SIMONA POP

COMPLEMENT. CIRCUMSTANȚIAL.
COMPLEMENT CIRCUMSTANȚIAL

1. În această lucrare vom expune felul în care complementul/complementul și

circumstanțialul este prezentat/sunt prezentate în lucrări reprezentative pentru diferite
tipuri de gramatici. Vom urmări câte specii de complement/de complement și de cir-
cumstanțial sunt avute în vedere. Totodată, vom reține motivul/criteriul care i-a de-
terminat pe autorii lucrărilor consultate de noi să considere că există două feluri de
complemente: complementele necircumstanțiale și complementele circumstanțiale
sau două feluri de funcții sintactice: complementele și circumstanțialele.
Scopul lucrării este acela de a răspunde la două întrebări: 1. Se justifică clas-
ificarea complementului în complement (propriu-zis/necircumstanțial) și comple-
ment circumstanțial, chiar dacă complementul circumstanțial are multe subspecii,
iar, dintre acestea, multe nu arată circumstanțe? și 2. Se justifică apariția în grama-
tica limbii române a părții secundare de propoziție numită circumstanțial, alături de
atribut și de complement?

2. Gramatica tradițională
2.1. În gramatica limbii române, complementul este clasificat după ceea ce
exprimă el față de termenul determinat. Astfel, potrivit autorilor GLR II, lui
Gh. Constantinescu-Dobridor și Mioarei Avram, există două categorii de comple-
mente: (1) complemente necircumstanțiale (direct, indirect și de agent) și (2) com-
plemente circumstanțiale (de loc, de timp, de cauză, de scop, de mod, instrumental,
sociativ, de relație, condițional, concesiv, opozițional, cumulativ și de excepție)
(GLR II, p. 149–150; Constantinescu-Dobridor 1994, p. 197, 209; Avram 2001,
p. 362). La acestea, Gh. Constantinescu-Dobridor și Mioara Avram adaugă com-
plementul circumstanțial de consecință/rezultativ (Constantinescu-Dobridor 1994,
p. 209, 230)/consecutiv (Avram 2001, p. 362).
Autorii GLR II notează faptul că nu toate complementele numite circum-
stanțiale exprimă circumstanțe, însă acestea au fost denumite astfel/încadrate în
această categorie printr-o extensiune/extrapolare (GLR II, p. 150):
„Circumstanțe sau împrejurări propriu-zise (exterioare) exprimă numai unele
dintre acestea, de exemplu complementele circumstanțiale de loc și de timp, mai puțin
cele de mod, care caracterizează o acțiune sau o însușire, și încă și mai puțin cel de
relație, care arată la ce se limitează o acțiune sau o însușire” (GLR II, p. 150).
Gh. Constantinescu-Dobridor și Mioara Avram au o părere similară în ceea
ce privește diferența dintre complementele necircumstanțiale și complementele cir-
cumstanțiale. Gh. Constantinescu-Dobridor scrie:

Caietele Sextil Pușcariu, IV, 2019, Cluj-Napoca, p. 229‒247

230 Simona Pop

„Sunt complemente necircumstanțiale acele complemente care nu exprimă cir-

cumstanțe, împrejurări, ci fac referire la acțiuni, însușiri, caracteristici. Ele sunt strâns
legate de termenii determinați și au un conținut mai abstract decât al celor cir-
cumstanțiale și mai greu de definit [s.a.]” (Constantinescu-Dobridor 1994, p. 197).
„Sunt complemente circumstanțiale acele complemente care exprimă circums-
tanțe, împrejurări. Ele sunt mai slab legate de termenii determinați decât cele necircum-
stanțiale, au un conținut mai concret decât al acestora și sunt mai ușor de definit [s.a.]”
(Constantinescu-Dobridor 1994, p. 209).
În același sens, Mioara Avram afirmă:
„În general, complementele necircumstanțiale au un conținut mult mai abstract
(și de aceea mai greu de definit, în special în cazul complementului direct și al celui
indirect); de asemenea, ele sunt compliniri cerute de termenul determinat pentru
întregirea construcției (de aceea, chiar când lipsesc, ele pot fi subînțelese, presupuse ca
existând) și dependente de felul acestui termen (de aceea în definițiile lor se dau amă-
nunte cu privire la felul verbelor determinate: tranzitive în cazul complementului direct,
pasive la cel de agent)” (Avram 2001, p. 362).
„Complementele circumstanțiale au de obicei un conținut concret și de aceea mai
ușor de definit, în special atunci când arată circumstanțe propriu-zise (locul, timpul,
cauza, scopul, modul, instrumentul, condiția, concesia), și nu constituie compliniri ce-
rute neapărat de un termen determinat” (Avram 2001, p. 362).
2.2. Considerăm că în acest punct al lucrării este important să amintim defi-
nițiile/explicațiile pe care dicționarele explicative ale limbii române le dau cuvin-
telor circumstanță și circumstanțial:
circumstanță = „Împrejurare în care are loc o întâmplare, un fapt, o acțiune sau
un fenomen” (DEXI, s.v. circumstanță);
circumstanțial = „1 Care depinde de o circumstanță. 2 (gram.) Complement cir-
cumstanțial [...] = complement care arată în ce împrejurări se petrece o acțiune sau cum
se prezintă o însușire ori o acțiune” (DEXI, s.v. circumstanțial).
2.3. Dumitru Irimia, în lucrarea Structura gramaticală a limbii române, sta-
bilește că există complementul, circumstanțialul și complementul corelativ (Irimia
1983, p. 5–6).
Autorul este de părere că funcția de complement cuprinde complementele
obiectului/obiectuale (complementul direct și complementul indirect), complemen-
tul de reciprocitate, complementul comparativ și complementul de agent (Irimia
1983, p. 108–109).
Conform lui Dumitru Irimia, circumstanțialul include circumstanțialele spa-
țial, temporal, modal, consecutiv, de progresie, instrumental, cauzal, de finalitate,
de condiție, concesiv și circumstanțialul referinței (Irimia 1983, p. 6).
Complementul corelativ înglobează, după cum consideră Dumitru Irimia,
complementele sociativ, cumulativ, de excepție și opozițional (Irimia 1983, p. 6).
Complement. Circumstanțial 231

Dumitru Irimia afirmă că, spre deosebire de complement, care este o compli-
nire obligatorie a termenului regent, circumstanțialul și complementul corelativ
sunt compliniri facultative (Irimia 1983, p. 108, 134, 181).
Observăm că pentru Dumitru Irimia desprinderea circumstanțialului din com-
plement nu este motivată de faptul că antinomia obligatoriu vs facultativ este în mă-
sură să „rupă” funcția tradițională de complement din moment ce, în opinia lingvis-
tului, există complementul (obligatoriu) și complementul corelativ (facultativ).
Totodată, Dumitru Irimia constată că există situații în care realizarea unei
funcții obligatorii este facultativă (Irimia 1983, p. 132) (de exemplu, complementul
de agent: „De câte ori era chemat la interogatoriu i se atrăgea atenția să scrie mai
citeț” (M. Eliade, În curte la Dionis, București, Cartea Românească, 1981, p. 230,
apud Irimia 1983, p. 132)), iar realizarea unei funcții facultative este obligatorie
(Irimia 1983, p. 134, 182) (de exemplu, circumstanțialul spațial: „Casa lui se afla [la
marginea pădurii]” (Irimia 1983, p. 134); complementul sociativ: „El s-a întâlnit ieri
[cu mine]” (Irimia 1983, p. 182), „El a stat de vorbă [cu ea]” (Irimia 1983, p. 182)).
2.4. În articolul Sunt circumstanțiale complementele opozițional, cumulativ
și de excepție, precum și subordonatele corespunzătoare?, D. Crașoveanu vrea să
demonstreze că complementele enumerate în titlu și propozițiile subordonate cores-
punzătoare acestora nu sunt circumstanțiale. Lingvistul observă, în primul rând, că
complementele/completivele opozițional/ă, cumulativ/ă și de excepție nu arată
circumstanțe/împrejurări și, în al doilea rând, că ele stabilesc, după cum reiese din
definițiile lor, o relație semantică de opoziție, de cumul sau de excepție cu părți, de
cele mai multe ori, necircumstanțiale de propoziție. Mai mult, D. Crașoveanu re-
marcă faptul că aceste trei raporturi (opozițional, cumulativ și de excepție) sunt
echivalente semantic cu raporturi de coordonare (raportul opozițional, cu raportul
de coordonare adversativă, iar raportul cumulativ, cu raportul de coordonare copu-
lativă; în ceea ce privește raportul de excepție, acesta poate fi transformat în raport
de opoziție, raport echivalent, după cum am mai notat, cu raportul de coordonare
adversativă) (Crașoveanu 2005, p. 54–57, 60–67).
Un alt argument pe care D. Crașoveanu îl invocă în sprijinul teoriei sale se
referă la prepozițiile/locuțiunile prepoziționale din structura complementelor/com-
pletivelor opozițional/ă, cumulativ/ă și de excepție (în locul, în loc de, afară de, în
afară de, în afara, pe lângă etc.). Potrivit autorului, aceste elemente relaționale,
subordonatoare fiind, fac ca complementele/completivele opozițional/ă, cumula-
tiv/ă și de excepție să fie considerate termeni subordonați, dar ele sunt atât de
abstractizate încât nu își mai actualizează valoarea circumstanțială (D. Crașoveanu
(2005, p. 58) propune o comparație între „În locul lui, am plecat eu” și „În locul
ales pentru casă am săpat o fântână” (ibidem); între „Pe lângă Ion, a mai venit și
Dumitru” (ibidem) și „Pe lângă casă curge un pârâu” (ibidem)). D. Crașoveanu
susține că raportul sintactic de subordonare a complementelor/completivelor opozi-
țional/ă, cumulativ/ă și de excepție față de termenul lor regent se estompează deoa-
rece elementele relaționale în atenție exprimă și raportul semantic de coordonare la
232 Simona Pop

care ne-am referit în paragraful anterior. În plus, același lingvist consideră că ad-
verbe precum și, încă și, mai, mai și etc., care formează cupluri corelative cu pre-
poziția compusă pe lângă și cu locuțiunile prepoziționale ale complementului/
completivei cumulativ/ă, subliniază și mai mult ideea de cumul și, astfel, anulează
valoarea circumstanțială a prepoziției/locuțiunilor prepoziționale din structura com-
plementului/completivei cumulativ/ă. De asemenea, potrivit lui D. Crașoveanu,
aceste adverbe corelative au în contextul dat caracter coordonator și, de aceea, ele
atenuează valoarea subordonatoare a prepoziției/locuțiunilor prepoziționale ale
complementului/completivei cumulativ/ă (Crașoveanu 2005, p. 57–67).
D. Crașoveanu conchide că, date fiind cele de mai sus, în gramatica limbii
române ar trebui să se vorbească despre funcții sintactice precum: complementul
opozițional, complementul cumulativ, complementul de excepție (stabilesc o relație
semantică cu o parte de propoziție necircumstanțială), complementul opozițional
circumstanțial, complementul cumulativ circumstanțial și complementul de excep-
ție circumstanțial (stabilesc o relație semantică cu o parte de propoziție circumstan-
țială) (Crașoveanu 2005, p. 59–60, 62, 63, 65, 66).
În articolul Ipostaze ale subiectului, D. Crașoveanu susține că, atunci când se
referă la subiect și deci se află într-o relație de coordonare semantică cu acesta,
complementele opozițional, de excepție, cumulativ și sociativ sunt ipostaze ale
subiectului (Crașoveanu 2005, p. 153–165).

3. Gramatica structuralistă
În partea a doua a lucrării Sintaxa limbii române. Probleme și interpretări,
Valeria Guțu Romalo expune ca poziții sintactice subiectul, predicatul, numele pre-
dicativ, predicativul suplimentar, complementul direct, complementul indirect și
determinanții prepoziționali (Guțu Romalo 1973, p. 109–208).
În capitolul Alte poziții sintactice – determinanți prepoziționali al lucrării
amintite în paragraful anterior, Valeria Guțu Romalo afirmă că „Realizarea adver-
bială poate servi drept caracteristică pentru clasa determinanților «circumstan-
țiali». [s.a.]” (Guțu Romalo 1973, p. 185) (punctul 2.0.). Lingvista prezintă în acest
capitol, la același punct, circumstanțialul de loc (poate fi exprimat prin adverbul
unde) (subpunctul 2.1.), circumstanțialul de timp (când) (subpunctul 2.2.), circum-
stanțialul de mod (cum) (subpunctul 2.3.) și circumstanțialul cantitativ (cât) (sub-
punctul 2.4.) (Guțu Romalo 1973, p. 185–190).
Apoi, la un alt punct (3., subpunctul 3.1.), Valeria Guțu Romalo scrie despre
circumstanțialul concesiv, care poate fi realizat prin adverbul totuși, adverb care,
spre deosebire de adverbele unde, când, cum și cât, nu este interogativ (Guțu
Romalo 1973, p. 191–192). Valeria Guțu Romalo consideră că
„Această particularitate situează în mod oarecum diferit circumstanțialul conce-
siv între pozițiile sintactice definite adverbial” (Guțu Romalo 1973, p. 191).
La subpunctul 3.2., Valeria Guțu Romalo scrie că
Complement. Circumstanțial 233

„O situație specială au în cadrul clasei construcțiilor prepoziționale cele care prin

definițiile semantice sunt atribuite complementelor circumstanțiale de cauză și de scop
[s.a.]” (Guțu Romalo 1973, p. 192)
Aceeași lingvistă notează:
„Complementele de cauză și de scop prezintă unele particularități comune, care
le apropie, diferențiindu-le în același timp față de celelalte «circumstanțiale»” (Guțu
Romalo 1973, p. 193).
Cercetătoarea precizează că,
„dacă acceptăm că gruparea de ce (De ce ai venit? De ce se grăbește?) constituie
o locuțiune adverbială [s.a.], putem afirma că aceste poziții sintactice se definesc
adverbial și se încadrează în aceeași clasă de constituenți cu complementele de loc, timp
și mod” (Guțu Romalo 1973, p. 193).
Valeria Guțu Romalo notează că, admițând o singură realizare adverbială (de
ce), complementele de cauză și de scop se deosebesc de complementele de loc, de
timp și de mod, care cunosc un număr mare de realizări adverbiale (Guțu Romalo
1973, p. 194).
La punctul 4. (subpunctul 4.0.), Valeria Guțu Romalo afirmă că
„O largă categorie de construcții prepoziționale nu intră în raport de substituție
nici cu un nume la un caz determinat, nici cu un adverb” (Guțu Romalo 1973, p. 195).
Potrivit lingvistei,
„În această situație sunt «circumstanțialele» de relație, opozițional, cumulativ, de
excepție, precum și complementul de agent și cea mai mare parte dintre construcțiile
prepoziționale înregistrate de obicei la complementul indirect” (Guțu Romalo 1973,
p. 195).
La subpunctul 4.1., Valeria Guțu Romalo expune complementul de agent (a se ve-
dea Guțu Romalo 1973, p. 195–196), care
„poate fi caracterizat formal, pe de o parte, prin gruparea prepozițională de către
[…], iar, pe de altă parte, prin valoarea pasivă a elementului regent care poate fi pusă în
evidență prin posibilitatea de a transpune construcția (pasivă) cu complement de agent
într-o construcție activă” (Guțu Romalo 1973, p. 195–196).
La subpunctul 5.0., Valeria Guțu Romalo scrie că complementele opozițional, cu-
mulativ, de excepție și sociativ
„se caracterizează prin particularitatea că, în majoritatea covârșitoare a cazurilor,
ocurența lor în comunicare implică nu numai prezența verbului, față de care sunt subor-
donate, ci și prezența unui alt component (enunțurile în care apar aceste componente nu
pot avea în general mai puțin de trei termeni)” (Guțu Romalo 1973, p. 196).
Cercetătoarea adaugă că
234 Simona Pop

„Această particularitate se suspendă când ideea de opoziție sau de cumul se

stabilește între complementele respective și predicat [s.a.]” (Guțu Romalo 1973, p. 197).
Complementul opozițional este prezentat de Valeria Guțu Romalo la subpunctul
5.1. (a se vedea Guțu Romalo 1973, p. 197–198), complementul de excepție, la
subpunctul 5.2. (a se vedea Guțu Romalo 1973, p. 198–200), complementul cumu-
lativ, la subpunctul 5.3. (a se vedea Guțu Romalo 1973, p. 200–201), iar comple-
mentul sociativ este prezentat la subpunctul 5.4. (a se vedea Guțu Romalo 1973,
p. 201–202). Conform Valeriei Guțu Romalo, enunțurile care conțin complemen-
tele amintite în acest paragraf sunt structuri derivate (Guțu Romalo 1973, p. 197–
202).
La punctul 6., Valeria Guțu Romalo descrie complementul prepozițional (a
se vedea Guțu Romalo 1973, p. 202–204). Lingvista afirmă că acestor construcții
prepoziționale le sunt proprii două aspecte:
„nu intră în raport de substituție cu realizări neprepoziționale” (Guțu Romalo
1973, p. 203) și „aparțin structurilor nederivate” (Guțu Romalo 1973, p. 203).
Valeria Guțu Romalo precizează că structurile pe care ea le reunește sub
denumirea de complement prepozițional corespund, în general, complementului
indirect și complementului de relație din alte tipuri de gramatici (Guțu Romalo
1973, p. 204, a se vedea și p. 205, 207).
Observația 1. Complementul prepozițional ar constitui o excepție de la principiul
unicității1 (a se vedea Guțu Romalo 1973, p. 204). Valeria Guțu Romalo dă ca exemple „Tu
ai renunțat la mare pentru munte. Maria a renunțat la acest post pentru Ion” (Guțu
Romalo 1973, p. 204).

4. Gramatica tradițională/clasică modernizată

În viziunea lui Corneliu Dimitriu, complementul și circumstanțialul sunt
două funcții sintactice distincte (Dimitriu 2002, p. 1374 (nota de subsol 606)) sau
două clase de funcții sintactice secundare distincte (Dimitriu 2002, p. 1374–1375,
1406–1407).
4.1.1. Potrivit lui Corneliu Dimitriu, „clasa complementului [s.a.]” (Dimitriu
2002, p. 1375) înglobează complementele direct, intern, de agent și indirect. Lin-
gvistul consideră că aceste complemente au în comun anumite caracteristici seman-
tice, morfologice și sintactice (a se vedea Dimitriu 2002, p. 1375).
Corneliu Dimitriu afirmă că
„regenții de tip verbal ai clasei complementului sunt insuficienți completiv […], adică
au valențe obligatorii […] pentru complementul direct, pentru complementul intern,

1 Folosim sintagma terminologică principiul unicității în accepțiunea propusă de G. G. Neamțu

în Curs: Limba română contemporană. Sintaxă (= „imposibilitatea unui al doilea termen subordonat
identic construcțional și funcțional cu unul dat și necoordonat cu acesta pe lângă un termen regent”).
Complement. Circumstanțial 235

pentru complementul de agent și pentru complementul indirect. [s.a.]” (Dimitriu

2002, p. 1375–1376)
Lingvistul precizează că
„distingerea clasei complementului de clasa circumstanțialului este convențională
[s.a.]” (Dimitriu 2002, p. 1376)
căci doar în general complementele nu pot fi substituite cu zero, iar circumstan-
țialele pot fi substituite cu zero. În particular, există complemente facultative (de
exemplu, un complement indirect de tipul îi în propoziția „profesorul vorbește fru-
mos” (Dimitriu 2002, p. 1376)) și circumstanțiale obligatorii (de exemplu, un cir-
cumstanțial de loc de tipul acolo în propoziția „*tânărul locuiește” (Dimitriu 2002,
p. 1376)) (Dimitriu 2002, p. 1376, 1407).
4.1.2. Conform lui Corneliu Dimitriu, clasa de funcții sintactice secundare
numită circumstanțial cuprinde șaptesprezece funcții sintactice: circumstanțialele
de loc, de timp, de mod, de măsură, comparativ, concluziv, de cauză, de scop, con-
secutiv, de mijloc, sociativ, de relație, concesiv, condițional, opozițional, cumulativ
și de excepție. Corneliu Dimitriu precizează că denumirea de circumstanțial este
proprie numai pentru circumstanțialele de loc, de timp și de mod, însă această de-
numire a fost dată, prin tradiția gramaticii limbii române, și celorlalte funcții sintac-
tice enumerate în acest paragraf (Dimitriu 2002, p. 1406–1407. A se vedea nota de
subsol 618, de la p. 1407).
În opinia lui Corneliu Dimitriu, există „două subclase neizolabile rigid
[s.a.]” (Dimitriu 2002, p. 1408) de circumstanțiale:
(1) circumstanțialele „propriu-zise [s.a.]” (Dimitriu 2002, p. 1408).
După cum susține Corneliu Dimitriu, acestea au, în general, ca regent ver-
bul/adjectivul/adverbul/interjecția și arată o circumstanță („în accepția curentă”
(Dimitriu 2002, p. 1408)) facultativă (în majoritatea situațiilor) sau obligatorie (rar)
pentru realizarea comunicării. Potrivit lui Corneliu Dimitriu, din această subclasă fac
parte, în totalitate, circumstanțialele de loc, de timp, de mod, de măsură („citește
mult” (Dimitriu 2002, p. 1408)), concluziv („a venit, așadar, scadența” (Dimitriu
2002, p. 1408)), de cauză, de scop, consecutiv, de mijloc, de relație și condițional. În
concepția lui Corneliu Dimitriu, sunt, de asemenea, circumstanțiale propriu-zise
„unele realizări ale circumstanțialelor de mai jos: realizarea adverbială a compara-
tivului (astăzi este mai frig decât ieri), a opoziționalului (în loc de azi, vino mâine),
a cumulativului (pe lângă mâine, vino și poimâine) și a excepției (vino oricând, în
afară de mâine), precum și realizări ale circumstanțialului concesiv de felul în ciuda
primăverii, afară tot frig este [s.a.]” (Dimitriu 2002, p. 1408).
(2) circumstanțialele „cu dependență și de un «nume» [s.a.]” (Dimitriu
2002, p. 1408).
Corneliu Dimitriu este de părere că aceste circumstanțiale au, de cele mai
multe ori, doi regenți: unu de tip verbal (verb, adjectiv, adverb, interjecție) și unu
de tip nominal (substantiv, pronume, numeral întrebuințat pronominal) (Dimitriu
2002, p. 1408).
236 Simona Pop

Surprinzătoare este, din punctul nostru de vedere, și următoarea afirmație a

lui Corneliu Dimitriu:
„față de atributul circumstanțial/completiv, care depinde simultan de doi regenți
de tipuri diferite (unul verbal și altul nominal), acești doi regenți având, teoretic, aceeași
importanță […], la circumstanțialele din subclasa cu dependență și de un «nume»
regenții de cele două tipuri (unul verbal și altul nominal) au importanța inegală, regentul
de tip verbal (verbul, adjectivul, adverbul, interjecția) plasând-se pe primul loc, în raport
cu care regentul de tip nominal apare ca o «anexă» [s.a.]” (Dimitriu 2002, p. 1408).
Conform lui Corneliu Dimitriu, în această subclasă se încadrează
„circumstanțialul comparativ [băiatul (regent nominal) aleargă mai repede
(regent verbal) decât fata]; circumstanțialul sociativ [bunicul (regent nominal) călă-
torește (regent verbal) cu bunica]; circumstanțialul concesiv [în ciuda vârstei înain-
tate, el (regent nominal) lucrează (regent verbal) încă]; circumstanțialul opozițional [în
loc de prieteni, are (regent verbal) dușmani (regent nominal)]; circumstanțialul cumu-
lativ pe lângă nepot, a venit (regent verbal) și nepoata (regent nominal)]; circumstan-
țialul de excepție [nu lipsește (regent verbal) nimeni (regent nominal) cu excepția
șefului]” (Dimitriu 2002, p. 1408).
Considerăm că un termen subordonat are un singur termen regent și că ter-
menii regenți au aceeași importanță, adică nu există termeni regenți importanți și
termeni regenți mai puțin importanți.
4.2. Nicolae Felecan și Daiana Felecan amintesc că, în prezent, în gramatica
limbii române, complementele necircumstanțiale sunt numite doar complemente, iar
complementele circumstanțiale sunt numite doar circumstanțiale. Nicolae Felecan și
Daiana Felecan amintesc, de asemenea, că acestea, complementele și circumstan-
țialele, sunt socotite funcții sintactice diferite (Felecan 2010, p. 35). Această teorie
are la bază, potrivit celor doi specialiști, următorul raționament: în general, comple-
mentele sunt determinanți obligatorii ai verbelor, ai adjectivelor, ai adverbelor și ai
interjecțiilor, pe când circumstanțialele sunt, tot în general, determinanți facultativi
ai acelorași regenți (Felecan 2010, p. 35).

5. Gramatica structuralist-funcționalistă
5.1.1. Conform GALR II,
„Într-o perspectivă structural-ierarhică asupra componenței și a organizării gru-
purilor sintactice, complementul reprezintă componentul sintactic obligatoriu, cerut
matricial de centrul de grup (și, mai rar, de un specificator al centrului […]), com-
ponent intim legat de centru (sau de specificator), nu numai în sensul unei apariții sin-
tactic obligatorii, ci și în sensul unei coeziuni sintactico-semantice extrem de strânse,
manifestate, pe de o parte, prin restricții de formă (de caz, de prepoziție, iar, atunci
când complementul se realizează propozițional, și de conector conjuncțional), iar, pe de
altă parte, prin restricții semantice (de rol tematic), impuse de centru asupra compl-
inirii [s.a.]” (GALR II, p. 317).
Complement. Circumstanțial 237

Autorii GALR II afirmă că

„În proiecția grupurilor sintactice (indiferent de natura gramaticală a centrului de
grup), complementele [s.a.] apar la primul nivel de proiecție / de expansiune” (GALR
II, p. 317).
De aceea, complementele se opun circumstanțialelor (GALR II, p. 317), care sunt
„determinări sintactic facultative, necerute de sintaxa și semantica centrului, aflate, ca
atare, la alegerea semantic și pragmatic liberă a locutorului” (GALR II, p. 317).
În opinia acelorași autori, grupurile sintactice sunt organizate după următoa-
rea schemă: „GV / GAdj / GAdv / GInterj / GPrep → [[V-centru / Adj-centru /
Adv-centru / Interj-centru / Prep-centru + Complemente] + Circumstanțiale]]”
(GALR II, p. 317).
Autorii GALR II subliniază faptul că statutul de poziții obligatorii al comple-
mentelor se „traduce” printr-o obligativitate strict sintactico-semantică, nu prin ac-
tualizarea/prezența în orice enunț (GALR II, p. 317). Autorii GALR II adaugă:
„Obligativitatea poziției complement este impusă de sintaxa și semantica inerentă a
centrului de grup, complementul acoperind, ca virtualitate, o poziție de subcate-
gorizare a centrului” (GALR II, p. 317).
Observația 2. Conform GALR II, complementele îndeplinesc principiul unicității
(GALR II, p. 317) (= „un centru de grup, într-o organizare matricială, nu poate primi decât
un unic complement de același tip [s.a.] (îndeplinind, ca atare, aceeași funcție sintactică și
primind același rol tematic)” (GALR II, p. 317–318)).
În tratatul academic, scrie că există următoarele excepții aparente:
a) „cazurile extinderii aceleiași funcții-complement prin coordonare sau apo-
ziționare” (GALR II, p. 318);
b) „cazurile de restructurări sintactice ale grupului, al căror efect este «adu-
cerea» sub dominanța aceluiași centru a unor complemente cu «istorii» diferite,
unul matricial și altul provenit din reorganizări ierarhice ale grupului/grupurilor”
(GALR II, p. 318);
Autorii GALR II propun ca exemple „complementul de agent, complinire
reorganizată, adusă într-o poziție de complement prepozițional ca efect al reorga-
nizării pasive, poziție în care poate ajunge coocurent cu un complement prepo-
zițional matricial: De paparazzi și de alți răuvoitori, el este apărat de gărzile lui de
corp” (GALR II, p. 318) și „complementul posesiv, adus, prin reorganizare, în
vecinătatea unui verb, care poate primi, simultan, și un complement matricial în
dativ: El își oferă serviciile prietenilor” (GALR II, p. 318).
Potrivit GALR II, clasa complementelor cuprinde complemente prototipice
(= compliniri matriciale) și complemente obținute prin reorganizări sintac-
tico-ierarhice (= compliniri nematriciale) (GALR II, p. 318. A se vedea p. 318–
319, unde autorii GALR II justifică includerea complinirilor nematriciale în clasa
complementelor).
238 Simona Pop

Autorii GALR II propun următoarea clasificare a complementelor:

I. complemente matriciale vs complemente reorganizate (GALR II, p. 319–
320).
După cum scrie în GALR II, sunt complemente matriciale complementul
direct, complementul secundar, subiectul, complementul indirect, complementul
prepozițional, numele predicativ și complementul predicativ al obiectului (GALR
II, p. 319).
Observația 3. Autorii GALR II consideră că subiectul este un complement deoarece
apariția acestuia „este condiționată de capacitatea sintactică a verbului de a accepta un
nominal-subiect” (GALR II, p. 319). Totuși, potrivit acelorași lingviști, subiectul nu este un
complement oarecare, ci este „un tip special, «privilegiat» de complement [s.a.]” (GALR
II, p. 319).
Complemente cu statut reorganizat sunt complementul de agent, comple-
mentul posesiv și complementul comparativ, după cum se afirmă în GALR II
(p. 319).
Observația 4. Autorii GALR II atrag atenția asupra faptului că există contexte în
care complementele cu statut matricial apar, în mod excepțional, în ipostaze nematri-
ciale/restructurate. Este vorba despre situațiile în care un complement matricial apare ca
urmare a reorganizării sintactice (GALR II, p. 319–320) (De exemplu, „L-am făcut să
plângă., Îl consider nedrept., Părinții îl vor medic” (GALR II, p. 319); „Ioana trebuie să
fie ajutată., Problema se dovedește că este falsă” (GALR II, p. 320)).
Conform GALR II, și predicativul suplimentar poate să fie considerat un
„Tip special de complement reorganizat [s.a.]” (GALR II, p. 320) dacă „provine
din reorganizarea unei structuri bipropoziționale care include o subordonată com-
pletivă (completivă directă sau subiectivă, mai rar, și completivă prepozițională
[…])” (GALR II, p. 320). De exemplu, „El consideră că tu ești bună profesoară.
→ El te consideră bună profesoară., Se dovedește că ea este bună profesoară. →
Ea se dovedește bună profesoară., Mă uit că ea suferă. → Mă uit la ea că suferă”
(GALR II, p. 320).
II. Autorii GALR II stabilesc că, în funcție de natura lexico-gramaticală a
centrului de grup sintactic, există complemente ale verbului, complemente ale ad-
jectivului, complemente ale adverbului, complemente ale interjecției și comple-
mente ale prepoziției (GALR II, p. 320) („[Lângă mine], se află un mare hotel.,
Merge [cu tine]” (GALR II, p. 320)).
După cum se precizează în GALR II, complementele comparative sunt apar-
te pentru că sunt cerute de un specificator al centrului de grup adjectival sau adver-
bial (GALR II, p. 321).
III. „După posibilitățile de distribuție specifice fiecărui tip de centru”
(GALR II, p. 321), autorii tratatului academic susțin că există complemente comu-
ne și complemente specifice (GALR II, p. 321–322).
Complement. Circumstanțial 239

În GALR II se notează că sunt complemente comune complementele care

apar în structura mai multor grupuri sintactice, iar complemente specifice sunt cele
care apar în structura unui singur grup sintactic ori în structura a două grupuri sin-
tactice (GALR II, p. 321).
Autorii GALR II scriu despre complementul prepozițional al verbului, al
adjectivului, al adverbului și al interjecției, despre complementul indirect al ver-
bului, al adjectivului, al adverbului și al interjecției, deci complementele prepozi-
țional și indirect sunt comune mai multor centre de grup sintactic. În schimb, com-
plementul secundar și complementele predicative (numele predicativ și comple-
mentul predicativ al obiectului) sunt specifice doar grupului verbal, iar comple-
mentul comparativ, doar grupului adjectival și celui adverbial. Complementul
direct și subiectul, chiar dacă apar, rar și datorită analogiei interjecției cu verbul, și
în grupul interjecțional, caracterizează grupul verbal (GALR II, p. 321).
Observația 5. În GALR II se remarcă faptul că adjectivul dator poate avea în subor-
dine un complement direct: Îmi este datoare viața (GALR II, p. 322). După cum se susține
în tratatul academic, acest adjectiv este „legat formal și, aparent, semantic de verbul a da”
(GALR II, p. 322) și „prezintă caracteristicile tranzitivității slabe” (GALR II, p. 322):
„Dator acceptă, direct, o complinire substantivală (sau pronominală: dator ceva)
realizată printr-o formă nemarcată de caz, dar nu acceptă forma pronominală specifică
pentru cazul acuzativ: *dator mine, tine” (GALR II, p. 322).
IV. Folosind drept criteriu „tipul de «citire»/de interpretare semantică”
(GALR II, p. 322), autorii GALR II disting două tipuri de complemente: „com-
plemente esențial referențiale [s.a.]” (GALR II, p. 322)/complemente argumentale
și „complemente cu citiri esențial predicative [s.a.]” (GALR II, p. 322)/comple-
mente predicative (GALR II, p. 322).
Potrivit autorilor GALR II, complementele argumentale au, de cele mai
multe ori, citiri individuale, adică trimit la individ/la entitate. Potrivit acelorași spe-
cialiști, complementele predicative exprimă proprietăți ale entităților și relații între
aceste entități (GALR II, p. 322).
Sunt complemente predicative numele predicativ, complementul predicativ
al obiectului și realizările completive ale predicativului suplimentar, după cum
scrie în GALR II (p. 322).
Observația 6. În GALR II este semnalat faptul că există contexte în care comple-
mentele referențiale primesc citiri nonreferențiale (GALR II, p. 322–323) (de exemplu, „El
caută profesor de sport., Inginer străin caută profesoară tânără în vederea căsătoriei”
(GALR II, p. 323)) și contexte în care complementele predicative au citiri nonpredicative/
referențiale (GALR II, p. 323) (de exemplu, „Tu ești Ion./copilul meu., Cine ești?/‒ Sunt
eu, nu mă recunoști?., El s-a dat drept mine./drept Ion./drept copilul meu” (GALR II,
p. 323)).
V. În GALR II scrie că, „După tipul de relație sintactică” (GALR II, p. 323),
există „complemente angajate în relații binare [s.a.]” (GALR II, p. 323) și „com-
plemente angajate în relații ternare [s.a.]” (GALR II, p. 323).
240 Simona Pop

După cum se explică în tratatul academic, complementele angajate în relații

binare se definesc doar în raport cu centrul de grup, pe când definiția complemen-
telor angajate în relații ternare include nu numai centrul de grup, ci și un alt com-
ponent al grupului (GALR II, p. 323).
Autorii GALR II consideră că numele predicativ, complementul predicativ al
obiectului, complementul secundar și complementul posesiv participă la relații ter-
nare (GALR II, p. 323).
VI. Autorii GALR II realizează o ierarhie a complementelor matriciale refe-
rențiale după gradul de coeziune (GALR II, p. 323).
Astfel, potrivit acestei ierarhii, subiectul și complementul direct sunt „com-
plementele cel mai intim legate de verb [s.a.]” (GALR II, p. 323), însă „Dintre
subiect și complementul direct, se detașează subiectul, ca tip de complement
«privilegiat» al verbului [s.a.]” (GALR II, p. 324). Conform autorilor GALR II,
„poziția imediat următoare complementului direct este ocupată de complementul
indirect [s.a.]” (GALR II, p. 324), iar „mai slab legat de verb este complementul
prepozițional [s.a.]” (GALR II, p. 325)2.
Notă. Autorii GALR II expun manifestările comune diverselor feluri de comple-
mente (a se vedea GALR II, p. 326–329).
Observația 7. În GALR II se relevă faptul că există circumstanțiale care au statut
obligatoriu, sunt cerute de sintaxa și de semantica matricială a unei clase de verbe și par-
ticipă la fenomenul atribuirii rolurilor tematice (GALR II, p. 330). În aceeași lucrare, sunt
date ca exemple „circumstanțialele locative, temporale, modale, cantitative cu statut obliga-
toriu, din construcții ca: Locuiește în București., Datează din secolul trecut., Procedează
incorect., Cântărește mult” (GALR II, p. 330) și se precizează că includerea acestor poziții
sintactice în clasa circumstanțialelor „s-a făcut pe baze strict semantice” (GALR II, p. 330).
5.1.2. Autorii GALR II notează următoarea definiție:
„Circumstanțialele reprezintă un ansamblu eterogen de poziții (funcții) sintactice
care se caracterizează preponderant semantic: circumstanțialele adaugă precizări de
diferite tipuri referitoare la cadrul universului de discurs sau la diferite aspecte/secțiuni
ale acestui cadru. Altfel spus, clasa circumstanțialelor cuprinde funcții delimitate cu pre-
cădere semantic și denumite tradițional în raport cu precizarea («circumstanța» în sensul
larg al cuvântului) adusă la/în cadrul situației comunicate: circumstanțialul de timp, de
loc, de mod (modal), cantitativ, de relație, sociativ, instrumental, de cauză (cauzal), de
scop (final), condițional, concesiv, consecutiv, opozițional, cumulativ, de excepție.
[s.a.]” (GALR II, p. 487).
Conform GALR II, ținând cont de „criteriul semantico-pragmatic (privitor la
tipul de informație transmis)” (GALR II, p. 487), există patru grupe de circum-
stanțiale (GALR II, p. 487):
I. circumstanțialele situative: circumstanțialele de loc și de timp (GALR II,
p. 487).

2 Situarea pe o anumită treaptă a pozițiilor sintactice menționate în acest paragraf are la bază
anumite fapte. Pentru explicații, a se vedea GALR II, p. 323–325.
Complement. Circumstanțial 241

Aceste circumstanțiale „asigură «ancorajul» spațio-temporal al proceselor

comunicate” (GALR II, p. 487).
II. circumstanțialele procesuale: circumstanțialele de mod propriu-zis, canti-
tativ și instrumental (GALR II, p. 488).
Ele „aduc precizări privitoare la procesul comunicat” (GALR II, p. 488).
III. circumstanțialele care „redau raporturi logico-semantice stabilite de
locutor [s.a.] – raporturi de cauzalitate, de consecință, de (non)implicație – între
diferite procese comunicate” (GALR II, p. 488): circumstanțialele de cauză, de
scop, condițional, concesiv și consecutiv (GALR II, p. 488).
IV. circumstanțialele care „centrează informația nouă («precizarea») pe
anumite secvențe ale enunțului [s.a.] din care fac parte” (GALR II, p. 488): cir-
cumstanțialele opozițional, cumulativ, de excepție, sociativ și de relație (GALR II,
p. 488).
După cum scrie în GALR II, „În general, circumstanțialele menționate «cir-
cumscriu» unele componente ale enunțului, altele decât cele care specifică proce-
sul” (GALR II, p. 488).
Autorii GALR II prezintă aspectele sintactice, sintactico-semantice și pe cele
comunicativ-pragmatice ale circumstanțialelor (GALR II, p. 488–494). Astfel,
potrivit lor,
(1) sintactic, circumstanțialele sunt facultative (GALR II, p. 488):
„Din punct de vedere strict sintactic, circumstanțialele prototipice sunt termeni
subordonați ai grupului verbal, situându-se la un alt nivel de organizare decât comple-
mentele. În organizarea enunțului – GV = [[V + complemente] + circumstanțiale] – cir-
cumstanțialele sunt, de regulă, componente/determinări «periferice» («marginale») ale
grupului [s.a.]” (GALR II, p. 488).
Observația 8. Potrivit GALR II, două circumstanțiale de același fel pot să apară în
același enunț, unul dintre ele raportându-se la întregul grup semantico-sintactic (GALR II,
p. 489). De exemplu, „[De câteva luni] circ. de timp 1 [se întâlneau zilnic circ. de timp 2 la fa-
cultate.]” (GALR II, p. 489).
Observația 9. Majoritatea circumstanțialelor participă la relații binare, însă unele
specii de circumstanțiale fac parte din structuri ternare (circumstanțialele cumulativ, so-
ciativ, de excepție și opozițional), după cum se precizează în GALR II (p. 489).
Observația 10. Afirmația din GALR II potrivit căreia
„Pentru circumstanțiale se consideră prototipică realizarea adverbială [s.a.]. În
consecință, în principiu, substituirea prin adverb reprezintă modalitatea de identificare a
poziției sintactice de circumstanțial. În enunțurile Marina este la munte., La ora trei
lucrează., Se luptă cu îndârjire., Au înghețat clanțele de frig., funcția de circumstanțial
este confirmată prin substituția cu adverbele interogative: Unde este Marina?, Când
lucrează?, Cum se luptă?, De ce (din ce cauză) au înghețat clanțele?. Unele circum-
stanțiale pot fi substituite cu adverbe noninterogative care reprezintă contrageri ale rea-
lizărilor propoziționale: Altminteri, /altfel nu rezistam. = Dacă ar fi fost alte condiții,
nu rezistam. etc. […] Realizarea prin adverb nu este însă comună tuturor circumstan-
țialelor. Nu permit substituirea prin adverb circumstanțialele integrate în structuri ter-
242 Simona Pop

nare (circumstanțialul cumulativ, circumstanțialul sociativ, circumstanțialul de excepție,

precum și cel opozițional), circumstanțialul consecutiv sau unele circumstanțiale de
relație [s.a.]” (GALR II, p. 489–490)
amintește de precizările pe care Valeria Guțu Romalo le face în lucrarea Sintaxa limbii ro-
mâne. Probleme și interpretări.
(2) sintactico-semantic, circumstanțialele sunt tot facultative (GALR II,
p. 490):
„Privite din punct de vedere sintactico-semantic, circumstanțialele sunt compo-
nenți facultativi ai enunțului și nu fac parte din structura tematică (de roluri) a verbului
[s.a.]” (GALR II, p. 490).
În GALR II se precizează că trăsătura facultativ se referă la gramaticalitatea
enunțului. Totodată, în aceeași lucrare, se observă faptul că există verbe care impun
prezența unui circumstanțial (GALR II, p. 491) și sunt propuse ca exemple:
„Statuia datează din secolul al XVII-lea, El locuiește la București, Veronica pro-
cedează bine, El se comportă corect” (GALR II, p. 491). Conform GALR II,
suprimarea circumstanțialelor din aceste enunțuri nu este posibilă fără pierderea
gramaticalității enunțurilor (GALR II, p. 491). Din acest motiv, autorii GALR II
consideră că unitățile evidențiate din exemplele citate în acest paragraf „fac parte
din structura tematică a verbului” (GALR II, p. 491), iar „Integrarea în structura
actanțială a verbului plasează circumstanțialele de loc, de timp, de mod obligatorii
[s.a.] […] la periferia subclasei din care fac parte” (GALR II, p. 491).
(3) comunicativ-pragmatic, circumstanțialele sunt obligatorii (GALR II,
p. 493):
„Sub aspect comunicativ-pragmatic circumstanțialele sunt componente necesare
ale enunțului. Deși în absența circumstanțialelor, enunțuri ca Andrei pleacă (la munte)
(mâine)., Ion călătorește (mult) (cu trenul). sunt corecte, totuși ele sunt incomplete din
punctul de vedere al intenției (strategiei) de comunicare. În consecință, dacă luăm în
considerare informația transmisă prin enunț, nu se poate vorbi de caracterul facultativ al
circumstanțialelor, ci, dimpotrivă, de caracterul lor necesar [s.a.]” (GALR II, p. 493).
Potrivit GALR II, din punct de vedere comunicativ-pragmatic, există (GALR
II, p. 493):
a) circumstanțiale propriu-zise/prototipice (GALR II, p. 493); de exemplu,
Ion vine mâine;
b) circumstanțiale metadiscursive (GALR II, p. 493); de exemplu, De
curiozitate, Ana a mai ajuns la acea conferință?.
La punctul rezervat concluziilor referitoare la circumstanțiale, autorii GALR
II afirmă că au identificat trei trăsături prototipice pentru clasa circumstanțialelor
(GALR II, p. 494):
1) „neintegrarea în structura tematică a verbului” (GALR II, p. 494);
2) „realizarea propozițională cu joncțiunea manifestată prin conectori specia-
lizați” (GALR II, p. 494);
Complement. Circumstanțial 243

3) „posibilitatea de a funcționa discursiv și metadiscursiv” (GALR II, p. 494).

Însă, după enumerarea acestor trăsături care ar fi comune circumstanțialelor și
care, astfel, ar justifica instituirea unei clase de poziții sintactice, și anume clasa cir-
cumstanțialelor, autorii GALR II expun situația reală a circumstanțialelor: cele mai
multe dintre ele se sustrag de la o trăsătură/de la unele trăsături (GALR II, p. 494).
5.2. Gabriela Pană Dindelegan, în articolul Noutăți în GALR. Se justifică
introducerea unui complement predicativ al obiectului (CPO)?, scrie că între com-
plement și centrul de grup există o relație mai strânsă, iar intre circumstanțial și
centrul de grup există o relație mai laxă (Pană Dindelegan 2006, p. 16).
5.3. Elena Dănilă aderă, de asemenea, la teoria conform căreia complemen-
tele și circumstanțialele nu pot reprezenta o singură funcție sintactică, complemen-
tele fiind compliniri obligatorii, iar circumstanțialele, compliniri facultative (Dănilă
2006, p. 77).
Observația 11. Atât Gabriela Pană Dindelegan, în articolul Noutăți în GALR. Se
justifică introducerea unui complement predicativ al obiectului (CPO)?, cât și Elena
Dănilă, în articolul Circumstanțialul de excepție – probleme, soluții, susțin că există com-
plemente suprimabile și circumstanțiale nesuprimabile (Pană Dindelegan 2006, p. 22;
Dănilă 2006, p. 80). De exemplu, sunt nesuprimabile circumstanțialele din enunțurile
„Locuiește în București, Valorează mult, Datează din vechime, Se comportă incalificabil”
(Pană Dindelegan 2006, p. 22) și circumstanțialele cumulative, opoziționale, de excepție și
comparative realizate adverbial (Dănilă 2006, p. 80); sunt suprimabile complementele
directe în enunțul „Astăzi copilul a scris ѵ și a citit ѵ și numai după aceea s-a jucat” (Pană
Dindelegan 2006, p. 22), complementele indirecte în enunțurile „Mama pregătește un ceai
ѵ., Profesoara prezintă rezultatele ѵ.” (Pană Dindelegan 2006, p. 22) și, în cazul diatezei
pasive cu se, complementul de agent într-un enunț precum „Cartea se citește” (Dănilă
2006, p. 80 (nota de subsol 30)).
5.4.1. După cum reiese din cuprinsul GBLR și din tabelul prin care se
recapitulează complementele din aceeași lucrare (GBLR, p. 522–524), în grupul
nominal există funcția sintactică de complement, în grupul adjectival și în cel ad-
verbial, funcția sintactică de complement comparativ, iar în grupul verbal apar, în
calitate de complemente matriciale, subiectul, complementul direct, complementul
secundar, complementul indirect, complementul prepozițional, numele predicativ,
complementul predicativ al obiectului și complementele circumstanțiale; tot în
grupul verbal întâlnim, ca poziții sintactice apărute prin reorganizare, complemen-
tul posesiv, complementul de agent și predicativul suplimentar (a se vedea cuprin-
sul GBLR).
Observația 12. Potrivit GBLR, predicativul suplimentar poate fi considerat com-
plement reorganizat doar atunci când, în structura de bază, ocupă poziția de nume predi-
cativ (GBLR, p. 524).
În glosarul din GBLR apar următoarele informații despre complement:
244 Simona Pop

„Constituent strâns legat de un centru predicativ (verb, adjectiv, adverb, prepo-

ziție, substantiv relațional ori de proveniență verbală sau adjectivală) care se supune res-
tricțiilor gramaticale (cazuale, prepoziționale) și semantice (de rol tematic) impuse de
centru. Complementele se caracterizează prin obligativitate sintactico-semantică, ceea
ce înseamnă că sunt conținute în matricea oricărui centru, nu și că sunt obligatoriu
exprimate/lexicalizate. În exemplul Ion citește apare verbul tranzitiv a citi al cărui
complement direct, deși obligatoriu din punct de vedere sintactico-semantic (a citi
ceva), nu este exprimat. Complementul apare în GV (Mănânc un măr), în Ginterj (Vai
de voi!), în GAdj (util elevilor), în GAdv (departe de tine), în GN cu centru substantiv
relațional sau de proveniență verbală ori adjectivală (sora Mariei, citirea cărții,
fericirea voastră), în GPrep, situație în care nu poate fi neexprimat (despre voi)”
(GBLR, p. 658).
5.4.2.În GBLR sunt avute în vedere următoarele specii de circumstanțiale: de
loc, de timp, de mod, de modalitate („A plecat, probabil, la mare” (GBLR, p. 594,
în tabel)), cantitativ, instrumental, sociativ, de relație, de cauză, de scop, condițio-
nal, concesiv, consecutiv, opozițional, cumulativ și de excepție (a se vedea cuprin-
sul GBLR).
În glosarul din GBLR sunt definite circumstanțialul, circumstanțialul meta-
discursiv și circumstanțialul obligatoriu/complementul circumstanțial (GBLR,
p. 657).
Astfel, circumstanțialul este un „Constituent sintactic facultativ, aparținând
celui de-al doilea nivel de proiecție, neimplicat în matricea sintactico-semantică a
centrului; se realizează ca GAdv (Vine azi; a veni azi), GPrep (A venit de ieri), GN
(Citește nopțile), propoziție subordonată (Vine când poate). Funcția sintactică de
circumstanțial corespunde poziției sintactice de adjunct” (GBLR, p. 657).
Circumstanțialul metadiscursiv este un „Circumstanțial care face referire la
actul enunțării, situându-se în alt plan enunțiativ (Din câte știu, nu a plecat la
Paris; Nu a avut chef să lucreze, ca să spun așa). În raport cu grupul verbal, pot
avea utilizare metadiscursivă circumstanțialele: de mod propriu-zis, instrumental,
de cauză, de scop, condițional, concesiv” (GBLR, p. 657)
Circumstanțialul obligatoriu/complementul circumstanțial este un „Constitu-
ent sintactic obligatoriu, care are statut asemănător complementelor, dar care, din
punct de vedere semantic, se apropie de circumstanțiale: de loc (Locuiește la țară),
de timp (Vasul datează din secolul I), de mod (El se comportă impecabil), can-
titativ (Broșa asta valorează o avere)” (GBLR, p. 657).

6. În această lucrare am amintit că partea secundară de propoziție numită

complement este clasificată după conținut. Inevitabil, ne actualizăm informația că
atributul este clasificat după partea de vorbire prin care se exprimă. Apoi, remar-
căm faptul că în clasificarea atributului este folosit, în mod evident, un criteriu mai
clar, mai obiectiv și mai potrivit gramaticii decât cel folosit în clasificarea comple-
mentului. Adică substantivul, de exemplu, e substantiv pentru oricine, dar obser-
văm cât e de greu să spunem ce înseamnă circumstanță. În plus, calificativele
Complement. Circumstanțial 245

direct și indirect nu exprimă conținuturi așa cum exprimă calificativele de agent

(agentul), de loc (locul), de timp (timpul) etc. Credem că și complementul ar trebui
să fie clasificat și subclasificat după criteriile și după subcriteriile aplicate atribu-
tului. Însă scopul lucrării nu este realizarea unei astfel de clasificări.
În tradiția gramaticii românești, părțile secundare de propoziție sunt definite
în funcție de termenul lor regent. Astfel, atributul este partea secundară de propo-
ziție care determină un substantival (substantiv, pronume, numeral „cu valoare sub-
stantivală”), iar complementul este partea secundară de propoziție care determină
un verb, un adjectiv, un adverb sau o interjecție. Altfel spus, atributul și comple-
mentul își împart părțile de vorbire care pot să apară în ipostaza de termeni regenți
lor. Așadar, instituirea părții secundare de propoziție numită circumstanțial s-ar
suprapune complementului.
În gramatica tradițională, acum, din Ion scrie acum., este complement cir-
cumstanțial de timp. Această denumire o explicăm astfel: este complement pentru că
determină un verb, este circumstanțial pentru că arată o circumstanță și este de timp
pentru că arată timpul. Cu alte cuvinte, repetăm un criteriu când, de fapt, am putea să
spunem că este complement de timp, acceptând că este de prisos să îi fixăm în denu-
mire informația că timpul este o circumstanță. Despre un atribut exprimat prin pro-
nume nu spunem că este atribut substantival pronominal, gândindu-ne că este atribut
pentru că determină un substantival, este substantival pentru că este exprimat
printr-un substantival și este pronominal pentru că, dintre părțile de vorbire reunite
sub denumirea de substantival, este exprimat prin pronume.
Generalizând, putem afirma că există două grupe de lingviști: unii care
disting între complemente necircumstanțiale și complemente circumstanțiale și alții
care disting între complemente și circumstanțiale. Și unii, și alții formulează expli-
cații precum: complementele necircumstanțiale/complementele sunt obligatorii, în
vreme ce complementele circumstanțiale/circumstanțiale sunt facultative; comple-
mentele necircumstanțiale/complementele sunt strâns legate de termenii regenți, pe
când complementele circumstanțiale/circumstanțiale sunt mai slab legate de terme-
nii regenți; complementele necircumstanțiale/complementele depind de felul ter-
menului determinat, pe câtă vreme complementele circumstanțiale/circumstanțiale
nu depind de felul acestui termen; complementele necircumstanțiale/complemen-
tele au un conținut mai abstract, iar complementele circumstanțiale/circumstanțiale
au un conținut mai concret etc. Dintre aceste perechi de trăsături antinomice, prima
este cea mai vehiculată. Însă, toți specialiștii care o invocă nu întârzie să prezinte
contextele în care complementele necircumstanțiale/complementele sunt facultative
și pe cele în care complementele circumstanțiale/circumstanțialele sunt obligatorii.
Așadar, suntem de părere că în cadrul sintaxei, o disciplină care nu are ca
obiect de studiu sensul, complementul ar trebui clasificat nu după conținut, ci după
partea de vorbire prin care se exprimă, apoi, după mijlocul de subordonare. Totuși,
dacă acest lucru nu este posibil, atunci considerăm că ar trebui să vorbim despre
complement de loc, complement de timp, complement de mod etc.
246 Simona Pop

ABREVIERI BIBLIOGRAFICE. SIGLE

Avram 2001 = Mioara Avram, Gramatica pentru toți, Ediția a III-a, București, Humanitas, [2001].
Constantinescu-Dobridor 1994 = Gh. Constantinescu-Dobridor, Sintaxa limbii române, București,
Editura Științifică, 1994.
Crașoveanu 2005a = D. Crașoveanu, Sunt circumstanțiale complementele opozițional, cumulativ și de
excepție, precum și subordonatele corespunzătoare?, în Idem, Studii și articole de gramatică,
Timișoara, Editura Mirton, 2005, p. 53–67.
Crașoveanu 2005b = D. Crașoveanu, Ipostaze ale subiectului, în Studii și articole de gramatică,
Timișoara, Editura Mirton, 2005, p. 153–165.
Dimitriu 2002 = Corneliu Dimitriu, Tratat de gramatică a Limbii Române, 2 Sintaxa, [Iași], Institutul
European, 2002.
Dănilă 2006 = Elena Dănilă, Circumstanțialul de excepție – probleme, soluții, în Gabriela Pană
Dindelegan (coord.), Limba română – Aspecte sincronice și diacronice –, Actele celui de al
5-lea colocviu al catedrei de limba română (8–9 decembrie 2005), [București], Editura Uni-
versității din București, 2006, p. 75–83.
DEXI = Eugenia Dima (coord.), DEXI Dicționar explicativ ilustrat al limbii române, Arc și Gunivas,
[2007].
Felecan 2010 = Nicolae Felecan, Daiana Felecan, Cu privire la unele complemente (necircum-
stanțiale), în „Dacoromania”, serie nouă, XV, 2010, nr. 1, p. 35‒47.
GLR II = Al. Graur, Mioara Avram, Laura Vasiliu (coord.), Gramatica limbii române, vol. al II-lea,
ediția a II-a revăzută și adăugită, București, Editura Academiei Republicii Populare Române,
1963.
Guțu Romalo 1973 = Valeria Guțu Romalo, Sintaxa limbii române. Probleme și interpretări, Bucu-
rești, Editura Didactică și Pedagogică, 1973.
GALR II = Valeria Guțu Romalo (coord.), Gramatica limbii române, volumul II, Enunțul, Tiraj nou,
revizuit, București, Editura Academiei Române, 2008.
GBLR = Gabriela Pană Dindelegan (coord.), Gramatica de bază a limbii române, București, Editura
Univers Enciclopedic Gold, 2010.
Irimia 1983 = Dumitru Irimia, Structura gramaticală a limbii române. Sintaxa, Iași, Editura Junimea,
1983.
Neamțu 2912–2013 = G. G. Neamțu, Limba română contemporană. Sintaxă. Curs susținut la
Facultatea de Litere a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, în anul universitar 2012–
2013.
Pană Dindelegan 2006 = Gabriela Pană Dindelegan, Noutăți în GALR. Se justifică introducerea unui
complement predicativ al obiectului (CPO)?, în Gabriela Pană Dindelegan (coord.), Limba
română – Aspecte sincronice și diacronice –, Actele celui de al 5-lea colocviu al Catedrei de
limba română (8–9 decembrie 2005), [București], Editura Universității din București, 2006,
p. 15–24.

COMPLEMENT. OBJECT COMPLEMENT.

CIRCUMSTANTIAL COMPLEMENT
(Abstract)

By the given article related to the Romanian language grammar, I have focused on the reason
for which some linguists claim that there are two types of complements: an object complement and a
Complement. Circumstanțial 247

circumstantial complement and the reason for which other linguists consider the object complement
to be a syntactic function distinct from the complement.
We have tried to show that according to the the grammar of the Romanian language we
should talk about a time complement, a place complement etc., if the classification of the complement
by its content is followed.

Cuvinte-cheie: complement, circumstanțial, complement circumstanțial, circumstanță, clasifi-

care.
Keywords: complement, object complement, circumstantial complement, circumstantial, classify-
cation.

Universitatea Babeș-Bolyai
Facultatea de Litere
Cluj-Napoca, str. Horea, 31
pop_simona8@yahoo.com