (atunci
când nu apare hipotensiune arterială, greţuri, insomnie, miozită dureroasă);
b) există mase musculare suficient de voluminoase (braţe, coapse, gambe, şolduri, perete
abdominal), sau acolo unde ţesutul celular subcutanat şi tegumentul pot fi uşor prinse cu mâinile.
Sunt descrise astfel ca variante de petrisaj modificate ciupiturile (pinching = pincement), rulatul
(roulement = rolling), stoarcerile (wringing), răsucitul (fulling), frământatul cu pumnul (fist kneading),
frământatul cu degetele (digital kneading).
7.1.4. Tapotamentul
Tapotamentul (tapotement or percussion massage), este cea de-a patra tehnică de masaj din masajul
medical vestic, inclusă de către noi în cadrul tehnicilor principale de masaj. Tapotamentul este descris
drept unul dintre cele mai excitante şi intense tehnici de masaj, dar efectuat blând poate fi o metoda
relaxantă şi intens reconfortantă.
Este definit (16) ca loviri (bătăi) ale ţesuturilor moi, cu lovituri repetitive, folosind amândouă mâinile,
cu mişcări ritmice, uşoare şi rapide.
Ele provin (38) din biciuiri ale tegumentului cu ajutorul unor mănunchiuri de crenguţe,
folosite In masajele empirice, străvechi, In cursul băilor de abur. Nu există o rigiditate excesivă
privind frecvenţa, dar uzual se utilizează circa trei lovituri pe secundă (4 citând alţi autori). Cel
mai frecvent aceste lovituri se efectuează cu degetele, cu palmele, cu pumnul.

Ca şi tehnică, tapotamentul este variat, şi se descrie după partea mâinilor care realizează
impactul cu tegumentul. Se descriu mai multe variante la mai mulţi autori, situaţie care poate
duce la confuzii. Amintesc pe scurt câteva dintre acestea descrise de DeLisa (16) şi de Sidney
Licht (46). Astfel după (16), tapotamentul cuprinde: utilizarea părţii dorsale a degetelor medii se
numeşte tocat (hacking), utilizarea suprafeţei palmare a tuturor degetelor plescăit (slapping),
utilizarea regiunii hipotenare se numeşte bătătorire (beating), cu perniţa sau cu vârful degetelor,
se numeşte batere uşoară (tapping), când degetul mare şi indexul produc o ciupire uşoară a
ţesuturilor se numeşte ciupire (pincement).
Prima categorie, percuţia, cuprinde o serie de manopere executate în tempo moderat sau
rapid, de obicei pe suprafeţe mai mari, cu mare supleţe la nivelul articulaţiilor rad iocarpiene şi
mâinilor.
Cea de-a doua categorie, tapotamentul, este reprezentat de lovituri în serii rapide, cu mâinile
orientate cu faţa palmară una către cealaltă, cu degetele şi mâna relaxate, mişcarea fiind făcută
de la nivelul cotului. Partea ulnară a mâinilor şi a ultimelor trei degete lovesc tegumentul rapid şi
alternativ. Cel mai frecvent această manoperă se aplică la nivelul spatelui.
Citîndu-i pe Boni şi Walthard, Sidney Licht le descrie metoda propusă de aceştia,
tapotamentul cu aer comprimat sau în ventuză, efectuat cu degetele şi mâna flectate sub forma unei
cupe.
O formă mai energică efectuată sub această modalitate o constituie o variantă de plescăit, respectiv
clapotajul (clapping = claquement), tehnică aplicată cu vioiciune, dar moderat ca intensitate.
Aplicarea unor lovituri transversale fibrelor musculare, cu partea ulnară a degetelor uşor flectate,
alternativ cu mâinile, poartă numele de tocat (hacking = hachure).
Percuţii uşoare, efectuate cu muchia ulnară a mâinii, degetele uşor flectate sau, flectate la
nouăzeci de grade, se numesc ciocănituri (bateri) (hammering = martelage), când mişcarea este
performată prin izbituri rapide prima dată cu degetul mic, apoi foarte rapide cu succesiunea celorlalte
degete.
Percuţii cu degetele închise uşor în pumn, cu lovituri cu falanga a doua, se numesc bătătoriri
(beating = frappement).
Terminologia şi tehnica diferă astfel de la autor la autor ( vezi definirea termenului de hacking
(tocat) la cei doi autori), plus diferenţele de înţelegere şi încadrare de la autor la autor.
Cea mai comună tehnică de tapotament şi, mai frecvent folosită este tehnica descrisă de Sidney
Licht (46) ca tapotamentul propriu zis, baterea cu partea cubitală de la ambele mâini (54) sau tocatul
(38, 57). în această variantă de tratament, tehnica se execută cu partea cubitală a ambelor mâini, care
vor fi aşezate faţă în faţă, degetele uşor flectate, coatele la nouăzeci grade, uşor îndepărtate de corp.
Tegumentul va fi lovit cu partea cubitală a degetelor (degetele uşor îndepărtate) într-un ritm viu, printr-o
mişcare efectuată numai de la nivelul articulaţiei radiocarpiene, de la o distanţă mică de tegument.
Tehnica se efectuează succesiv cu cele două mâini.
Lovirea tegumentului se poate face cu partea latero palmară a degetelor, cu partea cubitală propriu
zisă (tăişul mâinii), pe zone cu musculatură bogat reprezentată sau cu regiunea latero dorsală a
degetelor (38), în funcţie de zona de tratat, intensitatea efectului terapeutic pe care dorim să îl
producem. Efectuarea mişcărilor de la nivelul cotului sau umărului creşte intensitatea tehnicii
care devine puternic excitantă sau chiar iritantă.
Tocatul tangenţial (38, 54) reprezintă o variantă de tapotament, care se efectuează pe zone cu
sensibilitate tegumentară mai mare, şi care constau din loviri cu alunecare concomitentă a mâinii
la nivelul tegumentului, tehnică particulară care permite tratamentul numai a zonei superficiale a
ţesuturilor, fără o pătrundere în profunzimea lor.
Tocatul tangenţial necesită o supleţe deosebită a mâinii tehnicianului, o experienţă mare. Tehnica
se aplică într-un ritm viu la nivelul abdomenului sau lent, la nivelul capului sau precordial.
Tocatul tangenţial se execută cu faţa palmară a degetelor (57).
Tapotamentul în ventuză sau cu mâna făcută căuş, reprezintă o variantă de tapotament. Este o
tehnică stimulantă, nu foarte excitantă, care combină efectele loviturilor propriu zise cu mâinile
cu cel al comprimară aerului la nivelul palmelor. Se practică mai ales pe regiuni întinse, cu mase
musculare bine reprezentate. Are o subvariantă, în care lovirea tegumentului se face cu partea
ventrală a pumnului, degetele strânse lax în palmă.
Tapotamentul cu degetele, descris ca şi percutat (ciocănit) se execută cu vârful degetelor uşor
îndoite sau la nouăzeci de grade, prin lovituri perpendiculare la nivelul teg.
Mişcarea se face numai din articulaţia radiocarpiană, într-un ritm rapid, mâna foarte suplă şi
elastică. Tehnica este destul de excitantă, motiv pentru care intensitatea este de regulă mică,
durata nu foarte mare.
Tapotamentul cu faţa palmară a degetelor sau palmele constituie o tehnică în care lovirea
tegumentului se face pe regiuni foarte întinse, mai puţin sensibile şi cu mase musculare bine
reprezentate (spate coapse, gambe). Este descrisă de către 2 ca „plescăit" sau „lipăit" şi cuprinde o
tehnică efectuată cu faţa palmară a degetelor ori chiar cu palma, cu mâna moale şi uşoară. Mişcarea se
face de la nivelul coatelor, mâna cade alternativ sau simultan, pasiv, numai din greutate proprie.
Profesorul Ionescu descrie şi varianta „bătătorit", asemănătoare cu cea descrisă mai sus, în care
manopera se face cu palmele şi degetele întinse, foarte apropiate de suprafaţa tegumentului, lovirea
tegumentului fiind făcută cu mişcări scurte şi dese.
Tapotamentul cu pumnu, reprezintă cea mai puternică variantă de tehnică, motiv pentru care se aplică
numai pe zone puţin sensibile şi cu masă musculară foarte bine reprezentată. Se efectuează cu pumnul
închis sau incomplet închis, în funcţie de intensitatea efectului pe care dorim să îl avem.
Tehnica cu pumnul închis este cea mai dură tehnică, motiv pentru care se aplică numai pacienţilor
sănătoşi. Mişcarea se face numai de la nivelul articulaţiei radiocarpiene, rar participă şi antebraţul, mai
ales la nivelul regiunii fesiere.
Efectele terapeutice ale tapotamentului sunt consecinţa acţiunii factorilor mecanici, cei mai importanţi,
dar şi consecinţa acţiunii reflexe a tehnicii. Este una din cele mai dure şi excitante tehnici de masaj,
motiv pentru care unii autori nu o consideră ca fiind o componentă a masajului terapeutic (54), ci mai
degrabă ca o tehnică practicabilă doar în masajul sportiv. Aplicarea tapotamentului se va face
întotdeauna numai după o tehnică de pregătire (efleuraj, vibraţii).
Efectul excitant, stimulant, de creştere a tonusului muscular, de producere de contracţii miofibrilare
locale , reprezintă unul dintre cele mai importante şi rapid obţinute efecte terapeutice. Mecanismul poate
fi şi o creştere a excitabilităţii neuromusculare (57). Acest efect duce la creşterea randamentului
funcţional muscular.
Produce vasodilataţie exprimata, prin acţiune asupra nervilor vasomotori, hiperemie care se însoţeşte de
creşterea temperaturii cutanate local, de ameliorarea importantă a troficităţii tisulare. Ameliorează
circulaţia locoregională, cu o mai bună refacere tisulară. Stimularea funcţiilor nutritive locale se răsfrâng
şi general printr-un efect de echilibrare a raportului simpatic-parasimpatic general.
Reduce excitabilitatea şi sensibilitatea nervilor senzitivi periferici (38), cu reducerea intensităţii durerii,
dacă tehnica este aplicată ritmic, uniform şi prelungit.
Ameliorează starea generală, stim. termoreglarea, efect prin care se dovedeşte benefic în pregătirea
sportivilor pentru activitatea sportivă, foarte util în sporturile de iarnă.
7.1.5. Vibraţiile
Vibraţiile reprezintă o procedură de masaj considerată de către unii ca procedură fundamentală de
masaj, fără o subliniere deosebită de către alţii. DeLisa (16), descrie vibraţiile ca fiind variante de
tapotament, la care mâinile nu se ridică de pe tegument la sfârşitul fiecărui ciclu.
Vibraţiile sunt definite ca (16, 38,46,54): mişcări oscilatorii ritmice, care produc compresiuni şi
decompresiuni ritmice ale tegumentului, efectuate frecvent şi uniform, printr-o foarte rapidă alternanţă
între flexii şi extensii ale cotului şi umărului. Aceste mişcări se transmit tegumentului, printr-un contact
strâns al mâinii sau degetelor tehnicianului cu pielea pacientului. Aceste oscilaţii ritmice realizează
compresiuni şi decompresiuni ritmice ale ţesuturilor subiacente, cu deplasări milimetrice tegumentare şi
subtegumentare la nivelul zonei tratate.
Ca şi tehnică, vibraţiile se execută cu vârful degetelor, cu faţa palmară a degetelor, cu mâna, cu
regiunea radiocarpiană, cu toată palma şi cu degetele întinse, cu pumnul închis sau deschis (38).
Alegerea uneia sau alteia dintre tehnici se va face în funcţie de zona de tratat, de scopul urmărit, de
grosimea masei de ţesut muscular prezentă în zona de tratat. Oscilaţiile astfel obţinute seamănă cu un
tremurat continuu, tehnica fiind relativ greu de efectuat de către tehnician, necesitând şi o pregătire
practică fizică corespunzătoare. Din acelaşi motiv nu se pot efectua nici foarte îndelungat, apărând rapid
oboseala mâinii tehnicianului. Efectul terapeutic cel mai frecvent vizat este cel de sedare a pacientului,
pentru care se fac vibraţii superficiale, dar dacă creştem presiunea la vârful degetelor, obţinem un punct
vibrator (46), cu efect excitant. La o frecvenţă medie şi o presiune crescută vom obţine manopera numită
tremurătură (shaking - secousses), asemănător cu vibraţiile superficiale, dar cu flexii şi extensii puternice
care încep la nivelul cotului şi se transmit de-a lungul antebraţului, articulaţiei radiocarpiene, mână şi
articulaţii intermediare (46).
Unii autori numesc această tehnică care are intensitatea mai mare decât tehnica obişnuită, „trepidaţii",
tehnică ce se poate aplica pe diverse zone ale corpului. Aplicarea se dovedeşte benefică la nivelul
toracelui (38), unde prin combinare cu mişcările respiratorii se dovedeşte utilă în tratamentul unor
afecţiuni respiratorii.
Această tehnică poate produce oboseala rapidă a tehnicianului, suferinţă sau crampe musculare
dureroase, motiv pentru care se acceptă şi s-au construit o serie de dispozitive mecanice de masaj
vibrator, cele mai bune activate electric. Aceste aparate produc oscilaţii mecanice continue, uniforme,
egale, cu ritm constant. Ele se pot construi în aşa fel că se pot adapta la aproape orice regiune a
corpului. Boigey, citat de Sidney Licht (46), recomandă aparate speciale de masaj vibrator de tip Zander.
In practică se poate combina masajul mecanic vibrator cu vibraţiile efectuate manual. Oricum, eficienta
vibraţiilor efectuate manual este de mult mai bună calitate fată de cele efectuate mecanic.
Tehnica aplicată cu vârful degetelor şi crearea unui punct vibrator se poate executa cu un singur
deget sau cu trei degete (arătător, mijlociu, inelar), în punct fix sau cu deplasarea în sens liniar a zonei
de tratament (46,38). Tehnica mai sus amintită poartă numele de „presiune vibratorie" (38) şi permite
abordarea terapeutică a unor zone mai mici sau mai mari ale aparatului locomotor, după necesităţi.
Efecte terapeutice. Se explică prin acţiunea factorului mecanic, care este foarte important la acest
tip de tratament, dar şi prin acţiunea reflexă a lor, prin intermediul sistemului neurovegetativ.
Efectul sedativ asupra sistemului nervos central este unul dintre cele mai benefice şi cunoscute
efecte terapeutice. El se obţine prin efectuarea unui masaj vibrator de suprafaţă, care este facilitat de
utilizarea unor tehnici şi mişcări uşoare, fine, uniforme, prelungite (38), tehnici care vor produce relaxare,
o senzaţie de uşurare, de încălzire generală, de confort, cu reducerea sensibilităţii şi creşterea pragului
de percepţie a senzaţiilor periferice.
Se produce o activare a circulaţiei locoregionale, cu atât mai mare cu cât tehnica va fi efectuată
mai intens. Produce astfel un efect decongestionant general cu efect calmant şi relaxant general.
Produce relaxare musculară pe musculatura contractată antalgic sau hipert-onă prin
suprasolicitare, facilitând astfel performanţa motorie musculară.
Are un efect stimulant, excitant, asupra sistemului nervos central, cu creşterea tonusului psihic, cu
creşterea capacităţii de efort, combaterea oboselii generale şi musculare, cu creşterea performanţelor
fizice şi psihice. Efectul se obţine la tehnică efectuată intens.
Efectele vibraţiilor asupra circulaţiei şi propriocepţiei se pot compara cu cele obţinute prin terapia
cu factori contrastanţi (57).
7.2. Procedee secundare de masaj
Terminologia de procedee secundare de masaj nu este unanim menţionată în scrierile de specialitate din
masajul medical vestic. încadrarea unor procedee ca procedee secundare de masaj se face mai mult din
considerente didactice, care izvorăsc din frecvenţa cu care se utilizează în practica medicală aceste
procedee, sau din faptul că unele dintre acestea provin din cele etichetate drept principale, prin variante
de tehnică. De asemenea se admite de majoritatea practicienilor faptul că, efectele terapeutice în marea
lor parte se pot obţine cu ajutorul procedeelor etichetate drept procedee principale de masaj, procedeele
secundare de masaj fiind acele procedee care prin asocierea lor cu procedeele principale cresc eficienţa
tratamentului sau permit obţinerea mai uşoară a unor efecte terapeutice, altfel greu de obţinut. Oricum,
procedeele etichetate drept secundare în masajul medical clasic, sunt mai puţin frecvent folosite în
masajul uzual, nu sunt întotdeauna obligatorii de utilizat, nu constituie uzual metode de masaj care să
deschidă şedinţa de masaj, nu sunt metode obligatorii şi obişnuite de pregătire pentru masaj. Nu
constituie de asemenea metode unice în terapia prin masaj. De obicei aceste tehnici se asociază sau
intercalează procedeelor etichetate drept procedee principale de masaj şi cresc eficienţa terapeutică a
acestora. Unele dintre ele au totuşi individualitate proprie şi particularităţi de tehnică care nu pot fi
înlocuite de altele. De reţinut de asemenea că toate scrierile de masaj, mai vechi sau mai noi,
menţionează pe lângă procedeele mai sus amintite ca procedee principale, o serie de tehnici de masaj
ca variante sau derivate din cele anterior prezentate. în cadrul procedeelor etichetate drept secundare
de masaj, cele mai frecvent descrise sunt: cernutul şi rulatul, presiunile şi tensiunile, tracţiunile şi
scuturările, precum şi o serie de tehnici de tipul ciupiri, pensări, stoarceri, ridicări musculare.
7.2.1. Cernutul
reprezintă una dintre cele mai folosite tehnici secundare de masaj, cu largă utilitate mai ales în masajul
de întreţinere corporală şi în masajul sportiv. Cernutul se aplică cel mai bine la nivelul membrelor
superioare şi inferioare. Se foloseşte cel mai frecvent după tehnici energice de tratament, ca de exemplu
după frământare intensă sau după tapotament. Poate fi utilizat în scop miorelaxant, în asociere cu
efleuraj sau fricţiuni uşoare.
Cernutul este definit ca o procedură secundară de masaj, care constă din mişcări de împingere laterală
într-o parte şi alta a segmentelor de tratat, succesive, asemănătoare cu cernutul făinii cu o sită, asociate
cu mişcări uşoare de ridicare de jos în sus. Ca şi tehnică, cernutul se execută cu ambele mâini, care
prind de o parte şi de cealaltă segmentul de tratat, în special de zonele cu masă musculară bogat
reprezentată, căreia îi va imprima mişcările laterale într-un ritm viu, alert, insistent. Mâinile se
deplasează din aproape în aproape de-a lungul segmentului de tratat, până la obţinerea efectului dorit.
Efectele terapeutice sunt în special de relaxare importantă a maselor musculare, de ameliorare a
supleţei musculare, efect care este obţinut în special prin acţiune asupra proprioceptorilor musculari şi
tendinoşi, fiind în măsură totodată să combată şi să amelioreze oboseala musculară.
Induce un efect de analgezie, efect produs datorită acţiunii vibraţiilor asupra proprioceptorilor şi în
special mecanoreceptorilor musculari, cu modificarea pragului de percepţie a senzaţiilor dureroase şi a
sensibilităţii la durere. Accentuează efectul vasodilatator şi hiperemiant produs prin celelalte tehnici de
masaj, amelioreză troficitatea tisulară prin acţiune atât pe circulaţia de tip arteriolar cât şi cea de tip
capilar, cu creşterea vitezei de vindecare tisulară. Vibraţiile au un important efect sedativ asupra
sistemului nervos central, calmant şi de diminuare a stresului, printr-un mecanism de simpaticoliză, cu
consecinţă parasimpaticotonie şi efect trofotrop general.
7.2.2, Rulatul
Rulatul (38, 54, 57) are o utilitate în masaj asemănătoare cernutului, motiv pentru care de cele mai multe
ori sunt tratate împreună. De multe ori se asociază şi ca metode de tratament, efectele lor terapeutice
fiind apropiate ca şi conţinut şi eficienţă terapeutică.
Rulatul este definit ca o tehnică secundară de masaj care permite o rulare-rostogolire a
ţesuturilor cu ajutorul degetelor şi palmelor.
Tehnic, rulatul se execut! prin prinderea între palme şi degete a maselor musculare, degetele
fiind întinse, apăsarea ţesuturilor şi rularea lor în toate sensurile şi direcţiile, într-un ritm viu, alert.
Prin rulat se acţionează uniform asupra tuturor ţesuturilor moi din segmentele de tratat
Efectele terapeutice sunt asemănătoare cernutului, motiv pentru care nu o să insistăm mult
asupra lor. Astfel efectuat uşor, rulatul are un efect terapeutic miorclaxant, iar dacă se execută
intens, produce un efect tonizant asupra musculaturii
Creşte elasticitatea şt supleţea tisulară, ameliorează troficitatea tisulară, accentuuizîi
vasodilataţia, produce moderată analgezic. Acţionează de asemenea asupra sistemului nervos
central şi produce un efect de udare, dacă procedura este uşor efectuată sau un efect tonic
asupra sistemului nervos central, dacă procedura se execută intens.
Atât cernutul cât şi rulatul sunt tehnici de tratament care se utilizează frecvent in
tratamentele de relaxare la sportivi, atât înaintea, cât şi după terminarea probelor sportive
7.2.3. Presiunile
reprezintă o tehnici secundară de masaj, care se pot folosi pe zone mai mari sau mai mici, fiind
probabil folosite de foarte mult timp, utilizabile In mai multe categorii de masaj: masaj de tip
periostal, masajul local sau general, masajul de drenaj venohmfatic.
Sunt definite ca apăsări cu palmele, cu degetele, cu articulaţia radiocarpiană, cu cotul, cu o mână
sau cu ambele mâini, cu pumnul etc, la nivelul zonei de tratat, tehnica variind în funcţie de zona de tratat
şi de modificările clinice locale.
Ca şi tehnică, procedeul variază în funcţie de mărimea zonei de tratat, efectul terapeutic dorit,

.
starea locală tisulară, sensibilitatea tisulară locală.
Cele mai uzuale tehnici de utilizare a presiunilor sunt cele efectuate la nivelul spatelui (38), în care
palmele, cu degetele întinse, se aplică de-a lungul coloanei vertebrale, lateral de apofizele spinoase, cu
apăsări la fiecare nivel şi deplasarea mâinilor în sus şi în jos, pe toată zona de tratat.
 Apăsarea se poate face cu o forţă mai mică sau, dacă dorim să creştem forţa de apăsare, se
apleacă corpul peste mâna care apasă. Pentru a avea o senzaţie de destindere plăcută, metoda se
poate combina cu o tehnică vibratorie prin aplicarea unor trepidaţii efectuate cu precauţie, fără schimbări
bruşte de tehnică. Apariţia unor senzaţii neplăcute va duce la oprirea imediată a procedurii.
Există multiple variante de tehnică de efectuare a presiunilor, descrise de unii autori exhaustiv (vezi
10, pag,70-74), tehnici particulare inspirate din diferite metode de tratament prin masaj, pe care însă nu
le voi reproduce aici. Voi prefera descrierea succintă pe tipuri de ţesuturi abordate terapeutic sau pe
tipuri de patologie necesar de tratat, diferenţele de tehnică nefiind semnificative de la una la alta.
Astfel, presiunile periostale (38, 54, 57), sunt forme particulare de presiuni, care se aplică la nivelul
unor structuri periostale, constituind o formă particulară de masaj. Ele constau din presiuni pe zone mai
mult sau mai puţin mari, în general însă zone bine delimitate, chiar punctiforme, pe care se execută
apăsări continue sau discontinue, de intensitate variabilă, alternate cu fricţiuni, efleuraj sau vibraţii locale.
Iniţial se produce o creştere a sensibilităţii locale, chiar exacerbarea durerii, urmată apoi de o reducere a
senaibilităţii până la hipoestezie sau chiar anestezie, vasodilataţie pronunţată, relaxare musculară,
reducerea stării de tensiune generală. Se produce astfel un efect de sedare a sistemului nervos central.
O altă tehnică este presiunea la nivelul nervilor (tehnica Cornelius) (38, 57), care constă din
apăsări continue, progresive, vibrante, care se efectuează pe puncte sensibile, dureroase, la nivelul
emergenţei unor rădăcini nervoase, pe traiectul unor filete nervoase etc, asemănător masajului
transversal profund Cyriax, în care se asociază şi fricţiuni liniare profunde, pentru tratamentul unor
puncte sau zone dureroase. Asemănător tehnicii anterioare, după o perioadă de hiperalgezie, urmează o
perioadă de reducere a intensităţii durerii, chiar de dispariţie a durerii, cu o senzaţie de uşurare, de
relaxare.
Se descrie de asemenea tehnica de presiune pe craniu şi torace (metoda Pecunia) (57), tehnică
aplicabilă doar copiilor mici, cu defecte de creştere, la care metoda aplicată pe lângă alte mijloace de
tratament, poate să amelioreze situaţia clinică a acestor bolnavi.
Există apoi tehnici de presiuni diverse, care se aplică asupra musculaturii tensionate sau ţesutului celular
subcutanat, pe punctele de miogeloză, presiuni la nivelul toracelui, abdomenului a organelor abdominale
etc, tehnici care se folosesc în mod particular In diverse situaţii (54, 57). Se descriu de asemenea
presiunea locală statică, cu favorizarea drenajului limfatic, precum şi presiunile profunde cu alunecare,
pentru ameliorarea circulaţiei de întoarcere, dar şi pentru acţiune la nivelul musculaturii hipotone ori
contractate (aşa numitul decordaj) (59).
Efectele terapeutice se produc atât prin factorul mecanic, cât şi pe cale reflexă.
Un prim efect terapeutic important este acela de analgezie, efect care de regulă apare după o
iniţială scurtă exacerbare a durerii, urmată de hipoalgezie până la anestezie. Mecanismul are o
importantă componentă reflexă. Eficienţa este mai mare pe puncte dureroase decât pe zone dureroase.
Local se produce hiperemie, după o prealabilă ischemie prin apăsarea care se produce. Hiperemia
este mai pronunţată local şi este de durată după încheierea şedinţei de masaj. Compresiunea circulară
profundă, dinamică, efectuată succesiv ameliorează circulaţia limfatică şi poate fi un factor benefic de
ameliorare a întoarcerii venolimfatice.
Are efect antispastic şi decontracturant la nivelul maselor musculare, efect care este secundar
reducerii durerii locoregionale.
Apare concomitent un efect sedativ asupra pacientului, la nivelul sistemului nervos central, cu o
stare de bine pentru pacient. In acest caz tehnica se va efectua lent, uşor, prelungit.
7.2.4. Tracţiunile şi tensiunile
Tracţiunile şi tensiunile (38, 54) reprezintă tehnici secundare de masaj care se execută la sfârşitul
şedinţei de masaj, adesea fiind asociate, motiv pentru care se descriu frecvent împreună. De altfel este
foarte greu de a separa efectele terapeutice ale celor două tehnici de masaj. Au caracteristic comun
faptul că se execută numai pentru articulaţii şi ţesuturile periarticulare.
Sunt definite ca fiind tehnici de tracţionare în ax a segmentului de tratat, cu scopul îndepărtării celor
două capete articulare, precum şi cea de-a doua tehnică care este o tehnică de forţare a capătului
extrem de mişcare a unui segment de tratat, pe direcţia unghiurilor normale de mişcare a articulaţiei
respective.
Ca şi tehnică, cele două metode de tratament se efectuează diferit.
Tracţiunea, se realizează prin mişcări de tragere în axul lung al segmentului de tratat cu scopul
măririi distanţei dintre suprafeţele articulare, alungire care se face în limite fiziologice, cu întinderea
ţesuturilor moi periarticulare. Scade presiunea intraarticulară de moment, se relaxează musculatura
periarticulară, creşte mobilitatea articulară. în acest mod tracţiunile previn şi combat redorile articulare.
Tracţionarea se face cu ambele mâini, cu punct de tragere la nivelul segmentului distal al
membrelor sau, la nivelul coloanei cervicale ori cutiei toracice pentru tracţiuni la nivelul coloanei
vertebrale. Tractionările se fac continuu sau intermitent. Ele se pot face singure sau asociate cu
scuturări care cresc gradul de relaxare tisulară. Tracţiunile din masaj, au inspirat tracţiunile
mecanice care se fac cu ajutorul unor dispozitive mecanice după o tehnică şi metodologie
specială de aplicare.
Tensiunile reprezintă mişcări active sau mai ales pasive, care se realizează la sfârşitul unei
mişcări articulare sau musculare, şi, care întinde excesiv, în limita unei tolerabilităţi, structurile
articulare şi mai ales periarticulare. Ele se realizează cu scopul creşterii amplitudinii de mişcare a
unei articulaţii, pe direcţia pe care se face Întinderea sau a creşterii amplitudinii de mişcare a
unui muşchi ori grupe musculare.
Corect efectuate cele două metode de terapie mai sus prezentate produc o senzaţie de
încălzire plăcută, o senzaţie de reducere a tensiunii locale, de uşurare.
Efectele terapeutice cele mai importante sunt cele de creştere a amplitudinii de mişcare articulare şi
periarticulare, de asuplizare articulară şi musculară.
Previn şi combat redorile şi anchilozele articulare şi redorile de origine musculoligamentarâ. Menţin
mobilitatea normală.
Reduc intensitatea durerilor prin mecanism de decoaptare articulară şi cresc posibilităţile de mişcare
articulară
Favorizează vindecarea in condiţii funcţionale normale, previn fibrozele excesiw şi facilitează
menţinerea structurii funcţionale normale, in condiţiile reducerii duratei de vindecare, a
diminuării durerii, a prevenirii [imitărilor funcţionale ulterioare.
De remarcat că tracţiunile şi tensiunile se fac întotdeauna numai după un masaj efectuat corespunzător,
care vizează întotdeauna articulaţia de
tratat, articulaţia de tractionat sau tensionat.
7.2.5. Scuturatul
Scuturatul (38,54,57) reprezintă o tehnică secundară de masaj, care se utilizează nu foarte frecvent în
practica medicală. Este o tehnică care se foloseşte în anumite situaţii, fie secundar după alte manopere,
fie se foloseşte de exemplu la nivelul articulaţiilor interfalangiene a degetelor, la mâini şi picioare, cu
scopul de a înlocui frământatul care nu se poate face aici.
Este definit ca o tehnică ce constă din mişcări oscilatorii care se execută ritmic, amplu, cu părţi mai
mari sau mai mici din corpul omenesc (segmente de membru, membru în întregime, tot corpul).
Tehnic scuturatul se execută prin prinderea segmentului distal cu ambele mâini, urmat de imprimarea
unor mişcări ritmice şi vii dinainte înapoi şi de sus în jos , apoi cu alternanţă inversă. După (10), cel mai
frecvent scuturatul se practică la nivelul spaţiilor interosoase de la mâini şi de la picioare pentru a înlocui
frământatul, la nivelul degetelor de la mâini şi picioare, la nivelul membrului superior şi inferior în
întregime, la nivelul toracelui, ritmat de mişcările respiratorii, precum şi la nivelul corpului în întregime la
copii şi la persoanele ce pot fi ridicate, cu braţele pe umeri şi corpul în uşoară extensie.
Efectele terapeutice sunt în special miorelaxante la nivelul grupelor musculare contractate sau
retracturate, analgezic şi de ameliorare a tonusului fizic şi psihic a pacienţilor (54).
7.2.6. Alte tehnid secundare
Am optat pentru a include în text şi acest capitol, din motive tehnice, I având în vedere faptul că în
practica medicală se utilizează şi o serie de termeni şi tehnici de masaj, unele derivate din cele anterior
amintite, altele noi de sine stătătoare dar, care nu sunt incluse în toate textele despre masaj ale
diverselor şcoli de masaj. Utilizarea lor în practica medicală ţine de experienţa colectivelor medicale, de
legăturile dintre diversele şcoli medicale, timpul fiind cel care le va impune sau nu în practica medicală.
Dintre acestea amintim câteva tehnici, respectiv pensările sau ciupirile, ridicările musculare (38),
balansarea, manevra alternativă, şi tremurăturile superficiale (54). Aceste tehnici sunt diferite de
tehnicile speciale de masaj utilizate în masajul de tip reflex sau tehnicile speciale de masaj care se
adresează ţesutului conjunctiv, a masajului de tip segmentar, a masajului de tip periostal sau al
punctelor nervoase, dar diferit şi de tehnicile din masajul chinezesc, japonez sau indian ( 72 ).
Pensările (ciupirile), reprezintă o tehnică (38) prin care se prinde între degete o cută formată din
tegument, ţesut celular subcutanat, masă musculară, care se strânge uşor şi se ridică atât cât permite
elasticitatea acestor ţesuturi, după care se lasă să cadă brusc. Tehnica se execută viu, din
proape în aproape, pe părţile cu musculatură voluminoasă ale membrelor, fee tel e terapeutice sunt în
special excitante. Ridicarea muşchilor (38), reprezintă o tehnică energică care se aplică i special la
 nivelul spatelui. Se prinde cu putere o cută mare de tegument, ?sut celular subcutanat, musculatură,
între degete şi palmă. Se trage cu utere în sus ca şi cum am dori să desprindem cuta astfel formată
de planul rofund. Manopera se repetă de mai multe ori, ascendent sau descendent fectul său
terapeutic fiind de excitaţie tisulară. Balansarea (54), reprezintă o tehnică de masaj ce se efectuează
de regulă u ambele mâini care vor face o mişcare înainte şi înapoi. Mâinile se apasă
e musculatură, după care se deplasează înainte şi înapoi, uşor, manopera ind strict sedativă şi foarte
eficientă pentru relaxare. Pentru balansul întregului corp, o mână se aşează la nivelul regiunii
lombare, cealaltă mână
I nivelul rădăcinii coapselor, urmate apoi de o mişcare înainte şi înapoi, entru balansul membrelor, o
mână fixează membrul de tratat iar cealaltă fectuează mişcarea, care va fi continuă şi ritmică.
Manevra alternativă (54), este o tehnică de tratament care se efectuează u ambele mâini, aşezate în
cruce una peste cealaltă. Cu mâna aşezată pe îgument se fac mişcări de tremurare iar cu cea de
deasupra se fac mişcări apăsare uşoară (presiuni), în timp ce mâna se trage lent spre tehnician.

Tremurăturile superficiale (54), reprezintă o tehnică sedativă, fiind o procedură strict la nivelul
tegumentului dar care este percepută în întreg corpul. Cu o mână se trag înapoi degetele de la cealaltă
mână care apoi alternativ se întind. Se relaxează apoi muşchii antebraţului pentru a realiza tremurări fine
. încet şi moale se fac tremurări fine cu tragerea mâinii spre tehnician. Tehnica se face cu dificultate,
necesitând perioadă lungă de învăţare.
CAPITOLUL 8. TIPURI ŞI PARTICULARITĂŢI ALE MASAJULUI DUPĂ REGIUNILE DE TRATAT

Masajul medical clasic se poate practica pe regiuni mai mari sau mai mici de suprafaţă corporală,
în funcţie de patologia pe care o prezintă pacientul respectiv, de întinderea zonei afectată
patologic, de cointeresarea sau nu a zonelor adiacente leziunii primare prezentată de bolnav sau
în funcţie de tipul de masaj şi scopul urmărit. Astfel, în situaţia unei cicatrice postchirurgicale
mici, localizată la nivelul unui deget, care poate să meargă în profunzime până pe planul
tendonului flexor profund al degetului, se impune efectuarea unui masaj Ia nivelul degetului,
strict local, fără să fíe nevoie să masăm tot membrul superior, pentru a avea un rezultat
terapeutic benefic. In situaţia în care o modificare patologică la nivelul mâinii este urmată de o
imobilizare prelungită a membrului superior în totalitate şi se însoţeşte de o hipotrofie, redoare
sau retracţii tisulare ia nivelul antebraţului sau braţului, se impune efectuarea masajului medical
clasic regional, la nivelul întregii zone afectate (exemplu la nivelul întregului membru superior),
sau segmentar, numai pe segmentul de corp afectat (exemplu la nivelul antebraţului). Regiunea
sau segmentul de tratat va fi mai mare sau mai mică şi determinată numai de întinderea zonei
modificată patologic.
Atunci când acuzele clinice prezentate de bolnav se întind la nivelul jumătăţii superioare
sau inferioare a corpului putem să aplicăm un masaj de jumătate superioară sau inferioară, iar
dacă acestea sunt extinse la nivelul întregii suprafeţe corporale vom aplica un masaj general. Cu
alte cuvinte, se poate spune că o afectare limitată şi pe o suprafaţă mică necesită un masaj local
care este suficient şi permite o prelucrare mai bună din punct de vedere calitativ a tutusor
structurilor afectate. Afectarea unui segment anatomic mai mare sau a întregii regiuni impune un
masaj segmentar, regional sau chiar de jumătate. Toate aceste tipuri de masaj se pot reuni sub
numele de masaj parţial, având în vedere faptul că aplicarea masajului se face doar pe o anumită
parte de suprafaţă corporală. Aplicarea masajului medical clasic pe întreaga suprafaţă corporală
în masajul de întreţinere corporală, masajul sportiv, sau la pacienţi cu suferinţe locomotorii
generalizate poartă numele de masaj general.
8.1. Masajul parţial
Cel mai des folosit tip de masaj în terapie este masajul parţial. Aplicarea parţială a masajului medical
clasic permite abordarea diferenţiată a unor zone distincte ale corpului omenesc şi de asemenea, o
adaptare a tehnicii de masaj particularităţilor anatomice ale regiunii de tratat precum şi o insistenţă
specifică pentru toate condiţiile şi modificările patologice produse de boala respectivă indiferent de tipul
de ţesut afectat, profunzimea sa sau locaţia anatomică. Totodată, prin utilizarea masajului pe o zonă
limitată se evită oboseala şi epuizarea fizică a mâinii tehnicianului, cea ce va permite o calitate mai bună
a rezultatului obţinut. Conformaţia anatomică, forma regiunii de tratat, tipul de ţesut abordat precum şi
întinderea regiunii de tratat va da o serie de particularităţi ale masajului efectuat. Aceste particularităţi ţin
de modul de efectuare a manoperelor de masaj (tehnic manopera va fi efectuată cu un deget, cu mai
multe degete, cu palma etc), de intensitatea de apăsare în funcţie de profunzimea tisulară la care se
doreşte să se ajungă, de mărimea zonei de tratat (manoperele vor fi mai ample sau mai scurt efectuate,
cu viteză mai mică sau mai mare). Nu în ultimul rând, particularităţile de tehnică vor fi date de
conformaţia anatomică a regiunii de tratat, de formaţiunile anatomice prezente în zona de tratat (ţesut
celular subcutanat, fascii şi aponevroze, ligamente cu dimensiuni şi particularităţi distincte, musculatură,
vase, nervi, componenta reflexogenă a regiunii, organe din vecinătate etc). Prin efectuarea masajului
parţial se mizează atât pe efectele locale, foarte importante şi obţinute numai prin prelucrarea locală
tisulară, dar şi pe efectele generale. Efectele locale vor fi cu atât mai pronunţate şi mai intens obţinute,
cu cât vom fi mai riguroşi şi mai exacţi în aplicarea tehnicii locale. Efectele generale vor fi direct
proporţionale cu mărimea zonei de tratat, cu importanţa sa reflexogenă, cu intensitatea masajului aplicat
şi cu tipul de tehnică utilizat. în literatura de specialitate există mai multe tipuri de abordare din punct de
vedere didactic a modalităţilor de utilizare în terapie a masajului parţial. Profesorul Adrian Ionescu (38)
îşi prezintă metodologia de lucru a masajului parţial prin descrierea masajului trunchiului, a membrelor
inferioare şi a membrelor superioare, la care adaugă apoi un capitol privind masajul ţesuturilor şi
organelor importante, posibil de influenţat prin masaj. Sidney Licht (46), preferă să prezinte principalele
tehnici de masaj cu aplicaţiile fiecăruia în practica medicală, precum şi un capitol privind aplicaţiile clinice
ale masajului. Mei Cash (12), prezintă utilitatea masajului medical în terapie, prin descrierea utilizării sale
în afecţiuni ale ţesuturjjor superficiale, afecţiuni acute şi postacute, injurii musculoscheletale ( afecţiuni
osoase, afecţiuni articulare, ligamentare, leziuni la nivelul burselor şi capsulelor articulare, durerea
articulară cronică, leziuni musculare inclusiv sindromul de compartiment muscular cu posibilităţile şi
limitele masajului in aceste situaţii, leziunile tendinoase inclusiv joncţiunea tendinomusculară, leziuni
de nervi). Având în vedere cele mai sus amintite, am ales pentru prezentare in continuare din punct de
vedere didactic modalităţile de efectuare şi particularităţile de tehnică a masajului medical clasic pe
diferite zone anatomice şi o completare cu particularităţi de tehnică pe anumite structuri tisulare. Am
ales această opţiune pornind de la considerentul că prezentarea acestor modalităţi de tratament poate fi
aleasă ca model de lucru pentru zonele respective, cu completarea că tehnica se va adapta întotdeauna
şi in funcţie de ce ţesut din zona respectivă doresc să-l influenţez mai mult şi ce rezultat terapeutic
doresc să obţin în urma masajului aplicat. în alegerea ţesutului de abordat şi a scopului urmărit este
importantă decizia medicului specialist şt sigur in alegerea tehnicii de tratament prin masaj cunoştinţele
şi experienţa tehnicianului Îşi va spune cuvântul. Oricum sperăm că noţiunile
bierale prezentate aici vor fi suficiente pentru a permite o bază de formare fesională corespunzătoare a
tehnicianului de masaj. Din acest punct de vedere este pretenţios pentru noi să spunem că vom oferi
soluţii terapeutice tn cele ce urmează, cât mai ales câteva principii generale de abordare a zonei care să
permită o aprofundare ulterioară a tehnicii necesare a fi aplicată specific pentru diferitele forme de
patologie a aparatului locomotor.
8.1.1. Masajul membrului superior
Membru] superior şi funcţia complexă a mâinii reprezintă o provocare pentru medicul de medicină fizică
şi de recuperare in care masajul medical clasic are o contribuţie importantă. Prin volumul şi
dimensiunile sale mai mici, membrul superior nu impune un efort fizic mare, intensitatea manoperelor
fiind adaptată volumului de masă musculară tratată, dar complexitatea musculaturii, a funcţiilor sale, a
dispoziţiilor sale, multitudinea formaţiunilor tendinoase şi vasculonervoase cu o situaţie anatomică relativ
superficială impune o tehnică de masaj cu o înaltă acurateţe, foarte judicios şi exact efectuată, cea ce
constituie o solicitare importantă pentru practician. Prezenţa degetelor ca formaţiuni funcţionale distincte
a mâinii cu complexitatea sa funcţională, a legăturilor lor fiziologice cu antebraţul şi braţul, impune o
bună cunoaştere anatomofuncţională a zonei şi o alegere a tipului de masaj necesar tn funcţie de tipul
de leziune prezentaţi de bolnav. Volumul ţesutului celular subcutanat este de reguli mai mic, cea ce
permite o abordare directă şi mai rapidă a structurilor subiacente.
Pentru a putea efectua corect toate tehnicile de masaj pentru membrul superior se impune
alegerea celei mai comode şi relaxante poziţii pentru pacient şi pentru tehnician. Pacientul va fi aşezat In
poziţie culcat pe masa de masaj sau în şezând pe un scaun cu spătar, cu membrul superior susţinut în
aşa fel încât să nu fie nevoit să facă nici un efort pentru menţinerea poziţiei corecte în timpul
tratamentului. De asemenea se impune o poziţie corespunzătoare şi pentru tehnician din aceleaşi
considerente. Terapeutul se va aşeza fie în picioare de partea de tratat, fie în poziţie şezând pe un
scaun. Membrul superior de tratat va fi susţinut fie pe masa de masaj fie de către tehnician. Tehnica de
tratament va fi diferită pentru diferitele segmente ale membrului superior.
Masajul degetelor mâinii (38,47) se efectuează cu sprijinul mâinii de tratat în mâna terapeutului sau
pe masa de masaj. In cursul tratamentului mâna trebuie să stea lipită de substratul de susţinere sau
necesită a fi ridicată pentru a putea avea acces la degete în totalitate când susţinerea se va face la
nivelul antebraţului sau cotului. Masajul degetelor începe cu efleuraj, care se face foarte atent pe toată
lungimea fiecărui deget în parte, pe fiecare falangă în parte dacă situaţia locală impune aceasta.
Netezirile se vor face în axul lung al degetului, dar se pot efectua şi în axul transversal al degetelor,
scurt, mai ales când dorim să producem liza unor aderenţe superficiale. Masajul degetelor se poate
efectua la un deget, la mai multe degete sau la toate degetele de la mână în funcţie de problema
prezentată de către pacient. După pregătirea corespunzătoare prin efleuraj a ţesuturilor respective se
trece la următoarea manoperă care se pretează pentru degete, respectiv fricţiunea. Fricţiunea se face la
nivelul degetelor foarte atent, insistent şi minuţios, fiind cea mai importantă tehnică de masaj care poate
influenţa structurile anatomice ale degetelor, cu liza aderenţelor, cu posibilităţi de prevenţare a
aderenţelor, cu posibilităţi de asuplizare, de elasticizare tisulară la acest nivel. Celelalte tehnici principale
de masaj nu se pretează a fi folosite la nivelului degetelor. Dintre tehnicile secundare de masaj cele mai
des folosite la nivelul degetelor sunt tracţiunile simple sau cu uşoara lor răsucire, precum şi scuturările
degetelor. Tehnica se aplică pentru fiecare deget în parte. în încheierea masajului degetelor se pot
practica mobilizări pasive sau active ale tuturor degetelor. In cazul masajului general prelucrarea
degetelor se va face mai scurt şi se va renunţa la prelucrarea lor individuală. Prelucrarea se va face mai
întâi la nivelul policelui apoi pentru toate celelalte degete împreună.
Masajul mâinii (38,47) cuprinde masajul mâinii propriu zise şi masajul articulaţiei radiocarpiene. El
se face în complectarea masajului degetelor şi de cele mai multe ori împreună pentru degete şi mână,
datorită strânsei corelaţii funcţionale. Foarte rar există indicaţie de a se efectua masajul numai pentru un
deget sau numai pentru degete, ori numai pentru mână sau anumite porţiuni ale mâinii. Nu este greşit
dacă într-o patologie limitată strict la nivelul degetului se va complecta masajul local al degetului cu
masaj la nivelul mâinii. Masajul mâinii începe cu efleuraj efectuat atât pe faţa dorsală cât şi pe faţa
palmară (ventrală) a mâinii. Netezirile care se efectuează la nivelul feţei dorsale a mâinii se vor efectua
întotdeauna uşor, cu atenţie şi răbdare, pentru a evita iritaţia tisulară la acest nivel, datorită volumului
redus de ţesut celuloadipos de la acest nivel şi situaţiei anatomice superficiale a unor structuri tendino-
ligamentare şi musculare, dar cu importantă implicare funcţională a acestora.
Se trece apoi cu efleuraj pe faţa ventrală a mâinii căreia trebuie să-i acordăm o atenţie deosebită. Se
spune şi, pe bună dreptate aceasta, că masajul mâinii poate să fie foarte liniştitor, foarte relaxant şi de
asemenea că un masaj al mâinii corect efectuat poate să influenţeze benefic starea funcţională generală
a organismului. Acest lucru este posibil având în vedere importanţa mâinii care „la creat pe om", având
în vedere bogata reprezentare a mâinii la nivelul cortexului în homunculusul senzitiv şi motor,
reprezentare disproporţionat mai mare faţă de alte zone ale corpului datorită implicării sale funcţionale şi
gesticii complexe pe care trebuie să o deservească mâna. Legăturile funcţionale şi reflexe ale mâinii
sunt bogate la nivelul cortexului cerebral, sensibilitatea sa fiind deosebită. Simpla atingere a mâinii va fi
în măsură să influenţeze starea funcţională a acestor structuri cerebrale şi să inducă o serie de
răspunsuri la nivelul întregului organism, prin mecanism reflex. Netezirile la nivelul feţei palmare a mâinii
se fac cu o forţă de apăsare mai mare decât pe faţa dorsală, având în vedere rezistenţa şi grosimea
tegumentului palmar, precum şi rezistenţa la Întindere a acestor ţesuturi. Ele se fac cu degetele sau
chiar cu pumnul închis, cu faţa dorsală a degetelor executantului. Urmează fricţiunea care la fel se
execută începând cu faţa dorsală a mâinii, cu priză şi susţinerea mâinii la nivelul feţei ventrale a
articulaţiei radiocarpiene, cu abordarea fiecărui spaţiu interosos. Se utilizează pentru masaj degetul
mare şi indexul mâinii libere, fricţionarea fiind efectuată de-a lungul fiecărui spaţiu interosos şi a
tendoanelor extensorilor degetelor. Urmează fricţionarea feţei palmare a mâinii.
Frictionarea feţei palmare a mâinii se va efectua cu intensitate mai mare ca la nivelul feţei dorsale prin
mişcări circulare, din aproape în aproape. Excepţie va face regiunea radiocarpiană anterioară unde
frictionarea se va face foarte blând, în sindroamele de tunel carpían uşoare, incipiente, pentru a nu
produce noi o iritaţie locală şi accentuarea simptomatologiei compresive. Tehnica folosită constă în mici
mişcări circulare efectuate la nivelul regiunii radiocarpiene cu susţinerea articulaţiei cu mâna
contralaterală. La pacienţii robuşti se poate fricţiona cu pumnul închis, asemănător cu netezirea sau cu
articulaţia radiocarpiană, pentru a creşte forţa de apăsare. După un efleuraj uşor se trece mai departe la
următoarea manoperă, respectiv frământat, manoperă care se va face mai ales la nivelul musculaturii
tenare şi hipotenare. Frământatul se va face cu primele trei degete sau cu policele palmar iar
următoarele degete dorsal. După un uşor efleuraj se trece la efectuarea unor tehnici secundare care se
pretează a fi efectuate la nivelul mâinilor, respectiv scuturarea şi tracţionarea degetelor şi mâinii.
Scuturarea se va face pentru fiecare deget în parte, în ritm viu, pasiv prin contribuţia tehnicianului,
pentru fiecare spaţiu interosos, apoi pentru degete şi mână împreună. Se vor practica apoi tracţionări ale
degetelor şi mâinii în sensul longitudinal al segmentului, după care efleurajul încheie tehnicile de masaj
utilizate pentru tratamentul mâinilor. El se va face atât pe faţa dorsală cât şi pe faţa palmară a mâinii. In
încheiere se vor efectua de la caz la caz mobilizări pasive sau active ale mâinilor şi degetelor.
 Masajul antebraţului (38,47), se va executa cu pacientul în poziţie şezând pe un scaun, cu cotul
sprijinit sau cu pacientul culcat în decubit dorsal pe o masă de masaj. Masajul antebraţului începe cu
efleuraj, cu mişcări lente şi lungi, de la nivelul articulaţiei radiocarpiene până deasupra cotului, manopera
activă fiind în sensul curgerii circulaţiei de întoarcere venolimfatice. Netezirea se va face pe toată
suprafaţa tegumentară a antebraţului cu mâinile tehnicianului aşezate fie circular la acelaşi nivel, fie la
nivele diferite, mâinile alunecând fie simultan, fie alternativ.
Pe parcursul masajului mişcările devin mai scurte şi mai vii sau se pot combina cu uşoare vibraţii.
Degetele tehnicianului privesc în sus, tehnica putându-se aplica la nivelul antebraţului sau prelungit şi la
nivelul braţului. Se trece apoi la următoarea tehnică principală de masaj utilizată, respectiv la fricţiune.
Frictionarea se efectuează la nivelul antebraţului cu degetele sau cu palma în întregime, manopera
activă urmând acelaşi sens al circulaţiei de întoarcere venolimfatică, dea lungul muşchilor antebraţului,
dea lungul tendoanelor musculare. Frictionarea la nivelul maselor musculare şi la nivelul cotului, a celor
doi epicondili şi periolecranian se va face circular cu mişcări mai scurte sau mai ample în funcţie de
dimensiunea zonei de tratat. Frictionarea la nivelul antebraţului se poate face singular sau se poate
combina cu frământat.
Urmează efleuraj scurt cu trecerea la următoarea tehnică.
In continuare se va efectua frământatul, tehnică care se pretează bine la acest nivel. Se pot aplica
diferite variante de frământat, după experienţa tehnicianului şi condiţiile anatomice locale, respectiv
frământatul in cută, în cerc sau şerpuit. Manopera activă va urma sensul de întoarcere a circulaţiei
venolimfatice. Se efectuează scurt efleuraj după care se poate trece la tapotament, care se va face doar
uşor la acest nivel, având în vedere faptul că musculatura antebraţului nu permite o tehnică intensă. Se
pot practica loviri uşoare a zonei, cu degetele sau cu palma, mâna tehnicianului atingând uşor zona de
tratat. Urmează efleuraj scurt, după care se poate asocia rularea musculaturii antebraţului dea lungul
Întregii lungimi a antebraţului. Se continuă cu efleuraj scurt, se pot asocia scuturări şi tracţionări în ax, iar
în încheiere mişcări pasive la nivelul cotului. Se va trece apoi ia următoarea zonă de tratat, respectiv la
nivelul braţului.
Masajul braţului (38, 47) se execută cu pacientul în aceiaşi poziţie ca la antebraţ. De preferat
poziţia în şezând a pacientului care permite un bun acces tehnicianului şi o bună tehnică de urmat.
Masajul braţului începe cu efleuraj, care se va efectua iniţial cu mişcări ample şi lungi, până peste
umăr, cu o mână sau cu ambele mâini, simultan sau alternativ, continuate cu mişcări tot mai
scurte şi mai rapide, adaptate muşchiului sau zonei mai restrânse de tratat. Manopera activă se
va efectua întotdeauna în sensul circulaţiei de întoarcere venolimfatică (sens ascendent). După o
pregătire corespunzătoare se va trece la următoarea manoperă de masaj, respectiv fricţionarea.
Fricţionarea se face la nivelul braţului cu ajutorul degetelor şi palmelor, mai mult sau mai puţin
intens, în funcţie de volumul de masă musculară existent în zonă. El permite prelucrarea unor
zone sau puncte dureroase ca de exemplu a celor de la nivelul veului deltoidian. Se continuă cu
efleuraj, după care se trece la frământat, manopera cea mai eficientă pentru braţ. Frământatul la
nivelul braţului se va efectua asemănător cu cel efectuat la nivelul antebraţului, respectiv în cută,
în cerc şi şerpuit. Manopera permite prelucrarea individuală şi sistematică a tuturor grupelor
musculare ale braţului. Se trece scurt la efleuraj după care la următoarea manoperă, respectiv la
tapotament, manoperă care se poate efectua deja cu mai mare acurateţe şi intensitate. Tehnic
tapotamentul se va efectua cu partea cubito-dorsală a degetelor, cu faţa palmară a degetelor sau
chiar cu palma foarte relaxată unde volumul de masă musculară permite aceasta. Se va evita
întotdeauna partea internă a braţului şi zona axilară. Urmează eflueraj scurt, după care se va
trece la cernut şi rulat, două manopere deosebit de utile pentru braţ. Tehnic cernutul şi rulatul se
fac foarte uşor pentru braţ după tehnica clasică a acestor manopere. în încheiere se practică
efleuraj după care se trece la regiunea următoare.
Masajul umărului (38,47) se va executa începând cu mişcări de alunecare (efleuraj) scurte şi
rapide pe zona anterioară, lateral externă şi posterioară a umărului, respectând şi aici regula
circulaţiei de întoarcere venolimfatică, respectiv dinspre braţ spre gât. Pacientul va fi aşezat în
şezând pe un scaun fără spătar, tehnicianul stând în picioare de partea de masat. Mişcările de
alunecare se fac începând de la nivelul braţului, continuîod la nivelul umărului şi sfârşind la
nivelul gâtului, toracelui anterior sau posterior. După o pregătire corespunzătoare prin efleuraj se
trece la următoarea manoperă de masaj, respectiv la fricţiune. Fricţiunea se va efectua cel mai
frecvent cu degetele dar şi cu palma sau pentru o apăsare mai mare cu regiunea radiocarpiană.
Fricţiunea permite abordarea şi tratarea tuturor punctelor dureroase la nivelul umărului, de la
nivelul şanţului deltopectoral în capsulita retractilă scapulohumerală, la punctul bicipital anterior
din umărul dureros simplu, la punctele supraspinos din afectarea coafei rotatorilor externi ai
umărului şi infraspinos corespunzător porţiunii posterioare a capsulei scapulohumerale, precum
şi a punctului subacromiodeltoidian din bursita subacromiodeltoidiană. Pot fi de asemenea
abordate şi tratate orice alte puncte sau zone dureroase la nivelul umărului cu excepţia zonei
axilare care nu beneficiază de aportul terapeutic al masajului medical. La nivelul axilei nu se va
practica masajul din cauza formaţiunilor vasculonervoase de la acest nivel, formaţiuni care pot fi
iritate sau chiar lezate prin masa). Urmează un scurt timp de efleuraj, după care se va trece la
frământat. Frământatul se va face cu degetele şi mâna, sistematic pe toată întinderea muşchiului
deltoid. Urmează din nou scurt neteziri uşoare, după care se va trece la tapotament, manoperă
care la nivelul umărului se va face fie cu faţa palmară a degetelor, fie cu degetele şi palma la
pacienţii cu masă musculară bogat reprezentată. Se încheie prin efleuraj, după care se pot
practica cernutul sau rulatul, iar în încheiere se practică mobilizarea umărului prin mişcări pasive
sau active. Se va insista pe rotaţiile interne şi externe, abducţie (lateropulsiune).
8.1.2. Masajul membrului inferior
Membrele inferioare reprezintă din punctul de vedere a masajului medical clasic o zonă deosebit
de importantă şi frecvent inclusă în programele de terapie. Prin natura lor, ca principal organ de
locomoţie, membrele inferioare au un grad ridicat de solicitare fizică de unde şi frecventele stări
de solicitare sau suprasolicitare care necesită tratamente de întreţinere a acestora pentru a
asigura o bună funcţionalitate în continuare. Prin utilizare continuă şi gradul de uzură are o
evoluţie mai rapidă, de unde o patologie relativ frecvent întâlnită în viaţa oamenilor, patologie
care necesită tehnici multiple şi diverse de tratament, dar prelungit aplicate. In acest context
utilizarea unor forme de terapie lipsite de iatrogenie este bine de luat în seamă. Pe de altă parte,
prin specificul şi particularităţile circulaţiei veno-limfatice la nivelul membrelor inferioare,
patologia venoasă şi limfatică este relativ frecvent întâlnită ceea ce reprezintă o problemă
medicală şi de metodologie de tratament deosebit de importantă, riscul complicaţiilor embolice
fiind altfel crescut. O greşeală de tehnică, aici mai mult ca la nivelul oricărei alte regiuni a
corpului, ar putea să producă inclusiv accidente medicale grave, chiar cu risc letal în caz de
embolie pulmonară sau cerebrală. De altfel, membrele inferioare prin dimensiunea lor, prin
volumul de masă musculară constituie o zonă unde masajul medical clasic poate fi făcut cu toate
manoperele de masaj cunoscute. Prin bogata reprezentare plantară membrele inferioare
reprezintă o bună zonă reflexogenă care se pare că este destul de mult utilizată în terapie.
Oricum, respectarea tehnicii corecte de tratament, evitarea contraindicaţilor de tratament şi
respectarea fidelă, încă odată spun, a indicaţiei medicale de tratament, mai mult ca la nivelul oricăror
alte regiuni de tratat, va fi în măsură să prevină complicaţiile terapiei şi să asigure un bun rezultat
terapeutic.
Cel mai frecvent masajul membrului inferior se preferă a se face în totalitate având în vedere
înlănţuirea circulatorie, care se face unitar în tot membrul inferior şi nu pe segmente.
Astfel, efectuarea unui masaj la nivelul gambei fără un drenaj corespunzător concomitent sau anterior
executat, ar duce la forţarea circulaţiei la nivelul coapsei sau la accentuarea stazei la acest nivel. Din
punct de vedere didactic, însă vom face o împărţire pe zone distincte de tratament pentru a uşura
înţelegerea şi a respecta modalitatea de prezentare deja făcută pentru membrul superior. Ca regulă
generală, la nivelul membrului inferior se va respecta faptul că manopera activă se va face întotdeauna
în sensul curgerii circulaţiei de întoarcere venolimfatice pentru a preveni staza; dacă dorim să influenţăm
în special circulaţia limfatică se va efectua în primul rând golirea rezervoarelor de la nivelul extremităţii
proximale a membrelor şi progresiv regiune după regiune înspre distal, cu respectarea la fiecare nivel
tratat a regulii sensului de curgere a circulaţiei de întoarcere venolimfatice. De regulă se va face masajul
pe o faţă în totalitatea lungimii membrului inferior (anterior sau posterior), după care se va trece pe
cealaltă faţă, fără a fi o regulă obligatorie cu care faţă să începem. Important este prelucrarea globală şi
în totalitate a acuzelor prezentate de bolnav.
Masajul piciorului (14, 32, 38, 40, 47, 80) reprezintă o provocare pentru executant, mai ales dacă
se iau în considerare posibilităţile reflexe din presopunctură care câştigă teren datorită simplităţii de
efectuare şi lipsei efectelor secundare. Menţionăm aici faptul că în masajul clasic medical nu ne bazăm
pe efectele de tip reflex din reflexoterapia plantară. Aceste efecte vor fi subliniate într-un capitol special.
Poziţia pacientului pentru efectuarea masajului piciorului va fi culcat sau culcat rezemat pe masa de
masaj ori poziţia în şezând cu gamba întinsă şi sprijinită de către terapeut. Masajul piciorului începe cu
efleuraj efectuat atent atât pe faţa dorsală cât şi pe faţa plantară a piciorului. La nivelul feţei dorsale a
piciorului manopera se va face blând cu palmele şi cu degetele pentru a nu irita ţesuturile, cu mişcări
scurte, dinspre degete spre articulaţia tibiotarsiană. In caz de patologie a degetelor piciorului se va
practica la acest nivel aceiaşi tehnică descrisă la mână, cu menţiunea că afectarea degetelor picioarelor
este mai rară ca la mână şi, de asemenea, răsunetul funcţional mai puţin grav ca şi la afectarea
degetelor de la mână, motiv pentru care şi necesarul de tratament la degetele de la picioare este mai
puţin frecvent în patologie. Aceeaşi tehnică se va aplica mai intens la nivelul feţei plantare a piciorului,
unde grosimea mai mare a tegumentului permite şi necesită acest lucru. Netezirea se va face aici cu
palma sau apăsând puternic cu articulaţia radiocarpiană ori pumnul închis. După prelucrarea
corespunzătoare a piciorului prin efleuraj se va trece la următoarea manoperă de masaj, respectiv la
fricţiune. Fricţiunea este una dintre cele mai importante manopere de masaj utilizată în tratamentul
piciorului, atât în masajul medical clasic, cât mai ales în presopuntură (reflexologia plantară). In masajul
medical clasic fricţiunea se va efectua cu răbdare, cu atenţie şi minuţios, longitudinal, de-a lungul
tendoanelor şi a spaţiilor interosoase şi, circular perimaleolar sau pericalcanean ori la nivelul tendonului
achilian. In reflexologia plantară, tehnică care derivă din acupunctura chineză clasică, dar de care este
diferită pentru că nu se adresează unor meridiane energetice ci doar unor puncte cu potenţial reflex, nu
se utilizează ace în tratament ci doar vârful degetului sau unghia cu fricţionarea unui punct prestabilit.
Fricţionarea în aceste situaţii se va face de asemenea cu apăsări circulare la nivelul punctelor de tratat.
Se va continua cu câteva alunecări uşoare după care se va trece la următoarea tehnică de tratament,
respectiv la scuturări şi tracţiuni în ax a degetelor şi piciorului. Scuturările se vor face cu priză la nivelul
spaţiilor interosoase cu o mână, iar cu cealaltă susţinerea călcâiului. Se vor face mişcări rapide, ritmice
în sus şi în jos, stânga dreapta, apoi tracţionări în ax la nivelul degetelor sau piciorului.
Masajul gambelor (14, 32, 38, 40, 47, 80) se va face atât pe faţa anterioară cât şi posterioară a sa.
Pacientul va fi aşezat în decubit dorsal sau ventral, ori cu gamba în afara zonei de sprijin, cu călcâiul
sprijinit. în efectuarea masajului gambei se va ţine cont de particularităţile anatomice ale zonei. Astfel, la
nivelul regiunii anterointerne a gambei toate manoperele se vor face puţin intens, datorită prezenţei
ţesuturilor moi în cantitate mică cu creasta tibială superficială şi sensibilă la manopere brutale. La nivelul
zonei anteroexterne şi posterioară a gambei, masa musculară bine reprezentată permite o mult mai
mare intensitate de aplicare a manoperelor de masaj. Masajul gambei începe cu efleuraj care la nivelul
feţei anterointerne se va face cu mişcări uşoare de alunecare, cu forţă redusă de apăsare pentru a evita
iritaţia tisulară, pe direcţia circulaţiei de întoarcere venolimfatică, de la nivelul articulaţiei tibiotarsiene
până peste genunche. Anteroextern şi posterior efleurajul se va face cu mişcări mai scurte şi mai
apăsate efectuate cu degetele, palma sau chiar cu pumnul închis, cu faţa dorsală a articulaţiilor
interfalangiene proximale. Urmează fricţiunea care se va efectua la fel cu efleurajul, uşor pe zona
anterointernă, mai intens pe zona anteroexternă şi posterior, făcută cu degetele sau cu palma. Câteva
alunecări lungi de efleuraj permit trecerea la următoarea manoperă, respectiv frământatul, care se face
uşor, cu o singură mână şi numai pe partea anteroexternă şi posterioară a gambei. Se continuă cu
câteva mişcări scurte de alunecare după care se trece la tapotament. Tapotamentul se va face uşor,
numai pe zone cu musculatură bogat reprezentată, cu palma şi degetele uşor îndoite. Programul de
tratament se va încheia cu efleuraj uşor, cu mişcări lente şi lungi pe toată gamba şi care vor depăşi
genunchiul. în situaţia unor acuze clinice la nivelul genunchiului se poate completa ca şi tratament, prin
abordarea ţintită a genunchiului în acelaşi mod ca şi la gambă. De reţinut că nu se va efectua masaj în
regiunea popliteală. Prezenţa unor zone dureroase specifice, ca de exemplu o durere la nivelul „pens
anserinus" sau la nivelul ligamentului colateral intern ori extern al genunchiului, permite abordarea
acestora prin tehnicile clasice de masaj amintite mai sus. De reţinut însă că la nivelul genunchiului nu se
vor putea face frământatul şi tapotamentul.
Masajul coapsei (14, 32, 38, 40, 47, 80) se va face cu pacientul culcat în decubit ventral sau dorsal
pe o masă de tratament. Masajul se va face atât pe faţa anterioară cât şi pe faţa posterioară a coapsei,
cu manopera activă efectuată în sensul curgerii circulaţiei de întoarcere venolimfatică. Manopera se va
întinde de la nivelul genunchiului până la nivelul şoldului şi se efectuează cu mişcări ample. Masajul
coapsei începe cu efleuraj, cu mişcări lente şi lungi, cu forţa de apăsare adaptată volumului de masă
musculară existentă, cu creşterea treptată a forţei de apăsare odată cu reducerea distanţei de deplasare
a mâinii şi creşterea vitezei de execuţie a manoperei. Forţa de apăsare poate fi mărită prin apăsare
mână peste mână şi înclinarea trunchiului înainte. Intensitatea apăsatului va fi în funcţie de tipul de
masaj pe care dorim să-l aplicăm, respectiv mai mare în masajul tonizant şi mai mic în cel relaxant.
Urmează fricţiunea care se va efectua intens cu palma, cu articulaţia radiocarpiană sau cu pumnul
închis. Se continuă cu alunecări lungi de durată mică, după care se va trece la frământat, manoperă
importantă pentru coapsă. Frământatul constituie una dintre cele mai importante manopere de masaj
pentru coapsă, manoperă care se poate aplica aici în toate variantele posibil de efectuat, respectiv
frământatul In cută, cel mai frecvent efectuat, frământatul circular şi frământatul şerpuit. Se vor evita
zonele interne ale coapselor, zone care adăpostesc venele safene, a căror iritatie nu este de dorit.
Intensitatea frământatului va fi în funcţie de volumul de masă musculară şi scopul urmărit, în general
însă va fi mai mare ca la alte nivele. Continuăm cu neteziri de scurtă durată, după care se va trece la
tapotament. Aici se pot utiliza de asemenea toate variantele de tapotament cunoscute, respectiv
tapotamentul cu degetele, cu mâna, cu mâna făcută căuş, cu pumnul deschis, chiar cu pumnul închis.
Se va evita atent zona internă a coapsei cu pachetul vasculonervos cunoscut. Se continuă cu efleuraj
scurt, după care se va trece la o serie de manopere secundare de tipul cernutului şi rulatului, manopere
care se execută intens, cu forţa mare cu scopul de a creşte elasticitatea tisulară. încheierea se va face
cu efleuraj efectuat cu mişcări ample, lente.
Masajul soldului si regiunii fesiere (14, 32, 38, 40, 47, 80) este puţin diferit de masajul coapsei, prin
faptul că direcţiile de efectuare a manoperei active se fac alunecând din zona mijlocie fesieră atât spre
coapsă, în jos, cât şi în sus spre regiunea lombară sau în lateral spre şold. Acest lucru este posibil
datorită faptului că direcţiile de curgere a circulaţiei de întoarcere venolimfaticâ au traiectorii de drenaj
diferite la nivelul fesei. Al doilea lucru prin care masajul feselor şi regiunii pericoxofemurale diferă de alte
zone de tratat este faptul că toate manoperele pentru această regiune se fac cu intensitate mult mărită
faţă de alte regiuni, aceasta datorită faptului că masele musculare din această regiune sunt bogat
reprezentate şi necesită o prelucrare energică. Masajul regiunii începe cu efleuraj, tehnică care se va
face energic, cu faţa palmară a mâinii, cu partea cubitală a mâinii, chiar cu pumnul. Regiunea se
prelucrează cu două mâini simultan sau alternativ. Următoarea manoperă utilizată va fi fricţiunea,
manoperă care la fel se va efectua energic, cu degetele, cu mâna , tehnica mână peste mână ori
aplecarea înainte a corpului pentru a creşte forţa de apăsare, sau cu pumnul. O intensitate ceva mai
mică a fricţionării se va aplica în regiunea peri trohan teri ană, în caz de peritrohanterită sau periartrită
coxofemurală. Urmează din nou efleuraj efectuat scurt, după care se va trece la frământat. Frământatul
este o tehnică care se va face la fel de energic, tehnica utilizată fiind cea cu ambele mâini, prinderea
musculaturii şi stoarcerea sa ori presiuni efectuate cu pumnii. Se poate continua cu efleuraj scurt, după
care se va trece la tapotament, care se face intens cu marginea cubitală a mâinii, cu pumnul deschis sau
chiar închis. Urmează ca procedură de Încheiere efleuraj care se poate completa cu vibraţii
8.1.3. Masajul spatelui
Masajul spatelui reprezintă una dintre cele mai importante zone de tratat prin masaj medical clasic. Prin
dimensiunea sa, precum şi prin larga reprezentare musculară, la nivelul spatelui se pot aplica aproape
toate tipurile de manopere de masaj utilizate în practica medicală. Dimensiunea mare a zonei, grosimea
maselor musculare dar şi multitudinea acuzelor clinice întâlnite cu o frecvenţă crescută în această
regiune face din aceasta un loc în care masajul se face frecvent şi manoperele utilizate se fac uşor, se
învaţă uşor, se execută tipic şi se exersează corectitudinea lor cel mai uşor. învăţarea corectă a tehnicii
este facilitată şi de faptul că regiunea este aproape plată, manoperele putând fi făcute cu mişcări ample,
lungi, cu intensităţi foarte variate, de la foarte uşor în masajul strict sedaţiv şi miorelaxant, la intensitate
maximală în masajul tonizant, miotrofic. Sensibilitatea redusă a tegumentului şi dispoziţia circulaţiei
locoregională diversă, permite aplicarea oricăror tipuri de manopere, de la efleurajul strict superficial
sedativ, la tapotamentul cu intensitate foarte mare efectuat cu pumnul, mai ales la pacienţii corpolenţi.
Poziţia pacientului în decubit ventral, cu membrele superioare extinse pe lângă corp, permit o bună
relaxare a pacientului şi posibilitatea menţinerii neschimbată a posturii perioadă îndelungată fără să
apară fenomene de oboseală a pacientului care să-l oblige să-şi schimbe poziţia.
Tehnicianul se aşează în partea laterală a pacientului, fie şezând pe un taburet fără spătar, fie în
picioare, în aşa fel ca să aibă acces uşor la toate zonele spatelui sau să poată efectua masajul la nivelul
întregii zone. în cursul masajului spatelui, membrele inferioare şi fesele se pot acoperi cu un cearceaf.
Masajul spatelui se efectuează de regulă cu două mâini care pot lucra simultan sau alternativ. Manopera
cu care se începe întotdeauna masajul spatelui urmează regula general valabilă pentru masaj, respectiv
efleurajul. El se execută la nivelul spatelui cel mai frecvent dejos, în sus, din regiunea fesieră, de-a
lungul coloanei vertebrale până în regiunea superioară a toracelui posterior, de unde se va deplasa
înspre lateral spre umeri. Manopera se poate efectua şi invers, respectiv dinspre toracele superior înspre
regiunea fesieră. Cea mai uzitată tehnică este cea amintită înainte, respectiv de la nivelul coloanei
lombosacrate înspre toracele superior. Tehnic se face netezirea cu toată mâna, cu degetele deschise şi
apropiate, iniţial pe coloana vertebrală, după care se va trece, din aproape în aproape înspre părţile
laterale ale toracelui. La începutul masajului manoperele vor fi lungi, ample, cu degetele apropiate la
nivelul coloanei vertebrale apoi îndepărtate pe măsură ce ne deplasăm înspre lateral. Iniţial, manoperele
vor fi lungi şi ample, efectuate mai lent, după care devin mai scurte şi mai rapide, înspre părţile laterale
ale cutiei toracice, regiunea lombară sau lombosacrată. De cele mai multe ori efleurajul se efectuează
singur dar, se poate combina cel mai frecvent cu vibraţii, pentru creşterea eficienţei tratamentului.
Tehnica se poate aplica la nivelul întregii regiuni a spatelui sau, se poate efectua pe porţiuni mai mici,
respectiv fese, regiune lombară, toracele posterior, toracele superior, umăr. Cu cât dorim ca rezultatul
masajului efectuat să fie mai excitant sau stimulant, cu atât manoperele efectuate vor fi mai scurte şi mai
energic efectuate. De preferat este sensul ascendent al manoperei active. După o bună prelucrare prin
efleuraj, se va trece la următoarea metodă utilizată, respectiv fricţiunea. Fricţiunea este o manoperă
importantă pentru spate, unde, se poate efectua în toate modalităţile necesare. în funcţie de patologia şi
intensitatea acuzelor clinice prezentate de bolnav, fricţiunea se va efectua la nivelul spatelui fie pe zone
mici, unde fricţionarea se va efectua cu ajutorul degetelor sau, cu porţiuni mai reduse ca suprafaţă a
mâinilor, respectiv cu regiunea radiocarpiană, cu podul palmei (spaţiul dintre regiunea tenară şi
hipotenară) sau cu palma în întregime. Fricţionarea la nivelul coloanei vertebrale, lateral de apofizele
spinoase, la nivelul şanţurilor paravertebrale, se poate efectua intens cu ajutorul policelui, prin
efectuarea unor mici cercuri, profunde. Pe suprafeţe mari sau, în întregime la nivelul spatelui, se preferă
fricţionarea cu palma în totalitate, cu degetele deschise, în aşa fel încât să cuprindem o cât mai mare
suprafaţă de tegument. Intensitatea şi durata manoperei va fi în funcţie de intensitatea acuzelor clinice
(cu cât intensitatea acuzelor va fi mai mare, cu atât fricţionarea va fi mai puţin intensă, cu durata
adaptată după rezultatul terapeutic obţinut şi, cu cât intensitatea acuzelor clinice este mai mică,
intensitatea manoperei va putea fi mai mare). Se va evita manopera la nivelul vertebrelor, preferându-se
spaţierile paravertebrale. Oricum, indiferent de acuzele locale, terapeutul va alege intensitatea şi durata
tratamentului obligatoriu în funcţie de toleranţa pacientului şi rezultatul tehnicii aplicate, în care
experienţa practică a tehnicianului va avea un cuvânt important de spus. După cuprinderea în totalitate a
zonei de tratat şi obţinerea rezultatului terapeutic dorit se va trece la următoarea manoperă, frământatul,
nu înainte de a se efectua din nou neteziri uşoare şi lungi la nivelul întregii zone de tratat. Frământatul
reprezintă o manoperă care se poate efectua foarte facil la nivelul spatelui, tehnica cea mai frecvent
uzitată fiind frământatul în cută, de-a lungul întregului spate. Astfel, se face o cută din tegument ţesut
celular subcutanat şi musculatură, între degetele tehnicianului şi palmă, urmat apoi de apăsare de sus în
jos şi dinapoi înainte, manoperă care se face de-a lungul întregii lungimi a coloanei vertebrale. Cel mai
intens frământat se va face paravertebral iar intensitatea şi profunzimea sa va scădea înspre părţile
laterale ale trunchiului. Se recomandă prelucrarea minuţioasă a spatelui, din aproape în aproape, cu
menţiunea că este bine ca orice zonă indurată identificată, contractură musculară, miogeloză etc. să fie
astfel prelucrată, până la restabilirea stării fiziologice normale pentru zona respectivă. Procedura se
poate efectua singură sau asociat cu alte tehnici de masaj. Frecvent, frământatul se asociază cu
fricţiunea, pentru creşterea eficienţei terapeutice. Urmează din nou efleuraj scurt efectuat, după care se
va trece la tapotament. Conformaţia spatelui permite efectuarea tuturor variantelor de tehnică şi în acest
caz. în funcţie de patologie şi scopul urmărit, tapotamentul se poate efectua la nivelul spatelui fie uşor,
cu vârfurile degetelor, mai intens cu partea cubitală a degetelor şi mâinii, cu faţa palmară a degetelor, cu
faţa palmară a mâinilor şi degetelor, şi mai intens cu palma întinsă sau făcută căuş (ventuză), sau foarte
intens cu pumnul deschis ori chiar închis, la pacienţi cu musculatură abundentă în scop tonizant.
Tapotamentul se va efectua ca intensitate în funcţie de scopul urmărit, mai ales pe zone cu masă
musculară şi ţesut celuloadipos bogat reprezentat. Intensitatea sa va fi mai mică la nivelul suprafeţelor
osoase superficiale, zonele laterale ale cutiei toracice ori zonele reflexogene de la nivelul regiunii
superioare toracice. Alegerea uneia sau alteia dintre formele de tapotament se va face în funcţie de
sensibilitatea fiecărui pacient şi reacţia care o va face în urma variantei de tehnică utilizate, dar şi în
funcţie de conformaţia zonei de tratat. Există şi posibilitatea combinării variantelor de tapotament între
ele cu scopul creşterii eficienţei terapeutice. Urmează din nou eflaturaj scurt, liniştitor, după care se va
trece la tehnici secundare de masaj: vibraţii, presiuni sau combinaţii între ele (efleuraj cu vibraţie).
Tehnicile se aplică atât de-a lungul cât şi de-a latul regiunii, insistând mai ales la nivelul maselor
musculare. Masajul spatelui se face de obicei cu două mâini, fíe simultan fie alternativ. In final se
recomandă mobilizări ale coloanei vertebrale sau de la caz exerciţii respiratorii.
8.1.4. Masajul peretelui toracic anterior
Masajul peretelui toracic anterior se execută puţin diferit faţă de spate. Diferenţa porneşte de la
conformaţia peretelui toracic anterior, care spre deosebire de cel posterior, are tegumentul cu o
sensibilitate mult mai mare, ceea ce impune o tehnică mult mai fină, mult mai uşoară, cu manopere mai
puţin ample. Prezenţa regiunii precordiale cu răsunetul său reflexogen important asupra inimii precum şi
a sânilor la femei nu permite efectuarea masajului în aceste zone (sânul) sau nu permite efectuarea
oricăror manopere (nu este voie să facem tapotament în zona precordială). Poziţia pacientului pentru
tratament este culcat în decubit dorsal sau uşor rezemat; terapeutul aşezat în lateral de pacient, în
picioare sau aşezat pe un taburet fără spătar. Manoperele se vor face mai uşor la nivelul zonelor cu
suprafeţe osoase superficiale şi mai intens la nivelul zonelor cu suprafeţe musculare mari sau bogat
reprezentate (muşchii pectorali). Pentru început se efectuează efleurajul, care se face diferit la femei faţă
de bărbaţi. La bărbaţi netezirile încep din zona bazală toracic anterioară, urcă în sus prin regiunea
presternală, se deplasează înspre lateral la nivelul claviculelor, până la nivelul umerilor. După câteva
manopere pe acelaşi loc se va trece mai departe la următoarele zone de tratat, făcând aceleaşi mişcări
la nivelul fiecărui spaţiu intercostal. La femei nu se vor masa sânii, ca atare, netezirile se fac în acelaşi
mod, cu menţiunea că mâinile terapeutului ocolesc sânii la început presternal cu continuarea mişcării la
nivelul umerilor, iar următoarele mişcări ocolesc lateral sânii şi se îndreaptă la nivelul spaţiilor
intercostale. Iniţial mişcările se vor executa amplu şi lent, iar în continuare treptat mai scurt şi mai rapid.
După prelucrarea întregii zone urmează fricţiunea, manoperă care cere o atenţie mare, efectuându-se
mai ales la nivelul maselor musculare şi a spaţiilor intercostale. Cel mai frecvent manopera se face cu
palmele, mai rar cu regiunea radiocarpiană sau partea cubitală a mâinilor, iar cu vârful degetelor supra
sau subclavicular. In continuare se vor efectua scurte neteziri, după care se va trece la frământat,
manoperă care se va efectua intens mai ales la nivelul maselor musculare. Frământatul se pretează în
special la nivelul pectoralilor, tehnica utilizată fiind frământatul în cută, cu prinderea muşchiului între
police şi degete sau între police şi palmă. Frământatul se poate efectua singur sau în asociere cu
fricţiunea, cu o mână sau cu ambele mâini, simultan sau succesiv. Se trece apoi la neteziri uşoare
efectuate scurt, uşor, cu scop sedativ, liniştitor. Tapotamentul se face rar, niciodată în regiunea sânilor
sau precordial, mai ales la baza toracelui, pentru favorizarea drenajului bronşic. în încheiere se va
efectua efleuraj uşor şi mişcări respiratorii, cu apăsare pe baza toracelui la sfârşitul expiraţiei.
8.1.5. Masajul peretelui abdominal
Masajul peretelui abdominal (14, 32, 38, 40, 47, 80) reprezintă o modalitate particulară de masaj, având
în vedere faptul că, abdomenul prin forma şi mai ales structura sa anatomică particulară, impune o
tehnică de masaj particulară, specifică şi adaptată strict structurilor abdominale. Prin conformaţia sa,
abdomenul are în structura sa anatomică o musculatură puternică, cu rol de menţinere a formei peretelui
abdominal dar şi a stabilizării corpului şi coloanei vertebrale în poziţie ortostatică, în cursul mersului sau
mişcărilor trunchiului etc, musculatură care are o structură anatomică particulară, formată din muşchi laţi
sau lungi, cu structuri intermediare fibroase, care impun o prelucrare specifică a acestora în cursul
tratamentului. Destul de frecvent însă, datorită predispoziţiei în zonă de depunere a unui strat de ţesut
celuloadipos important la nivelul peretelui abdominal, precum şi consecinţa acumulării de grăsime la
nivelul mezourilor şi epiplonului abdominal, asistăm la deformarea cavităţii abdominale, destinderea
abdomenului cu compromiterea funţionalităţii musculaturii abdominale, masajul având în această situaţie
un rol important în refacerea structurilor abdominale funcţionale. Tegumentul abdominal este o structură
foarte bine inervată, cu o sensibilitate importantă menită să asigure protecţia organelor abdominale,
motiv pentru care tehnicile de masaj vor trebui aplicate cu delicateţe şi rigurozitate mai mare decât la
nivelul altor zone anatomice. In masajul peretelui abdominal vom utiliza aceleaşi manopere de masaj
considerate clasice, cu particularităţi impuse de zonă. Poziţia pacientului va fi în decubit dorsal, cu
membrele inferioare uşor flectate cu scopul relaxării peretelui abdominal, tehnicianl în ortostaţiune sau
aşezat pe un taburet fără spătar.
Vom respecta de asemenea regula valabilă în masaj de a stimula circulaţia de întoarcere venolimfatică,
cu menţiunea că datorită conformaţiei anatomice a sistemului circulator la nivelul peretelui abdominal,
direcţiile de drenaj a circulaţiei venolimfatice diferă, respectiv în zona supraombilicală direcţia va fi în sus
şi spre lateral la baza cutiei toracice; în zona subombilicală circulaţia de întoarcere va fi în jos, înspre
lateral şi continuând spre simfiza pubiană. In mare se vor respecta aceste direcţii la masarea peretelui
abdominal. Anumite situaţii impun alte tehnici sau direcţii ale manoperelor de masaj, atunci când dorim
de exemplu stimularea organelor abdominale, mai ales a tranzitului la nivelul colonului. In această
situaţie se impune o tehnică de tratament care va urma ca direcţie sensul de curgere a materiilor fecale
la nivelul cadrului colic, respectiv din fosa iliacă dreaptă în sus, pe colonul ascendent, apoi la nivelul
colonului transvers, pe urmă descendent de la nivelul unghiului splenic al colonului transvers pe colonul
descendent în jos spre colonul sigmoid. Ca variantă de tehnică se poate utiliza o mişcare circulară, în
sensul acelor de ceasornic, care reproduce sensul de curgere a materiilor fecale la nivelul colonului, cu
cercuri care încep periombilical şi cresc treptat în dimensiune până în părţile laterale abdominale sau
mişcări mici în spirală care respectă regula sensului acelor de ceasornic, şi care se vor face pe cercuri
tot mai mari, după modalitatea anterior amintită, până în zona laterală abdominală. In cadrul
masajului cel mai accesibile vor fi tegumentul, ţesutul celular subcutanat, musculatura. Cu cât
grosimea ţesutului celular subcutanat este mai mare, cu atât mai greu va fi abordul maselor
musculare. Masajul peretelui abdominal începe cu efleuraj, manoperă care se va face iniţial din
zona supraombilicală în sus şi lateral spre baza cutiei toracice, pe traiectul ultimelor spaţii
intercostale, mişcări similare care vor coborî din zona laterală a bazei cutiei toracice spre
flancuri, apoi spre simfiza pubiană, trecând peste regiunea subombilicală în jos. Tehnica se
aplică lent, blând, prelungit, constituind o metodă de pregătire a ţesuturilor pentru celelalte
tehnici de masaj. Manopera se va face cu degetele extinse pe suprafeţe mici sau cu palmele pe
suprafeţe mai mari. Tehnica se poate aplica cu o mână, cu două mâini, simetric, simultan sau
alternativ. Netezirile se pot face pe întreaga zonă abdominală sau pe suprafeţe limitate când
situaţia clinică impune aceasta. Urmează fricţiunea, manoperă care se va putea practica în toate
variantele de tehnică, fiind una din procedurile de bază în masajul peretelui abdominal. Ea se
poate face cu palma deschisă, cu zona mijlocie a palmei sau regiunea radiocarpiană când dorim
o forţă mai mare de apăsare ori chiar cu degetele, tehnică mai rar folosită, datorită faptului că
este mai excitantă şi mai greu tolerată de către pacienţi. Fricţionarea se va face prin mişcări
circulare mai mult sau mai puţin profund efectuate, în funcţie de cea ce dorim să abordăm
terapeutic. Urmează din nou efleuraj efectuat scurt, după care se va trece la următoarea
manoperă, frământatul. Frământatul este o manoperă care permite o bună abordare a
tegumentului, ţesutului celular subcutanat, în parte a musculaturii, care constă din formarea unor
cute de ţesuturi între degete şi palmă, cu rularea insistentă a acestuia în funcţie de scopul
urmărit. O rulare şi apăsare se va face cu atât mai intens, cu cât dorim o prelucrare şi liză a
ţesutului celular subcutanat mai mare sau o tonizare mai importantă a musculaturii peretelui
abdominal. Urmează din nou efleuraj efectuat după aceeaşi tehnică ca anterior, după care se va
trece la tapotament, care la nivelul abdomenului se va face cu blândeţe, foarte uşor, numai cu
degetele, foarte suplu şi tangenţial cu peretele abdominal. Datorită riscului de leziuni interne nu
se vor practica alte tehnici de tapotament la nivelul peretelui abdominal. Urmează din nou
efleuraj, efectuat uşor, la care se poate adăuga vibraţii uşoare. în încheiere se pot adăuga
respiraţii profunde, chiar combinaţie între mişcările respiratorii, mai ales expir, cu manoperele de
masare a peretelui abdominal care să favorizeze expiraţia. Se pot astfel face manoperele active
ascendente concomitent cu expiraţia cu facilitarea acesteia. Dorim să facem precizarea că
masajul peretelui abdominal se va face cu strictă indicaţie medicală, mai ales în prezenţa unor
acuze algige abdominale dar, nu numai, de multe ori o banală constipaţie putând ascunde inclusiv o
afecţiune gravă, ca de exemplu un neoplasm de colon. Acest lucru se impune şi este obligatoriu, datorită
faptului că, efectele terapeutice ale masajului peretelui abdominal, întotdeauna se vor răsfrânge şi la
nivelul organelor abdominale care vor fi influenţate de masajul peretelui abdominal.
8.1.6. Masajul capului
Masajul capului (38, 54, 57) reprezintă o formă de terapie care necesită o atenţie mai mare din partea
tehnicianului şi o bună pregătire şi experienţă practică. Utilizarea masajului capului în terapie necesită un
prealabil examen medical şi o indicaţie terapeutică atentă din partea medicului. Există posibilitatea ca
acuze clinice de tip nevralgic mai mult sau mai puţin pronunţate să ascundă forme grave de patologie,
fără antecedente patologice personale importante, motiv care, cred eu, justifică şi motivează un examen
medical atent. De altfel, subliniez utilitatea masajului capului şi eficienţa sa crescută în tratamentul unor
forme de patologie cervicală rezistentă la tratament, în care asocierea masajului capului poate să
crească mult calitatea actului terapeutic, lucru demn de luat în seamă, dacă ne gândim la faptul că
aceste tratamente nu produc iatrogenie dacă se respectă indicaţiile terapeutice corecte. Masajul capului
se face la nivelul tuturor structurilor anatomice de la acest nivel cu excepţia ochilor, a orificiilor bucale şi
nazale. Tehnica de tratament se va adapta conformaţiei anatomice şi scopului tratamentului pe care
dorim să-l aplicăm. în alegerea tehnicii şi a direcţiei manoperei active se va lua în considerare zona de
tratat precum şi dispoziţia circulaţiei venolimfatice la acest nivel. Circulaţia de întoarcere are o dispunere
care merge de la nivelul mijlocului frunţii lateral spre regiunile temporoparietale, în sus spre creştetul
capului, la nivelul calotei, , din zona mijlocie înspre părţile laterale ale craniului şi spre ceafă. Pielea
păroasă a capului are o sensibilitate aparte prin prezenţa podoabei capilare, motiv pentru care tehnicile
de masaj efectuate aici vor fi cu blândeţe, în aşa fel încât să nu producem noi senzaţii neplăcute sau
chiar leziuni la acest nivel. Amplitudinea tehnicii va trebui să respecte întotdeauna posibilitatea redusă
de deplasare a teumentului la acest nivel la nivelul osului subiacent, posibilitate care este asigurată de
conformaţia pielii păroase a capului, de elasticitatea sa redusă datoriţi grosimii mari şi de musculatura
subiacentă scurtă şi lată care o fixează la nivelul calotei şi-i permite o deplasare limitată. Sensibilitatea
tegumentară este relativ mare cea ce impune tehnici puţin energice şi totodată are zone reflexogene
relativ bine reprezentate care pot influenţa activitatea inclusiv la nivel de sistem nervos central. Inervaţi»
senzitivă este asigurată de nervi cranieni precum şi de la nivelul unor rădăcini ale unor nervi cervicali.
Masajul craniului se poate face pe zone limitate (frunte, calota craniană, regiunile tem poro parietale,
regiunea occipitală, jumătatea craniului) sau în totalitate. Pacientul este aşezat pe un scaun fără spătar
mai mic, în aşa fel ca terapeutul din poziţia şezând pe un scaun mai înalt sau în picioare, să poată să fíe
deasupra bolnavului, astfel ca mâinile terapeutului să nu fie peste nivelul umerilor. La nevoie se poate
asigura pacientului posibilitatea de a se sprijini cu fruntea sau bărbia pentru a evita oboseala pentru
pacient. Masajul capului se va efectua cu o mână sau cu ambele mâini. Manoperele de masaj utilizate în
masajul capului sunt: efleurajul, fricţiunile, vibraţiile şi tapotamentul uşor. Efleurajul se face la nivelul
capului pornind de la nivelul frunţii spre creştetul capului şi ceafă, cu o mână sau cu ambele mâini sau
de la acelaşi nivel spre părţile laterale ale capului, regiunile temporoparietale şi terminând la nivelul
cefei. Alunecările se fac lent, pentru efect sedativ şi uşor alert pentru efect stimulant. La masajul efectuat
cu o mână, cealaltă mână poate să sprijine capul, iar în situaţia când se face cu ambele mâini, mâinile
fac mişcarea simultan sau alternativ. Proba pentru un efleuraj al capului corect efectuat este o senzaţie
de bine, de uşurare, la sfârşitul etapei de tratament. Fricţiunea este cea de-a doua importantă manoperă
de masaj utilă în masajul capului. Ea se face similar cu efleurajul, fie cu o mână, fie cu ambele mâini.
Fricţiunile la nivelul capului se fac cu vârfurile degetelor uşor îndoite, prin mişcări circulare, insistente, cu
imprimarea unei mişcări a tegumentului atât cât permite elasticitatea proprie, cu deplasarea apoi din
aproape în aproape la nivelul întregii zone afectate. Intensitatea apăsării este în funcţie de sensibilitatea
zonei şi toleranţa pacientului, de la apăsări moderate şi insistente cu scop de dispariţia senzaţiei
neplăcute a pacientului, până la apăsări uşoare sau foarte uşoare pe zone intens sensibile.
Ameliorarea sau dispariţia durerii este semn că putem să trecem la altă zonă de tratat. Pentru
creşterea eficienţei se poate asocia fricţiunea cu vibraţia. Vibraţiile la nivelul capului se fac fie
singure, fie asociate cu efleuraj sau fricţiune. Ele se practică uşor, cu ambele mâini sau cu o
mână Tapotamentul la nivelul capului se practică mai rar şi doar foarte uşor, cu vârful degetelor,
foarte elastic, din apropierea tegumentului, cu continuarea mişcării la nivelul tegumentului cu o
mişcare de alunecare uşoară, care reduce din intensitatea loviturii. Ele se fac rar, uşor şi uniform.
Tehnica are icienţă locală producând hiperemia tegumentului fi elasticizarea tisulară dar şi
regională, prin mecanism reflex influenţând circulaţia la nivelul creierului cu efect
decongestionant şi de normalizare a jocului vascular la acest nivel, şi de reechilibrare
neurovegetativă cu refacerea şi reechilibrarea tonusului neurovegetati v.
Masajul feţei prezintă câteva particularităţi, motiv pentru care se prezintă separat câteva
complectări. Astfel, masajul feţei este diferit dacă se aplici In scop terapeutic sau în scop
cosmetic. In efectuarea masajului feţei se vor utiliza alunecări scurte din efleuraj, fricţiuni,
frământat, tapotament, vibraţii şi alte manopere secundare propriu zise sau variante de tehnică
(pensări, scuturări, balansări). în masajul terapeutic manoperele de masaj se vor face asemănător
cu cele clasice cu particularizare şi insistenţă după tipul de modificare patologică prezentă. în
masajul cosmetic suplimentar se vor folosi o serie de preparate cosmetice sub formă de pudră,
unguente, loţiuni ele, care se adaugă tehnicilor clasice de masaj cu scopul creşterii acţiunii
trofice, regenerative, sau cu scopul combaterii ridurilor, a hipotrofiilor sau modificărilor legate de
vârstă. Masajul feţei îşi dovedeşte utilitatea şi In masajul sportiv in special la boxeri sau
traumatisme ale feţei.
8.1.7. Masajul gâtului
Masajul gâtului (38, 54, 57) reprezintă o particularitate de masaj care este dată de forma şi
compoziţia anatomică a sa. De la început trebuie să facem precizarea că se va face distincţie
intre masajul regiunii anterioare a gâtului care are un anumit specific şi masajul regiunii
posterioare a gâtului cu o cu totul alta specificitate. Astfel, pentru masajul regiunii anterioare a
gâtului, se va ţine întotdeauna cont de faptul că la acest nivel sunt dispuse o serie de formaţiuni
anatomice care au structură anatomică şt funcţională particulară, rezistenţi fizici la întindere şi
tracţionare sau capacitate de răspuns reflex la anumite atingeri semnificativă, cea ce impune o
tehnici atent şi riguros efectuată. Din acest punct de vedere subliniem ci masajul medical clasic
se adresează In special musculaturii anterioare a gâtului fi mai puţin organelor fi formaţiunilor
anatomice localizate la acest nivel. Cu certitudine că, efectuarea masajului regiunii anterioare a gâtului
se va însoţi şi de un răspuns de tip reflex din partea organelor sau formaţiunilor din zona respectivă. Nu
trebuie să uităm faptul că nu se recomandă abordarea prin masaj a glandei tiroide, a ganglionilor
limfatici, a traheei, 1 arin gel ui sau esofagului, a vaselor mari ale gâtului, carotidelor şi jugularelor,
formaţiuni care trebuie protejate şi evitate în cadrul masajului medical clasic. Oricum, în masajul regiunii
anterioare a gâtului se va aplica o tehnică de masaj cu manopere mult simplificate ca intensitate, ca forţă
de apăsare, ca insistenţă. Procedeele de masaj utilizate în masajul regiunii anterioare a gâtului sunt
efleurajul, fricţiunea, frământatul, la care se mai adaugă vibraţiile uşoare sau combinaţii dintre fricţiune,
frământat şi vibraţii. Pacientul va fi aşezat fie în poziţia de decubit dorsal cu capul uşor ridicat, fie în
şezut pe un scaun cu regiunea occipitală sprijinită. Masajul regiunii anterioare a gâtului începe cu
efleuraj uşor care se va face prin neteziri uşoare de sus în jos, de la nivelul bărbiei şi zonei
submandibulare până în zona mastoidiană, în jos de-a lungul musculaturii anterolaterale a gâtului, în
special la nivelul sternocleidomastoidienilor şi fascicolului superior al trapezului, mai puţin musculatura
profundă a gâtului (sternohioidian, tirohioidian etc), care nu poate fi prelucrată prin masaj având în
vedere situaţia şi raporturile lor cu formaţiunile anatomice locale şi influenţarea stării funcţionale a
plexului cervical cu componenta importantă neurovegetativă a acestuia. Masajul se va face cu o mână
sau cu ambele mâini, simultan sau alternativ, adaptând mâna după volumul de masă musculară şi
tonusul musculaturii de tratat. Tehnic efleurajul se va face cu degetele sau cu palma în întregime, în aşa
fel încât să acoperim cât mai mult din zona de tratat. Poziţia capului în cursul masajului se poate
schimba, în aşa fel după necesităţi încât să putem avea acces facil la zona de tratat. Fricţionarea se va
efectua uşor, cu vârful degetelor sau cu partea anterioară a primei falange, în aşa fel încât să evităm
iritarea zonei, se va face cu prudenţă perilaringian şi cu evitarea zonei tiroidiene. Urmează neteziri
uşoare, după care se va trece la frământatul musculaturii, care se va face numai la nivelul
sternocleidomastoidienilor şi marginii superioare a trapezului. Cel mai frecvent se foloseşte frământatul
în cută. Se continuă cu câteva mişcări de alunecare de-a lungul zonei după care se poate asocia
vibrarea zonei sau combinaţia vibrării cu fricţiunea sau frământatul. în încheiere se aplică neteziri
uşoare, cu mişcări lungi, efectuate lent. Efectele terapeutice în această situaţie sunt de relaxare a
musculaturii contractate, de elasticizare a tegumentului şi musculaturii, de troficizare a zonei. Se
activează circulaţia local dar şi regional, se produce o decongestionare a zonei dar şi a regiunilor
adiacente, faţă, cap. Se încheie masajul regiunii anterioare a gâtului cu mişcări şi mobilizări care să
tensioneze în special sternocleidomastoidienii şi trapezul superior, prin mişcări de flexie şi extensia
capului, flexii laterale ale capului, mişcări de răsucire laterală a capului, efectuate pasiv, activ, cu sau
fără rezistentă exterioară. Masajul regiunii posterioare a gâtului, se execută mult mai uşor şi fără
precauţiile masajului regiunii anterioare a gâtului. Aceasta datorită în primul rând volumului mult mai
mare de masă musculară din zonă, sensibilităţii sale mult mai reduse, a reacţiei reflexogene mult mai
puţin ample. Pacientul va fi aşezat în poziţia şezând pe un scaun fără spătar, cu sau fără rezemarea
frunţii.
Se poate efectua masajul regiunii posterioare a gâtului cu pacientul în decubit ventral pe o masă de
masaj prevăzută cu un orificiu pentru frunte, sau cu capul sprijinit pe mâini sau un sul din material textil
corespunzător. La nivelul regiunii posterioare a gâtului se practică efleurajul, fricţiunea, frământatul,
tapotamentul, vibraţiile. Efleurajul se va practica cu mişcări musculaturii paravertebrale a gâtului, cu
sfârşitul mişcării la nivelul zonei dintre omoplaţi şi spre umeri. Manopera se va face cu o mână sau cu
ambele mâini, simultan sau alternativ, cu mişcări ample, manopera activă numai de sus în jos. Mâna se
va adapta regiunii, la început efleurajul fiind efectuat cu palma şi sfârşind la nivelul umerilor cu degetele.
Urmează fricţiunea, care se va face atent la nivelul tuturor formaţiunilor zonei respective. Este
modalitatea foarte bună de abordare a punctelor dureroase de la acest nivel, Arnold şi Erb, puncte
frecvent afectate în patologia de tip degenerativ ori discală cervicală. La nivelul punctelor dureroase se
preferă fricţionarea circulară efectuată cu vârful degetelor, atentă, progresivă în funcţie de toleranţa şi
răspunsul pacientului la manoperă. La nivelul musculaturii se fricţionează cu mai multe degete, în linie,
progresiv din aproape în aproape de-a lungul musculaturii respective, de la nivelul inserţiilor occipitale
până la nivelul regiunii dorsale superioare şi umerilor. Urmează din nou efleuraj, după care se va trece la
frământat. Frământatul se va face în cută, de-a lungul maselor musculare şi mai ales acolo unde
musculatura este mai bogat reprezentată. Se va face mai intens în treimea medie şi inferioară a gâtului,
unde musculatura permite o mai bună tehnică de acest fel.
de alunecare de la nivelul regiunii occipitale în jos spre regiunea dorsală superioară, de-a lungul
Priza se face între police şi celelalte degete utilizându-se o mână sau ambele mâini, simultan sau
alternativ. Tehnica se poate face singură sau asociată cu fricţiunea. Cel mai intens frământat se va face
la nivelul regiunii cervicală inferioară, dorsal superior. Se continuă cu efleuraj uşor, cu mişcări lungi,
lente. Se trece la tapotament, dacă se impune, tapotament care se va adapta ca tehnică şi intensitate la
condiţiile locale şi necesităţi. Astfel, în regiunea superioară cervicală, tapotamentul se va practica uşor,
cu vârful degetelor, cu mişcări lente şi loviri uşoare a tegumentului, efectuate de la o înălţime mică faţă
de tegument. Pe măsură ce coborâm în zona cervicală medie şi inferioară loviturile devin mai puternice
şi se execută cu degetele în totalitate sau cu palmele în zona cervicală inferioară, mai ales la nivelul
umerilor. Se intercalează din nou efleuraj, după care se va trece la vibraţii, proceduri care se vor face pe
punctele dureroase sau la nivelul muşchilor paravertebrali cervicali. La nivelul musculaturii, vibraţiile se
pot combina cu fricţiuni sau frământat. In încheiere se pot efectua din nou neteziri uşoare, lente şi lungi,
cu scop relaxant, cu scop reconfortant pentru pacient. Se continuă cu exerciţii şi mobilizări ale coloanei
cervicale, cu mişcări în toate axele de mişcare, insistând pe acele mişcări care sunt însoţite de redori
sau de durere.
Masajul regiunii posterioare a gâtului produce activarea circulaţiei Ia nivelul musculaturii şi
tegumentului regional, la nivelul circulaţiei cerebrale ceea ce generează o senzaţie de uşurare şi confort,
duce la ameliorarea durerilor locale şi a celor cerebrale, fiind eficient în durerile de tip nevralgic, a celor
de tip migrenoid. Acest tip de masaj se indică frecvent în masajul de întreţinere corporală datorită în
special efectului său reconfortant şi liniştitor, dar şi în masajul general şi la sportivi, pentru aceleaşi tipuri
de efecte terapeutice.

Influenţa importantă prin mecanism reflex asupra circulaţiei şi durerilor cervicale, starea de bine şi
confort pe care ţi-o dă acest tip de masaj, face din acesta unul din cele mai des folosite tipuri de masaj
care se practică în scop terapeutic atât la omul sănătos cât şi la omul bolnav.
8.2. Masajul general
Masajul general este o metodologie de abordare şi prelucrare a structurilor somatice ale corpului
omenesc impusă de forme de patologie care dau acuze clinice extinse pe mari suprafeţe corporale sau
în caz de întreţinere corporală ori în masajul sportiv, când se impune o abordare terapeutică a întregii
suprafeţe corporale. Utilizarea masajului general în terapie este o opţiune care ţine de necesităţile de
tratament şi de experienţa practicianului. El nu constituie o formă aparte de masaj, ci reprezintă o
aplicare a masajului medical clasic la nivelul întregii suprafeţe corporale, motiv pentru care nici nu este
tratată diferenţiat şi nici distinct în toate cărţile de masaj. Am optat pentru această prezentare mai mult
din motive didactice şi de înţelegere pentru studenţi. în efectuarea masajului general se uzează de
aceleaşi manopere cunoscute, recunoscute şi particular folosite pentru fiecare regiune de tratat, în parte.
Este şi aici valabilă regula respectării sensului de curgere a circulaţiei de întoarcere venolimfatice, pentru
a nu produce stază. Nu este obligatorie utilizarea tuturor manoperelor de masaj cunoscute, ele se pot
folosi în totalitate sau numai unele dintre ele. De asemenea nu este obligatorie succesiunea lor, putând
opta pentru succesiunea clasică sau pentru o alta, aceasta în funcţie de experienţa tehnicianului sau de
cea ce dorim să obţinem în urma tratamentului aplicat. Nu există o succesiune obligatorie a regiunilor
care trebuie masate, opţiunea fiind de asemenea la latitudinea terapeutului, putându-se începe fie cu
membrele inferioare, fie cu membrele superioare, important fiind ca pacientul să fie cât mai puţin
manevrat, cât mai puţin traumatizat. Unii autori medicali recomandă începerea masajului general pe faţa
dorsală a trunchiului, din mai multe motive, opinie pe care o împărtăşim şi noi. Unul din motive este
faptul că zona este puţin sensibilă şi permite efectuarea unui masaj intens care poate face o bună
pregătire pentru restul zonelor de tratat şi poate induce la nivelul structurilor tisulare un efect terapeutic
premergător care facilitează efectele necesar de obţinut la nivelul celorlalte structuri de tratat. In acest
sens se va începe masajul pe faţa posterioară a corpului, continuând cu membrele superioare sau
inferioare, cu prelucrarea în totalitate a acestei părţi, după care se va trece la faţa anterioară a corpului,
procedându-se similar, continuând pe această faţă de la nivelul zonei unde am încheiat masajul pe
partea opusă. Pentru realizarea acestui deziderat pacientul va fi aşezat în decubit ventral, după care va
fi invitat să se aşeze în decubit dorsal. Manoperele se vor face de regulă mai amplu decât la masajul
parţial, mai lung, peste mai multe segmente şi mai rapid decât la masajul parţial. In cursul masajului se
pot utiliza manoperele singular sau combinate între ele (fricţiune cu vibraţie de exemplu). Masajul
general poate fi făcut cu o mână, cu ambele mâini, în ultima situaţie cele două mâini lucrând pe zone
similare. Masajul general poate fi făcut de către o persoană sau de două persoane când se va lucra pe
zone simetrice iar acolo unde nu este posibil, de către o singură persoană. Intensitatea manoperelor va
fi mai mare Ia nivelul zonelor mai puţin sensibile (spate, coapse etc.) şi mai uşor la nivelul zonelor mai
sensibile (abdomen, torace anterior, zone cu durere etc.). Se va insista de asemenea pe zonele
modificate patologic şi se va trece mai uşor peste zonele indemne şi fără acuze clinice. Durata unei
şedinţe de masaj general va fi de circa treizeci minute, maxim o oră. Nu se recomandă depăşirea
acestei durate deoarece apar fenomene de epuizare tisulară cu efecte negative. în încheierea masajului
general se vor efectua mobilizări articulare, insistând întotdeauna pe segmentele modificate patologic.
CAPITOLUL 9. PARTICULARITĂŢI ALE MASAJULUI DUPĂ STRUCTURILE TISULARE TRATATE

Efectuarea masajului medical clasic are particularităţi de efectuare şi în funcţie de tipurile de ţesuturi
asupra cărora se acţionează. Aceste particularităţi sunt datorate structurilor anatomice diferite de tratat,
precum şi scopurilor terapeutice sau efectului terapeutic pe care dorim să-l obţinem. Astfel, într-un
anume fel se va efectua masajul cu scop de liză sau prevenirea aderenţelor la nivelul unei cicatrice
tegumentare şi altfel se va face în acelaşi scop liza aderenţelor la nivelul unor formaţiuni musculare sau
capsulo-ligamentare cu situaţie anatomică profundă. Intr-un anume fel se va efectua masajul la nivelul
ţesutului conjunctiv subcutanat când dorim să influenţăm circulaţia veno-limfatică şi să combatem staza
şi altfel vom lucra pe acelaşi ţesut celular subcutanat când intenţionăm să producem elasticizarea
acestor structuri sau să le desfacem de structurile adiacente de exemplu musculare. Din acest
considerent şi mai ales din raţiuni didactice am considerat utilă prezentarea distinctă a acestor aspecte
privind o completare a acestor tehnici de masaj medical clasic pe diferitele tipuri de structuri tisulare
tratate, cu o serie de particularităţi care, sperăm noi, se vor dovedi utile şi vor permite aprofundarea
tehnicilor de tratament pe astfel de ţesuturi. Manoperele de masaj utilizate sunt aceleaşi manopere pe
care le utilizăm în masajul medical clasic, cu menţiunea că există tipuri de ţesuturi (exemplu ţesutul
conjunctiv subcutanat), pe care, în funcţie de localizare şi dimensiune, se vor putea practica toate tipurile
de manopere şi variante, dar şi structuri tisulare (exemplu tegumentul), unde nu vor putea fi folosite toate
tipurile de manopere cunoscute. La nivelul tegumentului nu se va putea face, de exemplu, frământatul.
Frământatul, care se va face prin intermediul teg. se adresează de fapt altor structuri tisulare subiacente.
9.1. Masajul pielii
Masajul pielii (38, 54, 57) reprezintă un aspect important în cadrul masajului medical clasic pornind de la
considerentul că această structură tisulară este interesată şi implicată prin situaţia sa anatomică în toate
tipurile de masaj care se practică. Reacţii terapeutice vor apare de asemenea la nivelul tegumentului
indiferent de tipul de masaj care se va face sau cărui tip de structură tisulară i se adresează masajul
respectiv. în acest capitol ne vom referi numai la aspectele privind strict masajul tegumentului şi nu a
implicării tegumentului în masajul altor tipuri de ţesuturi masate, întotdeauna în efectuarea masajului
tegumentar se va ţine cont de zona de tratat, având în vedere faptul că diferitele zone de tegument au
structură diferenţiată, au grosime şi sensibilitate diferită iar toleranţa şi reacţia la diverse modalităţi de
efectuare a masajului va fi diferită. Inervaţia tegumentului, sensibilitatea sa precum şi reacţiile reflexe pe
care le va genera variază mult de la zonă la zonă, de la inervaţia senzitivă complexă a degetelor de la
mâini, la componenta reflexogenă importantă a zonei posterosuperioare din zona gulerului Scerbac sau
plante, la inervaţia senzitivă mai puţin diferenţiată a zonei dorsale a trunchiului. Este logic ca masarea
acestor zone chiar în acelaşi scop va fi obligatoriu de făcut diferenţiat pentru obţinerea aceluiaşi efect
terapeutic. De asemenea este la fel de logic ca pentru a obţine acelaşi efect terapeutic pe zone de
tegument diferite va fi nevoie să practicăm tehnici diferite de masaj sau variante de tehnică. De principiu
se admite faptul că în masajul tegumentului se vor practica de regulă tehnici şi manopere de masaj de
suprafaţă, care se adresează în special structurilor superficiale. Masajul tegumentului diferenţiat de
masajul altor structuri tisulare subiacente se va practica atunci când la nivelul tegumentului există
modificări patologice distincte de structurile adiacente şi care necesită o abordare terapeutică obligatorie
şi diferenţiată de celelalte structuri tisulare. Este cazul unor cicatrici la nivelul tegumentului, a unor plăgi
tegumentare cu vindecare incompletă sau unor procese degenerative ori inflamatorii tegumentare care
se pretează a fi abordate terapeutic prin masaj. Cele mai mult utilizate manopere de masaj medical
clasic în aceste situaţii sunt efleurajul şi fricţiunile. Efleurajul la nivelul tegumentului se va face
superficial, mai mult sau mai puţin intens, în funcţie de scopul urmărit, în funcţie de grosimea stratului
tegumentar şi sensibilitatea sa. Este valabilă şi de data aceasta regula că manopera activă va fi
efectuată pe direcţia de curgere a circulaţiei de întoarcere veno-limfatică, viteza de efectuare şi forţa de
apăsare fiind şi de data aceasta diferenţiată după scopul urmărit. Pentru stimularea circulaţiei venoase
viteza de deplasare a mâinii terapeutului la nivelul tegumentului trebuie să fie adaptată aproximativ
vitezei de curgere venoasă proprii a bolnavului, aceasta putând fi stabilită individual după aspectul
tegumentului în timpul masajului. O viteză potrivită va permite recolorarea tegumentului imediată în urma
mâinii terapeutului, asemănător cu testul Dalmady din hidroterapie, concomitent cu reducerea
turgescenţei tisulare. Pentru stimularea circulaţiei limfatice, viteza de deplasare a mâinii terapeutului va fi
mai mică/ cu întreruperi ritmice, cu forţă de apăsare mai mare la sfârşitul mişcării, ca să permitem
golirea colectorilor proximali, semnul clinic de evoluţie bună fiind reducerea consistenţei zonei de tratat,
zonă care devine mai moale, mai elastică. Atunci când netezirea este doar o manoperă de pregătire
pentru alte tipuri de proceduri, viteza de deplasare a mâinii terapeutului poate să fie mai rapidă, nefiind
nevoie de o pregătire specială a tegumentului. Viteza mare de deplasare a mâinii se poate asocia cu o
apăsare mai pronunţată, mai ales atunci când dorim să aplicăm un masaj cu efect stimulant, excitant.
Fricţiunea constituie cea de-a doua manoperă de masaj mai des utilizată în masajul tegumentului.
Fricţionarea tegumentului se va face cu vârful degetelor, faţa palmară a degetelor cel mai frecvent. Pe
suprafeţe mai mari de tegument, acolo unde modificările tisulare sunt mai mici iar tratamentul aplicat nu
necesită o tehnică extrem de atentă, fricţionarea se poate efectua şi cu ajutorul palmei sau regiunea
anterioară radiocarpiană, aceasta pentru a cuprinde o zonă mai mare de tegument. Tehnic, fricţionarea
se va face prin apăsări progresive dar nu foarte puternice ca să nu depăşim grosimea tegumentului, cu
mişcări circulare mai mult sau mai puţin strânse sau mişcări liniare de diferite dimensiuni în funcţie de
lungimea zonei afectate, cu scopul mobilizării tegumentului faţă de straturile tisulare adiacente, cu
scopul întinderii ţesuturilor tegumentare şi a celor din jurul zonei afectate, în aşa fel încât să crească
elasticitatea tegumentară, pielea să devină mai elastică şi mai extensibilă, mobilizarea tegumentului pe
structurile tisulare subiacente să fie mult mai bună. Prin această tehnică, tegumentul va fi întins în limita
elasticităţii tisulare, peste care se va trece uşor în aşa fel ca să nu producem noi leziuni tegumentare,
dar suficient de intens ca să crească elasticitatea tegumentară, mai ales în caz de limitări şi retracţii la
acest nivel. Oricum, se recomandă ca intensitatea manoperelor mare să nu producă exacerbarea durerii
sau procesului iritativ-inflamator local. Un eritem chiar de lungă durată nu reprezintă un semn de iritaţie
tisulară, putând fi chiar o reacţie benefică în cadrul tratamentului, spre deosebire de creşterea durerii şi
apariţia sau creşterea infiltraţiei şi edemului la nivel local însoţită mai ales de reducerea mobilităţii la
acest nivel. La nivelul tegumentului se pot aplica o serie de alte manopere, mai rar aplicate, ca de
exemplu percuţiile uşoare, vibraţii, pensări, ciupiri etc., tehnici cu o mai puţină importanţă terapeutică,
dar cu posibilităţi de creştere a eficienţei terapeutice în anumite situaţii. Percuţiile se vor face doar cu
faţa palmară a degetelor sau cu partea cubitală a degetelor aplicate uşor. Pentru a rămâne strict la
nivelul tegumentului se preferă percuţiile tangenţial cu suprafaţa tegumentului, mai ales când se doreşte
un efect tegumentar mai excitant. în aceste situaţii se poate asocia şi ciupirile sau pensările
tegumentare. In toate aceste situaţii se mizează pe efectele locale de tip mecanic ale masajului dar şi pe
efectele generale de tip reflex care sunt bine cunoscute la nivelul tegumentului.
9.2. Masajul ţesutului conjunctiv
Masajul ţesutului conjunctiv (38, 54, 57), completează în mod util masajul tegumentului. Aceasta datorită
faptului că ţesutul conjunctiv s~a dovedit a fi un ţesut cu o complexitate funcţională deosebită care îi dă
o serie de roluri fiziologice cu importanţă mare în viaţa cotidiană. Astfel, rolul de susţinere şi legătură cu
structurile tegumentare, musculoligamentare, osteoarticulare, cele de a conferi forma şi dimensiunea
multor părţi ale corpului omenesc prin fibrele conjunctive pe care le conţine, cea de a conferi
elasticitatea, posibilitatea de deformare şi revenire la forma iniţială a unor structuri compresibile sau cea
de reparare a unor structuri tisulare compromise accidental sau terapeutic chirurgical, cea de depozit
adipocitar şi nu numai, sunt argumente suficiente pentru a susţine importanţa terapiei prin masaj a
acestui tip de ţesut. Dacă vom lua în considerare faptul că cele prezentate mai sus sunt doar o parte din
multiplele funcţii ale ţesutului conjunctiv şi că funcţia de contribuţie la procesul general de apărare
nespecifică a organismului prin multitudinea componentelor sistemului reticulohistiocitar, complexitatea
sistemului circulator cu toate componentele sale (arterial, veno-limfatic), complexitatea sistemului nervos
de toate categoriile care tranzitează pe aici şi rolul său în toate mecanismele de reglare şi răspuns de
natură reflexă este o chestiune deloc de neglijat, vom intui şi mai bine rolul mult mai complex al acestui
tip de ţesut care trebuie în totalitate luat în considerare. Nu în ultimul rând trebuie să spunem că toate
aceste funcţii ale ţesutului conjunctiv pot fi benefic influenţate şi stimulate în cadrul masajului medical
clasic. Manoperele terapeutice utilizate în cadrul masajului medical clasic sunt cele în general cunoscute
şi utilizate, respectiv efleurajul, fricţiunea, frământatul, tapotamentul, vibraţiile, Ia care se mai adaugă şi o
serie de manopere secundare, dispoziţia ţesutului conjunctiv, forma şi dimensiunile sale permiţând
utilizarea practic a tuturor tipurilor de manopere, în aceasta experienţa practică a tehnicianului având un
rol important. Efleurajul se va utiliza în mod asemănător cu cel de la tegument, cu menţiunea că pentru a
ajunge la nivelul ţesutului conjunctiv forţa de apăsare va fi mai mare ca la cazul anterior. Tehnic
efleurajul se va efectua cu degetele sau cu faţa palmară a mâinilor în funcţie de dimensiunea zonei de
tratat, situaţia sa anatomică, grosimea stratului de ţesut celulo-adipos, cu mişcări lente sau mai rapide în
funcţie de dorinţa noastră de a influenţa sau nu în mod deosebit circulaţia veno-limfatică a zonei Metoda
IM va practica mai rapid dacă nu dorim influenţarea circulaţiei fi lent, chiar ritmic intreruptă în cazul
influenţării circulaţiei limfatice. Dacă dorim In special creşterea elasticităţii tisulare efleurajul se poate
efectua apăsat chiar cu pumnul închis, cu faţa dorsali a articulaţiilor interfalangiene proximale Fricţiunea
se consideri a fi una dintre cele mai importante manopere de masaj utili în acest caz Tehnic fricţionarea
se poate face după tehnica clasică cu mai multe variante de tratament, în funcţie de intensitatea pe care
dorim să o obţinem şi dimensiunea zonei de tratat. Astfel pe zone mici se poate face fricţionarea cu
vârful degetelor tar pe zone mai mari cu degetele, cu palmele, cu regiunea radiocarpiani (faţa
anterioară), cu pumnul închis (faţa dorsală, în regiunea articulaţiilor interfalangiene proximale).
Intensitatea procedeului aplicat va fi cu atât mai mare cu cât intenţia noastră este cea de a produce liza
unor formaţiuni fibroase, cicatriceale şi retractile, cu menţiunea ci nu este permisă apariţia semnelor de
intaţie tisulari in aceste un. Tehnica va trebui si fie însă suficient de insistentă pentru a obţine un zultat
terapeutic benefic. Frământatul constituit de asemenea o manoperă frecvent utilizaţi în masajul ţesutului
conjunctiv. Tehnica este utili pentru utul conjunctiv fi se poate practica tn mai multe variante, dintre
acestea imântatul in cută fiind cel mai frecvent utilizat Metoda permite o bună prelucrare a ţesutului
conjunctiv mai ales in situaţia când dorim si influenţăm depozitele adi ponta re bogate subt egumen ta
re#Cuta se va realiza intre degete şi palmă cu apăsarea corespunzătoare. Tapotamentul se pretează
bine la aceste tipuri de ţesuturi. El se poate face tn toate variantele. In funcţie de grosimea tisulară,
situaţia anatomici, zona de tratat, scopul urmărit Cel mat frecvent te practici tapotamentul cu vârful
degetelor, cu partea cubitalâ a degetelor, cu pumnul semideadik. Un rol bun In terapie se pare ci fl oferi
şi vibraţiile, formă de tratament uşor de efectuat pentru ţesutul conjunctiv. El favorizează elasticitatea
tisulara. In funcţie de scopul urmărit te mai pot utiliza fi alte manopere de masaj gen ridicare, ciupire
etc, după experienţa terapeutului care si crească eficienţa tratamentului.
Masajul muscular
Masajul muscular (38, 54, 57), reprezinţi una din cele mai frecvente utilizări tn masajul medical
clasic musculatura reprezentând peste 40% din masa corporali. Prelucrarea maselor musculare prin
masaj medical este o prtxxrupare predilectă pentru orice tehnician, musculatura fiind ţesutul care
beneficiază întotdeauna de atenţie, atât din punct de vedere terapeutic cit fi profilactic, metoda fiind
deosebit de utilă pentru păstrarea stării de sănătate cât şi pentru refacerea unor modificări patologice în
diverse boli. Masele musculare prin structura lor sunt făcute pentru a putea fi bine masate şi au structura
de aşa fel concepută încât pot fi aplicate la nivelul lor aproape oricare dintre manoperele de masaj
cunoscute. Masajul se adresează astfel atât muşchiului cu structură şi tonus normal cât şi muşchiului cu
tonus modificat, fie că este vorba de hipertonie, fie de hipotonie, de troficitate normală, hipotrofie sau
atrofie musculară şi mai puţin în stările de distrofie musculară, unde eficienţa se dovedeşte scăzută. Prin
structura şi rolul lor important în mişcare, musculatura necesită o bună întreţinere fizică, mai ales în
condiţii de solicitare şi suprasolicitare fizică, dar necesită o bună prelucrare prin masaj în caz de apariţie
a unor stări disf uncţionale. In caz de epuizare fizică, de multe ori un masaj bine efectuat poate fi mai
bun pentru refacere decât repausul fizic chiar prelungit, datorită eliminării fizice mai rapide şi mai bune a
metaboliţilor musculari, dar şi a refacerii metabolice musculare mai rapide datorită accelerării
schimburilor biochimice tisulare locale. Este de asemenea important de reţinut şi subliniat faptul că
masajul medical clasic este printre acele metode eficiente de terapie care pot influenţa chiar într-o mare
măsură starea tonusului muscular local, fie cu creşterea sa, fie cu scăderea sa, în funcţie de tipul de
tratament aplicat. Merită de asemenea să subliniem faptul că masajul medical clasic este printre puţinele
metode de terapie care şi-au dovedit eficienţa în pregătirea fizică corespunzătoare a sportivilor, alături
de exerciţiile fizice. Efectuarea practică a masajului muscular se va face fie pe zone musculare mai mici,
ca de exemplu la nivelul bicepsului brahial, pe zone mai mari cum ar fi de exemplu antebraţul sau braţul
sau la nivelul hemicorpului superior, inferior, drept sau stâng ori chiar a corpului în întregime. în masajul
muscular se utilizează practic toate tipurile de manopere de masaj, atât principale cât şi secundare. Se
utilizează astfel efleurajul, fricţiunea, frământatul, tapotamentul, vibraţiile, cernutul şi rulatul, tracţiunile,
scuturatul etc. De altfel, la nivelul maselor musculare experienţa tehnicianului poate crea şi utiliza
multiple variante de tehnică şi poate concepe combinaţii între diversele tipuri de tehnică. Important este
faptul ca la sfârşitul şedinţei de masaj să obţinem efectul terapeutic indicat de către medicul curant.
Efleurajul la nivelul maselor musculare se va efectua de-a lungul fibrelor musculare, iniţial cu apăsare
mai uşoară, ulterior cu creşterea forţei de apăsare mai ales la nivelul corpului muscular. Forţa de
apăsare va fi întotdeauna mai mică la nivelul tendoanelor şi zonelor tendinomusculare. Efleurajul se face
cu vârful degetelor, cu palma sau chiar mai intens cu zona radiocarpiană ori pumnul cu regiunea
articulaţiilor interfalangiene proximale. Mişcările vor fi mai lungi sau mai scurte în funcţie de lungimea
muşchiului sau în funcţie de lungimea zonei de tratat. Forţa de apăsare va fi întotdeauna mai mare
atunci când dorim să stimulăm circulaţia locală în caz de stază. Fricţiunea constituie de asemenea o
manoperă frecvent utilizată în masajul maselor musculare. Fricţionarea se va efectua longitudinal la
nivelul masei musculare, circular la nivelul zonelor tendino-musculare şi tendoanelor, a aponevrozelor şi
fasciilor intermusculare, a inserţiilor tendinoosoase. Ea se practică cu vârfurile degetelor sau cu partea
palmară a degetelor. Intensitatea apăsării va fi cu atât mai mare cu cât grosimea stratului muscular este
mai mare şi cu cât dorim să obţinem un efect mai excitant. Frământatul reprezintă una din manoperele
de bază în tratamentul prin masaj al maselor musculare. Tehnic, frământatul se face diferit în funcţie de
zona de tratat. Astfel, la nivelul zonelor plate se practică frământatul în cută iar la nivelul membrelor se
va practica frământatul în cerc sau brăţară, mâna la acelaşi nivel sau la nivele diferite. Frământatul se
poate efectua singur sau combinat cu fricţiunea. Frământatul se aplică cu bune rezultate la nivelul
corpului muscular şi nu se va practica la nivelul tendoanelor ori inserţiilor tendinoase. Cernutul, rulatul şi
vibraţiile constituie manopere de masaj care se pretează bine în tratamentul maselor musculare, mai
ales la nivelul membrelor. Tehnicile permit o bună şi eficientă completare a celorlalte manopere de
masaj utilizate la acest nivel, primele două fiind cu predilecţie aplicate aici şi mai ales la nivelul coapsei.
Zona permite dezinvoltură din partea terapeutului, tehnicile se aplică uşor, cu manopere ample
generatoare de importante reacţii locale, mai ales în cea ce priveşte relaxarea musculară, echilibrarea
de tonus muscular locoregional dar şi de efecte generale, asupra sistemului nervos central, cu sedarea
pacientului, cu o senzaţie de liniştire a sa, cu acea senzaţie de hebestenie, de bine, care creşte tonusul
psihic şi încrederea pacientului. Aceste efecte terapeutice nu se obţin printr-o utilizare singulară a
acestor manopere de tratament ci, cel mai bine; printro asociere şi complectare la manoperele anterior
amintite. Vibraţiile se pot aplica singular sau frecvent se asociază cu alte manopere de masaj, ca de
exemplu cu efleurajul sau cu fricţiunile. Tracţiunile şi tensiunile sunt forme de masaj care se pot aplica la
nivelul maselor musculare în acele forme de patologie în care se asociază retracţii tendino-musculare,
redori articulare şi musculare, tehnicile permiţând o creştere a amplitudinii de mişcare pe segmentul
afectat. Tehnicile de tratament muscular au o largă utilitate şi aplicabilitate, de la tratamentul profilactic
aplicat pacientului sănătos din tratamentul de întreţinere corporală, la multitudinea formelor de patologie
locomotorie practic de toate tipurile şi până la tratamentele de întreţinere sau de refacere la sportivi şi la
toţi cei care iubesc mişcarea. Este însă important de reţinut faptul că masajul, care şi-a dovedit utilitatea
în toate formele de modificări musculare, nu va înlocui niciodată exerciţiile fizice şi, nu va avea efect în
refacerea volumului sau forţei musculare, unde exerciţiile fizice, cu contracţii musculare concentrice, dar
mai ales excentrice (6), vor fi în măsură să producă o forţă musculară mai mare. De altfel, după (6)
citând alţi autori medicali, se ştie că o contracţie musculară excentrică, generează o forţă musculară mult
mai mare decât cea izometrică la acelaşi nivel de activare. Masajul în aceste situaţii poate eventual să
faciliteze mişcarea şi să crească randamentul contracţiilor musculare, dar niciodată nu va produce
hipertrofie musculară sau creşterea forţei musculare.

9.4. Masajul articular şi a altor componente osteoarticulare

Masajul structurilor osteoarticulare şi în special al articulaţiilor (38, 54,57) îşi găseşte o bună utilizare în
masajul medical clasic. Spre deosebire însă de masajul altor structuri locomotorii, în masajul articulaţiilor
şi structurilor adiacente se mizează în special pe tehnica de aplicare locală a masajului, influenţare
structurilor osteoarticulare prin efecte generale ale masajului fiind mai puţin realizabilă. Tehnicile de
tratament aplicabile acestor structuri anatomice sunt de asemenea limitate, la aceste nivele fiind posibil
de aplicat doar efleuraj şi fricţiune, uneori vibraţii, la care se mai adaugă tensiuni, tracţiuni şi uneori
scuturări, în situaţia prezenţei unei musculaturi suficient de bune în zona respectivă. La nivel articular
sau osos se pot aplica şi alte tehnici de masaj, după nevoie, ca de exemplu frământat sau tapotament,
dar aceste tehnici se aplică numai dacă masele musculare din zona respectivă sunt bine reprezentate şi
întotdeauna aceste tehnici nu se vor adresa structurilor osteoarticulare, ci celorlaltor structuri din zonă,
interesarea articulaţiei nefiind în aceste situaţii un scop în sine. Ca structuri anatomice vizate de masaj în
aceste situaţii sunt capsulele articulare, ligamente articulare sau mai frecvent periarticulare, tendoane,
fascii sau burse peritendinoase sau perimusculare, puncte de inserţie tendinoosoase sau
tendinomusculare, aponevroze etc, structuri anatomice larg reprezentate în cadrul sediilor anatomice de
localizare a multiple forme de patologie a ţesuturilor moi, forme de patologie adesea cu rezistentă la
tratamentele de reabilitare şi refacere a lor. în aceste situaţii, orice formă de terapie care creşte
potenţialul de recuperare este binevenită, masajul medical clasic fiind benefic în această situaţie. Cele
mai frecvente manopere de masaj folosite în această situaţie sunt efleurajul şi fricţiunile. Efleurajul
reprezintă tehnica de început care se aplică la nivel articular cu mişcări mici, scurte circulare sau
longitudinale, în funcţie de conformaţia regiunii de tratat. Intensitatea manoperei este cea în general
aplicabilă pe structurile osteoarticulare, adică uşoară, cel mult medie, în aşa fel încât să nu producem
noi o iritaţie la nivelul acestor formaţiuni. Nu vom aborda aici tehnicile de masaj de tip periostal sau
masaj transversal profund care se pot adresa şi unor astfel de structuri, ce vor fi tratate în capitole
separate. Corect efectuate aceste mişcări de alunecare articulară trebuie să inducă cel puţin o
importantă ameliorare a simptomatologiei locale. Fricţiunea constituie de asemenea una din manoperele
importante din masajul medical clasic care are utilitate în masajul formaţiunilor osteoarticulare. Ea se
execută prin mişcări cel mai ades circulare, uşoare, lente, insistente, efectuate cu vârful degetelor sau cu
partea palmară a primei falange a degetelor doi şi eventual trei de la mână. Intensitatea manoperei este
uşoară, cel mult medie şi mai ales progresivă, în funcţie de senzaţiile subiective ale pacientului care
niciodată nu trebuie să fie dezagreabile. Fricţiunile se adresează structurilor osteoarticulare abordabile,
în special capsulelor articulare, ligamentelor, fasciilor, punctelor de miogeloză sau zone indurate,
sensibile de la nivelul acestor formaţiuni. De multe ori doar aceste două manopere de masaj aplicate aici
sunt suficiente pentru realizarea obiectivului terapeutic necesar, în unele situaţii fiind totuşi necesară
aplicarea şi a altor tehnici de tratament prin masaj. Astfel se mai pot utiliza în tratamentul structurilor
osteoarticulare vibraţiile, tehnici de masaj care pot influenţa structurile extraarticulare dar şi cele
intraarticulare, ca de exemplu ligamente, meniscuri etc, structuri care prin vibrarea articulaţiei respective
poate să ducă de exemplu la ameliorarea troficităţii la acest nivel sau la creşterea mobilităţii articulare.
Vibrarea acestor structuri osteoarticulare necesită totuşi prudenţă şi o bună cunoaştere a tehnicii pentru
un bun rezultat terapeutic. Tensiunile şi tracţiunile articulare reprezintă manopere de masaj care au de
asemenea o aplicabilitate practică în masajul medical clasic. Ele se pot aplica la nivelul tuturor tipurilor
de articulaţii ale aparatului locomotor, dar utilitatea lor este cu atât mai mare cu cât articulaţia respectivă
este mai mică şi are structuri musculare mai puţin reprezentate. Prezenţa unor structuri musculare
voluminoase sau a unei articulaţii mari, face dificilă tehnica de tratament. Intensitatea manoperelor este
cu atât mai mare cu cât volumul muscular şi dimensiunea articulaţiei respective este mai mare.
Tensiunile şi tracţiunile au rolul de a produce creşterea mobilităţii articulare, de elasticizare articulară.
Eficienta lor este maximă pe articulaţiile mici şi mijlocii. In încheierea masajului articular se va aplica un
efleuraj uşor, calmant, liniştitor.
9.5. Masajul formaţiunilor vasculare periferice
Masajul formaţiunilor vasculare periferice (38, 54,57), constituie un capitol care nu trebuie ignorat în
masajul medical clasic. Influenţa masajului medical clasic asupra vaselor de sânge şi limfatice este o
realitate de care trebuie să se ţină întotdeauna cont în masajul medical clasic. In general se acceptă
ideea că masajul medical clasic are influenţă benefică asupra circulaţiei arterio-venoase şi limfatice, cu
condiţia efectuării corecte a acestuia. Efectul cel mai frecvent descris este cel de stimulare a circulaţiei
de toate categoriile, efect care are ca finalitate creşterea eficienţei muncii inimii. Mecanismele de
instalare şi producere a acestor efecte terapeutice au fost descrise într-un capitol anterior, acţiunea
manoperelor fiind atât asupra circulaţiei capilare arteriale cât şi venulare şi venoase propriu zisă dar şi
asupra circulaţiei limfatice. Efectele asupra circulaţiei se obţin prin utilizarea tuturor tipurilor de manopere
de masaj. Ele vor influenţa diferit diversele structuri circulatorii în funcţie de manoperă şi profunzimea
structurilor tisulare abordate terapeutic. Astfel manoperele superficiale, puţin intense gen efleuraj, vor
influenţa în special circulaţia tegumentară; manoperele care au o acţiune ceva mai profundă, ca de
exemplu fricţiunile şi frământatul vor influenţa mai mult circulaţia musculară dacă se vor face de
intensitate moderată, dacă se execută intens vor activa toate structurile circulatorii profunde inclusiv cele
osoase. In alegerea structurilor vasculare pe care dorim să le tratăm va trebui întotdeauna să ţinem cont
de sensul de curgere a fluxului sanguin la nivelul formaţiunii respective şi întotdeauna manopera activă
va trebui să respecte acest sens, în caz contrar putând să apară efecte adverse sau chiar complicaţii
riscante pentru pacient. Sensul pe care dorim să-l influenţăm cel mai frecvent prin masaj este cel de
stimulare a circulaţiei de întoarcere veno-limfatică, motiv pentru care manopera activă se va face mai
ales centripet. In acest mod vom stimula circulaţia de întoarcere dar, vom influenţa şi ajuta activitatea
cardiacă prin creşterea debitului bătaie. Circulaţia de tip arterial şi cea de tip capilar va fi întotdeauna
activată de masajul medical clasic, cea de tip capilar indiferent de sensul manoperei active. Ea se obţine
chiar dacă manopera activă se va face împotriva direcţiei de curgere a curentului sanguin. Pentru a nu
produce stază arterială, apăsarea nu va fi puternică şi tehnica va fi efectuată intermitent. Atunci când
dorim stimularea circulaţiei de întoarcere, apăsarea se va face conţinu iar viteza de deplasare a mâinii
va fi similară cu viteza de curgere a sângelui la nivelul sistemului venos. Masajul medical produce
golirea în special a colectorilor superficiali iar prin aceasta va influenţa circulaţia la nivelul colectorilor
profunzi care au posibilitatea să se dreneze spre colectorii superficiali. Prin aceasta se activează de fapt
şi circulaţia profundă. Prin compresiuni şi decompresiuni succesive scade presiunea intra tisulară şi
presarcina inimii, mecanism prin care se uşurează activitatea de pompă a cordului şi creşte performanţa
sa mecanică. Acest efect se reduce prin apăsări continue sau prelungite asupra circulaţiei de tip arterial.
Modificările circulatorii se produc cel mai frecvent prin mecanism mecanic local dar, se incriminează de
asemenea şi un mecanism general care explică apariţia vasodilataţiei regional sau chiar contralateral şi
persistenţa efectului chiar după terminarea procedurii respective de tratament. Mecanismele de apariţie
şi producere a lor au fost prezentate într-un capitol anterior, cea ce dorim să completăm este faptul că
aceste efecte terapeutice apar la toate manoperele de masaj, sigur de intensitate diferită, inclusiv la
fricţiuni, frământat, vibraţii, tapotament etc., că ele se menţin o perioadă oarecare de timp după
terminarea procedurii respective, că instalarea lor este lentă după o prealabilă vasoconstricţie iniţială, de
scurtă durată şi că persistenţa lor în timp este variabilă, influenţată mai probabil de tipul de reactivitate a
pacientului. Vasodilataţia este întotdeauna mai pronunţată la nivelul structurilor superficiale tegumentare
dar are un efect derivativ, decongestionant pe structurile profunde locale. Tehnica se dovedeşte astfel
eficientă atât în cea ce priveşte prevenţia dar şi în cea ce priveşte tratamentul de recuperare a unor
multiple forme de disfuncţionalităţi ale aparatului circulator periferic.
9.6. Masajul nervilor periferici
Masajul nervilor periferici (38, 54, 57), se realizează în acelaşi context cu cel vascular periferic. El se
aplică la nivelul rădăcinilor nervilor spinali, la nivelul traiectului periferic al nervilor, în anumite puncte de
stimulare a nervilor respectivi, locuri de trecere a nervilor la nivelul unor ţesuturi etc. In aceste situaţii
tehnicile (manoperele) de masaj utilizate sunt efleurajul, fricţiunea, presiunile, vibraţiile şi mai rar
tapotamentul. Efleurajul se execută prin mişcări de netezire efectuate iniţial uşor apoi mai apăsat la
nivelul punctelor sau zonelor dureroase de pe traiectul nervilor respectivi, cu mişcări scurte la nivelul
punctelor dureroase, mai lungi la nivelul zonelor dureroase. Intensitatea manoperelor creşte ulterior,
concomitent cu creşterea forţei de apăsare, in aşa fel încât să acţionăm profund la nivelul traiectului
nervilor respectivi, cu scopul de a decongestiona şi activa circulaţia la nivelul ţesuturilor perinervoase, a
combaterii stazei şi resorbţiei exudatelor. Fricţiunile se aplică punctiform la nivelul zonelor mici
dureroase sau longitudinal, de-a lungul traiectului nervilor, de intensitate mică sau medie, cu scopul
reducerii1 sensibilităţii şi creşterii pragului de percepţie a senzaţiilor dureroase, cea ce duce în final la
reducerea senzaţiei de durere. Activează circulaţia şi produce decongestionare tisulară. Presiunile
constituie tehnici de masaj utilizate frecvent în masajul nervilor, aplicate continuu sau intermitent, cu
presiune constantă sau intermitentă, cu deplasare din aproape în aproape, uneori combinată cu
vibraţiile. Vibraţiile constituie tehnici de masaj foarte utile în tratamentul nervilor periferici care se aplică o
durată mai mare sau mai mică de timp, în funcţie de adaptarea şi reacţia la tratament a zonei de tratat.
în acelaşi mod vom aprecia şi intensitatea de tratament a manoperei, ea putând fi mai mare sau mai
mică, după ameliorarea durerii din zona de tratat. Vibraţiile sunt procedee de masaj în general bine
suportate de către pacienţi. Tapotamentul sau lovirea ritmică a ţesuturilor reprezintă de asemenea
tehnici de masaj utile în tratamentul suferinţelor nervilor periferici. Se execută loviri de intensitate
variabilă (mică, medie, mare) a ţesuturilor, cu vârful degetelor, cu palma, cu mâna făcută căuş, uşor, în
funcţie de toleranţă, mai scurt sau mai lung, pe zonele dureroase, dar numai acolo unde există masă
tisulară moale suficientă. La nivelul nervilor senzitivi vom avea o reducere a sensibilităţii locale, la nivelul
nervilor vasomotori apare vasodilataţie după o prealabilă vasoconstricţie, iar la nivelul nervilor motori pot
să apară fasciculaţii musculare mici care cresc troficitatea muşchilor şi capacitatea lor de contracţie.
Toate manoperele descrise mai sus reprezintă tehnici de masaj care se pot aplica singular sau
combinate între ele, cel mai frecvent vibraţiile combinate cu efleurajul sau cu fricţiunea.

9.7. Masajul organelor profunde

Prin masaj medical clasic există posibilitatea abordării organelor profunde de la nivelul toracelui şi
abdomenului, cu posibilitatea influenţării funcţiei acestora, în nişte limite ale tehnicii. Totuşi, intensitatea
acestor modificări funcţionale face justificată utilizarea lor în anumite forme de patologie, motiv pentru
care am considerat necesară prezentarea acestei probleme cu această ocazie. Se pot astfel influenţa
prin masaj medical clasic funcţia organelor de la nivelul toracelui şi a celor abdominale. La nivelul
toracelui se poate influenţa în special funcţia cordului şi cea pulmonară, iar la nivel abdominal funcţia
multiplelor organe abdominale: a stomacului, intestinului subţire şi colonului, a ficatului şi colecistului, a
rinichiului şi vezicii urinare.
9.7.1. Masajul organelor toracice
Masajul organelor toracice (38, 54,57), reprezintă o formă particulară a masajului medical clasic, prin
care se încearcă influenţarea funcţiei organelor toracice, respectiv a cordului şi a plămânului. Pentru a
putea obţine un astfel de efect terapeutic, se vor utiliza aceleaşi manopere de masaj, dar cu unele
modificări de tehnică, care să permită abordarea acestor formaţiuni anatomice.
Pentru a putea influenţa funcţia cordului se impune efectuarea masajului regiunii precordiale.
Procedeele de masaj utilizate în masajul regiunii precordiale sunt efleurajul, fricţiunile, tapotamentul şi
vibraţiile. Pacientul va fi poziţionat în decubit dorsal, relaxat, cu trunchiul uşor ridicat iar membrele
superioare şi inferioare uşor îndoite. Indicarea masajului regiunii precordiale are două scopuri
importante, unul calmant, relaxant, iar cel de-al doilea excitant, stimulant. Efectuarea masajului
precordial în scop relaxant, calmant, se va face utilizând pentru început un efleuraj uşor care se va
efectua cu mişcări de alunecare lente care pornesc de la nivelul regiunii epigastrice în sus, alunecă la
nivelul sternului până pe spaţiile intercostale stângi precordiale şi se termină undeva la nivelul vârfului
inimii. Netezirea se face în această situaţie cu palma deschisă, cu degetele întinse, foarte uşor, la nevoie
fiind doar atins tegumentul. Urmează fricţiunea, care se va aplica la fel foarte uşor, asemănător cu
efleurajul. Fricţionarea se va efectua cu faţa palmară a falangei unu a degetelor, cu mişcări lente,
uşoare, cu prelucrarea ţesuturilor moi de deasupra sternului, a coastelor şi spaţiilor intercostale din zona
precordială. Urmează câteva alunecări lente şi uşoare, după care se va trece la efectuarea
tapotamentului. Pentru obţinerea unui efect sedativ, liniştitor asupra cordului, tapotamentul se va face
uşor, lent, doar cu vârful degetelor îndepărtate, foarte rar, ritmic, lovind uşor şi elastic tegumentul, cu
mişcări tangenţiale şi alunecarea degetelor în continuare. Urmează efleuraj uşor, apoi se poate trece la
vibraţii uşoare. Vibraţiile se fac la nivelul regiunii presternale şi precordiale, cu palma şi degetele
deschise, deplasând uşor mâna circular, cu o apăsare mai puternică la nivelul sternului şi coastelor. Se
va respecta aceeaşi idee ca la celelalte tehnici utilizate, anume faptul că pentru a avea un efect sedativ,
un efect bradicardizant, de liniştire şi reducere a efortului miocardic, procedura este important a se face
cât mai uşor şi rar. Invers se va proceda în cazul în care dorim să avem un efect de stimulare a activităţii
miocardice. Pentru a obţine tahicardie, creşterea forţei de contracţie miocardică, eventual chiar creşterea
tensiunii arteriale, tehnicile de masaj aplicate vor fi făcute energic, mai rapid şi mai intens decât în cazul
anterior. De principiu se vor utiliza cam aceleaşi forme de masaj ca şi în cazul anterior, respectiv
eflueraj, fricţiunea, tapotamentul. Efleurajul în acest caz se va face scurt, cu mişcări vii şi energice,
urmate rapid sau chiar combinate cu fricţiuni efectuate energic, circular, pe toată suprafaţa precordială.
Tapotamentul se va face la fel de energic, nu foarte dur având în vedere componenta reflexogenă
importantă a regiunii, cu mâna cu degetele uşor îndoite, cu pumnul deschis sau chiar cu pumnul închis.
Loviturile se aplică uşor tangenţial, cu alunecarea mâinii în continuare la nivelul tegumentului. Forţa de
lovire se adaptează la constituţia bolnavului iar ritmul de aplicare a loviturilor va fi aproximativ cu
frecvenţa cardiacă normală (80 lovituri pe minut). Efectul asupra inimii se va realiza în această situaţie
prin mecanism reflexogen, cu producere în caz de tahicardie şi stări tensionate a unui efect de calmare,
bradicardie, liniştire a bolnavului. Invers, în caz de bradicardie exagerată şi scăderea tensiunii arteriale
se mizează pe un efect tahicardizant şi de creştere a tensiunii arteriale scăzute. Este însă important de
menţionat că în aceste situaţii nu se va face nicio intervenţie terapeutică asupra cordului, fără să avem o
indicaţie terapeutică exactă din partea medicului specialist cardiolog. Acest lucru este absolut necesar
având în vedere zona care este extrem de reflexogenă, putând să apară incidente sau chiar accidente
cardiace în cazul aplicării unei tehnici incorect indicate.
Influenţarea funcţiei pulmonarte se va face printr-un masaj al plămânilor şi căilor respiratorii. Pentru
a avea un efect terapeutic asupra plămânilor este important ca să practicăm masajul la nivelul întregii
cutii toracice. Tehnicile de masaj utilizate sunt cele clasice, cu menţiunea că ele se vor aplica mult mai
energic şi întotdeauna vibrator atunci când dorim să favorizăm şi drenajul respirator. Masajul în această
situaţie debutează cu un masaj energic efectuat la nivelul spatelui, continuând cu părţile laterale ale
toracelui iar apoi cu partea anterioară a cutiei toracice. Se va avea întotdeauna în vedere faptul că
manopera activă se va practica în legătură cu mişcările respiratorii, respectiv apăsarea va fi întotdeauna
mai mare pe expir şi mai mică pe inspir, aceasta pentru a putea să ajutăm mişcările respiratorii. Aceste
manopere vor fi întotdeauna astfel efectuate încât să fie cât mai pătrunzătoare. în cadrul masajului
pulmonar se pot asocia pentru stimularea expiraţiei presiuni la baza toracelui, sub rebordul costal, cu
pacientul în decubit dorsal, uşor ridicat şi sprijinit la nivelul spatelui. Presiunile se fac apăsând cu mâinile
sub coaste, cu degetele înspre coloana vertebrală şi imprimând o mişcare de ridicare în sus a plămînului
în timpul expirului care se va face mai energic, invers în inspir, efectuat la fel de energic. Pentru a
favoriza drenajul bronşic se va insista de la caz la caz pe masajul vibrator al regiunii pe care dorim să o
drenăm. De exemplu dacă dorim un drenaj bronşic la nivelul lobului pulmonar mijlociu drept, se va
insista pe masajul vibrator al părţii laterale drepte, cu pacientul culcat în decubit lateral drept, insistând
pe expiraţie. Dacă dorim stimularea respiraţiei şi favorizarea drenajului bronşic la nivelul lobilor
pulmonari inferiori, se va insista pe masajul vibrator al zonelor pulmonare bazale, la nevoie cu pacientul
în poziţie de trendelemburg. Prin utilizarea masajului pulmonar se mizează pe creşterea eficienţei actului
respirator, pe îmbunătăţirea randamentului funcţional muscular respirator, pe o creştere a capacităţii şi
randamentului respirator. Nu în ultimul rând, masajul plămânului poate să stimuleze drenajul bronşic şi
să ajute la refacerea funcţionalităţii pulmonare cu creşterea randamentului funcţional respirator.
9.7.2. Masajul organelor abdominale
Masajul organelor abdominale (38, 54, 57), reprezintă un capitol al masajului medical clasic care are
specificul şi importanţa sa demnă de subliniat. Acest tip de masaj se practică cu indicaţie medicală
exactă şi niciodată fără o prescripţie medicală corespunzătoare din partea medicului specialist internist.
Se va ţine cont că, la masajul conţinutului intraabdominal, mai mult ca oriunde altundeva, niciodată o
acuză clinică, chiar minoră, un simplu disconfort digestiv sau o simplă constipatie, nu constituie un motiv
pentru aplicarea unui masaj medical fără a avea o indicaţie medicală exactă şi fără o urmărire medicală
corespunzătoare. Nerespectarea acestor principii poate să ducă la accidente medicale grave pentru
pacient, uneori cu riscuri mari şi complicaţii medicale cu sfârşit greu previzibil. Poziţia pacientului pentru
efectuarea masajului organelor abdominale este de decubit dorsal, cu membrele inferioare flexate uşor,
în aşa fel ca musculatura peretelui abdominal să fie maxim relaxată. Terapeutul se va plasa în partea
laterală a pacientului, fie şezând pe un taburet potrivit, fie în picioare lângă pacient, astfel ca să aibă
maximă accesibilitate la bolnav şi regiunile de tratat. Masajul organelor abdominale debutează cu un
masaj al peretelui abdominal efectuat clasic, cu rol de pregătire a peretelui pentru tehnicile profunde ce
vor urma. în acest fel, sensibilitatea peretelui abdominal se reduce şi creşte toleranţa pacientului la
tratamentul aplicat. Tehnica aplicată şi durata sa va fi mai mică şi mai puţin intensă ca la masajul
peretelui abdominal clasic. Pentru realizarea acestui deziderat se practică cel mai frecvent efleurajul,
fricţiunea, frământatul, vibraţiile şi tapotamentul uşor, specific peretelui abdominal. Toate aceste
manopere se vor face amplu, la nivelul întregului abdomen, încercând să influenţăm întregul conţinut
abdominal. începem cu eflueraj, efectuat amplu, uşor apăsat, rapid efectuat, la care se pot asocia rapid
şi fricţionări efectuate la fel de rapid la nivelul întregului conţinut abdominal. Direcţia manoperelor active
va ţine cont de direcţia de curgere a circulaţiei de Întoarcere veno-limfatică la nivelul peretelui
abdominal, problemă prezentată într-un capitol anterior. Frământatul se va face la fel de amplu peste tot
conţinutul abdominal, cu forţă de apăsare moderată care va evita întotdeauna stările de disconfort
pentru pacient; transversal peste masa abdominală, cu mâinile pornind din direcţii opuse de la nivelul
flancurilor fi intersectarea lor Ia nivelul liniei mediane abdominale, cu terminarea manoperei de parte
opusă a regiunii abdominale de unde a pornit mâna respectivă. Mişcarea se repetă de mai multe ori,
schimbând zona de aplicare astfel ca să trecem peste tot abdomenul. După uşor efleuraj se continuă cu
vibraţii, efectuate din aproape în aproape pe toate cele mai importante zone abdominale, respectiv
epigastru, zonele prehepatice şi subcostale stingi, periombilkal, suprapubian. Tapotamentul uşor, cu
vârful degetelor, uşor tangenţial Încheie masajul de pregătire a peretelui abdominal. Se va trece in
continuare la masajul principalelor organe abdominale posibil de influenţat benefic prin masaj.
Principalul organ abdominal a cărui funcţie poate fi bine influenţată prin masaj este intestinul gros.
Prin masaj se poate influenţa la nivelul colonului în special tranzitul, aspect favorizat de dispoziţia
anatomică a colonului şi direcţia tranzitului normal la acest nivel. Masajul colonului începe cu efleuraj
efectuat apăsat, pentru a putea pătrunde la nivelul zonei de tratat, efectuat cu o mână sau mână peste
mână, cu mişcări de alunecare circulare, liniare sau In zigzag, urmând Întregul cadru colic, din zona
cecoapendiculară până la nivelul regiunii rectosigmoidiene. Deosebit de eficiente în acest scop se
dovedesc a fi fricţiunile, frământatul şi fricţiunile combinate cu vibraţiile. Atât fricţiunile cât şi frământatul
încep din regiunea internă cecoapendiculară, se fac cu mişcări scurte şi repetate, care vor urca
progresiv la nivelul colonului ascendent până la nivelul flexurii hepatice de unde, direcţia manoperei
active devine orizontală, In continuare până la nivelul flexurii splenice a colonului, mai departe manopera
activă devine descendentă de-a lungul colonului descendent până Ia nivelul sigmoidului şi rectului, cu
terminarea manoperei la nivelul simfizei pubiene. Fricţionarea se face cu vârful degetelor, vibrator sau
nu, cu mişcări de flexie şi extensie de la nivelul articulaţiilor interfalangiene, proximale şi distale.
Mişcările sunt scurte, cu tentă de degajare a colonului şi activare a tranzitului la acest nivel. La nivelul
colonului se poate practica şi un tapotament uşor, cu vârful degetelor, efectuat foarte elastic, urmând
acelaşi sens la nivelul regiunilor anatomice colice anterior amintit, tapotament care creşte tonusul
muscular al peretelui colonului. Câteva mişcări de alunecare lungi încheie masajul colonului.
Masajul intestinului subţire se face cel mai frecvent prin efleuraj, fricţiune, frământat şi uşoare scuturări
care se vor face specific, pornind circular în jurul ombilicului, din aproape în aproape de-a latul întregului
abdomen, începem cu efleuraj, care se face ca manoperă activă în toate direcţiile, pentru a putea
influenţa întreaga masă intestinală. Continuăm cu fricţiuni şi frământat care se vor practica în aceleaşi
modalităţi ca la efleuraj şi încheiem cu scuturare uşoară a peretelui abdominal de deasupra masei
intestinale vizată.
Masajul Stomacului utilizează efleurajul, fricţiunile şi vibraţiile uşoare. Efleurajul se face prin mişcări
de alunecare apăsate, efectuate de-a lungul marii curburi a stomacului în sens descendent iar de-a
lungul micii curburi în sens ascendent. Manoperele se fac scurt şi apăsat. Continuăm cu fricţiuni
efectuate în acelaşi mod, urmate de neteziri uşoare, după care se va trece la vibraţii, de intensitate
moderată, efectuate în timpul expiraţiilor. Scopul masajului este de a creşte tonusul musculaturii
peretelui stomacului şi a favoriza tranzitul la nivelul său.
Masajul ficatului şi veziculei biliare utilizează în special efleurajul, fricţiunea uşoară, frământatul şi
mai ales vibraţiile, ultimele dovedindu-se cele mai eficiente în acest scop. Intensitatea manoperelor este
moderată şi se execută activ atât în inspir, cel mai frecvent dar şi în expir. începem cu efleuraj, efectuat
moderat la nivelul hipocondrului drept, atât subcostal cât şi deasupra coastelor, pornind de la nivelul
regiunii medioabdominale spre partea laterală şi terminând în lomba dreaptă. Continuăm cu fricţiuni şi
frămîntări efectuate pe aceiaşi zonă prehepatică, după care se poate trece la vibraţii moderate, cu
încercarea de a pătrunde cu manopera sub rebordul costal, efectuate cu o mână sau cu două mâini, una
anterior iar cealaltă posterior.
Masajul zonei renale utilizează efleurajul, fricţiunile şi vibraţiile. Manoperele se execută intens şi
activ la nivelul joncţiunii dorsolombare şi a flancurilor, cu efleuraj intens şi insistent urmat de fricţiuni la fel
de intense, efectuate cu degetele, cu palma, cu partea cubitală a mâinii. Vibraţiile moderate încheie
masajul în această regiune.
Masajul vezicii urinare completează masajul organelor abdominale. El constă din manopere de
efleuraj şi presiuni vibrate. Efleurajul se va face deasupra simfizei pubiene, apăsând mai ales de-a
lungul plicii inghinale, de sus în jos, cu finalizare deasupra simfizei pubiene. Presiunile efectuate vibrat
complectează masajul zonei suprapubiene, favorizând tonusul vezicii urinare. Scopul masajului
organelor abdominale îl reprezintă în general o stimulare a funcţiei organelor respective, o îmbunătăţire
a ei, ameliorarea unor disfuncţii la acest nivel, ameliorarea unor suferinţe de tip algic abdominal, în
cazuri strict selecţionate.
CAPITOLUL 10. AUTOMASAJUL
Reprezintă o formă de utilizare practică a masajului medical clasic prin folosirea procedeelor de masaj
uzuale şi aplicare asupra propriului organism. Automasajul reprezintă o formă de vindecare veche de
când e lumea (47), la care se recurge instinctiv în caz de anchiloză sau durere, ca o formă de terapie de
primă intenţie şi necesitate, dar, care a fost utilizată de pildă cu secole în urmă şi de către războinicii
mongoli, ca un ritual ce îndepărta teama înaintea luptelor. Automasajul a fost şi rămâne cea mai naturală
formă de terapie la care recurg instinctiv mulţi pacienţi (12), pentru suferinţe multiple şi care, cu minime
instrucţiuni de la terapeuţi, pot instrui pacienţii ca să aplice automasajul în afecţiuni minore, tehnici care
vor ajuta pacientul în continuare, prin prelungirea beneficiilor tratamentului aplicat. Tehnica se pretează
foarte bine la sportivi, ca metodă de refacere după exerciţii fizice maximale sau chiar pentru terapeuţi, ca
o bună metodă de refacere după diverse injurii la nivelul braţelor şi mâinilor (12).
De asemenea, această tehnică este binevenită în masajul de întreţinere corporală sau masajul igienic
(38), automasajul fiind o metodă bună de întreţinere a sănătăţii, de îmbunătăţire a stării de sănătate, de
combatere a stărilor de oboseală şi creştere a randamentului fizic. In automasaj se vor utiliza aceleaşi
tehnici ca la masajul medical clasic (19, 38, 47„ 53, 54, 57), metodologia de aplicare este identică, cu
menţiunea că toate aceste tehnici se vor aplicaşi adapta la particularităţile zonei de tratat precum şi la
necesităţile de tratament individuale. Se vor utiliza astfel atât procedeele fundamentale de masaj cât şi
cele secundare (efleuraj, fricţiunea, frământatul, tapotamentul, vibraţiile, cernutul, rulatul, presiunile,
tracţiunile, scuturatul).
Recomandarea cea mai bună este de a se utiliza automasajul dimineaţa, înainte de micul dejun (7)
cu precizarea că regula nu este obligatorie. Astfel, automasajul se poate face în orice moment al zilei cu
excepţia perioadei imediat de după mesele principale. De asemenea se recomandă a se face
automasajul cu mâinile goale, fără creme, unguente sau uleiuri volatile etc., adausuri care se vor putea
folosi numai atunci când dorim un efect terapeutic anume, ca de exemplu o mai bună reconfortare, o mai
bună troficizare tegumentară (7). Secretul pentru o bună reuşită în automasaj îl reprezintă poziţia
segmentului de tratat care trebuie în aşa fel aleasă ca musculatura ce trebuie tratată să fíe bine
poziţionată şi total relaxată (12). Pentru aceasta se impun poziţii şi posturi pentru diversele segmente ale
corpului, diferenţiate pentru fiecare în parte. Se recomandă astfel să se aleagă cele mai favorabile poziţii
(19, 53) care să permită cel mai bun acces la regiunile de tratat, cea mai bună relaxare musculară
pentru musculatura de tratat dar şi pentru musculatura care este în repaus, în aşa fel ca să se facă un
minim consum energetic suplimentar şi să nu fie stânjenită respiraţia şi circulaţia. Automasajul se poate
face pe o zonă mai mare sau mai mică de tratat, de la automasajul la nivelul unui punct dureros sau a
unei zone mici care poate fi cu durată de unu-două minute, până la masajul unor zone mai întinse de
corp (local, regional sau general), când şi durata de timp utilizată va fi mai mare. Această durată va fi în
funcţie de efectul terapeutic pe care dorim să-l obţinem. Pentru un efect stimulant se vor aplica
manopere rapide şi puternice (19, 53), cu durată de zece-treizeci de minute, iar pentru efecte sedative
manopere lente, prelungite şi aplicate uşor, cu durată de douăzeci-treizeci de minute. In utilizarea
masajului terapeutic este cunoscut faptul că se preferă masajul aplicat de o altă persoană (54), dar se
recunoaşte de asemenea faptul că automasajul poate să aibă o eficienţă suficient de mare care să
motiveze utilizarea sa terapeutică. Automasajul a fost prezent în practica medicală vestică dar şi în
practica medicală orientală, fiind utilizat şi în medicina tradiţională chineză şi japoneză. Utilizarea sa
terapeutică porneşte de la posibilitatea descoperirii prin automasaj şi totodată tratării unor puncte
dureroase care vor duce la reducerea stresului psihic şi fizic, la prevenirea sau înlăturarea oboselii
musculare (54) precum şi la ameliorarea circulaţiei veno-limfatice. Practicarea automasajului are de
asemenea la bază o serie de avantaje care-l fac facil, la îndemâna oricărei persoane ce necesită
cunoştinţe puţine pentru a aplica bine automasajul, aplicabil oriunde, oricând, fără dotări speciale (47), la
ambele sexe şi la toate vârstele.
Automasajul are de asemenea avantajul că fiind aplicat ţie însuţi, permite o bună cunoaştere a locului de
tratat şi acuzelor prezente, a intensităţii lor şi de asemenea a reacţiei la tratamentul aplicat, permiţând o
bună dozare a intensităţii tratamentului. Utilitatea sa terapeutică este totuşi limitată de o serie de
dezavantaje, respectiv automasajul nu permite o relaxare corespunzătoare şi totală a zonelor de tratat,
nu se poate ajunge uşor la toate zonele de tratat iar la unele deloc (47). Dacă se mai aminteşte faptul că
automasajul se execută greu, că cere pe lângă cunoştinţe tehnice minimale un efort fizic mare din partea
executantului, o atenţie şi concentrare sporită (38), este explicabil de ce nu se indică uzual în terapie. O
problemă discutată în automasaj a constituit-o de asemenea secvenţialitatea cu care să se efectueze
acesta. în acest sens există mai multe opinii, unele în care contează prea puţin secvenţialitatea, dar cele
mai acceptate succesiuni par a fi începând cu membrele inferioare, din extremitatea distală spre cea
proximală, continuând apoi cu trunchiul în regiunea spatelui, apoi anterior cu peretele abdominal apoi
peretele toracic, membrele superioare din distal spre proximal şi încheiem cu masajul gâtului, cefei şi a
feţei (38, 54). La încheierea şedinţei de masaj se recomandă a se asocia o serie de mişcări active din
zona tratată sau adiacentă, câteva mişcări respiratorii care au rolul de a creşte eficienţa tratamentului şi
a Îmbunătăţii starea generală a pacientului.
Automasajul membrelor inferioare, este prezentat diferit în diversele materiale ce abordează
această problemă. Succesiunea plantă, gambă, genunche, coapsă, şold este acceptată în general
(12,19, 47, 53, 54, 57), fără a fi regulă obligatorie, unii autori medicali preferând a se face automasajul
membrelor inferioare pe segmentele importante dar mai ales pe grupele musculare mai importante (12).
Important este pentru noi să cuprindem în tratament pe cât posibil toate structurile funcţionale importante
şi să insistăm acolo unde acuzele clinice sunt mai mari. Personal preferăm succesiunea dinspre distal
spre proximal cu indicaţia de a se insista la nivelul membrelor inferioare pe grupele musculare
importante. Manopera activă va fi făcută în sensul curgerii circulaţiei de întoarcere veno-limf atică.
Automasajul piciorului (12, 38, 47, 54, 57), se practică din poziţia şezând pe o masă de masaj cu
genunchiul îndoit la 90 grade, planta sprijinită lejer pe suprafaţa mesei de tratament; din poziţia şezând
pe un scaun cu planta sprijinită sau sprijin la nivelul călcâiului pe o băncuţă de tratament mai joasă dar
care să nu ne oblige Ia o poziţie de flexie lombară forţată; poziţia şezând pe un scaun nu prea înalt, cu
şoldul abdus şi în rotaţie externă, genunchiul flectat, gamba sprijinită la nivelul coapsei contralaterale
deasupra genunchiului, uşoara flexie dorsală a articulaţiei tibiotarsiene. Se pot utiliza şi alte variante de
poziţie, important este ca să obţinem relaxarea maximă şi suprafaţă cât mai mare de sprijin în aşa fel ca
manopera să se facă uşor iar poziţia adoptată să nu fie obositoare. Putem să masăm pentru început fie
regiunea dorsală fie regiunea plantară a piciorului. Manoperele cele mai frecvent utilizate pentru picior
sunt efleurajul, fricţiunea, tracţiunile şi scuturatul (38,12, 54, 57, 47). Cu efleuraj se începe orice efect
terapeutic dorim să obţinem la acest nivel. Pe faţa dorsală a piciorului vom face efleurajul cu mişcări
scurte efectuate uşor, fără apăsare puternică, efectuate cu degetele. Se vor prelucra toate zonele
importante ale piciorului, respectiv faţa dorsală, părţile laterale ale piciorului, zona perimaleolară, zona
tendonului achilian, pericalcanean. La nivelul plantei se poate aplica automasajul cu ajutorul ambelor
mâini şi utilizarea ambelor police concomitent, degete ce vor efectua apăsări profunde şi frictionări ale
plantelor. Se pot de asemenea utiliza şi apăsări viguroase cu pumnul închis sau regiunea radiocarpiană,
manopera activă în ambele situaţii fiind efectuată de la nivelul degetelor spre călcâi. Fricţionarea se va
face în continuare cu degetele, liniar pe direcţia spaţiilor interosoase şi a tendoanelor, circular la nivel
perimaleolar şi călcâi sau regiunea mijlocie a palmei, la plantă cu un police, cu ambele police sau cu
pumnul. După câteva mişcări de efleuraj uşor şi scurt se trece la tracţionarea şi scuturarea piciorului,
care se va face fie individual pentru fiecare deget sau pentru toate degetele odată, pentru tot piciorul
odată, cu mişcări de tracţionare în ax urmate de scuturare prin imprimarea unei mişcări în sus şi în jos,
dreapta stânga în limita fiziologică de mişcare a articulaţiilor piciorului. In încheiere se vor face mişcări
active din articulaţiile piciorului şi tibiotars.
Automasajul gambei (12, 38, 47, 54, 57), se va face în continuarea automasajului piciorului.
Poziţiile de tratament pentru gambă sunt cele care se folosesc şi pentru picior, respectiv poziţia în
şezând cu planta sau călcîiul sprijinit, genunchiul îndoit la 90 grade în aşa fel ca să obţinem o relaxare
maximă musculară. Se poate merge pe automasajul gambei pe faţa anterolaterală şi apoi posterioară a
gambei dar credem noi mai util este aici să ne axăm în automasaj pe principalele grupe musculare ale
gambei, având în vedere importanţa acestora în mişcare şi mers. Manoperele utilizate aici vor fi
efleurajul, fricţionarea, frământatul, tapotamentul, rulatul, vibratul (12,19,38,47, 53, 54, 57). O importanţă
deosebită se va da aici musculaturii posterioare a gambei, care pentru a fi prelucrată corespunzător este
necesar a fi aşezată în aşa fel ca să obţinem maxima relaxare a ei, deziderat obţinut dacă gamba se va
poziţiona cu musculatura în poziţie scurtată, sprijinul Ia nivelul plantei care este în uşoară flexie plantară.
începem cu efleuraj uşor, cu mişcări lungi, peste toată musculatura gambei, efectuate de la nivelul
regiunii achiliene în sus spre genunche. Mişcările de alunecare devin mai vii şi mai rapide, mai apăsate
pentru a creşte profunzimea manoperei.
Efleurajul se poate face cu degetele sau palma ori cu priză între police şi celelalte degete, respectând
aceiaşi direcţie a manoperei active în sens dinspre distal spre proximal. Frământatul urmează după
efleuraj, la nivelul aceleiaşi musculaturi posterioare, efectuat cu o mână sau cu ambele mâini, în ultimul
caz cu rotaţia externă a membrului inferior flectat, în aşa fel ca să putem aborda uşor musculatura cu
ambele mâini. Se poate face frământatul cu priză între degetul mare şi celelalte degete, liniar sau şerpuit
cu stoarcerea musculaturii prin imprimarea unei mişcări de răsucire în contratimp a musculaturii cu cele
două mâini. Prelucrarea musculaturii anterolaterală a gambei se înscrie în aceiaşi linie de tratament
eficient al musculaturii gambei, tehnicile de tratament fiind aceleaşi care au fost folosite pe musculatura
posterioară a gambei. Pentru abordarea musculaturii anterolaterală a gambei poziţia de tratament este
în şezând, flexia şoldului şi genunchiului cu planta sprijinită pe un suport de sprijin situat suficient de sus
ca să nu fim nevoiţi să stăm în flexie lombară accentuată. Efleurajul se face cu mişcări lungi de
alunecare de-a lungul musculaturii anterolaterale efectuate cu degetele sau mai frecvent cu mâna ori
pentru o apăsare mai puternică cu cele două police concomitent. La început uşor, mişcările devin mai
apăsate şi mai profunde cu întindere din zona perimaleolară până în zona lateral externă a genunchiului.
Urmează fricţionarea care se va face cu cele două degete mari de la mâini, utilizarea policelui permiţând
o profunzime mai mare de tratament. In automasajul gambei nu se va uita nici regiunea anterioară tibială
care va fi abordată din poziţie identică ca şi pentru tratamentul musculaturii regiunii posterioare a
gambei, respectiv cu membrul inferior flectat şi rotat de la nivelul şoldului în rotaţie externă. In această
situaţie se vor efectua alunecări mai mult sau mai puţin profunde şi frământat, manopera activă însă
numai de-a lungul marginii interne a tibiei, tehnică benefică în afecţiuni tibioperoneale. Apăsarea de-a
lungul marginii interne tibiale se va face cu cele două police şi contrapriză cu celelalte degete pe creasta
tibiei şi faţa sa externă. De menţionat faptul că trecerea de la o musculatură la alta nu se va face decât
după terminarea în totalitate a automasajului din zona respectivă. Pe zonele cu masă musculară mai
bogat reprezentată se vor putea aplica tehnici mai energice, mai profunde. Astfel pe această
musculatură efleurajul se poate face şi cu regiunea dorsală a articulaţiilor interfalangiene doi de la
mâinile cu pumnul închis, cu regiunea radiocarpiană etc. Frământatul reprezintă o tehnică care are un
aport important în tratamentul prin automasaj al musculaturii gambelor, tehnica fiind făcută cu mişcări de
prindere, ridicare, apăsare şi stoarcere a musculaturii în special posterioare şi anterolaterală a gambei.
După un efleuraj uşor se va trece la tapotament, tehnică care la acest nivel se va face cu degetele sau
cu palmele, în funcţie de grosimea masei musculare din zona de tratat. Urmează efleuraj uşor, după
care se va trece la rulaj, tehnică care se va face la nivelul musculaturii posterioare a gambei, bolnavul în
şezând cu gamba la 90 grade, presând şi rulând progresiv din distal spre proximal musculatura gambei,
din aproape în aproape de-a lungul musculaturii. Efleuraj uşor, după care se trece la alte manopere
ajutătoare de tipul cernutului, pensărilor, care se fac cu o mână sau cu ambele mâini, în funcţie de ce
dorim să obţinem prin automasaj. Nu se va neglija la acest nivel tendonul achilian, la nivelul căruia se
vor face neteziri şi fricţiuni insistente de-a lungul tendonului sau transversal lui.
Automasajul genunchiului (12, 38, 47, 54, 57), poate fi executat strict la nivelul genunchiului, mai
ales atunci când anumite modificări patologice locale o impun, sau, automasajul genunchiului poate fi
inclus în automasajul membrului inferior, mai ales atunci când nu există modificări locale importante care
să impună o abordare diferenţiată a structurilor genunchiului şi, structurile anatomice proprii a
genunchiului vor fi abordate împreună cu structurile gambei şi coapsei, insistându-se pe grupele
musculare principale sau formaţiuni anatomice tendino-musculare sau osteoarticulare mai frecvent
afectate patologic. Automasajul genunchiului se va face din poziţia şezând pe o masă de masaj sau un
plan drept, cu genunchiul îndoit la nouăzeci de grade, aplecat intern pentru partea externă a
genunchiului sau aplecat extern pentru partea internă a genunchiului. Tehnicile de tratament utilizate în
automasajul genunchiului sunt efleurajul şi fricţiunile, efectuate uşor, superficial, având în vedere
ţesuturile moi reduse ca dimensiune la acest nivel. Automasajul genunchiului începe cu manopere de
efleuraj efectuate uşor şi scurt, în sens ascendent, din zona inferioară a genunchiului, până în spaţiul
suprarotulian, iniţial cu o forţă de apăsare mai mică, ulterior cu creşterea forţei de apăsare, mai ales la
nivelul tendonului infra sau suprapatelar al genunchiului, la nivelul burselor infrapatelare, latero sau
suprapatelare ale genunchiului. Efleurajul se poate efectua scurt şi transversal la nivelul genunchiului.
Nu masăm partea posterioară a genunchiului, respectiv fosa popliteală, unde formaţiunile
vasculonervoase existente aici pot fi iritate chiar printr-un masaj uşor al zonei, efectuat corect. Fricţiunile
se fac la nivelul genunchiului uşor, iniţial superficiale, progresiv mai profunde în continuare în limita
toleranţei tisulare şi a reacţiei la tratament, efectuate liniar de-a lungul genunchiului, cu degetele cel mai
frecvent sau cu palmele. In încheierea automasajului genunchiului se vor practica câteva mobilizări ale
genunchiului, respectiv flexii şi extensii ale genunchiului, efectuate pasiv, pasiv-activ sau activ în funcţie
de eventualele limitări de mişcare sau mişcări dureroase, cu scopul creşterii amplitudinii de mobilizare.
Automasajul coapsei (12,38,47,54,57), reprezintă o formă de autoterapie în care se pot utiliza
practic toate formele de manopere utilizate în masajul medical clasic cunoscute. Automasajul coapsei se
practică pe faţa anterioară, pe faţa posterioară, pe faţa lateral internă şi lateral externă a coapsei sau se
poate practica pe principalele grupe musculare ale coapsei, respectiv la nivelul quadricepsului, a
adductorilor coapsei, a musculaturii iliotibiale externe a coapsei sau musculatura posterioară a coapsei.
Poziţia necesară pentru automasajul coapsei variază în funcţie de zona pe care dorim să o abordăm.
Astfel, pentru automasajul regiunilor anterioară şi laterale ale coapsei se va utiliza poziţia în şezând, cu
membrul inferior extins. Pentru masarea regiunilor laterale ale coapselor se poate utiliza poziţia în
şezând cu membrul inferior flectat, cu genunchiul la nouăzeci de grade, uşor rotat planul membrului
inferior intern sau extern, invers ca regiunea de tratat. Pentru tratarea adductorilor coapsei, planul
membrului inferior va fi rotat înafară şi invers pentru masarea musculaturii iliofemurale. Masarea regiunii
posterioare a coapsei se va face fie din poziţia în şezând cu membrul inferior flectat la nouăzeci grade
sau din poziţia culcat în decubit lateral pe partea opusă zonei pe care dorim să o tratăm. Manoperele de
masaj utilizate la nivelul coapsei sunt practic toate manoperele descrise de noi la manoperele principale
şi secundare de masaj. Automasajul coapsei începe cu efleuraj, tehnică care se va practica la nivelul
coapsei utilizîndu-se mişcări lungi şi lente în lungul coapsei, în sens ascendent, respectând şi aici regula
circulaţiei de întoarcere veno-limfatică. Pe măsură ce ţesuturile se adaptează la manoperă, aceasta
devine mai activă, mai intensă, cu mişcări mai scurte şi mai vii. Efleurajul se face cu o mână sau cu
ambele mâini, de-a lungul fibrelor musculare sau, cu mâinile aşezate în cerc în turul coapsei, simultan
sau alternativ. Pentru o apăsare mai mare se poate utiliza tehnica mână peste mână sau efleuraj
efectuat cu zona articulaţiilor interfalangiene doi a pumnului închis. Cel mai frecvent efleurajul se va face
cu mâna cu palma deschisă şi degetele întinse. Acelaşi tip de efleuraj se va practica şi în varianta în
care tratamentul se va face pe grupele musculare anterior amintite. Putem începe cu partea posterioară,
continuăm cu lateral intern, anterior şi încheiem cu zona lateral externă. Fiecare masă musculară poate
fi prelucrată individual, cu toate manoperele necesare, după care se va trece la următoarea grupă
musculară. Vom respecta şi la nivelul grupelor musculare aceiaşi regulă a sensului de curgere a
circulaţiei de întoarcere veno-limfatică. Urmează fricţiunea, care se va face energic, cu toate degetele,
cu palma deschisă, cu regiunile tenare şi hipotenare, cu articulaţia radiocarpiană sau chiar cu pumnul
închis, adaptând forţa de apăsare* la starea maselor musculare sau grosimea stratului de ţesut de tratat.
Frământatul se va practica după câteva mişcări de alunecare, efectuate lung şi uşor. Pot fi utilizate mai
multe variante de tehnică, frământatul putând fi aplicat în cută, în special longitudinal, în lungul maselor
musculare ale coapsei, circular, cu mâinile aşezate în cerc în jurul coapsei, frământat cu ambele mâini în
special la nivelul quadricepsului prin mişcări de stoarcere şi torsionare. Manoperele vor fi puternice,
efectuate intens, ritmice, cu progresiune ondulatorie. Se vor putea combina frământatul cu fricţiunea, în
încheiere se vor practica din nou câteva mişcări de alunecare uşoară, efecttiate lung şi uşor, după care
se va trece la tapotament, tehnică care se poate practica în mai multe variante, respectiv cu degetele, cu
palmele, cu pumnul deschis. Aceste variante de tehnică pot să fie folosite singular sau combinate
succesiv între ele, în funcţie de scopul pe care îl urmărim. Este important de reţinut faptul că manopera
va evita întotdeauna zona internă a coapsei, unde prezenţa pachetului vasculonervos superficial, poate
duce la iritaţia sa sau chiar accidente mai grave pentru pacient. Dintre tehnicile secundare de masaj cele
care se pretează cel mai bine la nivelul coapsei sunt cernutul şi rulatul, tehnici care se pot face uşor, mai
mult sau mai puţin viu, mai mult sau mai puţin intens în funcţie de cea ce dorim să obţinem şi
intensitatea efectului pe care dorim să o producem, amplu, în lungul coapsei. In încheiere se vor practica
mişcări de alunecare lungi şi uşoare dacă dorim miorelaxare, chiar un efleuraj vibrant în acelaşi scop,
alunecări mai apăsate şi rapide, chiar cu vibraţii puternice în situaţia când dorim o creştere a tonusului
muscular şi o mai bună şi profundă activare a circulaţiei locale.
Automasajul şoldului şi regiunii fesiere (12, 38, 47, 54, 57), constituie următoarea etapă unde se
poate practica automasajul. Şoldul şi regiunea fesieră permit datorită volumului mare de masă
musculară aplicarea tuturor formelor de tehnici utilizabile în masajul medical clasic. Cu toate acestea
eficienţa automasajului la nivelul şoldului şi fesei ca de altfel şi la nivelul trunchiului nu este la fel de
mare ca la nivelul membrelor superioare şi inferioare, motiv pentru care nu este la fel de mult utilizat. Se
poate totuşi folosi şi din motive şi didactice am considerat util să-l prezentăm şi noi în continuare. în
automasajul şoldului şi fesei se utilizează efleurajul, fricţiunea, frământatul, tapotamentul iar dintre
manoperele secundare de masaj scuturatul (38). Poziţia necesară pentru efectuarea automasajului
acestei regiuni este ortostaţiunea cu membrele inferioare întinse şi îndepărtate uşor sau poziţie de
decubit lateral drept sau stâng, automasajul fiind făcut cu mâna de aceiaşi parte pe partea aşezată
superior. Automasajul fesei şi şoldului începe clasic cu efleuraj, cu manopera activă de sus în jos,
alunecări care coboară din regiunea lombofesieră în jos până în regiunea superioară a coapsei.
Netezirile se fac cu degetele întinse, cu palma deschisă sau cu pumnul închis. Frecvenţa manoperelor
este moderată, intensitatea apăsării relativ mare, astfel ca să ajungem în profunzimea tisulară. Urmează
fricţionarea, care se va face circular, cu apăsare mai mare, cu regiunea tenară şi hipotenară, cu
regiunea anterioară a articulaţiei radiocarpiene, chiar cu pumnul închis. In continuare se vor practica
câteva mişcări de alunecare scurte, energice, după care se va trece la frământat. Frământatul se
practică energic în special la nivelul maselor musculare şi depozitelor celuloadipoase întîlnite relativ
frecvent la acest nivel. Se utilizează frecvent priza în cleşte (38), se poate combina frământatul cu
fricţiunea. Alternăm din nou efleuraj moderat utilizat scurt, după care se va trece la tapotament.
Tapotamentul este o metodă de automasaj care se pretează bine la tratamentul acestei regiuni. Se pot
aplica mai multe variante de tapotament, respectiv tapotamentul cu degetele, cu mâna căuş, cu pumnul
semideschis, cu pumnul închis. Se poate aplica unilateral sau, simultan, bilateral, când se va face cu
ambele mâini. Din nou efleuraj, după care se poate trece la scuturat, tehnică secundară de masaj care
se practică cu degetele îndreptate în jos, cu prinderea în mână a musculaturii fesiere şi imprimarea unei
mişcări relativ rapidă de scuturare a acesteia. Urmează efleurajul de încheiere care se va face uşor,
scurt, asociat apoi cu câteva mişcări de flexie şi extensie la nivelul şoldului, flexii laterale ale trunchiului.
Automasajul trunchiului (12, 38, 47, 54, 57), completează regiunile de tratat. In aplicarea
automasajului trunchiului se va urma succesiunea automasajului la nivelul spatelui, a peretelui
abdominal iar în continuare a peretelui toracic. Poziţia pentru automasajul trunchiului este ortostaţiunea,
cu piciorele uşor îndepărtate.
începem cu automasajul spatelui (12, 38, 47, 54, 57), care se efectuează mai uşor numai pentru
regiunea lombară, restul spatelui fiind greu sau imposibil de abordat prin automasaj. Conformaţia
anatomică şi volumul maselor musculare de la acest nivel permit aplicarea a aproape toate manoperele
de masaj. Automasajul spatelui începe cu efleuraj, tehnică care aici se va face activ din regiunea sacrată
în sus, cu devierea mâinilor înspre lateral la nivelul coastelor. Tehnica se poate face cu o mână sau cu
ambele mâini, simultan sau alternativ iar pentru a ajunge în regiunile superioare ale spatelui, se poate
practica aici efleurajul cu partea dorsală a mâinilor. Se va continua cu fricţiunea, tehnică care se va face
cât se poate de energic. Fricţionarea se va face cu degetele pe puncte sensibile sau cu mâna în
totalitate, suficient de insistent pentru a avea un rezultat terapeutic. La nivele superioare a spatelui se va
face fricţionarea cu vârfurile degetelor, inclusiv cu mâna peste umărul opus. câteva alunecări uşoare vor
marca trecerea la următoarea tehnică, respectiv la frământat. Frământatul este o tehnică care aici se
poate face limitat, ducând mâna peste torace, pe partea opusă, la spate, apucând cu mâna partea
laterală a musculaturii spatelui, prin prelucrarea musculaturii în cută (38), cu priză între degete şi palmă,
cu strângerea şi stoarcerea musculaturii, in continuare se practică efleuraj scurt, după care se va trece la
tapotament, tehnică care se va face cu palmele semideschise sau cu pumnul, din regiunea sacrată şi
până la nivelul coastelor. Se continuă cu efleuraj. In încheierea automasajului spatelui se vor face
mobilizări ale regiunii lombare şi mişcări ample de respiraţie.
Urmează automasajul peretelui abdominal (12, 38, 47, 54, 57), care se va practica relativ uşor,
din poziţia şezând rezemat sau culcat în decubit dorsal. Automasajul peretelui abdominal permite
utilizarea la fel a tuturor tehnicilor de masaj medical clasic, cu adaptarea lor la specificul peretelui
abdominal. Vom începe cu efleuraj, care la nivelul peretelui abdominal se va face cu ambele mâini
simetric, subombilical cu manopera activă îndreptată în jos spre simfiza pubiană şi alunecarea mâinii
înspre înafară iar supraombilical, cu manopera activă în sus spre rebordul costal şi spre înafară.
Manopera se face cu palma deschisă, degetele întinse şi apropiate, vârful degetelor înspre linia
mediană. Urmează fricţiunea, tehnică care se va face cu degetele mai ales la nivelul inserţiilor
musculare la nivel costal, cu palmele întinse sau regiunea tenară şi hipotenară. Mişcările efectuate sunt
scurte, efectuate energic mai ales atunci când se acţionează asupra ţesutului grăsos bogat reprezentat.
Efleuraj scurt, după care se va trece la frămîntarea peretelui abdominal, care se va face mai ales la
nivelul componentei sale de ţesut celular subcutanat şi în special ţesutul grăsos abdominal. Din nou
efleuraj, după care se va trece la tapotament, care la nivel abdominal se va face uşor, sub forma unor
loviri uşoare cu vârful degetelor şi de preferat tangenţial, loviri la fel tangenţiale cu degetele. Se pot
continua cu presiuni vibrante (38), efectuate în totalitate sau numai deasupra stomacului, ficatului,
colonului sau vezicii biliare, după care se va trece la automasajul peretelui toracic anterior.
Automasajul peretelui toracic anterior (12, 38, 47, 54, 57), se va face cu cele două mâini aşezate
simetric, folosind tehnicile uzuale de masaj. Poziţia de masaj este identică cu cea pentru peretele
abdominal. Automasajul peretelui toracic anterior începe cu efleuraj, tehnică făcută cu o mână sau cu
ambele mâini. Efleurajul începe din zona mediană presternală şi urmează direcţia înspre înafară a
spaţiilor intercostale. Apăsarea poate fi inegală, ritmată de respiraţie, mai mare în expir. Urmează
fricţiunea, tehnică ce se va face cu degetele sau cu palma, presând circular, pe planul dur profund. Se
intercalează efleuraj uşor, după care se va trece la frământat, tehnică care se va aplica mai ales la
nivelul maselor musculare, în cută, cu o mână de obicei pentru partea opusă a cutiei toracice. Urmează
din nou efleuraj, după care se va trece la tapotament. Tapotamentul se practică cu vârful degetelor, cu
degetele flectate, cu palma sau cu degetele semideschise, cu o mână sau cu ambele mâini, simetric. Se
va evita regiunea glandelor mamare la femei şi de asemenea nu se va practica tapotament şi frământat
în zona precordială. în încheiere se vor practica alunecări ample, uşoare, simple sau efectuate vibrat,
asociate cu mişcări respiratorii ample.
 Automasajul membrelor superioare (12, 38, 47, 54, 57), începe cu automasajul mâinii, continuă cu
automasajul antebraţului, cotului, braţului şi umărului. Spre deosebire de membrele inferioare, la nivelul
membrelor superioare automasajul se va face întotdeauna cu o mână, pentru membrul superior
contralateral.
Automasajul mâinii (12, 38, 47, 54, 57), începe automasajul membrului superior, mâna se
prelucrează amănunţit, la nivelul tuturor componentelor sale, începând cu degetele şi continuând cu faţa
dorsală apoi faţa palmară a mâinii. Poziţia pentru automasajul mâinii este poziţia în şezând, cu mâna
sprijinită pe o masă de masaj sau un plan dur. Tehnicile de masaj utilizabile la nivelul mâinii sunt cele
clasice dar, adaptate pentru fiecare zonă de tratat. Automasajul mâinii începe cu automasajul degetelor,
care se poate face pentru fiecare deget în parte dacă situaţia clinică impune aşa ceva> întotdeauna
separat pentru degetul mare, sau împreună pentru degetele doi cinci. Poziţia degetelor în cursul
automasajului va fi cu ele în poziţie verticală sau sprijinite pe un plan dur. Se începe cu efleuraj, care se
va face pentru fiecare deget în parte prin mişcări de alunecare longitudinale sau transversale la nivelul
degetelor, sau, aceleaşi categorii de alunecări la nivelul degetelor doi cinci. O prelucrare mai atentă
necesită degetul mare, care va fi prelungită inclusiv la nivelul regiunii tenare. Urmează fricţionarea,
manoperă de bază pentru automasajul degetelor. Fricţionarea degetelor se va face atent şi individual,
executată cu vârful degetelor doi, trei şi patru de la mâna de lucru, prin mişcări circulare sau
longitudinale la nivelul degetelor. Fricţionarea degetelor se va face amănunţit, atât pe faţa palmară cât şi
pe faţa dorsală a lor, insistent în funcţie de acuzele clinice prezentate. Anatomia degetelor nu permite
efectuarea altor manopere din cele principale de masaj, dar poate permite utilizarea presiunilor la nivelul
ţesuturilor moi palmare sau dorsale ale degetelor, efectuate cu primele două degete de la mână, cu
prinderea şi strângerea acestor ţesuturi între cele două degete, asociate unor tracţiuni în ax sau
scuturări la nivelul degetelor. Scuturarea şi fracţionarea degetelor se face individual cu priză la nivelul
vârfului degetului sau pentru degetele doi cinci împreună, cu priză comună, tot aşa la nivelul vârfurilor
degetelor. Cele două manopere secundare se pot face individual sau combinate între ele. Se încheie
automasajul degetelor cu mobilizări ale degetelor efectuate ca flexii şi extensii ale degetelor precum şi
îndepărtarea degetelor sau rotaţii ale lor. Continuăm automasajul mâinii cu prelucrarea feţei dorsale a
mâinii. Mâna de tratat va fi sprijinită pe un plan dur, pe faţa palmară, cu degetele întinse, apropiate.
Efleurajul se va face cu mâna opusă, prin mişcări de alunecare care se execută cu faţa palmară a mâinii
de lucru, pe toată suprafaţa de tratat, cu mişcări de la nivelul degetelor înspre regiunea radiocarpiană şi
antebraţ. Forţa de apăsare va fi mică sau moderată, în funcţie de grosimea ţesuturilor moi de la acest
nivel. Se va trece apoi la fricţionare, metodă care se va practica cu vârful degetelor doi, trei şi patru,
circular sau longitudinal de-a lungul spaţiilor interosoase, profund până la nivelul suprafeţelor osoase
dure, sau prin apăsare cu toată mâna printr-o manoperă mai rapid efectuată. Efleuraj scurt, după care se
pot asocia tehnici gen rulaj, cu rularea ţesuturilor moi între degetele unu, doi şi trei, vibraţii uşoare sau
scuturări ale ţesuturilor. Se trece apoi la automasajul regiunii palmare a mâinii, care începe după
aşezarea mâinii pe un plan dur, cu faţa palmară în sus. Manoperele sunt mult mai intense pe faţa
palmară decât pe faţa dorsală a mâinii. Se începe cu efleuraj, manoperă care se face mai uşor cu
degetele şi palma, sau, mai intens cu pumnul închis, faţa sa dorsală, la nivelul articulaţiilor
interfalangiene unu, cu mişcări de alunecare de la nivelul degetelor peste palmă, regiunile tenară şi
hipotenară, până la nivelul antebraţului. Urmează fricţionarea, tehnică care se face la fel, intens, cu
vârful degetelor cu pumnul închis, cu fata dorsală a articulaţiilor interfalangiene unu, insistând mai mult la
nivelul regiunilor tenare şi hipotenare, sau chiar cu cotul flectat al membrului superior opus. Urmează
efleuraj scurt, după care se poate face frământatul regiunii tenare şi hipotenare, cu degetele unu şi doi
de la mâna activă. Efleuraj uşor, scurt, după care se va trece la nevoie la manopere secundare de
masaj, gen vibrat sau scuturatul zonei, cu membrul superior atârnat. încheierea se poate face cu efleuraj
efectuat la nivelul întregii suprafeţe a mâinii. Se pot asocia o serie de mişcări globale ale mâinii, care
încheie automasajul mâinii.
Automasajul antebraţului (12, 38, 47, 54, 57), se va face după aceleaşi principii ca la celelalte
regiuni anterior amintite, cu menţiunea că la nivelul antebraţului se vor putea practica mai multe tipuri de
manopere ca la nivelul mâinii. Poziţia antebraţului pentru automasaj este cu antebraţul aşezat pe un plan
tare, cu posibilitatea de a-l roti pe o parte sau alta, sau cu cotul sprijinit pe acelaşi plan tare, antebraţul în
poziţie verticală. Automasajul antebraţului începe cu efleuraj, tehnică efectuată cu degetele extinse sau
cu palma mâinii active. Manopera se execută pe toate fetele antebraţului, anterior, posterior şi lateral.
Urmează fricţiunea, tehnică care se va practica la nivelul antebraţului la nivelul tendoanelor sau
musculaturii antebraţului, fricţionare care se poate practica individual sau combinată cu frământat ori
mişcări de la nivelul articulaţiei radiocarpiene sau cotului şi musculaturii braţului, pentru abordul şi
expunerea în vederea tratamentului a unor formaţiuni anatomice locale (epicondili, puncte de inserţie
tendino-musculare sau tendino-osoase etc.). Frământatul se poate face cu priză între degete sau cu
antebraţul aşezat pe un plan dur, cotul flectat la nouăzeci de grade, frământatul cu priză între degete şi
faţa palmară a mâinii. Intensitatea frământatului şi a apăsării pe planul dur poate fi mai mare sau mai
mică, adaptată necesităţilor de tratament. Frământatul se poate face (6) cu membrul superior atârnat,
extins, în „cotul tenismenilor" de exemplu, cu priză între degetete şi pólice, insistând pe formaţiunile
dureroase, combinat cu rotaţia internă a braţului şi flexia palmară a radiocarpului, sau, rotaţie externă a
braţului combinată cu extensia dorsală a radiocarpului. Tehnica permite o expunere mai bună a zonelor
de tratat, o expunere mai bună a ţesuturilor afectate, cu mai bună posibilitate de tratament. Efleurajul
continuă automasajul antebraţului, după care se poate trece la tapotament, care la nivelul antebraţului
se va face uşor, cu vârful degetelor sau cu palma. Masele musculare şi ţesutul celular subcutanat al
antebraţului permit un rulaj uşor, cu antebraţul sprijinit la nivelul mesei de masaj. Efleurajul efectuat
circular, cu mişcări în toată lungimea antebraţului şi schimbarea poziţiei mâinii de lucru în aşa fel ca să
cuprindă toată suprafaţa tegumentului antebraţului încheie automasajul antebraţului. Câteva mişcări de
flexie-extensie radiocarpiană, rotaţie radiocarpiană, flexie-extensie cot, pronosupinaţie, pot fi asociate în
încheierea automasajului regiunii.
Automasajul braţului (38,12,54,57,47), se practică din poziţia în şezând, cu mâna sau antebraţul
sprijinite pe un plan tare. La nivelul braţului se pot practica mai multe tehnici de masaj, efleurajul fiind şi
de această dată manopera cu care se începe tratamentul. Efleurajul începe cu mişcări lente şi lungi,
continuând cu mişcări mai scurte şi mai rapid efectuate. Mişcarea de alunecare se întinde de la nivelul
antebraţului, peste articulaţia cotului, braţ şi se continuă până peste umăr. Manopera activă se va face în
sens ascendent. Fricţionarea se poate face cu degetele sau palma, cu podul palmei sau regiunea
anterioară a articulaţiei radiocarpiene, insistându-se pe masele musculare flexoare şi extensoare ale
braţului. Urmează efleuraj efectuat scurt, după care se va trece la frământat, tehnică care la nivelul
braţului se va face cu prinderea musculaturii între degete şi palmă, cu apăsarea şi stoarcerea maselor
musculare în acest mod. La nivelul braţului fricţiunea şi frământatul pot fi combinate între ele. Din nou
efleuraj, după care se aplică tapotamentul în mai multe variante, cu degetele, cu palma sau pumnul semi
închis, dar numai pe feţele anterioare şi externă a braţului. Nu se va practica tapotament pe faţa internă
a braţului, pentru a nu leza pachetul vasculo-nervos de la acest nivel. Efleuraj, după care se va trece la
cernut şi rulat, manopere care se vor efectua bine aici, datorită volumului şi conformaţiei maselor
musculare de la acest nivel. Efleurajul şi scuturări active din umăr cu membrul superior extins încheie
automasajul braţului.
Automasajul umărului (12, 38, 47, 54, 57), se execută după o modalitate similară cu braţul. Poziţia
pentru automasajul umărului este poziţia în şezând, cu membrul superior sprijinit pe un plan tare sau
atârnând liber pe lângă trunchi. Manoperele de tratament sunt identice cu cele de la nivelul braţului,
adaptate particular conformaţiei umărului. Automasajul umărului începe cu efleuraj efectuat în sens
ascendent, cu mişcări de alunecare care încep la nivelul braţului, se continuă ascendent la nivelul
umărului urmând conformaţia muşchiului deltoid, alunecând posterior spre regiunea posterioară
scapulară iar anterior spre regiunea claviculară externă. Urmează fricţiunea, tehnică de tratament care
se va face aici insistând pe ţesutul celular subcutanat şi punctele dureroase de elecţie cunoscute
(bicipital anterior, subacromiodeltoidian, supra şi infraspinos). Efleuraj uşor, după care se trece la
frământatul maselor musculare ale umărului, deltoidul constituind principala ţintă. Frământatul se poate
combina cu fricţiunea. Din nou efleuraj, după care se va trece la tapotament, tehnică care aici se poate
face în mai multe modalităţi, mai energic decât la nivelul braţului. Se poate practica tapotamentul cu
palma căuş, cu pumnul semideschis sau cu pumnul închis, în funcţie de volumul de masă musculară
existentă aici. Nu se aplică automasaj la nivelul axilei. In încheiere se va aplica efleuraj, scurt la nivelul
umărului sau extins până la nivelul braţului. Se termină automasajul umărului cu câteva mobilizări ale
umărului, rotaţie internă, externă, circumductie.
Automasajul membrului superior în întregime, se poate practica când se vizează o mai mare
suprafaţă corporală şi nu se doreşte o insistare pe zone mai mici ale membrului superior. In această
situaţie, tehnicile aplicate simt mai ample, mai rapid efectuate, trec peste suprafeţe mai mari şi mai
repede, tehnica aplicată fiind mai puţin minuţioasă. Manoperele se practică lung, trecând de la nivelul
mâinii până la nivelul umărului, atât pentru efleuraj cât şi fricţiunea şi frământatul. Tapotamentul se va
practica numai pe suprafeţe cu musculatură bine reprezentată şi excluzând zonele cu formaţiuni
vasculo-nervoase superficiale (zona internă a braţului, axila). încheierea se va face cu mobilizări ale
membrului superior în întregime. Se va trece apoi la nivelul membrului superior de partea opusă.
Automasajul cefei (12, 38, 47, 54, 57), se va executa din poziţia de ortostaţiune sau şezând, cu
capul uşor flectat înainte. Manoperele cele mai frecvent folosite simt efleurajul, fricţiunea, frământatul şi
tapotamentul. Automasajul cefei se face cu ambele mâini, aşezate simetric, de o parte şi de alta a liniei
mediane, mâinile lucrând simetric. Se începe cu efleuraj, tehnică care se va face din zona
cervicooccipitală în jos şi lateral, spre umeri şi clavicule. Urmează fricţiunea, tehnică care se va face cu
vârful degetelor, prin mişcări circulare sau longitudinale. Se aplică pe toată zona, insistând mai mult la
nivelul inserţiilor musculare superioare, a punctelor Arnold, puncte frecvent sensibile. Din nou efleuraj,
după care se trece la frământatul musculaturii cefei, practicându-se tehnica în cută, cu priză între degete
şi palmă, sau cu priză între degetul mare şi arătător, de sus în jos, de la baza craniului până la nivelul
umerilor, insistând pe punctele dureroase. Efleuraj scurt, după care se poate trece la tapotament, care
începe din regiunea superioară a cefei, cu mişcări de lovire uşoară, cu degetele, suple, superficiale, care
coboară apoi în jos pe coloana cervicală devenind mai puternice şi efectuate cu partea cubitală a mâinii.
Se încheie cu efleuraj uşor şi câteva mobilizări ale capului.
Automasajul feţei (12, 47, 54, 57, 66), reprezintă o metodă de tratament care se foloseşte atât în
automasajul clasic medical cât şi în tehnicile de tratament reflex din medicina orientală, multe din
punctele energetice şi de terapie din medicina orientală fiind corespunzătoare unor puncte de terapie din
medicina clasică occidentală. De altfel se cunoaşte faptul că la nivelul feţei există o structură de tip
dermatomal bogată, a cărei stimulare va fi în măsură să stimuleze şi să influenţeze funcţia diverselor
sisteme cerebrale sau a unor organe situate la distanţă, prin influenţarea activităţii sistemului nervos
central. Poziţia pacientului pentru automasajul feţei este poziţia de decubit dorsal, complect relaxat, sau,
poziţia în şezând, cu spatele sprijinit ori culcat rezemat cu capul sprijinit. Este important ca poziţia
adoptată să îţi dea relaxarea corespunzătoare cea mai bună. La nivelul feţei se vor utiliza efleurajul,
fricţiunile, presiunile, uşoare vibraţii. In principiu se va masa din poziţia culcat pe spate, cu fermitate faţa
în totalitate (47), de la frunte la bărbie, pornind din centrul feţei spre exterior. Automasajul feţei se face
cu ajutorul feţei palmare a degetelor doi-patru sau cu palma cu degetele întinse, lipite. Metodologia de
tratament din automasajul clasic occidental corespunde în mare parte celei din. masajul energetic
oriental, mişcările din tehnica orientală Do-In (66) fiind făcute prin mişcări alternative de jos în sus şi o
mişcare în diagonală la nivelul frunţii. în automasajul oriental chinezesc (54) se descriu particularităţi de
tehnică care se regăsesc şi în automasajul occidental cu menţiunea importanţei în terapie a tratării
tâmplelor (zona este cunoscută în masajul oriental ca zona Tai Yang, zonă eficace în tratamentul
cefaleelor, insomniei, afecţiuni oculare, stress. ), a presiunii sprâncenelor şi ochilor (54, 66), cu presiune
progresivă şi uşoară asupra globilor oculari, eficient în tratarea migrenelor, vertijului, sinuzită, nevralgii,
oboseală, a presiunii la nivelul bazei nasului, fie cu cele două indexuri, fie cu policele şi indexul, eficient
în tratamentul sinuzitelor, rinitelor, decongestionarea circulaţiei cerebrale, prevenirea afecţiunilor
respiratorii, ciupiri şi presiuni efectuate la nivelul urechilor, care vor fi în măsură să prevină creşterea
tensiunii arteriale, să asigure o stare de bine, chiar să îmbunătăţească auzul şi să prevină unele afecţiuni
auriculare ca de exemplu tinitusul.
Automasajul se poate aplica şi la nivelul pielii păroase a capului, începând de la nivelul liniei
mediane spre lateral extern şi în jos, tehnică care va îmbunătăţi activitatea carebrală. La nivelul pielii
păroase a capului se recomandă inclusiv uşoare percuţii, efectuate cu vârful degetelor sau cu pumnul
semideschis, o mişcare foarte elastică, care va stimula activitatea cerebrală. La nivelul gâtului ,
efectuarea automasajului este în măsură să stimuleze activitatea glandelor tiroidă şi paratiroidă.
CAPITOLUL 11. INDICAŢIILE TERAPEUTICE ALE
MASAJULUI MEDICAL CLASIC

Masajul medical clasic constituie o metodă de terapie pasivă, uşor de suportat, cu efecte terapeutice
benefice, rapid percepute şi care creează o stare de bine şi de confort, motiv pentru care predispoziţia şi
toleranţa psihică la acest tip de tratament este mare, complianţa pacientului crescută. Acesta este
motivul pentru care acest tip de tratament are o aplicabilitate largă, este frecvent folosit în terapia
medicală cât şi în tratamente de întreţinere corporală sau sportivă, o largă categorie de populaţie uzând
de aceste mijloace de tratament. Indicaţia medicală a acestor metode de terapie este mare. DeLisa (16)
subliniază faptul că masajul medical clasic este indicat întotdeauna când se presupune un efect
fiziologic, reflex sau psihologic, care, ar putea avea un efect terapeutic benefic. Este important de
subliniat componenta psihologică a acestei forme de terapie, deloc de neglijat, mare în unele situaţii,
care impune o anumită conduită deontologică din 0 partea personalului medical, cât şi o conduită
terapeutică corespunzătoare. Este astfel important de reţinut că masajul medical clasic necesită o
indicaţie terapeutică corespunzătoare, urmată de o prescriere diferenţiată şi individualizată a formei de
masaj care turnează a fi aplicată, în care medicul practician va ţine cont de diagnostic, de boli asociate,
de starea clinică a pacientului şi va face indicaţia terapeutică corespunzătoare. Tehnica de tratament
aplicată necesită a fi riguroasă şi exactă ca metodologie de tratament, cu respectarea duratei şedinţei de
tratament şi a numărului de şedinţe aplicate. Nerespectarea oricărui parametru amintit, chiar în condiţii
de tehnică corectă, ca de exemplu un număr mare de şedinţe de tratament aplicate, poate să producă
efecte negative, de iritaţie tisulară, de epuizare tisulară etc, care pot avea consecinţe negative imediate
sau tardive asupra pacientului. Masajul care se face fără o indicaţie terapeutică corespunzătoare
(masajul de întreţinere corporală, masajul sportiv, unele forme de masaj cosmetic), făcut în prezenţa
unor contraindicaţii (greu de stabilit In lipsa unui examen medical corespunzător), poate să genereze un
risc pentru pacient, un posibil efect negativ imediat sau tardiv asupra pacientului, aspect care trebuie să
fie adus la cunoştinţa celui care solicită sau acceptă un astfel de tratament fără o prescripţie medicală
adecvată. Din experienţa noastră şi date din literatură considerăm că aplicarea unei forme de terapie prin
masaj, chiar şi doar de întreţinere corporală, necesită un examen medical prealabil, cea ce ar creşte
siguranţa pentru pacient, nu de puţine ori leziuni asimptomatice clinic sau considerate minore şi fără
importanţă clinică se dovedesc forme de patologie ce necesită diagnostic şi terapie complexă, iar leziuni
aparent minore pot fi contraindicaţii veritabile pentru masaj. Oricum, un examen medical periodic la
sportivi sau un examen medical prealabil efectuat înaintea şedinţelor de masaj de întreţinere corporală,
cresc şansa pacientului de a urma un tratament corect, lipsit de nocivitate pentru el. Regula este cu atât
mai mult necesară, când tratamentul prin masaj necesită a fi utilizat perioadă mai lungă de timp, sau, cu
atât mai mult, când masajul se aplică în prezenţa unor acuze clinice (durere, limitare de mobilitate,
modificări ale performanţelor fizice zilnice, casnice sau profesionale, supragreutate sau obezitate greu
controlată alimentar sau medicamentos, boli cronice cu evoluţie de lungă durată etc.) situaţii în care
examenul medical şi stabilirea unei conduite terapeutice este absolut necesară. Indicaţiile terapeutice
ale masajului medical clasic sunt multiple şi, ele derivă după Braddom (64) de la efectele sale
terapeutice, mecanice, (reflexe, neurologice, psihologice), fără a cunoaşte exact mecanismele de
producere care, cel mai probabil, constau într-o combinaţie a lor, scopurile finale fiind de a produce
relaxare, a reface tonusul muscular, a reduce durerile şi a creşte mobilitatea ţesuturilor moi, precum şi o
îmbunătăţire a circulaţiei. Tehnica se dovedeşte utilă, după acelaşi autor, la pacienţii la care se doreşte
îmbunătăţirea mobilităţii tisulare, o reducere a inflamaţiilor şi disconfortului. Braddom susţine că, studiile
riguroase în cea ce priveşte utilizarea şi indicaţiile terapeutice ale masajului medical clasic în condiţiile
medicinei bazate pe dovezi (evidence-based), sunt dificile, greu de standardizat şi dificil de interpretat,
având în vedere varietăţile de tehnică. Există totuşi studii controlate, randomizate (16, 64), care arată
utilitatea masajului medical clasic în tratamentul anxietăţii (16, 64), a stresului (64), a insomniilor (16, 64,
83), unele forme de depresie (83), tulburărilor neurovegetative, cefaleei şi migrenei (63, 62), artralgii,
diferite tipuri de artrite, fibromialgia (64, 83), fasciita plantară şi sindromul de tunel carpian (83), durerea
moderată, durerea lombară joasă (16, 27, 28, 29, 30, 31, 64,), durerea miofascială acompaniată de
mioedeme, spasme şi încordare, prevenirea cronicizării durerii (16), afecţiuni locomotorii de natură
reumatismală, neurologică, posttraumatică (63), luxaţii, entorse, fracturi, pentru facilitarea relaxării,
combaterea contracturilor musculare şi induraţiilor, prevenirea şi combaterea aderenţelor, prevenirea
edemelor după imobilizare, pentru mobilizarea fluidelor tisulare, reducerea sau modificarea edemelor,
îmbunătăţirea circulaţiei sanguine locale, reducerea inflamaţiilor musculare, a contracturi! şi induraţiilor,
a modificărilor de tip algoneurodistrofic (16, 83), limfedem, dezordini musculoscheletale după lovituri sau
traumatisme sportive (64). Este util după 83 de asemenea în fazele-«rsubacute din reumatismele
inflamatorii cronice, afecţiuni reumatismale degenerative, inclusiv patologia temporomandibulară,
osteoporoza, dislocaţii articulare vertebrale sau periferice, herniile de disc, anumite forme de sindrom de
neuron motor central şi periferic, scleroza laterală amiotrofică şi scleroza multiplă, în remisiune, boala
Parkinson şi tremorul fundamental, insuficienţa circulatorie vertebrobazilară, Dupuytren palmar,
şclerodermia, sindromul Raynaud, infecţia cu HIV. In medicina sportivă, (79), există aşteptarea ca
masajul să ajute atleţii să le crească performanţele fizice şi să reducă riscul accidentelor. Există însă
puţine date ştiinţifice care să susţină aceste date. Majoritatea cercetătorilor sunt de acord cu efectele
psihologice benefice ale masajului, concluzionând că masajul produce efecte pozitive în refacerea
organismului prin mecanisme psihologice. El reduce severitatea durerilor musculare, dar masajul nu are
efecte pe modificările funcţionale musculare pierdute. Nu sunt încă suficiente date şi mai sunt necesare
noi cercetări, care să demonstreze care sunt cele mai bune tehnici şi în ce ordine vor trebui ele făcute
pentru a avea cele mai bune rezultate terapeutice asupra sportivilor. Utilizarea masajului la nivel occipital
(62), reduce intensitatea atacurilor de migrenă, cu o îmbunătăţire a durerii de cap frontale, dacă s-a
efectuat masaj occipital, după apariţia unei algodinii statice. S-a demonstrat că (3), aplicat ca tehnică de
refacere pasivă după protocoale înalte de exerciţii intense, masajul reduce amplitudinea EMG şi
vigoarea contracţiilor musculare, induce trecător diminuarea forţei de contracţie şi relaxarea fibrelor
musculare întinse, tensionate şi influenţează starea psihologică din relaxare. în cazul bolnavilor cu
durere lombară joasă efectul poate fi bun la bolnavii cu durere lombară joasă subacută şi cronică
nespecifică, în special dacă se asociază cu exerciţii fizice şi educaţie (27, 30, 31). Autorii subliniază că
evidenţele sugerează că acupresura (masaj şi acupunctura) este mai eficient ca masajul clasic aplicat
singular, dar trebuie confirmat. Nu s-a stabilit nici impactul masajului asupra reîntoarcerii la lucru pentru
a putea determina costurile efective ale masajului şi intervenţia sa în tratamentul durerii lombare joase,
în acest sens Imamura M, (37), arată că The North American Spine Society sponsorizează cercetări
privind managementul durerii lombare joase, care se pun şi la dispoziţia unor non experţi care să
complecteze aceste date. Oricum după (31), bazat pe studiile existente în revistele medicale de
specialitate, sunt insuficiente evidenţele demonstrate, pentru a putea recomanda masajul ca tratament
unic în terapia durerii lombare joasă nespecifică. Se indică de asemenea la pacienţii cu imobilizări ale
membrelor, la cei cu hipotonie musculară şi la amputaţi (16), la pacienţii cu tulburări de circulaţie veno-
limfatică incipiente, bolnavi cu bronşite cronice şi bronşiectazii, la pacienţii cu constipaţie cronică
habitúala (63). Utilizarea masajului medical clasic in tratamentul durerii tinde să fie o practică medicală
care se extinde şi In alte specialităţi medicale dovedindu-se utilă (69) în terapia durerii postoperatorii, în
special la cei după intervenţii terapeutice ortopedice, după intervenţii chirurgicale de stabilizare a
coloanei vertebrale lombare, cu plasarea a diverse dispozitive chirurgicale metalice, care necesită
şedinţe de masaj regulate (10), cu scopul creşterii performanţei fizice musculare, dar şi la cei cu boli
care imobilizează bolnavii mult timp la pat ori pacienţi cu dureri cronice, la care un masaj general are
efect ionizant asupra organismului dar şi sedativ asupra sistemului nervos central, efecte care asociindu-
se cu alte metode de tratament cresc eficienta acestora şi sunt în măsură să prevină anumite
complicaţii. Vernon H. (78), arată că utilizarea masajului medical se dovedeşte benefică în tratamentul
durerii cronice cervicale, durerii la nivelul membrelor superioare, dureri de cap, efectul fiind mare la
asocierea cu manipulaţii cervicale şi mobilizări, rezultate apreciate la 6-l2 şi 104 săptămâni după
tratament. Dovezile curente nu arată însă acelaşi efect după utilizarea în terapie doar a masajului
medical. MacGregor R. (52) remarcă într-un studiu pe 5 adolescenţi între 12-l5 ani, cu diplegie spastică,
masaţi 15 minute de două ori pe săptămână, cinci săptămâni, îmbunătăţirea funcţiei musculare şi
creşterea mişcării de rotaţie. Există de asemenea sugestia, după mai mulţi autori medicali citaţi de
Braddom (64), de utilizare a masajului medical clasic ca tratament adjuvant sau alternativ (datele sunt în
curs de complectare prin trial uri randomizate, controlate), la pacienţii cu diferite forme de arsuri,
suferinţele bolnavilor cu cancer, în alte tipuri de durere cronică, pacienţi cu patologie după diverse tipuri
de exerciţii, sindroamele migrenoide, in suferinţa bolnavilor cu HIV sau Sida (83). De subliniat şi reţinut
că în aceste situaţii masajul nu este un tratament curativ ci, doar ajută alte metode terapeutice (64).
Masajul medical clasic se utilizează de asemenea în limfedem, celulita şi obezitate, escare şi ulceraţii
tegumentare, aplicate perilezional, masaj sportiv şi de întreţinere corporală, la pacienţii sănătoşi, masajul
cosmetic (54), osteoporoză (77, 83). în ultimul caz, Uhlemann C. (77) subliniază faptul că în osteoporoză
masajul este utilizat alături de alte tehnici de fizioterapie. Probabil că indicaţiile medicale sunt şi mai
multe, noi domenii medicale, mai puţin uzuale, remarcând efecte ale masajului medical în diferite boli, ca
de exemplu Lazar FC. (44), care descrie efecte benefice ale masajului la un pacient operat pentru o
tumoră mandibuIară şi la care pe lângă tratamentul oncologic, inclusiv iradiere, masajul a avut un efect
benefic în consolidare şi regenerare. Sigur că observaţia trebuie analizată ca o informaţie rezultată dintr-
o observaţie clinică a unui bolnav.
CAPITOLUL 12. CONTRAINDICARLE MASAJULUI
MEDICAL CLASIC
Masajul medical clasic s-a dovedit a fi o metodă terapeutică relativ sigură, complicaţiile sale sunt rare şi
de obicei nu sunt serioase (64). Contraindicatiile sale de tratament vor fi întotdeauna însă, atunci când
poate agrava condiţiile locale şi produce distrucţii tisulare sau exacerbarea acuzelor locale (16).
Contraindicatiile masajului reflex, acupresură şi Shiatsu nu sunt bine specificate, dar (64) admite după
masajul tradiţional Suedez că există contraindicaţii severe sau absolute şi, contraindicaţii relative,
această partajare fiind acceptată şi de alţi autori occidentali (16). Unii autori clasifică contraindicatiile
masajului şi după alte criterii, ca de exemplu în contraindicaţii generale (totale) şi contraindicaţii parţiale
(pe anumite zone) ori contraindicaţii definitive sau temporare (38). Clasificarea în absolute şi relative
personal mi se pare mai practică. In cadrul contraindicaţiilor absolute Braddom include zonele cu
malignitate, celulita (infecţioasă), limfangita, datorită riscului de diseminare a celulelor tumorale prin
sistemul limfatic sau diseminarea infecţiei. DeLisa clasifică drept contraindicaţii absolute afecţiunile
maligne, trombii, plăcile aterosclerotice, infecţiile tegumentare. In aceiaşi categorie de contraindicaţii se
includ contraindicatiile generale ale fiziokinetoterapiei (63), fragilitatea vasculară (54, 63), circulaţia
inadecvată, stările hemoragipare .şi hemoragii acute, zone cu plăgi şi arsuri, infecţii tegumentare
(celulite, abcese, furunculi, flegmoane), stările septice, subfebrilitatea şi febra, zone cu inflamaţii acute
(flebite, periflebite, tromboflebite active), fracturile recente, miozita calcifiantă, periostita (boala Osgood-
Schlatter) (54, 83), focare microbiene sau toxice tegumentare, paraziteze tegumentare (38, 83). Alte
forme de boli cu contraindicare absolută pentru masaj sunt (38, 83): Boli tegumentare (eczeme, erupţii);
Artrite, osteite osteomielite; Boli generale cu febră, agitaţie, oboseală acută, debilitatea intensă,
accidente vasculare recente; Boli cardiovasculare cu risc de complicaţii (miocardită, endocardită,
infarctul recent, embolii, anevrisme aortice cu risc vascular crescut, hipertensiunea arterială greu
controlabilă terapeutic, varicele voluminoase); Leucemiile; Hemofilia; Boli pulmonare active (pneumonii,
pleurezii, abcesul pulmonar, tuberculoza pulmonară; Boli abdominale de tip: inflamaţii acute şi cronice
abdominale, hemoragii sau tumori abdominale; Neoplaziile; Psihozele; Alcoolismul cronic, toxicofilia şi
toxicomania; Sensibilitate tegumentară exagerată.
Contraindicaţiile relative cuprind o serie de forme de patologie ca: Aria unor traumatisme recente
(64); Plăgi tisulare în curs de vindecare (16) sau plăgi deschise (61); Arsuri recente care nu vor fi tratate
cu masaj profund (64); Fragilitatea tegumentară (54, 63); Tratamente anticoagulante sau alte terapii
asemănătoare în curs (16, 64) aceşti bolnavi putând fi trataţi cu tehnici blânde şi controlaţi pentru
sufuziuni şi echimoze; Asemănător la pacienţii cu diateze hemoragice (64); Zone cu plăci aterosclerotice
şi sindroame posttrombotice, masarea lor putând duce la dislocarea trombilor şi complicaţii ischemice
(64); Edeme tisulare consecinţă a creşterii circulaţiei locale, inclusiv ţesuturi inflamate, leziuni
tegumentare, atrofii tegumentare, calcifierile tisulare (16); Osteoporoza şi artroza severă (64); Boli de
colagen sau în caz de corticoterapie generală prelungită, dermatomiozita, poliartrita reumatoidă
acutizată (54); Afecţiuni cardiace decompensate (54), inclusiv hipotensiunea arterială mare (57),
existând riscul agravării hipotensiunii; Cicatrice fibroase tegumentare excesive; Victime ale agresiunilor
sexuale sau fizice, pentru posibilitatea reexperimentării unor elemente traumatizante (64). Se
contraindică utilizarea masajului (83) la pacienţii cu spasme şi crampe musculare, mai ales în zona
tendino-musculară sau tendino-osoasă, zone bogate în proprioceptori, iritaţia cărora ar putea produce
creşterea spasmelor, crizele acute de gută şi artitele urice, meningita şi encefalita, durerea din herpesul
zoosterian activ şi alte forme de herpes, acnea, dermatitele, impetigo, eczema precum şi erupţiile
alergice tegumentare. DeLisa (16), face o remarcă interesantă în cea ce priveşte durerea cronică, care
nu este considerată o contraindicaţie absolută a masajului, dar, se recomandă abordarea cu precauţie
de către medic în cea ce priveşte utilizarea masajului în tratamentul său, deoarece fiind o terapie
manuală pasivă cu potenţial psihologic intens, riscul de dependenţă a pacienţilor este tot timpul prezent.
Satisfacţia pacientului poate fi crescută prin această metodă, dar, obiectivele finale nu sunt obţinute
întotdeauna. Dacă medicul hotărăşte utilizarea masajului în tratamentul durerii cronice, obiectivele finale
trebuie stabilite înainte de începerea masajului, şi, la atingerea lor masajul trebuie întrerupt. In caz
contrar se pune în discuţie utilitatea masajului în tratamentul durerii cronice, chiar în condiţia în care
pacientul are o satisfacţie de moment şi îşi doreşte continuarea tratamentului prin masaj.
CAPITOLUL 13- TEHNICI SPECIALE DE MASAJ
Această terminologie de tehnici speciale de masaj nu se regăseşte în toate scrierile de masaj; noi am
preferat să o menţinem în text, mai mult din considerente practice, care se bazează pe faptul că în
cadrul acestor tehnici se impun o serie de manopere care au reguli prestabilite de tehnică şi modalităţi
anume de efectuare a lor, spre deosebire de masajul medical clasic obişnuit în care contribuţia
trehnicianului în stabilirea sau alegerea tehnicii utilizate este importantă. Această diferenţiere mi-a fost
sugerată şi de Cartea Albă a Specialităţii de Medicină Fizică şi de Reabilitare în Europa (11), unde în
tematica de la cap. 4 - Terapii în Medicina Fizică-şi de Reabilitare, din Curicula (Programa) de studii şi
cunoştinţe teoretice pentru Diploma de Board European în MRF (versiunea 2005), sunt incluse „ Diverse
tehnici de masaj manual şi instrumental", iar la tehnici de masaj este notat Tehnica Cyriax etc. In cele ce
urmează, noi vom prezenta câteva din cele mai consacrate şi utilizate astfel de tehnici şi la care proba
timpului şi-a spus deja cuvântul.
13.1. Masajul de drenaj veno limfatic
Masajul de drenaj veno-limfatic reprezintă o tehnică specială de masaj, care se utilizează în
practica medicală curentă, devenind cu timpul o tehnică de masaj particulară, a cărei valoare terapeutică
este recunoscută. Tehnica se foloseşte pentru stimularea circulaţiei de întoarcere în vasele limfatice,
care are ca finalitate o mai bună evacuare a lichidelor excedentare şi a reziduurilor metabolice din
spaţiile interstiţiale, pe cale limfatică. Masajul de drenaj venolimfatic este un masaj blând şi centrat
superficial, unde limfa va fi mobilizată din ariile de drenaj ale vaselor limfatice spre colectorii limfatici
(64). Acest masaj blând se va folosi în tratamentul limfedemului (16). Ca o problemă de principiu în
masajul de drenaj veno-limfatic, prima dată se abordează terapeutic aria proximală a segmentului de
tratat (16, 64), aceasta pentru a dilata căile limfatice proximale şi a le pregăti pentru a putea să
primească fluidul din regiunile distale, astfel prevenindu-se un efect de stază. După ce ariile proximale
vor fi uşor, dar bine masate, va fi iniţiat un masaj ritmic mai puternic dinspre partea distală spre cea
proximală a extremităţii (64). O şedinţă clasică de masaj de drenaj veno-limfatic durează 45-60 minute.
Pentru creşterea eficienţei tratamentului şi uşurarea obţinerii dar şi menţinerii efectului terapeutic, mai
ales în terapia complexă a limfedemului, tehnica va fi complectată şi cu alte modalităţi de tratament ca:
pompingul secvenţial, înfăşurări ale membrelor cu presiune uşoară, aplicare de ciorapi elastici, tehnici
complementare de îngrijire a tegumentului, exerciţii fizice (16, 64,8). Autori medicali, în studii controlate,
citaţi de Braddom (64), au arătat că volumul membrelor poate să scadă cu 25-63 % după acest
tratament, dar că efectul pe termen lung va fi condiţionat de menţinerea controlului asupra edemului. In
cadrul tehnicilor de tratament prin masaj de drenaj limfatic manual, se descriu două tehnici distincte, pe
care nu toţi autorii medicali le abordează ca atare. Acestea sunt (63): tehnica apelului sau a aspiraţiei şi
tehnica rezorbţiei.
In tehnica apelului sau a aspiraţiei, se utilizează masajul numai la nivelul colectorilor limfatici. Se
comprimă progresiv, dinspre proximal înspre distal, zonă după zonă, imediat adiacentă şi inferioară,
presiunea fiind pe fiecare zonă orientată în sensul reîntoarcerii limfatice. Odată golită zona de tratat se
va trece imediat la zona inferioară. Se produce astfel golirea colectorilor limfatici cu drenarea regiunii şi
totodată un apel sau o aspiraţie a limfei din zona infiltrată.
Tehnica rezorbţiei, se efectuează prin presiuni intermitente blânde, pe zona infiltrată, care vor
realiza compresiuni tisulare, cu împingerea limfei înspre colectorii superiori, urmate de revenire tisulară.
In perioada de revenire tisulară se reface forma iniţială tisulară iar, datorită presiunii negative de la
nivelul capilarelor limfatice care se vor deschide, lichidul interstiţial excedentar va trece în lumenul
capilarelor limfatice şi va reintra în circuitul limfatic regional. Tehnica se repetă suficient de mult pentru a
permite o rezorbţie cât mai mare a limfei din zona respectivă, până la diminuarea suficientă a
dimensiunii zonei de tratat.
Tehnica masajului de drenaj limfatic manual este foarte populară şi mult utilizată în USA (64). Ea
se dovedeşte eficientă şi în managementul limfedemului după intervenţia chirurgicală din cancerul de
sân (Brennan 8), alături de alte tehnici terapeutice în cadrul unui tratament cu abordare comprehensivă,
care va da atenţie atât funcţionalului cât şi cosmeticului alături de sechelele emoţionale. In acest context,
utilizarea compresiunilor prin pompaj pneumatic intermitent se indică ca parte a unui tratament
multidisciplinar integrat ce include ciorapi elastici compresivi, exerciţii şi masaj. Utilizarea unor
dispozitive pneumatice speciale tip limfapres, dispozitiv pneumatic secvenţial intermitent, (81), este
recunoscut ca unul dintre cele mai bune tratamente compresive pentru limfedem. Zelikovski (81) a testat
eficienţa acestor dispozitive in creşterea performanţei fizice musculare prin îndepărtarea mai rapidă a
unor metaboliţi musculari secundari efortului fizic, într-un trial cu 11 bărbaţi, demonstrând creşterea
performanţei fizice, fără a putea exclude total componenta efectului psihologic a metodei.

13.2. Masajul transversal profund (Cyriax)

Masajul transversal profund, reprezintă o tehnică de masaj promovată în mod deosebit de Cyriax, motiv
pentru care o găsim descrisă ca atare, mai ales în cărţile europene. în cărţile americane (DeLisa,
Braddom), această tehnică este inclusă în cadrul fricţiunilor (friction massage), menţionându-se uneori
(64) contribuţia lui Cyriax la promovarea acestei tehnici. Dr. James Cyriax, decedat în iunie 1985, la
vârsta de 85 de ani, a reuşit să creeze o şcoală de ortopedie în Anglia, fiind şeful serviciului de medicină
ortopedică la Spitalul Saint-Thomas din Londra. în cadrul „medicinei ortopedice" Cyriax a inclus şi s-a
preocupat şi de leziunile ţesuturilor moi, articulaţiilor, muşchilor, tendoanelor, ligamentelor, burselor,
seroaselor şi structurilor nervoase (5). In tratamentul acestor suferinţe ale ţesuturilor moi, Cyriax a
introdus şi promovat, insistând mult, tehnica care-i poartă numele. Tehnica se face punctual (54),
efectuând o fricţionare (mobilizare) transversală profundă (54, 63), cu ajutorul policelui şi următoarelor
două degete, care mobilizează tegumentul, ţesutul celular subcutanat, straturile musculare superficiale
pe elementele şi formaţiunile anatomice profunde, modificate patologic. Antrenarea tegumentului se va
face întotdeauna perpendicular pe direcţia fibrelor musculare, transversal faţă de lungimea lor. Braddom
subliniază şi el faptul că masajul prin fricţiuni transversale aplicate perpendicular pe fibre a fost practicat
extensiv de Cyriax. Principiul după care se ghida Cyriax este că e absolut necesar un diagnostic precis
pentru un tratament precis (5), în caz contrar rezultatele terapeutice sunt discutabile. Contrar masajului
clasic, care în aparenţă pare o acţiune mecanică care nu necesită o imaginaţie deosebită (5) fiind făcută
pe baza unor tehnici prestabilite care doar trebuie executate corect, tehnica introdusă de Cyriax te obligă
să gândeşti, să faci un diagnostic corect, să alegi o tehnică particulară care se va face diferit după
regiune, după muşchiul afectat şi situaţia sa anatomică, după direcţia fibrelor musculare afectate.
Tehnica se va efectua cu primele trei degete de la mână, apăsarea fiind făcută între police şi
următoarele două degete, strict la nivelul leziunii şi perpendicular pe direcţia fibrelor musculare afectate
(5, 63). Fricţiunile provoacă o hiperemie antalgică la nivelul ţesuturilor lezate (5), fiind efectuată cu
presiune uşoară la început şi care se intensifică pe parcurs pe măsură ce durerea iniţială se atenuează
(63). Mişcările efectuate sunt de tip dute-vino şi vor elibera ţesuturile lezate din cicatricea inflamatorie
sau aderentele intertisulare, fără a le pune în tensiune. Contrar masajului clasic, care este longitudinal şi
orientat vascular, tehnica Cyriax se face stric transversal fibrelor musculare, adresându-se strict
acestora, după Cyriax, acest detaliu tehnic justificând rezultatele remarcabile care se obţin (5). Efectuare
corectă a tehnici impune (46) şapte condiţii importante:
- FTl trebuie să stabilească un diagnostic corect, la cm, pt a putea stabili unde aşezăm degetele.
- Degetul terapeutului se va mişca solidar cu pielea pacientului iar, structurile profunde tegumentare se
mişcă cu structurile bolnave.
- Este absolut necesar să se ştie exact direcţia fibrelor din ţesutul afectat, iar fricţionările se vor face
întotdeauna în unghi drept faţă de acestea.
- Fricţionările se vor face suficient de rapid, degetul activ trebuind să înceapă în partea îndepărtată a
structurii modificate, să continue de-a lungul ei şi să menţină mişcarea aproape de zona modificată, pe
care o va parcurge în toată lungimea sa.
- Trecerea deget. trebuie să fie făcută vioi, în aşa fel încât să se mobilizeze adecvat ţes de tratat.
- Trebuie apăsat suficient de puternic pentru a putea mişca structurile modificate.
- Pacientul va trebui aşezat într-o poziţie care să permită degetelor terapeutului cel mai bun acces
-la locul lezat, cu poziţie alungită în cazul tendoanelor sau relaxată în cazul musculaturii.
Nu există diferente de tehnică în afecţiunile de fază acută fată de cele subacute sau cronice, cu excepţia
intensităţii manoperei care, va fi uşoară şi superficială în faza acută şi, mai mare în fazele subacute şi
cronice (54). Tratamentul se va face numai pe locul dureros sau, în fibromiozite, atât pe zona dureroasă
cât şi pe zona cu durere iradiată. Tratarea zonelor adiacente durerii nu aduce nici un beneficiu
terapeutic. Este important ca să nu se producă leziuni tegumentare (sufuziuni, peteşii) în cursul
efectuării tehnicii de tratament. Formaţiunile anatomice profunde sau structuri masive necesită totuşi o
tehnică mai intensă, cu o mobilizare crescută care, să permită o pătrundere în profunzime. O tehnică
mai intensă înseamnă o fricţionare mai intensă şi nu o apăsare (presiune) mai mare. Tendoanele întinse
(alungite) vor fi menţinute în poziţie laxă iar musculatura relaxată, tendinţa acesteia în cursul
tratamentului fiind de a se contracta antalgic. De aceia la început intensitatea manoperei va fi
superficială şi mică, crescând progresiv în timpul şedinţei, în aşa fel încât bolnavul să accepte mai uşor
tratamentul, amplitudinea manoperei fiind adaptată la dimensiunea leziunii. Scopul acesteia este de a
produce mobilizarea fibrelor dintr-un tendon sau muşchi unele faţă de celelalte, sau mobilizarea
muşchiului ori tendonului faţă de formaţiunile anatomice din jur (54). Tehnic, masajul Cyriax se
efectuează prin mişcări mici şi insistente, cu degetele pe piele, presiunea progresiv crescândă, dinspre
superficial spre profunzime (64), durata sa fiind de circa douăzeci de minute (63). Scopul este acela de a
reduce aderenţele intertisulare în ţesuturile cîcatriceale, ligamente slăbite, durerile din punctele trigger.
Deşi adesea sunt inconfortabile şi pot produce uneori sufuziuni sangvine, după Braddom, tehnica
reprezintă tratamentul de elecţie pentru tendinite şi tendinopatii, bursita subacromială, fasciita plantară,
iar Travell, citat de 64, remarcă utilitatea sa mare în tratamentul durerii din punctele trigger. Pe lîngă
aceste indicaţii terapeutice există şi o serie de contraindicaţii terapeutice ale masajului după tehnica
Cyriax (54), acestea fiind: sinovitele inflamatorii din colagenoze, infecţii, inclusiv osteitele, tumori
osteoarticulare, afecţiuni active ale joncţiunii osteomusculare, traseele nervilor periferici, smulgeri
tendinoase, osoase sau ligamentare, artrite septice şi autoimune, artropatia urică, corpi străini
intraarticulari şi calcifierile periarticulare.
13.3. Alte tehnici de masaj speciale
13.3.1. Tehnica Tager
Tehnica Tager, numită „tehnica de integrare (complectare) psihologică" (Tager pshychologic integration)
(după 64), a fost dezvoltată şi promovată de Milton Tager, M.D. în 1940. Tehnica este o combinaţie între
utilizarea blândă a mâinilor, prelucrare tisulară şi reintegrare în mişcare, cu exerciţii de reeducare şi
relaxare. Ea reprezintă de fapt o metodă prin care pacienţii sunt învăţaţi să mişte uşor şi eficient. Mâinile
utilizate blând vor produce balansări uşoare, întinderi sau mişcări de rulare, numai cu scopul de a
produce relaxare tisulară şi diminuarea tensiunilor. După Braddom, componentele de mişcare ale tehnicii
Tager sunt reprezentate de atenţionări mentale care combină elementele psihologice şi mentale cu
gimnastica, focusată pe a face mişcări clare şi uşoare. Terapeuţii Tager folosesc un gen de agăţări
uşoare tegumentare cu calm, cu concentrare pe o anumită stare mintală. Ei utilizează tehnica pentru a
se conecta cu pacientul, care are nevoie şi răspunde la un astfel de tratament. Informaţia este transmisă
prin mâna terapeutului ţesuturilor pacientului şi este ajutată prin mişcări uşoare.
13.3.2. Tehnica Alexander
 După mai multe autoreflexii şi reeducări posturale, Alexander a remarcat faptul că, problemele sale
vocale pot fi corectate prin reeducări posturale. Autodidact, el a dezvoltat o serie de tehnici pentru
tratamentul suferinţelor cronice ale gâtului şi de asemenea pentru durerea lombară joasă. Tehnic se
apropie centrele de greutate care sunt în mişcare, prin balans între cap şi gât în mişcare, influenţând aşa
numitul „control primar" şi statusul de postură dinamică combinându-le cu exerciţii respiratorii. De fapt,
tehnica va învăţa pacientul, să cunoască şi să recunoască o serie de paternuri (modele) motorii, să-şi
angajeze mintea să înţeleagă beneficiile unor astfel de paternuri motorii şi să le controleze pe cele
considerate automate. Tehnica permite recunoaşterea unor paternuri motorii nefolositoare sau greşite,
care pot fi întrerupte printr-o muncă conştiincioasă.
13.3.3. Tehnica Rolfing
Tehnica Rolfing sau integrarea structurală Rolfing (Rolfing structural integration), a fost introdusă în
practică de către Ida Rolf . Principiul primar al integrării sale structurale este acela de a ajuta pacientul
să-şi realizeze propriul aliniament vertical pentru a avea o mişcare eficientă. Tehnica constă din serii de
exerciţii cu durată de 60-90 minute. Se asociază un masaj iniţial superficial, care va progresa în cursul
şedinţei spre fricţiuni profunde. Scopul acestuia este întinderea fasciilor, relaxare şi alungire musculară.
Se practică şedinţe de terapie care se construiesc una după alta iar, tratamentele adiţionale necesită să
se adapteze frecvent la modificările produse în cursul şedinţelor de tratament. Randall Braddom afirmă
că masajul prin fricţiuni tradiţionale profunde devine mai eficient cu tehnica Rolfing, dar poate fi dureros.
Niciodată însă tehnica nu va putea fi utilizată în caz de prezenţa unor modificări dureroase sau invazive,
şi, de asemenea, Braddom remarcă că unii practicieni au bune rezultate cu Rolfing incluzând modelul
Kellerwork şi Aston.
13.3.4. Tehnica relaxării miofasciale (Robert Ward)
Principiul de bază al metodei porneşte de la premisa că, corpul omenesc este acoperit de ţesuturile
conjunctive, care vor forma o serie de structuri de tip conjunctiv (substanţa fundamentală, fascii etc).
Aceste structuri conjunctive sunt constituienţii fundamentali care vor realiza interconexiunile intratisulare
la nivelul oaselor, muşchilor, nervilor, organelor interne şi în general la nivelul tuturor sistemelor tisulare
ale corpului omenesc. Injurii sau tensiuni între diversele arii ale fasciilor sau altor structuri conjunctive au
ca rezultat durerea sau stări dureroase. Datorită interconexiunilor intertisulare şi intratisulare, injurii dintr-
o arie fascială au ca rezultat durerea şi disfunctie la distantă. Practicienii relaxării miofasciale folosesc
întinderi uşoare şi masajul medical clasic pentru a reduce tensiunile fasciale. Deseori se lucrează în arii
la distanţă, care aparent nu au legătură cu aria interesată, necesar însă de a fi prelucrată datorită
interconexiunilor existente. Tehnica se utilizează frecvent în tratamentul durerii cronice şi pentru
restabilirea amplitudinii normale de mişcare.
13.3.5. Tehnica Feldenkrais
Feldenkrais a studiat mişcările şi interrelaţia dintre muşchi, contracţie şi mişcare, date care apoi utilizate
în cadrul programului de autoreabilitare a genunchiului, i-a permis să dezvolte o tehnică riguroasă. El a
promovat tehnica cu ajiitorul studenţilor săi la care le cerea să facă aceste exerciţii cu scopul de a creşte
performanţa funcţională a acestor mişcări. Scopul final al acestei tehnici este acela de a învăţa pacientul
să facă mişcări eficiente şi fără durere. Feldenkrais accentuează faptul că sunt necesare repetiţii
multiple, pentru a crea engrame neuromusculare noi, considerând corpul un întreg chiar şi în timpul
mişcării.
13.3.6. Tehnica Mennell
o metodă de tratament utilă în combaterea durerii şi a spasmelor musculare cronice ce sa dovedit utilă şi
în dezactivarea punctelor trigger, respectiv utilizarea în masaj a aplicării de rece cu ajutorul unor şpreiuri,
combinate cu metode de întindere musculară . Factorul terapeutic rece poate fi de asemenea obţinut cu
ajutorul aplicării locale de gheaţă (criomasaj) (54). Tehnica se poate realiza fie cu ajutorul unui spray,
când este necesar să avem un jet fin, proiectat de la o distanţă de 3 ft. (13) de tegument, cu o presiune
suficient de mare pentru a nu produce pulverizarea sub formă de ceaţă, sau o bucată de gheaţă,
preparată corespunzător. Dacă vom folosi şpreiul, tegumentul va fi atacat în unghi ascuţit sau tangent,
niciodată în unghi drept, pentru a facilita şocul unui impact corect cu pielea. Dacă utilizăm gheaţa, ea
trebuie mai întâi preparată corespunzător. Gheaţa va fi sub forma unui cilindru obţinut prin îngheţarea
apei într-un pahar de hârtie care se va desprinde uşor de ea, eventual cu amplasarea unui mîner de
lemn înainte de îngheţare, care va permite o mai bună utilizare a gheţii în cursul tratamentului. Gheaţa
va fi rulată uşor spre punctele trigger şi zona de tratat prin serii de „măturare" a zonei de tratat. Bucăţile
de gheaţă se folosesc direct pe piele chiar cu riscul murdăririi pielii prin topirea sa (13), sau gheaţa va fi
învelită în plastic, cauciuc subţire, tifon fin, poros, sau pânză de bumbac, pentru a putea fi aplicată pe
tegument (54). Oricare metodă va fi aleasă se va ţine cont de faptul că este necesar să fie bine tolerată
şi să obţinem o bună relaxare musculară. Este de asemenea important de reţinut faptul că la masajul cu
gheaţă tehnica se aplică întotdeauna într-o singură direcţie (nu înainte şi înapoi), întotdeauna pe direcţia
fibrelor musculare, spre inserţia musculară, începând de lângă punctele trigger, mişcarea fiind făcută
uşor, dinafară înspre zona de tratat, cu o viteză optimă de deplasare a manoperei la nivelul tegumentului
de circa 4 inci pe secundă (10 cm. pe secundă). Alunecările încep proximal, continuă uşor spre punctele
trigger şi zona de tratat, peste care vor trece uşor depăşind această zonă. Ritmul de repetare va fi la
câteva secunde şi, sfârşesc la câteva secunde, în aşa fel ca zonele de tratat şi punctele trigger să fie
acoperite cel puţin o dată sau de două ori. Tratamentul este benefic dacă suferinţa se reduce, iar, dacă
reapare durere la rece sau durerea existentă creşte în intensitate, se măreşte intervalul dintre aplicaţii.
Imediat după aplicarea de rece, sau chiar în timpul aplicării, fibrele musculare contractate pot fi întinse
pasiv, lucru ce nu se putea face anterior aplicării de rece. Aceste întinderi uşoare, dar ferme, sunt
absolut necesare pentru a avea un rezultat terapeutic benefic. După producerea relaxării musculare şi
obţinerea unei întinderi corespunzătoare, această întindere se va menţine încă 20-30 sec. După fiecare
aplicare de rece se vor practica mobilizări active, cu scop de refacere a mişcării normale. Dacă
mobilizarea este limitată de durere, după aplicarea de rece, întinderea poate să ducă la creşt. spasmului
muscular existent. Procedura durează 20-30 min şi nu se va face niciodată în grabă. Această asociere a
aplicaţiilor de gheaţă cu scopul obţinerii motricitatii normale este o tehnică bine fondată şi recunoscută.
13.3.7. Acupresura
Acupresura, tehnică relativ bine cunoscută şi definită, este o metodă de terapie inspirată din tehnica
clasică de acupunctura (7, 14, 15, 47, 64, 82). Scopul tratamentului este identic cu cel din acupunctura
clasică, iar tehnica constă din presiuni digitale efectuate prin mişcări circulare pentru a trata ariile clasice
de acupunctura. Dezvoltată de circa 3000 ani în China, principiul pe care se bazează tehnica
acupuncturii este acela de a restaura energia meridianului său qi. Când omul este sănătos, predomină o
stare de echilibru, în care se presupune că, qi va circula lin şi uniform prin toate meridianele corpului,
aprovizionând şi întreţinând energetic toată activitatea corpului omenesc. O suprasolicitare prin oboseală
excesivă, stres, infecţie, plagă etc, duce la o perturbare în circulaţia qi, care va determina apariţia stării
de boală, când qi nu mai circulă lin, ci dimpotrivă deficitar, determinând exces qi într-o zonă şi qi
insuficient în altele. Idea de terapie se bazează pe refacerea echilibrului qi, pentru a restabili starea de
sănătate. Cum vom avea acces la qi-ul modificat? Conform medicinei tradiţionale chineze, forţa vitală
(qi), circulă în interiorul corpului omenesc prin canale conectoare numite meridiane, fiecare dintre
acestea fiind legate de un organ sau o anumită funcţie psiho-fizică. Accesul la forţa vitală (qi) din aceste
meridiane, inclusiv influenţarea nivelului qi de circulaţie în aceste meridiane este posibilă doar în anumite
puncte de pe traseu, respectiv punctele de acupunctura din medicina tradiţională chineză, respectiv
numite puncte tsubo în medicina japoneză, identice cu punctele din acupunctura chineză. Qi are două
componente de bază, care au căi de-a lungul celor douăsprăzece meridiane: Yin este asociat cu
pasivitatea, pauză, frig, întunecat, umed, moale receptiv, feminin şi meridianele sale vor fi dispuse pe
faţa frontală şi internă a corpului omenesc. Cea de-a doua componentă, Yang, este asociată cu
activitate, stimulare şi căldură, lumionos, uscat, dur, activ, masculin şi care se înalţă, iar meridianele sale
sunt dispuse pe faţa dorsală şi externă a corpului omenesc. Oscilarea constantă a celor două
componente se asociază cu starea de sănătate, iar lipsa balansului cu starea de boală. Scopul final al
tratamentului este acela de a restabili această balanţă energetică, a reface cu alte cuvinte homeostazia
sau starea de sănătate. Pacientul este întins pe o masă de tratament şi se practică presiuni profunde pe
punctele de acupunctura, prin mişcări circulare, fără a se folosi lubrefiante. Acupresura se poate folosi în
tratamentul greţurilor şi vărsăturilor asociate chimioterapiei, pentru reducerea durerilor postoperatorii, a
durerii în articulaţia temporomandibulară, tratamentul durerilor de cap. Ea poate fi foarte uşor convertită
în autotratament performant.
13.3.8. Tehnica Shiatsu
Tehnica Shiatsu se aseamănă foarte mult cu acupunctura, fiind varianta japoneză de tratament
derivată de la acupunctura. După Braddom, tehnica a fost iniţial practicată de către clinicieni cu viziune
redusă, tehnic asemănător cu acupresura, presiunile fiind aplicate pe meridianele particulare. Conform
teoriei medicinei orientale, majoritatea organismelor umane pot fi considerate ca semisănătoase,
echilibrul qi fiind uşor perturbat, cea ce explică predispoziţia unora dintre noi de a face uşor o răceală, un
deranj digestiv, o suferinţă de coloană etc, situaţie în care tehnica shiatu poate fi un remediu ideal de
reechilibrare, de vindecare, tehnica de tratament fiind uşor de aplicat de către o persoană avizată sau
chiar ca autoterapie efectuată acasă. Este important însă de la început să se ştie că este bine să tratăm
atât simptomul (de exemplu durerea de cap), dar şi cauza care o produce, în caz contrar eficienţa
tratamentului va fi mult redusă. Astfel, prin învăţare şi exerciţiu vom reuşi să distingem prin atingere
zonele cu exces qi, numite Jitsu (zone de regulă dureroase, egal simptom), faţă de cele deficitare qi,
zonă numită Kyo, care corespund cauzei ce va produce boala respectivă. Tratamentul shiatsu va fi mai
eficient în aceste situaţii dacă ne vom concentra mai mult pe zonele kyo, practicând de fapt un tratament
kyo-jitsu (tehnică promovată şi susţinută de maestrul Shizuto Masunaga) sau ca o combinaţie de tsubo
pentru tratarea a diferite boli, metodă promovată de şcoala medicală tradiţională. Actualmente acest tip
de tratament este bine occidentalizat şi creşte utilizarea sa în U.S. A..
CAPITOLUL 14. MASAJUL MECANIC
Ideea înlocuirii muncii efectuată cu mâinile în masajul medical probabil că este foarte veche. Efortul fizic
depus de tehnician, monotonia manoperelor, oboseala fizică care se instalează după un timp de practică
a masajului, dar şi probleme economice ce însoţesc masajul a generat ideea creierii unui dispozitiv
mecanic, care să înlocuiască acest efort fizic. Primul dispozitiv de acest fel (46) a fost creat pentru a
produce o presiune negativă la nivelul tegumentului. Sidney Licht aminteşte de altfel, faptul că primele
dispozitive descrise în literatura medicală menite să producă o presiune negativă, au fost descrise de
Hipocrate, care menţionează un fel de ventuze, unele din aramă, altele din corn, care produc aspiraţie la
nivelul tegumentului, dispozitive cărora Celsius le-a dedicat în scrierile sale un întreg capitol. Cel din
aramă era încălzit la foc, după care era aplicat cald pe tegument. Elemente importante ale masajului
medical mecanic s-au dezvoltat în Suedia, după ce Pehr Henrik Ling (1776 - 1839) (38) a pus bazele
ştiinţifice ale masajului modern şi cu elevii săi a reuşit apoi să impună şi să promoveze ulterior masajul
suedez, care s-a răspândit în întreaga lume. Unul dintre aceştia, doctorul Gustav Zander (1835 - 1920) a
imaginat şi construit o seri de aparate pentru masajul mecanic, promovând cea ce s-a încadrat apoi în
aşa numita gimnastică medicomecanică. In cursul timpului au fost realizate o serie de alte dispozitive
mecanice care să creeze o presiune pozitivă intermitentă, cu constricţia ţesuturilor în unde de presiune,
lovirea ţesuturilor sau vibraţia lor. După 46, presiunile se aplicau alternativ, presiunea pozitivă fiind
realizată cu ajutorul unor manşoane, ca în masajul sincardial, o metodă de tratament a patologiei
vasculare periferice prin impulsuri de presiune discontinue asupra vaselor periferice. Acestea sunt
adaptate ritmului cardiac al pacientului şi aplicate simultan cu faza sistolică a inimii pacientului. Mare
parte dintre aceste aparate şi amintirea lor are mai mult o importanţă istorică, pentru că timpul a dovedit
adevărata lor valoare, Sidney Licht aminteşte că aparatele de percuţie şi vibraţie au fost simple aparate
care au fost vîndute, deşi efectele vibraţiilor nu au fost suficient studiate. Cercetările ulterioare au arătat
valoarea terapeutică a vibraţiilor, acceptul actual fiind că vibraţiile pot creşte fluxul sanguin periferic (9).
Astfel, tehnica pentru vibrare descrisă de Button C, (Arapal Technologies Ltd (ATL), Christchurch New
Zealand) pentru terapia durerii, bazată pe unde de vibrare multidirecţionale, permite vibrarea mecanică
30 minute la 60 Hz, folosind două ATL concurente. Se verifică la 3 minute şi 30 minute de tratament,
circulaţia prin pletismografie şi se compară cu placebo. Se produce o creştere a circulaţiei după vibrare
cu 26+/-49%, faţă de 12+/-39% îrţ condiţii de placebo. Această creştere circulatorie locală este benefică
pentru durere şi alte acuze din afecţiunile musculoscheletale acute sau cronice. Utilizarea unor motoare
de putere la aparate manevrate manual, pneumatice sau electrice, cu apariţia unor forme de patologie
(Boala Reynauld, unele leziuni persistente la nivelul nervilor periferici), au atras atenţia asupra unor
posibile efecte secundare. S-a demonstrat totuşi apariţia reflexului rotulian după terapie cu ajutorul unor
vibraţii mecanice (46), precum şi reducerea durerii după aceleaşi tipuri de aplicaţii. Astfel, vibraţiile
mecanice locale se pare că au un efect anestezic local (46), iar aplicate de mai multe ori pe zi nu au
efecte secundare. De astfel, masajul vibrator, efectuat cu ajutorul unor aparate (63), a dat bune rezultate
în spondiloza vertebrală, spondilita anchilozantă, stări posttraumatice, stări după luxaţii, entorse,
calusare vicioasă, constipaţia atonă. Romero C. (67), arată că masajul mecanic se pare că creşte
indexul de satisfacţie al pacienţilor în tratamentul celulitei alături de radiaţia infraroşie şi alte tipuri de
tratamente, nu modifică tegumentul şi nu produce complicaţii locale, dar pentru a fi mai exacţi sunt
necesare studii viitoare. Utilizarea în terapie a masajului mecanic nu are o răspândire foarte, foarte
mare, promovarea unor fotolii sau altor dispozitive de masaj mecanic fiind, nu de puţine ori mai mult pe
considerente comerciale, mai puţin argumentate ştiinţific medical. Totuşi aceste tehnici sunt folosite în
continuare în anumite domenii şi se efectuează studii şi cercetări în acest scop. Astfel, Issurin V.B. (39),
a urmărit rolul şi efectele vibraţiilor mecanice asupra sportivilor şi a stabilit că, utilizarea vibraţiilor
mecanice în sport ca mijloc de tratament şi/ sau pentru scop de antrenament, diferenţiază două
modalităţi de antrenament vibrator. O primă modalitate este cea de exerciţii de întindere cu
suprasolicitare şi stimulare vibratorie (VS exercises), iar cea de-a doua, o tehnică de antrenament care
constă din încărcări motorii mari (performante), pe lângă vibraţii ale corpului în întregime (WBV training).
Autorul subliniază faptul că masajul vibrator a fost utilizat extensiv încă de la începutul secolului XX, pe
când antrenamentul vibrator (V.T.) este o tehnică relativ nouă. Innusin spune că în literatura de
cercetare cele mai multe subiecte urmăresc efectele imediate şi cumulative ale exerciţiilor de întindere
cu suprasolicitare şi stimulare vibratorie (VS exercises) asupra flexibilităţii şi întinderii, efectele cele mai
bune şi rapide fiind obţinute în întinderile cu durată lungă şi medie. Cele cu durată scurtă, cu exerciţii de
întindere dinamică, cu efort prelungit, nu au produs un impact pozitiv. După acest autor, rezultatele mai
bune ale WBV comparativ cu VS exercises, ar fi datorită generării unor răspunsuri mari neuromusculare,
metabolice şi hormonale ale WBV, bazate pe datele cunoscute care arată că reflexele proprioceptive
spinale sunt feedback pentru terminaţiile primare ale axonilor motori, producând un efect de stimulare
via creşterii descărcărilor în motoneuronii a (a-motoneurons), cu activarea organelor tendinoase Golgi
(GTO), evocând inhibiţia acţiunii musculare. S-a propus ipoteza că, creşterile excitatorii sunt mărite
pentru căile neuromuscular de către toţi motoneuronii iar GTO are un impact inhibitor, depresiv, după
acomodarea la stimulii vibratori. Autorul atrage atenţia că, intensitatea şi durata vibraţiilor folosite în VT
sunt mult mai mari decît standardele pentru vibraţiile ocupaţionale stabilite prin International
Organisation for Standardisation. Utilizarea masajului mecanic se poate extinde şi la pacienţii
postoperatori, la care utilizarea unor electrovibratoare (21), poate să aibă o acţiune benefică asupra
creşterii funcţiei şi perfuziei pulmonare, cu creşterea saturaţiei de oxigen şi reducerea necesarului de
ventilaţie asistată. Rezultate terapeutice benefice au fost dovedite cu dispozitive de masaj mecanic cu
presiuni intermitente, utilizate în tratamentul tulburărilor de circulaţie limfatică periferică, cu manşoane
speciale, care stimulează circulaţia de întoarcere veno-limfatică, precum şi în prevenirea stazei
periferice, cu reducerea riscului de tromboflebită, în anumite situaţii postchirurgicale. Există în masajul
medical mecanic preocupări de a-l combina şi cu alte forme de terapie, ca de exemplu (41) de a-l
combina cu câmpuri electrice.
CAPITOLUL 15. MASAJUL REFLEX
încă de la începutul capitolului dorim să precizăm că se impune să facem o diferenţiere între masajul
reflex sau, mai exact, efectele de tip reflex din masajul occidental, şi masajul reflex oriental, sau
mecanismele şi căile de obţinere a efectelor masajului oriental, două lucruri care din punct de vedere
medical, au o fundamentare practică diferită.
Astfel, în masajul de tip oriental, efectele terapeutice se bazează în cea mai mare parte pe efectele
de tip reflex, care constau în influenţarea cu scopul de reechilibrare energetică sau de refacere a stării
de echilibru energetic a pacientului, cu finalitate vindecarea patologiei prezentate de bolnav. Aşa cum
am arătat şi în cap. 6, după (16), mecanismele de producere a efectelor reflexologiei şi auriculoterapiei
se explică prin efecte de tip reflex care sunt puţin cunoscute şi susţinute de neuroanatomia şi
neurofiziologia vestică, fără însă a fi uşor de combătut aceste teorii. DeLisa admite că multe din efectele
secundare ale masajului medical clasic nu pot fi explicate numai prin efectele pur mecanice ale
masajului.
Pe de altă parte, în masajul de tip occidental, (16), efectele reflexe se obţin pe baza stimulării
receptorilor tegumentari şi proprioceptorilor din musculatura superficială, cu apariţia unor stimuli care vor
activa cordoanele medulare şi vor fi punctul de plecare a unei multitudini de efecte terapeutice. DeLisa
admite că unele din efectele terapeutice ale masajului medical clasic ar putea fi explicate prin mecanism
reflex, dar atrage atenţia că nu există încă prea multe probe în favoarea reflexelor somatoviscerale,
cunoştinţele noastre actuale despre reflexele somatoviscerale sau viscerosomatice reduse permiţând
explicaţia oricărui efect terapeutic, fără a avea multe probe în acest sens şi fără a putea combate total
aceasta. Multe din studiile existente sunt contradictorii cea ce impune noi dovezi şi validări ştiinţifice
pentru a fi acceptate în totalitate.
Un alt mecanism de producere a efectelor terapeutice reflexe (16) îl constituie creşterea inputurilor
vertebrale la nivelul "porţii" de la nivelul coloanei dorsale vertebrale, mecanism asemănător TENS, ceea
ce va influenţa activitatea proprie a măduvei spinării.
Este de asemenea un lucru ştiut şi acceptat, faptul că, multe din punctele de tratament descrise în
tehnicile de masaj reflex occidentale, corespund punctelor de acupunctura sau punctelor de tratament
din reflexoterapie şi auriculoterapie. De altfel, chiar şi DeLisa, subliniază faptul că discuţii bibliografice
recente despre patologia somatică care mimează suferinţele viscerale, pot fi un prim pas spre
înţelegerea unora dintre mecanismele reflexe de producere a acestor efecte terapeutice.
în cadrul tehnicilor de masaj occidental cu efecte terapeutice reflexe sau impus mai multe tehnici,
după mai mulţi autori medicali, diferenţa dintre ele fiind după metodologia de tratament abordată, după
tipul de ţesut abordat, după situaţia anatomică a structurii de tratat (57,72). Amintim astfel pe cele mai
importante şi frecvent descrise.
 Există şi o serie de masaje reflexe speciale (57): reflexologia limbii, reflexologia vertebrală, cea
endonazală, cea auriculară, cea a irisului, a dinţilor, a intestinului gros, palmară, plantară, precum şi
neuralterapia lui Huneke, tehnici care nu au însă răspîndirea celor anterior amintite.
Cea ce au în comun toate tipurile de masaj reflex, au faptul că acţiunea acestui tip de masaj se
bazează pe generarea unor reflexe de tip somatovisceral sau viscerosomatic, a unor reflexe
visceroviscerale, care prin intermediul cordoanelor medulare dorsale vor fi în măsură să influenţeze şi să
modifice funcţia acestor organe. Acest lucru este posibil după Dicke (17), datorită legăturilor dintre
diversele structuri anatomice, tegumentare, subtegumentare, musculare, osoase, articulare etc. cu
organele interne, prin intermediul filetelor nervoase care provin de la acelaşi nivel vertebral şi inervează
atât structuri tegumentare (dermatom - teritoriu de influenţă a nervului rahidian în piele şi ţesut
subcutanat), cât şi musculare (miotom - teritoriu de influenţă a nervului rahidian pe musculatura striată),
dar şi la nivelul organelor interne (enterotom - teritoriu de influenţă a nervului rahidian în domeniul
visceral). Este de reţinut faptul că întotdeauna un nerv vertebral indiferent de nivelul de la care emerge,
va avea drept teritoriu de distribuţie o anumită suprafaţă de tegument, care va forma dermatomul
nervului vertebral respectiv, o zonă cu musculatură striată corespunzătoare (miotom), dar şi o zonă
viscerală (enterotom). între cele trei structuri există pe lângă legătura de inervaţie şi o legătură
funcţională, o modificare la nivelul uneia din aceste structuri fiind în măsură să inducă modificări mai
mult sau mai puţin vizibile la nivelul celorlalte două. De aici idea că un tratament aplicat la nivelul
dermatomului poate influenţa miotomul sau enterotomul corespunzător. Este important de asemenea că
miotomul este întotdeauna situat mai sus decât dematomul, de unde şi distribuţia durerii la nivelul
dermatomului faţă de miotom. Stimulii aplicaţi la unul dintre aceste nivele vor genera o serie de impulsuri
care vor influenţa toate cele trei structurile deservite de acelaşi nerv rahidian, dar vor genera impulsuri
care se vor închide şi la nivelul sistemului nervos central, de unde şi complexitatea reacţiilor de răspuns
reflex a acestor tipuri de tratamente.
Masajul ţesutului conjuri tiv (Bindegewebsmassage), după Elisabeth Dicke (17).
Metoda ce a reuşit să se impună în terapie şi să fie recunoscută ca o metodă originală, valoroasă şi de
sine stătătoare, adică terapia manuală a zonelor reflexe a ţesutului conjunctiv, respectiv
„Bindegewebsmassage", a fost descrisă şi publicată pentru prima dată în 1952, de către doamna
Elisabeth Dicke, fiica fabricantului Benhard Amann, născută la 10 Martie 1884 la Lennep. După
afirmaţiile doamnei Dicke, metoda a fost descoperită pe baza unor observaţii practice asupra unei
maladii, prezentată de ea însăşi, respectiv o patologie a membrului inferior de natură vasculară, pentru
care medicina timpului respectiv nu ia oferit decât soluţia amputatici, pe care însă a refuzat-o. în cursul
bolii şi a repaosului la pat, prin palpare doamna Dicke a identificat o serie de zone situate la nivelul
crestei iliace şi regiunii sacrate, indurate, tumefiate şi dureroase, pe partea afectata, iar contralateral, la
acelaşi nivel, tegumentul şi ţesutul celular subcutanat cu o stare de tensionare. Prelucrarea acestor zone
modificate patologic, a fost urmată de îmbunătăţirea progresivă a stării clinice, urmată la trei luni de
vindecarea totală a bolii. Prin repetare şi sistematizare, prin studii aprofundate ulterior, Elisabeth Dicke a
reuşit să identifice o nouă metodă de terapie manuală şi să o impună pe plan medical. Autoarea a
presupus faptul că efectele terapeutice se instalează prin acţiune reflexă, la distanţă, intuind legătura
funcţională care există între dermatomul modificat şi organomerul corespunzător. Astfel, pentru
obţinerea unui efect terapeutic prin această tehnică, după 19 subliniat şi de 20, se impune o anamneză
şi examinare vizuală atentă, absolut necesară pentru identificarea corectă a tuturor regiunilor modificate
patologic, o palpare superficială şi profundă fiind în măsură să identifice zonele impastate, zonele de
tensiune, zonele dureroase şi situaţia lor, cea ce va permite alegerea tehnitii de tratament
corespunzătoare.
Tehnic, metoda constă din frământări şi mai ales fricţionări efectuate cu mediusul şi inelarul la
nivelul unor zone impástate periferice, cu întinderea progresivă a ţesuturilor modificate patologic, mai
mult sau mai puţin lentă, superficială sau profundă în funcţie de profunzimea zonei impástate şi reacţia
ce se produce în cursul tratamentului. Tehnica se repetă de mai multe ori până la refacerea structurilor
de ţesut conjunctiv modificate şi se adaptează reacţiei care se obţine. Metoda se adresează în special
ţesutului conjunctiv lax superficial (72), dar în cursul timpului (57), Kohlrausch şi Leube au perfecţionat
metoda, la ora actuală existând posibilitatea abordării atât a unor zone periferice tegu mentare (Dicke),
dar şi în ţesutul celular subcutanat (zonele Head) sau musculare (zonele McKenzie), structuri repartizate
la nivelul întregii suprafeţe corporale. In alegerea tehnicii de tratament doamna Dicke subliniază faptul că
se vor evita punctele foarte dureroase, de obicei date de ţesuturi edemaţiate ce corespund stadiilor
acute ale bolii, dermatografismul şi senzaţia neplăcută de „tăietură" (72). Pacientul va fi aşezat în decubit
ventral sau lateral ori poziţia în şezând, se începe de obicei prin prelucrarea zonei lombosacrate (72), la
care apoi se adaugă progresiv şi celelalte zone modificate. întinderile pe faţa ventrală (abdomen,
torace), complectează secvenţa. Metoda permite efectuarea a maximum douăzeci şedinţe de tratament,
(vezi 72), durata unei şedinţe creşte progresiv de la 15 la 30 minute şi va fi urmată de repaus la pat
obligatoriu 30 minute. In funcţie de profunzimea ţesutului ţintă, de adâncimea la care dorim să acţionăm,
tehnica se va aplica diferenţiat (72). Astfel, pentru derm mâna aplică presiuni uşoare, tracţiunea tisulară
este lungă şi puţin intensă. Pentru ţesuturi ceva mai profunde (ţesut celular subcutanat), degetele apasă
perpendicular, cu marginea radială a lor, tracţiunile efectuate sunt mai puţin lungi şi mai apăsate. Dacă
dorim însă o acţiune şi mai profundă, degetele se aplică perpendicular, se apasă cu marginea lor
cubitală şi se efectuează tracţiuni intense, scurte, tăioase.
Efectele terapeutice sunt multiple, modalităţile de acţiune diferite (17). Dicke subliniază faptul că
masajul ţesutului conjunctiv va produce:
- O acţiune locală imediată pe ţesutul conjunctiv alterat (cicatrice, tulburări circulatorii locale).
- Activarea funcţiilor generale de reglare a dinamicii circulatorii.
- Eliberarea a numeroase substanţe specifice ce normalizează starea generală.
- Poate declanşa impulsuri nervoase cu reflexe care trec prin sistemul nervos central.
Se admite astfel că masajul ţesutului conjunctiv antrenează efecte terapeutice loco-regionale (72),
mai ales de tip parasimpaticomimetic în cursul masajului sacrat, simpaticomimetice în cursul masajului
ventral, dar şi efecte generale manifestate clinic ca o descărcare-relaxare.
Indicaţiile terapeutice sunt multiple, metoda putând fi aplicată la nivelul tuturor structurilor
conjunctive ale corpului omenesc, cu acţiune pe multiple aparate şi sisteme. în reeditarea cărţii doamnei
Dicke din 1981 se descriu metode de tratament în lombosciatică, cefalee, cardiopatie, patologie bronşică
şi pulmonară, boli ale stomacului, constipaţie, patologie hepatică şi a căilor biliare, boli renale şi ale
vezicii urinare. Nu se descrie utilizarea metodei în tratamentul afecţiunilor vasculare periferice, deşi
metoda a fost intuită de Elisabeth Dicke în 1929, în cursul unei „ tulburări circulatorie grave a gambei
drepte" (17). Se mizează astfel pe efectul local analgezic, pe refacerea funcţiilor unor organe modificate
patologic, efectul sedativ general.
Contraindicaţiile de tratament sunt în special afecţiunile acute, unele forme de durere de natură
infecţioasă, în cursul unor tulburări vasculare şi trofice, în cursul unor tulburări funcţionale ale unor
aparate şi sisteme (72).
Masajul ţesutului conjunctiv (Bindegewebsmassage), după Teirich-Leube.
Doctorul Teirich-Leube, pornind de la tehnica Dicke, a individualizat o tehnică în care el nu abordează
clasicele linii de lucru după tehnica Dicke, ci preferă să lucreze cu pseudo linii „tip igliţă", linii care agaţă
lateral margínele zonelor pe care le utilizează Dicke. în principiu trebuie reţinut faptul că tehnica Teirich-
Leube, este o tehnică care se adresează în general structurilor profunde ale ţesutului conjunctiv, fasciilor
şi marginilor aponevrotice ale muşchilor precum si inserţiilor acestora. Caracteristic pentru tehnica Teiri-
Leube este faptul că după identificarea zonelor indurate şi dureroase se preferă lucrul cu punctele
maxim dureroase. Efectuarea corectă a tehnicii de tratament va produce o exacerbare a durerii la nivelul
ţesutului indurat, a ţesutului modificat patologic, senzaţie descrisă ca „de tăiere cu un cuţit ascuţit".
Această senzaţie este obligatorie de obţinut pentru a avea un rezultat terapeutic benefic, cu condiţia ca
ea să dispară rapid. Persistenţa sa, precum şi o senzaţie de apăsare dureroasă care se menţine timp
îndelungat după masaj, este semn de reacţie negativă iar tratamentul trebuie să fie întrerupt. Evoluţia
benefică a pacientului va fi însoţită de reducerea induraţiilor din ţesutul conjunctiv, cu ameliorarea
simptomatologiei prezentate de bolnav, dispariţia complectă a acuzelor fiind obţinută abia după mai
multe şedinţe de tratament. Tot ca o problemă de principiu este de reţinut faptul că masarea zonelor
indurate se va face întotdeauna de-a lungul lor şi niciodată transversal lor. Foarte frecvent acest tip de
masaj se însoţeşte de un dermografism cutanat, alba, rubra şi elevata, fără a fi un element negativ,
dimpotrivă fiind apreciat de autor, ca o modalitate de reacţie tisulară în urma masajului aplicat. O reacţie
benefică de acest fel întotdeauna va dispare pe parcursul tratamentului aplicat. Ca şi tehnică acest tip de
masaj urmează o succesiune care de altfel o întâlnim şi la celelalte tehnici de terapie a ţesutului
conjunctiv, respectiv încep din zona terminală inferioară a coloanei vertebrale şi urcă apoi în sus spre
coloana dorsală şi mai sus, în funcţie de zonele modificate ca sensibilitate şi tensiune.
Masajul zonelor reflexe, după Hartmann şi Kohlrausch.
Cei doi autori au reuşit să intuiască independent unul de celălalt, legătura dintre organele interne şi
zonele Head tegumentare.
Hartmann, a descris aceste modificări ca fiind zone rotunde, nodulare, dure, situate în ţesutul
conjunctiv subtegumentar, care au legătură cu anumite organe în cadrul segmentului respectiv.
Prelucrarea prin masaj a acestor puncte, urmată de restabilirea tonusului tisular, se va însoţi de
dispariţia tulburărilor funcţionale ale organelor afectate.
Kohlrausch, identifică acelaşi tip de zone hipertone la nivelul maselor musculare, cu o formă
alungită de cinci pe un jumătate de centimetru, iar prin prelucrarea lor vibratorie, obţine aceleaşi
rezultate ca şi Hartmann. Cea ce aduce nou Kohlrausch, este faptul că a descris şi localizat topografic
cele mai frecvente zone musculare indurate şi punctele maxime aferente. De asemenea Kohlrausch, a
descris deosebirea dintre hipertonia musculară şi miogeloză, cu posibilităţile şi necesităţile terapeutice
ce decurg de aici. Astfel (43, 72), hipertonia musculară însoţită cel mai frecvent şi de hiperalgezie, este
consecinţa unei iritaţii cronice care persistă la nivelul miotomului respectiv, ea fiind cea care va
determina o reacţie cronică la nivelul viscerelor din organomerul corespunzător metamerului afectat. Ele
se manifestă prin punctele maximale (43) sub forma unor bride longitudinale „ca un fir de pai sau ca un
creion,, care vor fi tratate prin secuse cu schimbări de presiuni ritmate şi fricţiuni uşoare pentru
decontracturare musculară şi prin vibraţii fine manuale pe punctele maximale, care vor permite inhibarea
reflexului patologic (criza de astm bronşic, tuşea, criza gastrică sau biliară). Pentru rezolvarea lor
terapeutică Kohlrausch foloseşte (43, 72) fricţiuni şi secuse uşoare pentru decontracturare musculară şi,
vibraţii manuale pentru punctele maxima musculare.
Miogeloza, (43, 72), reprezintă în concepţia lui Kohlrausch, o tulburare metabolică, materializată
prin nodozităţi de dimensiuni variabile, localizate la nivelul fibrelor musculare, foarte dureroase la
palpare. Tratamentul acestor miogeloze constă In fricţiuni puternice, hiperemiante, care să fie în măsură
să producă refacerea metabolică a zonei afectate. In tehnica lui Kohlrausch nu se recomandă niciodată
obţinerea unei dureri maximale ca la tehnica Teirich-Leube, ci, dimpotrivă recomandarea este să se
obţină o „durere agreabilă".
Tehnica se dovedeşte utilă (43, 72) în afecţiuni multiple, ca tuşea de origine traheală sau bronşică,
crize de astm bronşic, gastralgia crize biliare sau cardiace neurovegetative.
Masajul zonelor reflexe, după von Puttkamer (43, 72).
Von Puttkamer îşi bazează tehnica de tratament pe reflexul cuti-visceral şi pe cel viscero-visceral.
Reflexul cuti-visceral se bazează pe reacţia de tip metameric cunoscută. Cel de tip viscero-visceral se
bazează pe reacţia ce se produce între organe care din punct de vedere metameric se găsesc la acelaşi
nivel, dar şi reacţii reflexe care se produc între organe situate la nivelul unor metamere diferite. De
aceea, în terapie, după tehnica von Puttkamer se va avea în vedere organul afectat primar, consecinţa
sa la nivel metameric şi eventualele reacţii viscero-viscerale care s-au produs la nivelul altor metamere.
Ca şi metodologie de lucru după (43, 72) citând alţi autori, tehnica von Puttkamer se adresează numai
regiunii dorsale a corpului şi în special zonei lombosacrate, unde la nivelul metamerelor Tll, T12, LI, se
proiectează zonele intestinale, hepatice, gastrice, renale, a vezicii biliare, genitală şi chiar cardiacă.
Tehnic, se practică fricţiuni uşoare sau chiar foarte uşoare, efectuate cu policele, cu imul sau mai multe
degete, cu palma sau pumnul. Alegerea tehnicii se va face în funcţie de reacţia ce va apare în cursul
tratamentului. De aceea, principalele indicaţii de tratament ale acestei metode o constituie tulburările
funcţionale ale organelor interne, de tip tulburări cardiace, astmul bronşic,ulcerul gastric etc.
Masajele segmentare(Segment massage) a lui Glăser- Dalicho şi al lui Kibler (43,72).
Apariţia lucrării „ Masajul segmentar" în 1952 a lui O. Glăser şi A. W. Dalicho se înscrie pe linia
curentului şi preocupărilor din timpul respectiv a lumii medicale, privind importanţa masajelor cu
componentă reflexă în terapie. Aceste preocupări au reprezentat la timpul respectiv un factor de progres
care a dinamizat mult cercetarea în domeniu. Autori importanţi care au fost în parte amintiţi anterior au
reuşit să impună o serie de tehnici care le poartă numele. Printre preocupările acestora se înscria şi
faptul că modificările tisulare care se produc şi care vor fi în măsură să genereze o serie de reacţii
reflexe cu apariţia unor stări disfuncţionale se produc dermatomal, dar reacţia este în măsură să se
propage reflex şi la nivel segmentar, sau prin reflex viscero-visceral la alte nivele. De asemenea, multe
studii subliniază faptul că, modificările se produc atât la nivelul receptorilor tegumentari, respectiv a
dermului, cât şi la nivelul ţesutului conjunctiv dermic sau subdermic, a structurilor musculare, a ţesutului
periostal etc, de unde şi diferenţierea de tehnici care a apărut. în cadrul acestor tehnici care au elemente
comune de tehnică dar şi elemente diferite, la un moment dat se discuta necesitatea abordării strict
diferenţiate a diferitelor tipuri de ţesuturi modificate, absolut necesară pentru a obţine un rezultat
terapeutic bun. Acest curent nu a reuşit însă să se impună, ba dimpotrivă chiar au apărut tehnici în care
se susţine necesitatea abordării complexe şi în totalitate a tuturor structurilor tisulare modificate. Aceasta
nu infirmă rezultatele şi tehnicile de tratament pe tipuri de structuri tisulare. Ele vor putea fi utilizate după
experienţa celui care le utilizează, după localizarea celor mai importante modificări tisulare, după tipul de
răspuns care se obţine după tehnica de tratament aplicată. Aceste tehnici vor putea fi folosite atât
singular dacă răspunsul terapeutic va fi suficient de bun, dar, pot fi şi combinate sau folosite elemente de
tehnică de la unele şi de la altele în aceiaşi şedinţă. Există de asemenea tehnici de tratament reflex care
combină toate structurile tisulare modificate patologic, care vor fi abordate simultan, pornind de la ideea
că modificările tisulare nu apar niciodată strict la un singur nivel tisular, ci afectează întotdeauna multiple
structuri tisulare. Abordarea lor terapeutică globală şi în totalitate, va fi în măsură să crească calitatea
actului terapeutic dar, şi să prevină, important, frecventa recidivelor.
Autorii acestui tip de masaj pornesc de la aceste considerente şi aşa cum subliniază şi (43, 72),
tehnica lor de tratament se adresează tuturor structurilor tisulare ( tegument, ţesut celular subcutanat,
ţesut conjunctiv organizat, musculatură, periost), fiind practic imposibil să tratăm izolat doar structurile de
exemplu de ţesut conjunctiv profund sau periostale, fără să abordăm structurile tegumentare sau
dermice. Această tehnică permite astfel să abordăm global toate modificările existente indiferent de
localizarea lor, să alegem tehnica potrivită fiecărui tip de ţesut în parte, şi, să abordăm succesiv, iniţial
structurile tegumentare şi subtegumentare, apoi ţesutul celular subcutanat, ţesutul conjunctiv organizat,
musculatura, structurile periostale. De asemenea se subliniază faptul că este absolut necesar abordarea
în totalitate a organismului şi nu doar a punctelor maxima, fără a se impune un dozaj maxim al excitaţiei
ca Ia tehnica Teirich-Leube, ci mai exact intensitatea manoperei va fi aleasă individual după reacţia care
se produce la tratamentul aplicat şi intensitatea simptomatologiei prezentate de către pacient. Şedinţele
sunt de regulă cu atât mai scurte cu cât acuzele clinice sunt mai mari, oricum o şedinţă nu va depăşi 20
minute. Numărul de şedinţe este de asemenea limitat, se practică 2-3 şedinţe pe săptămână şi se va
opri în momentul dispariţiei acuzelor iniţiale, prelungirea tratamentului în continuare va duce la reapariţia
durerilor şi a tulburărilor disfunctionale. Punctele maxima se vor aborda foarte uşor, blând, şi, nu se
agreează ideea dermografismului cutanat. Modificările patologice se abordează succesiv dinspre
suprafaţă spre profunzime, manopera activă se va face centripet, spre coloana vertebrală, pe direcţia
căii reflexe dinspre tegument spre măduva spinării. Tratamentul iniţial se va practica la nivelul coloanei
lombosacrate, minuţios, şi, abia după relaxarea acestora se trece la regiunile superioare iar la urmă
dacă este necesar se vor prelucra membrele. La nivelul membrelor se recomandă ca să fie abordate
dinspre proximal spre distal (coapsă, gambă, picior, respectiv, braţ, antebraţ, mână), cu menţiunea că se
va lucra mereu dinspre distal spre proximal (spre rădăcina membrelor) cu manopera activă. Trecerea de
la un segment la altul se va face întotdeauna numai după rezolvarea în totalitate a segmentului anterior
tratat.
Masajul periostal a lui Vogler.
Ideea lui Vogler porneşte de la descoperirea unor zone indurate la nivelul periostului, care au legătură cu
segmentele sau metamerele modificate patologic. Aceste zone indurate pot să apară la nivelul tuturor
oaselor, cu excepţia apofizelor spinoase şi transverse. Tratamentul, după această tehnică constă în
efectuarea unor fricţiuni fine, circulare la aceste nivele, urmate de dispariţia acestora şi ameliorarea
acuzelor clinice disfunctionale existente la nivelul organomerului sau metamerului respectiv. Efectele
terapeutice ar fi consecinţa influenţării structurii periostale şi osoase, iar reflex, prin stimularea nervilor
senzitivi şi vegetativi ai metamerului respectiv, se va influenţa benefic şi structura funcţională a organelor
din zona respectivă. Punctele periostale de tratat sunt puncte care prezintă tumefiere, neregularităţi,
proeminenţe, depresiuni, zone de ramolisment elastic, zone care corespund unor tulburări trofice din
metamerul în care este situat viscerul afectat şi nu sunt dureroase întotdeauna (43, 72). Vogler a arătat
că fricţionarea acestor puncte este dureroasă, că durerea creşte la început, apoi cedează după l-3
minute, motiv pentru care şi intensitatea apăsării creşte iniţial, fără a se depăşi senzaţia de „durere
agreabilă" (43, 72), pentru ca apoi să scadă în intensitate progresiv. Tratamentul nu se va practica
niciodată la nivelul apofizelor spinoase, rotulă, claviculă, craniu. Fricţionarea se face cu presiune
progresivă şi o mişcare de rotaţie fină, uşoară, abia perceptibilă. După (72), citând alţi autori, fricţionarea
se va efectua cu pulpa policelui, a degetelor 2, 3, sau a ambelor, cu articulaţia interfalangiană proximală
a degetului 2 sau 3, precum şi cu a doua falangă a degetului 2 culcată. în încheierea şedinţei de
tratament se va practica un masaj al ţesuturilor supraiacente. O şedinţă durează 20-30 de minute. Este
foarte important în practica medicală să se facă diferenţierea între durerea periostală „nepatologică" care
poate să fie întîlnită şi, durerea periostală „patologică", care necesită a fi tratată, deziderat care se
realizează prin experienţă practică îndelungată. Se vor evita întotdeauna punctele de emergenţă
nervoasă precum şi trunchiurile venoase sau arteriale. Efectele benefice ale tratamentului pot să apară
încă de la primele şedinţe de tratament.
Masajul punctelor nervoase după Cornelius.
Cornelius şi-a denumit metoda ca masaj de contact, arătând faptul că aceasta este diferită de masajul
clasic folosit până atunci, subliniind importanţa periferiei şi palpării. în acest context, Cornelius descrie
punctele de tratament ca „puncte nervoase (Nervenpunkte)", puncte care sunt reprezentate de zone
situate în tegument sau musculatură, fibre nervoase centrifuge dar mai ales centripete, articulaţii şi chiar
viscere, şi, care au ca particularitate faptul că la palpare apare durere la un stimul care în mod normal, la
această intensitate nu produce niciodată durere. Ele sunt percepute de degetul care palpează,
reacţionează intens la un stimul mic, şi, se află în interconexiune unele cu altele precum şi cu organe din
regiuni situate la distanţă. După (72), citând surse bibliografice, autorul împarte aceste puncte în trei
categorii distincte:
- Puncte în care reacţia nodceptivă va iradia local sau în imediata vecinătate.
- Puncte a căror iradiere apare de-a lungul aceluiaşi trunchi nervos, în jumătatea homolaterală a capului
sau trunchiului, ori de-a lungul unui singur membru.
- Puncte care generează reacţie heterolaterală.
După Cornelius aceste puncte sunt reprezentate de mici zone cicatriceale care prind în structura
lor mici filete nervoase, cauza iritaţiei cronice ce apare. Aceste puncte cicatriceale pot apare în urma
unor inflamaţii sau rupturi tisulare, cu sau fără revărsat sanguin sau seros local, dar şi în contextul unor
boli generale ca: gută, diabet, ateroscleroză, intoxicaţie sau boală infeţioasă (43, 72).
Tehnic, tratamentul prin masaj după tehnica Cornelius este o tehnică pur mecanică, se efectuează
cu pulpa degetelor 2 şi 3, articulaţia metacarpofalangiană flectată la 120 grade, prin mişcări de „dute-
vino" la nivelul punctelor de tratat, niciodată vibraţii (43, 72). Efectul terapeutic va depinde strict de modul
cum va fi prelucrat fiecare punct în parte. Nu se va trece niciodată la următorul punct de tratat, decât
atunci când în punctul tratat se reuşeşte să se reducă suficient de mult sau, să dispară de tot durerea de
tratat. Numărul de puncte nervoase poate fi mai mare sau mai mic, în unele cazuri de până la 100
puncte, toate acestea necesitând a fi abordate terapeutic. Durata unei şedinţe nu va depăşi treizeci de
minute, iar numărul de şedinţe variază, ele necesitând a fi făcute până la dispariţia durerii locale de la
nivelul punctului detectat (între opt zile şi cinci luni). Pe parcursul tratamentului pot să apară puncte
nervoase dureroase noi, care necesită a fi descoperite şi tratate corespunzător. Se tratează întâi
punctele tegumentare apoi cele musculare.
Principalele indicaţii terapeutice după (43, 72) citând surse bibliografice sunt reprezentate de algii
şi tulburări funcţionale.
Masajul reflex a lui Wetterwald(43, 72).
Tehnica lui Wetterwald se bazează pe principiul lui Cornelius, cu diferenţa că la Wetterwald, punctele
nervoase ale lui Cornelius rămîn fixe, chiar dacă numărul lor variază de la bolnav la bolnav. De
asemenea se menţionează faptul că dacă la Cornelius, efectele terapeutice se obţin printr-un mecanism
pur mecanic asupra punctelor nervoase care sunt repartizate la nivelul tuturor structurilor tisulare, la
Wetterwald, efectele terapeutice se obţin pe cale reflexă, prin acţiune asupra filetelor nervoase strict
tegumentare, care vor produce o acţiune asupra centrilor bulbari. Autorii arată faptul că efectele
terapeutice se obţin producând un maxim de durere pentru a obţine un maxim de vindecare, detaşând
strict tegumentul de structurile subiacente, cu efectuarea unui proces de palpare-rulare pe zonele cu
infiltraţii şi aderenţe, puncte care după Wetterwald simt fixe, iar după Luminiţa Sidenco, citându-l pe
Leprince, aceste puncte ar corespunde punctelor chinezeşti. Tehnic se detaşează pielea de pe ţesutul
subiacent, iar, pliul tegumentar care se formează va fi frământat energic, până se va obţine o înroşire
corespunzătoare a pielii. Indicaţiile terapeutice cele mai uzitate de Wetterwald le constituie tulburările
funcţionale şi algiile de tip reumatismal.
Terapia zonală a lui Fitzgerald si masajul reflex plantar (14,32,40,47,54,72, 80)."
Acest autor arată, citându-l pe Hiroshi Motoyama, că organismul uman este împărţit în zece zone, câte
cinci de fiecare parte a coloanei vertebrale, zone care încep de la degetul mare de la picior (zona I), şi
se termină la nivelul capului, cuprinzând totodată şi mâinile în acelaşi mod (zona I, policele). Fitzgerald a
arătat că dacă se acţionează asupra unor puncte cheie descoperite de el, la nivelul extremităţii corpului,
în special la nivelul picioarelor, se poate normaliza activitatea fiziologică în alte zone ale corpului,
indiferent de distanţa la care se află aceste zone (14, 32, 40, 47, 54, 80). La ora actuală, se pare că
masajul reflex plantar devine o tehnică din ce în ce mai la modă care se dezvoltă şi se răspândeşte tot
mai mult (72).
CAPITOLUL 16. MASAJUL ÎN SPORT ŞI DE ÎNTREŢINERE CORPORALĂ
Este nevoie să se facă încă de la început precizarea importantă, că masajul este benefic în activitatea
sportivă, dar niciodată efectuarea sa indiferent de metodă sau tehnica utilizată, nu va putea duce la
creşterea forţei musculare sau performanţei fizice, dacă nu va fi însoţită de exerciţii fizice adecvate, de
un antrenament sportiv corespunzător, de o perseverenţă absolut necesară (46). Cu alte cuvinte masajul
nu va înlocui niciodată antrenamentul fizic corespunzător şi niciodată sportivul care va face un masaj,
indiferent cât de complet sau complex, nu va putea să-şi reducă efortul fizic şi antrenamentul
corespunzător. Ceea ce va putea să facă masajul în sport, este faptul că, acesta va completa mişcările
fizice ajutând la menţinerea performanţei fizice, a elasticităţii musculoligamentare, a unei circulaţii şi
refaceri corespunzătoare a chimismului muscular modificat în cursul unui efort muscular excesiv, va
diminua contractura musculară sau durerea musculară sau va preveni instalarea unor injurii sportive prin
disfuncţionalităţi musculoligamentare în lipsa unei „încălziri,, corespunzătoare înaintea efortului sportiv. Şi
nu în ultimul rând, masajul în sport va fi în măsură să reducă tensiunea psihică, să crească atenţia şi
performanţa atleţilor, să reducă stresul şi încordarea psihică din timpul competiţiilor sportive, să
favorizeze şi să faciliteze refacerea mai rapidă a sportivului după efort (54). Se admite faptul că, sportivii
care beneficiază de masaj sunt mai dinamici şi mai elastici, îşi revin mai uşor după efortul sportiv decât
cei la care nu se practică masajul, dar se ştie clar că, muşchiul va câştiga în putere proporţional cu
efortul fizic depus (46). Limitarea efortului fizic sau evitarea sa va duce la stagnarea forţei fizice sau chiar
diminuarea acesteia, creşterea forţei musculare din masaj şi exerciţii fiind întotdeauna consecinţa
exerciţiilor. Este însă adevărat faptul că, asocierea masajului medical înaintea efortului spotiv cu exerciţii
fizice de întindere musculară vor duce la creşterea performanţei fizice, un muşchi relaxat având
performanţe fizice mai bune decât un muşchi rigid. De asemenea, complicaţiile după efortul sportiv vor fi
mai mici în cazul unei musculaturi elastice, bine pregătită prin întindere şi masaj. Masajul se va efectua
înaintea competiţiilor sportive pentru a creşte performanţa şi a preveni complicaţiile, dar şi după
competiţia sportivă pentru a favoriza refacerea după efortul sportiv efectuat. In funcţie de tipul de sport
practicat se va alege masajul general sau se va prefera masarea zonelor musculare care sunt folosite
mai mult în activitatea sportivă respectivă. După încheierea competiţiei sportive, masajul are un rol
important în eliminarea substanţelor rezultate în urma metabolismului muscular crescut, respectiv acidul
lactic şi dioxidul de carbon, care sunt responsabile de apariţia febrei musculare, a rigidităţii, a contracturii
musculare şi chiar a unor leziuni musculare dacă sunt făcute excesiv. Efectul este mai bun dacă se
combină masajul cu exerciţiile fizice uşoare, relaxante. Sub acţiunea masajului combinat cu exerciţiile
fizice uşoare se împiedică fibrozarea sau aderarea fibrelor musculare iritate sau lezate. Foarte util în
aceste situaţii se dovedeşte a fi şi automasajul, mai ales la nivelul membrelor, care se va efectua
insistent la nivelul punctelor de tensiune sau zone predispuse la injurii prin specificul activităţii sportive
respective. Masajul se dovedeşte util şi în abordarea unor leziuni locomotorii consecinţa supraîncărcării
(repetitive străin injury) (54), care apare de obicei la locul de muncă prin efectuarea aceleiaşi mişcări.
Masajul şi exerciţiile fizice regulate, cu întinderi musculare progresive uşoare, vor fi în măsură să prevină
agravarea sau apariţia unor alte complicaţii locale în aceste situaţii. Masajul medical se dovedeşte util în
întreţinerea corporală, la pacienţii sănătoşi, dar şi în cosmetologia medicală, în ultimul caz fiind efectuat
cu adausuri de creme, uleiuri, extracte de plante medicinale etc, care se aplică la nivelul tegumentului în
momentul efectuării masajului.
CAPITOLUL 17. MASAJUL GRAVIDEI, LĂUZEI ŞI NOU NĂSCUTULUI

Masajul medical clasic poate să aibă un efect benefic la femeile însărcinate, indiferent de luna de
sarcină. Este însă foarte important de la început, să facem precizarea deosebită, că orice tehnică de
masaj utilizată în timpul sarcinii trebuie să fie efectuată numai la indicaţia medicului specialist ginecolog,
cu excluderea contraindicaţiilor terapeutice. Efectuarea unui masaj intempestiv, fără o indicaţie
terapeutică corectă, mai ales asupra cavităţii abdominale, poate să ducă la efecte nedorite, contracţii
abdominale sau chiar pierderea sarcinii in anumite condiţii de sarcină. Prezenţa unor dureri abdominale,
vertebrale lombare, dureri locomotorii cu alte localizări, edeme ale membrelor inferioare, nu reprezintă
întotdeauna o indicaţie sigură de masaj. Se impune un diagnostic ginecologic corespunzător, iar dacă
medicul consideră că nu sunt contraindicaţii, se poate aplica masajul medical. Aceste metode
terapeutice sunt utile la gravide, cu atât mai mult cu cât ele nu beneficiază de tratamentele medicale
medicamentoase clasice, datorită contraindicatei acestora în cursul sarcinii pentru a nu produce efecte
toxice asupra copilului. Totodată, este de menţionat faptul că, în cursul sarcinii şi lactaţiei nu se practică
proceduri fiziokinetoterapeutice din aceleaşi motive, în lactaţie prin proceduri fizicale laptele putând să-şi
schimbe gustul şi să nu mai fie acceptat de copil. După excluderea acestor contraindicaţii, masajul la
gravidă, poate să aibă un efect benefic, putând fi utilizat în tratamentul unor sindroame algice în special
vertebrale. Hiperlordoza din sarcină poate să se însoţească de dureri lombare, mai ales la acele
paciente care au prezentat anterior sarcinii o patologie vertebrală lombară, dar şi la cele care nu au
antecedente şi au o sarcină mai mare, cu lichid amniotic abundent.
Paciente cu tulburări de statică vertebrală ant. sarcinii (scolioze, cifoscolioze, asimetrii ale bazinului,
patologii vertebrale de altă natură care nu contraindică sarcina), beneficiază încă de la începutul sarcinii
de masaj, alături de alte metode de terapie necesare (gimnastica medicală clasică pentru fortificarea
musculaturii abdominale şi mai ales pelvine, gimnastica după Pilâtes eficientă în toate lunile de sarcină
şi chiar în perioada de lăuzie etc.).
Pe lângă efectele benefice ale gimnasticii medicale şi masajului în dureri ale coloanei dorsolombare, ale
umerilor sau membrelor inferioare, masajul medical se dovedeşte benefic la gravide şi în tratamentul
insuficienţelor venolimfatice, atât la gravidele fără antecedente vasculare dar cu sarcini voluminoase, cât
mai ales la gravidele cu antecedente personale sau
heredocolaterale de insuficientă venolimfatică a membrelor inferioare. Scopul masajului în aceste situaţii
este de a seda pacienta, de a produce relaxare musculară, efect analgezic şi de ameliorare a
disfuncţiilor prezente, de ameliorare a circulaţiei venolimfatice a membrului inferior, de fortificare a
musculaturii abdominale, paravertebrale, respiratorii, în asociere cu exerciţii fizice corespunzătoare, de
fortifiere fizică şi psihică.
Nu în ultimul rând, aceste mijloace terapeutice coroborate vor fi în măsură să pregătească
gravida mai bine pentru actul naşterii, care se va desfăşura în condiţii mai bune după o astfel de
pregătire. Tehnicile utilizate în tratamentul gravidei sunt (54): efleurajul, frământatul, fricţiunile şi
presiunile uşoare, toate manoperele fiind obligator a fi executate cu blândeţe, pentru a evita reacţii
ample la tratament. Poziţia gravidei în timpul masajului va fi cât mai comodă (decubit dorsal, decubit
lateral, poziţia în şezând, eventual patrupedie cu sprijin pe perne în regiunea toracică), în aşa fel încât să
nu se apese asupra sarcinii. Masajul se poate practica numai la nevoie în timpul naşterii. El se va face la
nivelul abdomenului între contracţii, atunci când musculatura abdominală rămâne contractată dureros
între contracţiile normale putându-se asocia cu uleiuri aromate, care au rolul de a induce un efect
calmant, sedativ asupra gravidei. Masajul poate fi făcut şi la nivelul regiunii lombosacrate şi a membrelor
inferioare cu scopul de a ajuta la o naştere mai uşoară. Toate aceste tehnici de masaj nu sunt efectuate
în mod uzual, dar pot fi folosite la cererea medicului specialist ginecolog.
Masajul este o tehnică terapeutică care şi-a dovedit eficienţa în tratamentul de refacere la lăuze şi
în continuare după naştere. Eficienta sa este benefică în recuperarea şi refacerea tonusului peretelui
abdominal, a musculaturii paravertebrale, relaxare fizică şi psihică. De menţionat faptul că masarea
abdomenului se va face numai la şase săptămâni de la naştere (54) şi nu mai repede.
Utilizarea masajului medical se dovedeşte benefică şi în îngrijirea noului născut, atât a celui născut
la termen, cât şi a celui născut prematur. Contribuţia masajului la aceşti pacienţi este de a ameliora
colicile abdominale, de a ajuta somnul care devine mai liniştit, de a stimula sistemul imunologic şi de
relaţie a noului născut care se va adapta mai uşor, va creşte mai rapid în greutate, nou născutul va fi mai
dinamic, mai tonic, cu o mai bună adaptare la mediu. Masajul la nou născuţi se practică cu durată de
circa 15 minute, o dată sau de două trei ori pe zi, la nivelul membrelor superioare şi inferioare, la nivelul
abdomenului, a spatelui, feţei şi capului, întotdeauna se va ţine cont de faptul că nou născuţii se
adaptează greu la frig, motiv pentru care întotdeauna este necesar să asigurăm condiţii optime acestor
pacienţi, în special spaţii calde, pe perne sau prosoape moi, mari, pentru a nu traumatiza noul născut.
Se va ţine cont întotdeauna de reacţia copilului la masaj şi se vor alege acele tehnici de tratament
care relaxează şi-i fac plăcere copilului.
CAPITOLUL 18. MASAJUL VÂRSTNICULUI
Masajul medical clasic este util în tratamentele geriatrice. Utilizarea masajului la persoanele în vârstă
trebuie să ţină cont de câteva aspecte specifice acestora. Tehnicile de tratament utilizate nu diferă de
cele aplicate la adulţi, cu menţiunea că acestea vor fi aplicate mai blând şi adaptate la starea fizică,
morfologică şi funcţională, precum şi psihică a acestora. In general se cunoaşte faptul că pacientul
vârstnic acceptă uşor masajul medical clasic, care îi ameliorează starea psihică, îi creşte încrederea în
sine, îi diminua durerea şi ameliorează mobilitatea. Se va ţine cont de faptul că (54) la pacienţii vârstnici
tegumentul are modificări care sunt inerente vârstei, tegumentul fiind mai subţire, uscat, cu turgor şi
elasticitate scăzută, adesea prezintă venectazii sau pete vasculare, poate fi asociat cu diverse modificări
locale de tipul ridurilor, a unor distrofii tegumentare, negi sau papiloame etc, .uneori veritabile
contraindicaţii de tratamente locale. Se impune astfel un diagnostic medical dermatologic corespunzător
pentru excluderea contraindicaţiilor de tratament iar apoi un tratament adecvat şi adaptat fiecărui pacient
în parte. Prezenţa hipotoniilor sau hipotrofiilor musculare impune o atenţie în plus la aceşti bolnavi.
Vârsta nu este o contraindicaţie de tratament prin masaj la aceşti bolnavi, la care se poate practica
masajul şi la peste 90 ani, dar starea psihică a acestora va necesita a fi bine cunoscută şi atent
prelucrată, altfel o stare depresivă preexistentă putând fi accentuată după un masaj inadecvat aplicat.
Bolile asociate sunt de asemenea un factor de care se va tine cont în indicaţia de tratament a acestor
bolnavi. Manoperele se vor practica cu blândeţe, intensitatea procedurilor va creşte progresiv la limita de
toleranţă a fiecărui bolnav, în aşa fel însă ca să nu producă senzaţie de disconfort. Durata unei şedinţe
este de 15 minute, efectuate zilnic sau de două ori pe săptămână, masaj local sau regional. Nu se
recomandă masajul general sau de lungă durată, datorită efectelor iritante care pot să apară prin
masarea prelungită în timp a acestor bolnavi.
CAPITOLUL 19. MEDICINA BAZATĂ PE DOVEZI ŞI MASAJUL MEDICAL CLASIC

Deşi masajul medical reprezintă o formă de terapie consacrată, cu efecte terapeutice benefice acceptate
de cea mai mare parte a lumii medicale într-o multitudine de forme de patologie, cercetările medicale
după rigorile medicinei bazate pe dovezi sunt greu de realizat pentru această tehnică de tratament,
datorită dificultăţilor de standardizare a tratamentului (16, 64, 45). Braddom subliniază de altfel faptul că,
este greu de realizat o cercetare de calitate în această tehnică, dar, mai nou, există mai multe
preocupări de a se stabili prin cercetări medicale riguroase efectele terapeutice ale masajului medical.
Trialuri randomizate, sugerează că masajul este capabil să reducă mialgia cu aproximativ 25-50% (26)
variind după tehnică, potenţialul de analgezie fiind diferit după tipul de durere provocată. In studii
experimentale pe modele de durere la cai fără suferinţe lombare algice, în care s-a încercat să se
demonstreze dacă tratamentele chiropractice şi masajul terapeutic cresc pragul terapeutic nociceptor,
algometria prin presiune nu a dovedit acest lucru, studii viitoare fiind necesare pentru a evalua aceste
date (73). După 64, există cel puţin un trial randomizat, controlat care susţine utilitatea masajului în
tratamentul anxietăţii, a stresului, în artralgii şi variate artrite, fibromialgie, limfedem, diverse suferinţe
musculoscheletale, durerea lombară joasă, injurii sportive, tulburări de somn. De asemenea, din
literatură există sugestia (64) de a recomanda masajul ca să fie folosit ca tratament adjuvant sau ca o
alternativă de tratament (date de cercetare ştiinţifică care sunt mai puţin convingătoare ca trialurile
controlate, randomizate), în stări după arsuri, durerea cronică, injurii după exerciţii fizice, cefalee, unele
forme de cancer, chiar HIV şi AIDS. Se subliniază faptul că în aceste situaţii, deşi masajul nu este în
totalitate un tratament curativ, în astfel de condiţii el poate creşte eficacitatea altor metode terapeutice. O
analiză sistematică din revistele medicale efectuată de Ezzo J. (24) privind contribuţia masajului medical
în tratamentul durerii cervicale, arată că contribuţia sa rămâne incertă, fiind necesare trialuri extinse care
vor stabili caracteristicile masajului, efectele, efectele adverse etc, şi se subliniază că, sunt necesare
standarde de raportare similare cu Trialurile de Raportare Standardizate Consolidate (Consolidated
Standards of Reporting Trials) şi studii pe termen lung. Gordon C. (35) sugerează o posibilă intervenţie
pozitivă a tehnicilor de masaj mecanic (LPG technique) în tratamentul fibromialgiei la femei, dar susţine
necesitatea unor trialuri clinice randomizate, controlate pentru a determina eficacitatea sa.
CAPITOLUL 20. CONCLUZII PRACTICE
Masajul medical clasic reprezintă, alături de tracţiuni şi manipulaţii, o parte integrantă a ştiinţelor despre
sănătate din ultimul timp (64).
Masajul reprezintă una dintre cele mai vechi forme de terapie utilizate de către om, aşa cum
dovedesc picturile de acum 15000 de ani din peşterile din Pirinei.
Masajul a fost prezent la toate culturile umane cunoscute, s-a perfecţionat şi a persistat la toate
tipurile de civilizaţii umane întâlnite pe Terra, fiind folosit peste tot în lume şi la ora actuală.
Importanţa şi popularitatea acestor tehnici a crescut sau a scăzut de-a lungul timpului, în funcţie de
schimbările din medicina tradiţională şi paradigmele medicale ale timpului respectiv (64).
Proba timpului şi-a spus cuvântul pe deplin în cea ce priveşte valoarea terapeutică a masajului
medical, dovedind încă de la începuturi, că masajul reprezintă o tehnică terapeutică utilă, care poate
influenţa benefic modificările clinice, fizice şi psihice întâlnite în patologie. Medicina bazată pe dovezi
impune complectare studiilor existente cu noi studii care să respecte rigorile unei cercetări ştiinţifice
actuale.
Popularitatea masajului este în creştere în ultimul timp, concomitent cu preocupările din domeniu
de a dovedi cu mijloacele medicinii bazate pe dovezi, efectele benefice ale acestor forme de terapie.
Masajul medical este recunoscut astăzi, alături de manipulaţii şi tracţiuni ca o valoare terapeutică în
creştere şi un ajutor real în standardul de îngrijire medicală (64).
Rezumat
Masajul reprezintă una din cele mai vechi forme de terapie cunoscută şi atestată documentar, întâlnită la
toate marile civilizaţii ale omenirii. In partea de istoric se prezintă cele mai importante date despre
utilizarea masajului de-a lungul timpului, la diferitele popoare, făcând înc£ de la început o distincţie între
masajul occidental şi cel oriental, cu componentele de tehnică care sunt asemănătoare şi cele care
deosebesc cele două şcoli de masaj. Cartea cuprinde în continuare condiţiile şi amenajările interioare
care se impun pentru efectuarea masajului în condiţii corespunzătoare, reguli de igienă necesare,
preparate naturale sau artificiale care ajuta la efectuarea masajului, precum şi pregătirea fizică necesară
pentru tehnician. După o definire a masajului medical şi stabilirea locului său în cadrul programelor de
recuperare medicală, se trec în revistă principalele efecte fiziologice ale masajului medical, cu o
detaliere privind încadrarea acestora în diversele şcoli medicale occidentale. în continuare se detaliază
efectele terapeutice pe diferite tipuri de ţesuturi şi organe. In capitolul "Tehnica masajului medical clasic"
se încearcă o prezentare a celor mai importante procedee de masaj, cu o tentativă de uniformizare a
acestor tehnici şir terminologii din diferitele şcoli medicale occidentale, inclusiv cu cele din România. Se
prezintă apoi tipuri şi particularităţi de tehnică după diferite regiuni de tratat, după diferitele tipuri de
ţesuturi şi organe de tratat, inclusiv tehnicile de automasaj. Se continuă cu principalele indicaţii şi
contraindicaţii ale masajului medical clasic. In capitolul "Tehnici speciale de masaj" sunt prezentate cele
mai importante tehnici ca: masajul de drenaj venolimfatic, masajul de tip Cyriax, alte tehnici speciale
care să permită studenţilor şi medicilor specialişti să obţină informaţiile necesare în specialitate şi pentru
acoperirea cerinţelor din "Curicula (programa) de studii şi cunoştinţe teoretice pentru Diploma de Board
European în MRF (versiunea 2005)", inclusiv masajul mecanic. Un capitol important este reprezentat în
carte de masajul reflex, în care se prezintă aspectele complexe şi importante din domeniu, cu definirea
sa şi totodată cu diferenţele care sunt între masajul reflex din medicina vestică şi reflexoterapia ca bază
a masajului oriental. Sunt trecute în revista apoi câteva noţiuni privind masajul în sport şi de întreţinere
corporală, masajul gravidei şi lăuzei şi nou-născutului, precum şi masajul la persoanele vârstnic