Relaţia sintactică de incidenţă

Maria - Magdalena Jianu

Termenul de incidenţă cumulează, în studiile de lingvistică1 , accepţii diferite, care
presupun fie înregistrarea fenomenului incidenţei în cadrul nivelului stilistic al limbii 2
sau
recunoaşterea acestuia ca tip de relaţie distinctă , fie negarea lui ca raport sintactic . 3 4
1.Termenul de incidenţă este folosit, uneori, cu sensul sau etimologic, pentru a arăta că o
propoziţie este intercalată
în structura alteia, de care ” de obicei depinde” sau între două propoziţii pe care le separă,
rupându-le astfel unitatea (
I.Iordan , Gramatica , p.231 si LRC , p.765 ). În acest sens noţiunea de incidenţă se referă
la locul pe care îl ocupă
construcţia în raport cu alte propoziţii ale frazei. In GLR, II,p.422, incidenta este
considerată o comunicare
suplimentară în interiorul unei comunicări de bază : “cuvintele şi construcţiile incidente
nu fac parte din structura
comunicării în care sunt introduse, adică sunt nelegate sintactic de propoziţia sau fraza în
care apar şi constituie
propoziţii sau fraze de sine stătătoare. Scoase din această comunicare, ele pot forma altă
comunicare neincidentă”.
În Dictionnaire, p.242, se consideră incidentă (“incise”) o propoziţie parantetică,
încadrată într-o altă
propoziţie, fără elemente de relaţie subordonatoare; J.Lyons, în Introducere, p.202,
foloseşte pentru această notiune
termenul de “enunţ idiomatic”, care se aseamană propoziţiilor eliptice prin aceea că nu
corespunde direct
propoziţiilor generate de gramatică, dar diferă de propoziţiile eliptice prin faptul că nu
implică aplicarea regulilor
stabilite pentru explicarea marii majorităţi de “enunţuri normale”. Acestea sunt ceea ce de
Saussure numea
“locutions toutes faites”: expresii care sunt însuşite ca întreguri neanalizabile, şi care sunt
folosite în circumstanţe
bine determinate. Din punct de vedere strict gramatical, se consideră că nu este profitabil
ca astfel de enunţuri să fie
considerate propoziţii, chiar dacă ele sunt distribuţional independente şi satisfac definiţia
propoziţiei; în Noul
Dicţionar, p.51,noţiunea de incidenţă este motivată în funcţie de posibilitaţile
combinatorii ale diverselor decupări
operate într-un enunţ dat: “o unitate lingvistică este incidenta alteia, într-o frază, dacă
conţinutul celei dintâi trebuie
raportat la conţinutul celei de-a doua, situaţia inversă nefiind adevarată : adjectivul este
incident substantivului si
substantivul îşi este incident lui însuşi, în sensul că el califică numai obiectul pe care-l
desemnează şi nu obiectul
desemnat prin alt cuvânt”.
2. I.Iordan, VI. Robu, LRC, p. 555;Gh. Bulgar, LR , p.250-251
3. Al. Indrea , Construcţii şi cuvinte incidente , CL , 1961 , VI , p. 531-538 . [ Indrea ,
Cuvinte incidente]; I.Mutiu,
Construcţii incidente şi valoarea lor in româna contemporană, AUT, 1964, p. 241-256,
[Mutiu , Construcţii
incidente]; Maria Gabrea , Construcţii incidente. Aspecte morfologico-sintactice şi
stilistice, LR , 1965, XIV , nr.5 ,
p. 533-344 , [Maria Gabrea, Construcţii incidente ]; Fulvia Ciobanu, Există propoziţii
“incidente legate” ?, LR,
1966, XV, nr. 6, p. 569-577, [Fulvia Ciobanu, Incidente legate]; Ecaterina Alexandrescu ,
Formă şi conţinut, p.99-
107 şi Natura relaţiilor, p.127-133; I.Iordan , VI. Robu, LRC, p. 555, în care “raportul” de
incidenţă este numit de
“interdependenţă bilaterală mediată”; C.Dimitriu, GES, p.137; Gh.Trandafir, în
Probleme, p.78 si 158-15, deşi neagă
propriu-zis relaţia de incidenţă datorită ap.
4. GLR, II, p.422 s.u.; S. Stati , Elemente , p. 158-159 ; Valeria Guţu Romalo, Note,
p.551-556; V. Şerban, Topica,
p.93; Mioara Avram, GPT, p.326 ; Emilia Goian, Probleme de sintaxa, Editura Recif,
Bucureşti 1992 , [Goian ,
Probleme], p.178 s.u.; Gh. Dobridor, Sintaxa, p.97-98; Al. Iudrea, Cuvinte incidente, p.
351-357; I. Mutiu ,
Construcţii incidente , p.241-259 , şi Construcţii incidente. Aspecte morfologico-
sintactice şi stilistice ;LR , 1965 ,
XIV , nr. 5 , p.533-544 , [Construcţii incidente]; Fulvia Ciobanu, Incidente legate, p.569-
574; Ecaterina
Alexandrescu, Forma si conţinut , p.99-107 si Natura relaţiilor .
Diversitatea de opinii, privitoare atât la termenul de incidenţă, cât şi la nomenclatura
utilizată pentru această realitate sintactică se explică prin aplicarea neadecvată şi
restrictivă a
unor criterii diferite în descrierea fenomenului . 5
Notă
Informaţia semantică a enunţării propriu–zise corespunde, din punct de vedere logic,
dictumul; atitudinea locutorului faţă de acest conţinut este expresia modusului.
Modalitatea
asertivă reprezintă concretizarea lingvistică a comunicării propriu-zise (dictumul)
constituită ca
enunţ reper şi condiţie a inserţiunii incidente (modusul) . 6
În exemplul : “Mă rog , nu-i destul; ca să fii ovrei trebuie să faci ca toată lumea (orice
singularizare e suspectă): să aparţii tradiţiei tale, adică religiei iudaice” (N. Steinhardt,
Jurnalul
fericirii, p.122), planul comunicării propriu-zise este concretizat prin aserţiunea I (nu-i
destul) şi
aserţiunea II (ca să fii ovrei…), asertate de comentariile la acestea ( mă rog –I şi orice
singularizare e suspectă –II), ca inserţiuni incidente. Aserţiunile I şi II sunt expresii ale
dictumului, asertările I,II sunt concretizări ale modusului. Relaţia dintre asertiune şi
asertare se
stabileşte între planul dictumului şi planul modusului. Transferând, în contextul
lingvisticii,
relaţia dintre dictum şi modus, vom considera că individualitatea relaţiei de incidentă în
sistemul
general al relaţiilor sintactice este dată tocmai de constituirea ei între cele două planuri în
care se
află unităţile sintactice – planul comunicării propriu-zise şi planul comentariilor la
această
comunicare.
Factorul distinctiv în identificarea relaţiei de incidenţă este conţinutul relaţiilor sintactice,
înteles drept cadru al planurilor comunicării propriu-zise şi al comentariilor privitoare la
acestea,
criteriu care impune existenţa unui enunţ reper , faţă de care incidenta sa se constituie în
complinire semantică a acestuia. Pentru a valida enunţul reper este, de cele mai multe ori,
necesară matricea de adevăr, implicată în conţinutul noţional al unor propoziţii sau/şi
substitute
de propoziţii /fraze, conţinut tratat în termenii unor modele alethice .
8
9
5. GLR , II , p.422 s.u.; S. Stati , Elemente , p.158-159 ; V. Şerban , Topica , p.93 ;
Mioara Avram , GPT , p.326
Emilia Goian , Probleme , p.178 s.u. ; Gh. Dobridor , Sintaxa , p.97-98 artenenţei
unităţilor sintactice la planuri
diferite , o numeşte “relaţie de supraordonare” ; D . Irimia , GLR, p. 519-523
6. Noul Dicţionar , p.449 s.u.
7. C. Dimitriu , GES , p.137 s.u.
8. C. Dimitriu , GES , p.137 s.u. ; D. Irimia , GLR , p.520 s.u.
9. E. Vasiliu , Preliminarii logice la semantica frazei, 1978, Bucureşti, p.232, s.u.,
[ Vasiliu , Preliminarii]
În exemplul: “Cum se va vedea, până şi existenţa cea mai desacralizată păstrează încă
urmele unei valorizări religioase a Lumii”, ( M. Eliade , Sacrul şi profanul , p.23) enunţul
reper
până şi existenţa… îşi asumă caracterul decidabil prin unitatea cum se va vedea. Incidenta
cum
se va vedea se constituie ca şi concluzie a premisei până şi existenţa…
Omisiunea unităţii incidente / a concluziei afectează adicitatea relaţiei10 , care impune un
număr minim de termeni necesari pentru ca orice relaţie să aibă o semnificaţie completă.
Prezenţa
concomitentă a concluziei / incidentei şi a premisei / reperului constituie condiţia
necesară a
raţionamentului şi este argumentul importanţei criteriului conţinutului semantic al relaţiei
de
incidenţă. Segmentul incident, izolat de enunţul reper, este fără stabilitate semantică şi
sintactică
( cum se va vedea), sensul comunicării realizandu-se numai prin relaţionarea acestora .
Ocurenţa enunţ reper-enunţ secvent reproduce modelul structural al relaţiei explicative .
În exemplul: Mor de frică, pentru că eu sunt fricos din fire
conţinutul semantic explicativ şi dezvoltarea în funcţie de un enunţ antecedent, joncţiunea
printrun
relator “subordonator”, asociat cu pauza şi intonaţia sunt argumente ale unei posibile
identităţi
între enunţurile Cum se va vedea (din exemplul “Cum se va vedea, până şi existenţa cea
mai
desacralizată păstrează încă urmele unei valorizări religioase a Lumii”) şi pentru că eu
sunt fricos
din fire.
Din punctul de vedere al topicii, unitatea sintactică pentru că eu sunt fricos din fire
urmează totdeauna enunţului antecedent, împreună cu care asigură valoarea de adevăr a
raţionamentului. Raportată la propoziţia incidentă, situată totdeauna în planul
comentariilor,
propoziţia explicativă apare în acelaşi plan cu enunţul antecedent. Propoziţia incidentă,
urmând
aceluiaşi model structural: enunţ reper-enunţ secvent (aici invers), joncţionată prin
relatori
subordonatori, îşi menţine statutul de unitate sintactică secundară în absenţa unei
propoziţii
regente, situate în acelaşi plan, al comentariilor. Din punct de vedere logic, explicaţia
exclude
posibilitatea subordonării propoziţiei pentru că eu sunt fricos din fire, fixând această
unitate, ca
importanţă, în cadrul propoziţiilor principale. Spre deosebire de propoziţia explicativă, al
cărei
enunţ antecedent face parte din acelaşi plan, şi în cazul incidenţei , enunţul reper este
cuprins , în
general , în planul comunicării propriu-zise .
10. P. Botezatu , Logica ,I , p.67
Urmând corespondenţei nivelelor sintactice ( parte de propoziţie , propoziţie şi
invers),unităţii superioare Cum se va vedea îi corespunde unitatea inferioară deci ( Deci ,
până şi
existenţa cea mai desacralizată păstrează…);uniattea superioară explicativă nu are
corespondent
la nivel propoziţional , ceea ce suplimentează argumentaţiile încadrării ei , din punctul de
vedere
al conţinutului semantic , în categoria propoziţiilor principale.
În cadrul planului comentariilor la comunicarea propriu-zisă, enunţul incident cunoaşte
realizări diferite.
Partea de propoziţie incidentă11 este concretizată prin vocativele exterioare comunicării
propriu-zise12, în interjecţiile voliţionale , onomatopeice , alocutive şi de impact ,
adverbele
modalizatoare , dubitative , potenţiale , conclusive , apozitive etc.Considerarea acestor
unităţi
sintactice ca propoziţii incidente predicativizate in absentia13 ar impune reconfigurarea
predicativă pentru restructurarea semantică a enunţului. În exemplul :
“Chiar aşa e , cucoane,se amestecă iar Buruiana” (L.Rebreanu , Răscoala ,p.156)
vocativul cucoane are aceeaşi distribuţie, exterioară, faţă de enunţul reper Chiar aşa e, ca
şi
propoziţiile incidente predicativizate. Predicativizarea, posibilă contextual, impune verb
la
imperativ (Vezi cucoane), faţă de care vocativul rămâne tot parte de propoziţie incidentă,
asertarea realizându-se, însă, faţă de alt reper, vezi. Considerarea grupurilor
,nominale , adverbiale sau interjectionale ca structuri de suprafatã deviate dintr-un nod
comun 14 ,
superior şi neexprimat, dar predictibil contextual, nu afectează relaţia
11. Pentru unitatea sintactică minimală incidentă se folosesc , în unele lucrări , termeni
diferiţi : “cuvinte de
umplutură”, “cuvinte vide semantic prin actul întrebuinţării” (GLR , II , p.425 ;Mioara
Avram , GPT , p.326 ; Emilia
Goian , Probleme ,p.178-179 ; Gh. Dobridor , Sintaxa ,p.98 ); în lingvistica străină
cuvintele incidente sunt
cuantificate prin metatermeni: “le mont-port-manteau” şi “le mont-valise”
(Dictionnaire ,p.314);alte opinii
înregistrează cuvintele incidente ca făcând parte dintr-un plan al comentariilor (L.
Hjelmslev , La categorie ,p.23 ; S.
Puscariu , LR , I, p.139-144; I. Iordan , Valeria Guţu Romalo , Al. Niculescu , Structura
morfologică a limbii
române contemporane , 1967 , Bucureşti , p.95[ Iordan et alii,Structura ] Valeria Guţu
Romalo , Sintaxa ,p.73 ;
GLR , I , p.79 , 422; Gh. Nedioglu , Independenţa ,p.13-22 ; Gh. N. Dragomirescu , Mica
enciclopedie a figurilor de
stil ,Bucureţti , 1972 [Dragomirescu , Enciclopedia] , p.165-166 ; C. Dimitriu , GES ,
p.139 s.u.; D. Drasoveanu ,
Teze , p.87 si 125-126 ; D Irimia , GLR , p.521 ).
12. Unii specialişti argumentează în favoarea funcţiei de subiect a vocativului , ca urmare
a identităţii de persoană
cu imperativul ( vezi M. Zdrenghea , Este vocativul un caz? , SCL , 1960 p. 799 , [
Zdrenghea Vocativul ]. Pauza şi
intonaţia , ca mărci suprasegmentale ale categoriei cazului vocativ , plasează cuvântul în
vocativ pe un alt plan al
comentariilor , constituit ca modus al enunţului reper la imperativ ( vezi , în acest sens ,
L. Hjelmslev , La categorie
,p.23 ; S. Puscariu , LR , p.139 ; D. Drasoveanu , Teze,p.87 autor care contestă funcţia de
subiect a vocativului) ;
Laura Vasiliu În Vocativul ( Observaţii asupra vocativului în limba română , SCL 1956,
XVI, nr. 1) , p.117-121 ,
apropie vocativul ca funcţie sintactică , de propoziţie.
13. Maria Gabrea , Construcţii incidente ,p.533-544; C. Dimitriu , GES , p.139 ; J.
Lyons , Introducere , p.202.
14. J. Lyons , Introducere. p 265.
sintactică, ci numai enunţul reper pe care unitatea incidenta îl validează ( vezi cucoane).
Restructurarea cuvintelor incidente prin inventarul de corespondenţi predicativi din
structurile de
adâncime este, dimpotrivă, argumentul existenţei părţii de propoziţie incidente. Sub
aspect
semantic, prin părţile de propoziţie incidente se concretizează: asertări althice15 , cf.
“ Se cunosc destul de puţine lucruri despre aceste două etape ale vieţii umane dar se
ştie , cel putin, că el există “
( M. Eliade , SP , p.137)
“la drept vorbind, a fi bun e cea mai egoistă dintre soluţii”
( N. Steinhardt , JF . p.154)
asertări doxastice sau apodictice ( cică , în fond , la urma urmei , în esenţă ,etc), cf.
“La naştere cică am / ţipat ca un disperat “
( M. Sorescu, Puntea , p.91)
“Dar în fond , ce este Sambo?”
( M. Eliade , Noaptea de Sânziene, p.93)
asertări deontice ( interjecţiile afective şi voliţionale, vocativele, apelativele-frate, soro,
domnule
etc., adverbele modalizatoare – pe cuvântul meu, ce mai etc.) şi substantivele în
nominativul
afectiv16 cf.
“Ce viaţă, doamne, se mai inghesuie/să curgă!”
(N.Stănescu , O.C,II, p.294)
15. E. Vasiliu,Preliminarii, p.232 s.u. , DGS , p.35
16. S. Puşcariu , in LR, I, p.144 , îl consideră un substantiv non-casus; GLR, I, p.422,
încadrează substantivele de
acest tip în clasa interjecţiilor; Valeria Guţu Romalo , în Sintaxa, p.73, argumentează
pentru existenţa unui enunţ
destructurat. D.Drasoveanu, în Teze, p.126 consideră nominativul independent o parte de
propoziţie incidentă , chiar
dacă incidenta nu e marcată nici fonetic , nici grafic ( “ nominativ exclamativ “ ). În
opinia noastră , admitem că
posibilitatea de omisiune a substantivului în nominativul afectiv din propoziţiile
interogative şi exclamative şi
prezenţa unui enunţ, reper susţin statutul incident al acestei unităţi sintactice.
În funcţie de apartenenţa enunţului reper la unul din cele două planuri – planul
comunicării
propriu-zise şi planul comentariilor, se admite distribuţia graduală a părţii de propoziţie
incidente
. În exemplele :
“Doamne, […] , se ruga doamna Vorvoreanu […]”
(P.Dumitriu, Bijuterii de familie, p.165)
“Amu cică era odată într-o ţară un craniu”.
(Ion Creangă, PHA, p.1)
unitatea incidentă Doamne are ca reper o unitate sintactică aflata în acelasi plan al
comentariilor
– se ruga. Considerând unitatea superioară Doamne, se ruga… o propoziţie incidentă de
gradul I,
faţă de un enunţ reper (aici neexprimat) din planul comunicării, unitatea sintactică
inferioară –
Doamne – este o inserţiune incidentă de gradul al II-lea.Adverbul dubitativ cică se
constituie ca
parte de propoziţie incidentă faţă de enunţul reper implicat în planul comunicării propriu
– zise ,
ceea ce îl plasează în ierarhia incidentelor de gradul I.
Fenomenalizarea relaţiei de incidenţă între cele doua planuri – planul comunicării
propriuzise
şi planul comentariilor – nu generează funcţii sintactice17 , ca în cazul relaţiei de
subordonare
sau de inerenţă. Ca urmare, considerăm că pot constitui enunţuri reper ale cuvintelor
incidente
toate părţile de vorbire, cu excepţia celor cu rol de instrument gramatical.
Taxinomia părţilor de vorbire, virtuale repere ale cuvintelor incidente, poate fi
reprezentată pe o axa, unde, pe verticala se inregistrează clasele morfologice, posibile
repere, iar
pe orizontală se ordonează părţile de vorbire care, sintactic, se constituie ca părţi de
propoziţie
incidente. Simbolurile +,- figurează valorile de adevărat sau fals ale combinaţiilor :
__________________
17. Pentru aceeasi opinie, vezi Mihaela Secrieru , Nivelul, p.129, în care autoarea
integrează “raportul” de
incidenţă în categoria relaţiilor nongeneratoare de funcţii sintactice, cuprinzându-l sub
denumirea de “(-) minus
raport sintactic”.
Cuvânt
incident
Enunţ reper
Substantiv
Pronume
Numeral
Adjectiv
Verb
Adverb
Interjecţie
Prepoziţie
Conjuncţie
Articol
Substantiv + + - - - - + - - -
Pronume + + + - - - - - - -
Numeral + + - - - - - - - -
Adjectiv + + + + + + - - - -
Verb + + + - - + + - - -
Adverb - - - - + + - - - -
Interjecţie + + + - + + + - - -
Prepoziţie - - - - - - - - - -
Conjuncţie - - - - - - - - - -
Articol - - - - - - - - - -
Exemple :
- Vasile tată , hai la pădure ! 1 2 3
----------------------
1 = E pentru 2 INC R
3 = E succesiv pentru 1 INC şi 2 INC R
“Ai venit şi tu1 să tai cu mine , Căpătaiule ? (M.Sorescu , Puntea,p.10) 2
----------------------
1 = E pentru 2 INC R
“Hai1 , Tasia ,(…) are dreptate Victor” (M.Preda, Cel mai iubit ,III , p.154) 2
---------------------
1 = E pentru 2 INC R
Cu alte cuvinte1 suntem determinaţi 2
---------------------
2 = E pentru 1 INC R
Propoziţiile incidente sunt unitaţile sintactice superioare părţilor de propoziţie incidente,
aparţinând planului comentariilor, în cadrul căruia se disting în funcţie de importanţa lor
–
principală sau secundară - , criteriu susţinut prin prezenţa unui relator coordonator sau
subordonator18 în fraza19 . În exemplul:
__________________
18. Maria Gabrea , Construcţii incidente , p.533-544 ; Fulvia Ciobanu,Incidente
legate ,p.569-577 ; Ecaterina
Alexandrescu , Formă şi conţinut , p.99-107 şi Natura relaţiilor , p.127-133;C.Dimitriu ,
GES , p.139 s.u.
19. Prezenţa unei propoziţii incidente , alcătuind un plan al comentariilor , nu dă
construcţiei statut de frază . Opinia
este exprimată şi de S. Stati , în Elemente, p.158 , Mioara Avram , în GPT , p.236 şi
Emilia Goian , în Probleme,
p.178.
“Sau poate, cum au spus-o alţii , să-i facem un vehement reproş ca dionisiacul sau este o
propagandă (…) făcută drogurilor (…) “ (G. Liiceanu, Tragicul, p.215) jonctivul
subordonator
cum realizează o relaţie sintactică de dependenţă între unitatea secundară incidentă cum
au spuso
alţii şi o altă unitate, eludată, situată în acelaşi plan al comentariilor. Suspendarea
anacolutică a
relatorului 20 este expresia uzajului normei lingvistice, care impune, prin conectivul
subordonator, o relaţie de subordonare în absentia.
Relatemele – coordonatoare sau subordonatoare – stabilesc relaţii sintactice între unităţi
aparţinând aceluiaşi plan al comentariilor , nu între unităţi sintactice aflate în planuri
diferite .
Structurile coordonate [exemplu: “[…] ce ştia foarte bine fata Lipoveanului (şi de aceea
poate
tăcuse mâlc ) era ca vara Marioara se întâlnea cu alte fete după-amiezele” – M. Preda ,
Moromeţii, II, p.72 / “[…]ce ştia foarte bine fata Lipoveanului (ştia şi de aceea poate
tăcuse mâlc
] sau subordonate [exemplu: “Căpitanul Floroiu – căci maiorul Dimiu acum comanda
regimentul
[…] – sta pe gânduri câteva clipe” – Camil Petrescu , Ultima noapte… , p.234 / Căpitanul
Floroiu
– nu mai era comandant cãci maiorul Dimiu acum comanda regimentul )] , presupunând
că
numai două structuri subiacente sunt cuprinse în operaţia de coordonare sau subordonare,
îşi
păstrează statutul propoziţional în cadrul frazei 22 .
21
Faţă de afirmaţiile care susţin anularea caracterului coordonator sau subordonator al
conjuncţiilor
din cadrul relaţiei de incidenţă în prezenţa pauzei , considerăm , cu riscul de a ne repeta ,
că
relatorii sunt, în toate limbiile flexionare, mărci ale unor relaţii sintactice, exprimate
uneori în
absenţa unui enunţ reper, ca expresii anacolutice ale uzului normei limbii literare .
Ocurenţa
enunţului reper (ER) şi a enunţului asertiv (EA) este condiţia structurală şi sintactică a
concretizării relaţiei de incidenţă ; enunţul reper devine generatorul şi complinirea
semantică a
enunţului asertiv, reciproca fiind adevarată .
23
24
20. C. Dimitriu , GES, p.140
21. Al. Indrea , Construcţii incidente , p.351-357 , I. Mutiu ,Construcţii incidente , p.241-
259; Maria Gabrea ,
Construcţii incidente , p.533-544 – autorii consideră că elementele relaţionale ,
coordonatoare sau subordonatoare ,
au rolul de a realiza conexiunea formală cu enunţul de bază .
22. Vezi Al. Indrea , Construcţii ,I. Mutiu, Construcţii incidente, Maria Gabrea ,
Construcţii incidente , p.533-544 ,
GLR , II, p.424 ; D. Drasoveanu et al. ,Analiza, p.21-22 , V. Hodis , Aspecte ale multiplei
subordonări în frază , CL,
1969, XIV, nr2, p.247-253. [Hodis , Aspecte ]; C. Dimitriu , GES, p.139 s.u. , în care
autorii pledează pentru
recunoaşterea unei categorii de propoziţii incidente legate , cu prezenţa unor elemente
conjuncţionale plasate la
începutul sau la sfârşitul lor. Gh. Trandafir , în Probleme , contestă propozitia incidenta
legată , acceptând realitatea
sintactică a împletirii subordonatei cu regenta . Metatermenul “ cvasiincidenţă” apare ,
pentru aceeaşi realitate , la
Ecaterina Teodorescu , Curs , p.98-105 si 349 .
23. D. Irimia , GLR, p.522.
24. S. Stati , Elemente, p.158; Mioara Avram , GPT, p.326 , Emilia Goian , Probleme,
p.178-179 – autorii consideră
că prezenţa unei propoziţii incidente nu susţine caracterul de frază al enunţului general .
În exemplul:
“ Pornind deci de la corpusul eterogen al tragediilor , putem obţine – precum în cazul lui
Aristotel – o definiţie a tragediei […]”
(G. Liiceanu , T, p.28-29)
ER şi EA sunt , semantic, complementare ; relaţia de incidenţă nu se poate concretiza ,
însă, în
absenţa ER , faţă de care EA se constituie ca o manifestare alethica .
În funcţie de statutul relatorului – coordonator sau subordonator , care are repercusiuni
asupra importanţei propoziţiei respective în cadrul planului asertiv , se disting : 25
a) propoziţii principale incidente , prefaţate de un relator coordonator cf.
“Daaa , şi în faza asta îi dispare complet simţul primejdiei , în toate sensurile […]
(M. Preda , Cel mai iubit ], III, p.265)
b) propoziţii incidente insoţine de un relator subordonator, cf.
“ Însă , pe urma lui, dacă au început machidonenii a bate războiul cu ramlenii ,
pierdea războiul cu machidonenii , cum va vedea cine va ceti războiul lui Perseu “
(M. Costin , LTM, p.205)
Încadrarea unităţilor sintactice incidente , joncţionate prin relatori subordonatori , în
categoria propoziţiilor secundare – prin aplicarea consecventă a criteriului importanţei
unităţilor
sintactice în cadrul nivelului căruia aparţin – generează ambiguităţi sintactice ,
propoziţiile
secundare fiind specifice şi planului comunicării propriu-zise. Ca urmare , găsim
oportună şi
operaţională identificarea tipului de subordonare în care se incadrează propoziţiile
relaţionate
prin jonctive subordonatoare , în funcţie de predicaţia predictibilă contextual , cu anexa
“incidenta”. În exemplul :
“Dar adevărul era, cum s-a observat […] că nu se putea obţine nimic de la el”
(E. Cioran, Antologia portretului, p.39)
_________________
25. C. Dimitriu , GES, p.140
contextual predicaţia impune concretizarea printr-un verb tranzitiv (declarăm ,spunem
,afirmăm
etc.) ceea ce fixează unitatea cum s-a observat în categoria completivelor directe, numite
provizoriu, completive directe incidente, spre a le distinge de completivele directe
implicate,
împreuna cu verbul tranzitiv regent, în planul comunicării propriu-zise.
Un caz particular în cadrul relaţiei de incidenţă îl constituie propoziţiile incidente al căror
relator subordonator este plasat la dreapta acestora 26 . În exemplul:
“Trăirea nu are valoare stiinţifica dar vezi că stiinţa şi filosofia ştiinţei îi acordă valoarea
unor rudimente de cunoaştere”
(P. Tutea, Ph.P, p.132)
enunţul reper dar ca stiinţă şi filosofia stiinţei îi acordă valoarea, este asertat prin
inserţiunea
vezi ca; conjuncţia subordonatoare este expresia unei relaţii sintactice de dependenţă în
absentia.
Distribuţia exclusiv subordonatoare a conjuncţiei ca fixează modelul structural al unor
construcţii
endocentrice subordonatoare incomplete; suspendarea relatorului reflectă faza primară a
transformarii lor din construcţii de adâncime în construcţii de suprafaţă .
26. Problema incidentelor “legate la dreapta” este abordată diferit în lingvistica
românească. Anumite opinii
consideră aceste propoziţii subordonate discontinue (Gh. I. Diaconu ,O completare
sintactică, LR, 1958, VII, nr 2 ,
p.91-93, [ Diaconu , O completare ]), subordonate împletite cu regenta (GLR, II,
p.265;Gh. Trandafir,
Probleme,p.99) , propoziţii legate neincidente (Ecaterina Teodorescu , Curs, p.349 –
termenul folosit de autoare este
“cvasiincidenţă”) sau nu admit existenţa unei relaţii de incidenţă ţn structurile comentate
(Fulvia Ciobanu, Incidente
legate, p.575 s.u. ). Fenomenul incidentelor legate constituie ,însa, pentru alţi specialişti o
realitate sintactică
distinctă ( Maria Gabrea, Construcţii incidente, p.533-544, în care autoarea consideră
relatorul ca element relaţional
între planul comunicării şi planul comentăriilor , cu statut nesubordonator şi exemplifică
acest fapt prin contextul
“Cloşca nu vede , dar probabil că stă în desiş “ ); Al. Indrea , Construcţii , p.351-358; V.
Hodis , Subordonarea
multiplă a propoziţiilor relative , LL, 1969, 20, p.93-108 , [ V. Hodis, Subordonarea
multiplă ], unde se
demonstrează pentru încadrarea jonctivului subordonator în planul comunicării ; S. Stati,
în Elemente, p.164 ,
comentează fenomenul incidentelor legate la dreapta , dar nu-l fixează nici în limitele
împletirii subordonatei cu
regenta , nici în cadrul incidentelor legate , deşi aplică în analiză procedeul din urmă; C.
Dimitriu , GES, p.140-141 ,
în care lingvistul motivează prezenţa la dreapta a conectivului ca un caz de anacolut (vezi
, în acelaşi sens , Aurelia
Merlan , Discontinuitatea, p.61 s.u.) ; vezi si D. Drasoveanu et. Alii., Analiza, p.21-22;
D. Drasoveanu, Legături
sintactice de la stânga la dreapta, CL, 1969,XIV, nr 2 , p.241-246, [ Drasoveanu ,
Legaturi ] , unde împletirea
subordonatei cu regenta este considerată o anomalie sintactică, drept care se acceptă
realitatea lingvistică a
incidentelor legate. În opinia noastră, considerăm oportună integrarea acestor unitaţi
sintactice în categoria
incidentelor legate la dreapta, luând în considerare atât apartenenţa unităţilor sintactice
date la planul asertiv, cât şi
prezenţa jonctivului subordonator, indicator al unei relaţii de dependenţă în absentia.
De aceea, considerăm inadecvată încadrarea acestor structuri de suprafaţă la unităţile
sintactice propoziţionale , datorită caracterului subordonator in absentia al conjuncţiei că,
oportună fiind includerea lor în limitele frazei incidente.În exemplul:
27
“Se prinde-n joc lângă o fată care citeşte că i-ar cam veni la socoteală”
(Ion Creangă , Opere, p.62)
posibilitatea incluziunii unui verb impersonal sau cu caracter de generalitate( se zice,e
bine etc.)
este accesată prin relatorul subordonator, care aparţine planului comentariilor, în cadrul
căruia
introduce o unitate sintactică secundară. Admiterea conjuncţiei că drept relator
subordonator în
planul comunicării propriu-zise demonstrează incongruenţa dintre pronumele relativ şi
propoziţia incidentă lângă care stă, fără să o introducă. Din punct de vedere semantic ,
prin
propoziţiile incidente principale sau secundare, se articulează :
28
29
asertări alethice (prin verbe declarandi , cogitandi, sentiendi ), cf.
“Cred că am să te iubesc foarte mult, adãugã după o scurtă tăcere – şi toată faţa i se
lumină”
(M. Eliade , N.S., p.60)
27. Vezi C. Dimitriu, GES, p.140-141 , în care autorul consideră aceste relaţii lingvistice
“propoziţii principale
incidente legate la dreapta” prin conectiv subordonator. Acelaşi autor, în
Discontinuitatea , p.397, califică ocurenţa
relatorului subordonator drept anacolut, “greşeală de limbă”, acceptată în aspectul
popular şi familiar al limbii şi, de
aici, în stilul beletristic, dar evitată într-o exprimare aleasă şi în stilul ştiinţific. Concluzia
comentariului (p.398-400)
este că anumite forme de anacolut , cum sunt incidentele legate la stânga sau la dreapta ,
nu pot fi calificate drept
“abatere” , întrucât acestea reflectă o normă generalizată în limba română .
Aurelian Merlan , în Discontinuitatea , p.65 , pornind de la cosiderentul că fiecare dintre
variantele limbii
prezintă un sistem de norme comune , admite că anacolutul dintr-un text ar trebui
calificat ca abatere sau ca
nonabatere prin raportare “la norma sintactică privind articularea / organizarea enunţului
specifică variantei de care
aparţine acel text”.
În ceea ce ne priveşte , opinăm pentru existenţa, aici, a unei norme generalizate şi , deci,
pentru statutul de
fraza al unităţii incidente legate la dreapta , datorită distribuţiei subordonatoare a
relatorului care impune o unitate
sintactică secventă secundară.
28. Maria Gabrea , Construcţii incidente, p.533-544 ; V. Hodis , Subordonarea multiplă,
p.95-108.
29. Manifestările semantice ale incidentei sunt înregistrate de majoritatea specialiştilor
care susţin existenţa acestei
relaţii sintactice (Al. Indrea , Construcţii , p.531,532 ; I. Mutiu, Construcţii incidente,
p.241-259 ; Maria Gabrea
,Construcţii incidente, p.533-544 ; Fulvia Ciobanu , Incidente legate, p.569-577;
Ecaterina Alexandrescu , Formă şi
conţinut, p.99-107 şi Natura relaţiilor, p.127-133 ; C. Dimitriu , GES , p. 137 s.u.; I.
Iordan , VI. Robu , LRC, p.
553; Gh. Trandafir , Probleme, p.158-159; I Diaconescu , Probleme , p. 146-240; D
Irimia , GLR , p.519-523) , dar
şi de lingviştii care încadrează fenomenul incidenţei în limitele nivelului stilistic al limbii
române , ( I. Iordan , VI.
Robu , LRC , p. 555 , Gh.Bulgar , LR , p.250-251 ) sau neagă relaţia sintactică de
incidenţă ( GLR ,II, p.422 s.u. ; S.
Stati , Elemente, p.158-159 ; Valeria Guţu Romalo , Note asupra relaţiilor sintactice ,
SCL, 1973 , XXIV , nr. 5
[Guţu Romalo ,Note] , p.551-557; V. Şerban , Topica , p.93; Mioara Avram,GPT, p.326;
Emilia Goian , Probleme,
p. 178 s.u. ; Gh. Dobridor , Sintaxa , p.94 s.u.)
“Ca să nu mă sfărâm asuprit de mirare/ - de mirare de-a fi / mai întai am fost lăsat să fiu
şarpe”.
(N. Stănescu,O.C., p.138)
asertări doxastice sau apodictice ( verbe necesare pentru validarea enunţului reper),cf.
“Nu vă supăraţi, dar sunt măritată de (să zicem) doi ani”.
(M.Eliade,N.S., p.72)
“Or Nietzsche, acum ştim acest lucru, vine pe celălalt mare drum al filosofiei […]”
(G.Liiceanu , T, p.62)
asertări deontice ( verbe de apreciere moral-subiectivă şi social – obiectivă a enunţului
reper) cf.
“Am vreo două boli grele / Alte câteva foarte grele/ plus trei îngrozitoare / (Toate ,
am fost asigurat, sunt incurabile) “.
( M. Sorescu , Puntea, p. 36)
“Ar fi trebuit totuşi să-i dau un semn,se trezi el gândindu-se.”
(M. Eliade , N.S., p.143)
asertări referenţiale (verbe modalizatoare sau de captatio benevolentiae) cf.
“Cu capul gol, cu parul alunecându-I peste tâmple ( vrea să semene cu Greta
Garbo , înţelese el) , cu mâinile în buzunare […] “.
(M. Eliade , N.S., p.260)
“Istoricilor tragediei nu le putem cere, ce e drept, elaborarea unei epistemologii a
tragediei “.
( G.Liiceanu, T,p.23)
Substitutul de propoziţie / frază incidentă se concretizează prin interjecţii de impact,
onomatopeice, de îndemn, prin adverbe dubitative sau potenţiale, de afirmaţie sau de
negaţie.
30
_____________________
30. Vezi Fulvia Ciobanu, Incidente legate, p.576 , în care autoarea include si adverbele
determinate de o subiectivă,
ceea ce implică existenţa unei relaţii de subordonare prin statutul subordonator al
relatorului. În Dictionnaire, p.313,
se consideră că “cuvintele – fraze sau pseudofrazele / pseudopropoziţiile sunt unităţi care
nu admit analiza numai
prin principiile stemei, dar care joacă, semantic , acelaşi rol ca şi o frază întreagă “.
Aceeaşi opinie este exprimată şi
de C. Dimitriu, în GES, p.140-141.
În funcţie de prezenţa unui relator, acestea pot fi clasificate, la fel cu propoziţiile
incidente, astfel:
a) substitute de propoziţii / fraze “nelegate” , care, din punct de vedere al informaţiei
semantice, au o importanţă egală cu a propoziţiilor principale. Exemple:
31
“Desigur , exista şi încăpăţânarea de a trăi în formele joase ale existenţei “
(P. Tutea ,Ph.P, p.103)
“Acest proces nu este valabil , evident, decât pentru probleme mari.”
(E. Cioran, Revelaţiile durerii, p.43)
b) substitute de propoziţii / fraze “legate” la dreapta prin connective subordonatoare. 32
Exemplu:
“Dacă lucrul acesta s-ar dovedi şi ar fi recunoscut ca general, ar trebui cercetate
cauzele revenirii şi desigur că ele nu pot fi căutate decât în astrul de la care primim
căldură şi lumină “
(Viaţa Românească, 1920,nr 1, p.421)
În exemplul:
“Da, imi zise Sisif , alcătuirea e rea”
(N. Stănescu , O.C. , II , p.201)
enunţul reper (alcătuirea e rea) dezvoltă un plan al comentariilor complex, decompozabil
succesiv în unităţi sintactice astfel:
- substitutul de propoziţie / frază incident ( Da), ca realizare incidentă de gradul I;
- propoziţia incidentă (imi zise Sisif), realizare incidentă de gradul al II-lea.
31. C.Dimitriu , GES, p.140 s.u.
32. Vezi GLR II p.424 , Al. Indrea , Construcţii , p.351-358 ; I. Mutiu, Construcţii
incidente, p. 241-259; D.
Drasoveanu et alii, Analize, p.247-253; C.Dimitriu, GES, p.139 s.u., în care autorii
opinează pentru existenţa unei
categorii de propoziţii incidente legate, cu prezenţa unor elemente conjuncţionale plasate
la începutul sau la sfârşitul
lor; Ecaterina Teodorescu, în Curs, p.96-105 şi 349 foloseşte, pentru incidentele legate,
metatermenul
“cvasiincidenţă”; Gh. Trandafir, în Probleme p.94 s.u. contestă propoziţia incidentă
legată, acceptând realitatea
sintactică a împletirii subordonatei cu regenta
Aserţiunea sintetică de gradul I se concretizează ca reper contingent adevărat în ocurenţa
aserţiunii analitice de gradul al doilea necesar adevarată. Cele două unităţi sintactice sunt
incidente succesiv ( Da, faţă de unitatea sintactică neincidentă – alcătuirea e rea şi imi
zise Sisif
faţă de Da); ar rezulta de aici fie că incidenta de gradul al doilea nu stabileşte o relaţie
sintactică
de incidenţă cu unitatea neincidentă ( alcătuirea e rea), fie că incidenta de gradul unu şi
incidenta
de gradul al doilea contracteaza reciproc această relaţie sintactică cu enunţul reper.
Din punctul de vedere al vorbitorului, valorizările posibile ale incidentei faţă de enunţul
reper sunt următoarele:
a) Ui I – Ui II – ER;
b) Ui II – Ui I – ER;
c) ER – Ui I – Ui II;
d) ER – Ui II – Ui I.
Calitatea de mutual interschimbabile, în virtutea posibilităţii de asertare a enunţului reper,
angajează Ui I si Ui II, în contextul dat, într-o relaţie de implicaţie. Pentru această
realitate
lingvistică ( incidentă în incidentă ), considerăm operaţional a utiliza metatermenul de
implicatură , desemnând relaţia de incidenţă extensională dintre două unităţi sintactice
aparţinând la doua ( sau mai multe ) planuri ale comentariilor.
33
Notă .
În cazul “implicaturii” sintactice, Ui I si Ui II sunt, în funcţie de enunţul
reper considerat, concomitent şi dictumul şi modusul, ca unităţi sintactice polifuncţionale.
Extensiunea incidentală se realizează, din punctul de vedere al vorbitorului, progresiv şi
în lanţ. În exemplul:
“Da , dragă , preciză , nu mai plecăm deloc”
(M. Preda , Cel mai iubit, III, p.215)
Ui I (Da) este enunţul reper, din planul comentariilor, pentru Ui II ( preciza) din alt plan
al comentariului; succesiv Ui II se poate constitui ca reper al Ui I , astfel încât , în lanţul
implicaturii sintactice topica fixează unităţilor statutul de enunţ reper .
Fraza incidentă este unitatea sintactică superioară propoziţiei incidente care dezvoltă ,
în planul comentariilor, relaţii sintactice de coordonare, de subordonare etc.
34
33. După Noul Dicţionar, p.366-367 si 370-371 ; Vezi şi studiul lui H.P. Grice , Studies
in the Way of Words .
Harvard University Press , 1989 prelucrat în DGS , p.245.
34. C. Dimitriu , GES, p.141.
În funcţie de ocurenţa sau nonocurenţa unui relator coordonator sau subordonator la
iniţială, se disting fraze incidente “ nelegate” . Exemplu: 35
“Totuşi ni se pare – se întelege că nu impunem nimănui părerea – că […] mai
există oarecare lucruri, de-o însemnătate secundară […]”
(M.Eminescu ,P.P , II , p.195)
În cazul frazei incidente unităţile sintactice principale admit dispunerea graduală în
funcţie de apartenenţa enunţului reper la planul comunicării propriu-zise sau la un alt
plan al
comentariilor. În exemplul:
“E voie ?, îmi şoptii ea dintr-o parte , cu aerul că eu aş putea să zic nu ( şi cu tandra ei
ironie că asta n-o să se întâmple […] ) sub imperiul unei intense dorinţe ca fiinţa ei să fie
protejată “
(M. Preda, Cel mai iubit, III, p.139)
unităţile principale incidente, aflate în relaţia de implicatură sintactică, se selectează ca Ui
I (îmi
şopti …) şi Ui II ( şi cu tandra …).
Relatorii coordonatori şi subordonatori de la frazele incidente “legate” sunt indicatori
bidirecţionali în cadrul planului comentariilor, admitând, datorită jonctivului –
coordonator sau
subordonator – ocurenţa a cel puţin două “categorii” concatenate la numitorul unei
categorii
derivate, care permite unui termen să se combine la dreapta sau la stânga. În enunţul:
36
37
“Nemernicule, îi spuse ea într-o zi ( şi nu într-o zi oarecare, ci într-una în care i se făcuse
prima injecţie cu morfină […] ), ei , lasă , îi zise , că mă dau eu jos din pat …” (M.Preda,
Cel mai
iubit, II, p.405)
relatorul coordonator şi impune o bază distribuţională pe orizonatală, pe direcţia
coordonării
sintactice. Şirul rezultat din rescrierea relaţiei este de tip endocentric . 38
În exemplul:
“Olteanca mea (fiindcă nevasta mea e de prin Strehaia, judeţul Dolj sau Gorj […] , că le
încurc mereu judeţele astea) a fost şi e şi acum o persoană care îţi face plăcere să te uiţi la
ea”.
(M. Preda.Cel mai iubit, II , p.141)
__________________
35. Ibidem.
36. C. Dimitriu GES, p.141-142.
37. J.Lyons , Introducere ,p.258
38. Ibidem.
distribuţia subordonatoare a relatorului fiindcă impune baza unei relaţii sintactice pe
verticală,
după modelul structural al dependenţei sintactice. Incluziunea posibilă – spun aceasta –
îndeplineşte condiţia ca unitatea sintactică anexată şi unitatea sintactică dată să fie
nonidentice ca
importanţă la nivelul planului asertării. Şirul rezultat din rescrierea relaţiilor este de tip
exocentric . 39
În funcţie de posibilitaţile de incluziune generate de jonctivele – coordonatoare sau
subordonatoare – considerăm că frazele incidente admit următoarele structuri : 40
a) unităţi sintactice incidente diadice, reprezentând propoziţiile incidente “ legate” la
stânga sau la dreapta prin relatori coordonatori sau subordonatori, cf.
“Într-un anumit sens, desigur că -l ai” (M. Eliade, În curte la Dionis, p. 536)
b) unităţile sintactice incidente triadice, constituind frazele inicdente concretizate ca
fenomene ale implicaturii sintactice cf.
“De ce râzi? , o intrebai cu blândeţe ( să-I zicem, în realitate o dorinţă vie să-şi
justifice bine veselia)” (M. Preda, Cel mai iubit, III, p.178)
c) unităţi sintactice n-adice, specifice substitutelor de propoziţii/fraze incidente,
“ Da,o,da… Da , şi deodată izbucnii în plâns” (M. Preda, Cel mai iubit, III, p.268)
Din punctul de vedere al formei de manifestare a relaţiei de incidenţă, se înregistrează
opinia că unităţile sintactice incidente, izolate prin pauză şi intonaţie 41
de unităţile sintactice neincidente, nu implică un sistem specific de relatori . În cazul
incidentelor “legate”, relaţiile sintactice de coordonare sau de subordonare impuse de
relatorii
corespunzători, în absenţa unui termen al relaţiei, se concretizează prin jonctive specifice
acestor
relaţii, care apar în planul incidenţei.
42
__________________
39. Idem. p.264-265.
40. P. Botezatu , Logica, I p.67
41. Vezi D.Irimia GLR , p.522, în care lingvistul include în sistemul de relatori ai relaţiei
de incidenţă connective
prezente la relaţia de coordonare şi de subordonare, deşi recunoaşte specializarea acestora
în funcţie de “raporturile”
sintactice înregistrate. În opinia noastră posibilitatea ca aceşti relatori să apară drept
mărci ale unor relaţii sintactice
diferite trebuie raportată la planurile cărora aparţin unităţile sintactice intrate în relaţie.
De aici rezultă necesitatea
distincţiei dintre relatori – coordonatori sau subordonatori - , mărci ale relaţiilor sintactice
corespunzătoare, care apar
în planul comunicării propriu zise, şi aceeiaşi relatori –coordonatori sau subordonatori –
care apar în planul
comentariilor.
42. Pauza şi intonaţia sunt identificate ca mărci suprasegmentale în opiniile specialiştilor
care analizează relaţia sau
fenomenul incidenţei ( Al.Indea , Cuvinte incidente, I.Mutiu,Construcţii incidente, Maria
Gabrea,Construcţii
incidente).
În exemplele:
“Pilda Mariei – Magdalena – şi cât de vie o face opera rock-pop-înseamnă pentru noi că
nu trebuie să ne eschivăm în abstracţiune […]
(N. Steinhardt , J.F, p.322)
“De unde la început îi plăcuse fata – că e frumoasă ca o cadră şi cuminte, şi cultă […],
într-o bună zi i s-a năzărit că nu-I mai place”
(M.Eliade , N.S. , p.234)
jonctivele şi, că impun relaţii de coordonare şi de subordonare in absentia, în planul
comentariilor, şi marchează redundant , alături de pauză şi intonaţie, relaţia dintre planul
incidenţei, în care sunt implicate, şi planul neincidenţei . În aceste structuri, în care
conectivele,
ocurente cu pauza si intonaţia, sunt relatori monadici între cele două planuri, considerăm
că
este adecvat să le clasificăm prin metatermenul, provizoriu, de inciseme înregistrându-le
ca
mărci ale relaţiei de incidenţă .
43
44
45
46
Acelaşi termen nu mai este, însă, operant la propoziţiile şi substitutele de propoziţii /
fraze
incidente legate “la dreapta” printr-un relator subordonator, deoarece jonctivul se
concretizează
ca marcă a unei relaţii de subordonare în cadrul asertării. În exemplul:
“…aceeaşi vorbărie fără noimă pe care o auzise şi fără de care aceşti oameni se pare că
nici nu puteau trăi”
(M. Preda , Morometii, p.183)
relaţia de incidenţă se concretizează numai prin pauză şi intonaţie , care validează 47
enunţul reper prin asertarea se pare că, în cadrul căreia se identifică o relaţie de
subordonare prin
conjuncţia suspendată că.
43. Vezi C. Dimitriu, GES, p.143, în care autorul consideră că jonctivele coordonatoare şi
subordonatoare sunt mărci
suspendate ale unor relaţii sintactice din cadrul planului incidenţei; pauza şi intonaţia nu
sunt , validate ca relatori
absoluţi ai relaţiei de incidenţă , apărând şi la alte relaţii sintactice.D.Irimia , în GLR,
p.522 admite ca pauză anulează
caracterul subordonator sau coordonator al jonctivelor. Vezi pentru aceeaşi opinie , şi Al
Indrea , Construcţii, I.
Mutiu , Construcţii incidente, Maria Gabrea , Construcţii incidente.
44. E. Vasiliu , Preliminarii p.44.
45. După modelul: foneme, lexeme, relateme, şi francezul “incise” din Dictionnaire,
p.242
46. Al Indrea , Constructii; I. Mutiu, Construcţii incidente, Maria Gabrea,Construcţii
incidente.
47. Vezi Gh. Trandafir, Probleme, p.102 unde autorul contestă existenţa , în asemenea
structuri , a mărcilor
suprasegmentale ( pauza şi intonaţie); lipsa acestor indicatori ai relaţiei de incidenţă este
argumentul pe care se
bazează demonstraţia pentru subordonatele împletite cu regenta.
Topica, element relaţional nespecific în sistemul de mărci al relaţiilor sintactice, fixează
caracterul incident al propoziţiilor organizate în jurul unui enunţ reper.
48
Admiţând că jonctivele invocate la relaţia de incidenţă (coordonatoare şi subordonatoare,
pauza şi intonaţia) pot apărea şi la alte relaţii sintactice instituite în planul comunicării
propriu –
zise, considerăm că pentru identificarea relaţiei de incidenţă criteriul formei
“raporturilor”
sintactice trebuie subordonat, în mod necesar, criteriului conţinutului.
48. Vezi V.Serban, Topica, p.94, unde se demonstrează că incidentele conexate la dreapta
printr-un relator
subordonator au topica neinversabilă, dislocarea unităţilor constitutive ale unităţii
superioare fiind imposibilă.
Topica fixă este şi argumentul,aici, al unei relaţii de subordonare, în care termenii sunt
totdeauna A-B, unde A este
pivotul relaţiei de subordonare in absentia.
BIBLIOGRAFIE
1. ALEXANDRESCU, ECATERINA, FORMĂ ŞI CONŢINUT ÎN STRUCTURA
[ALEXANDRESCU, FORMĂ ŞI CONŢINUT] INCIDENTELOR. NATURA RELAŢIILOR
[ALEXANDRESCU, NATURA RELAŢIILOR] DINTRE INCIDENŢĂ ŞI STRUCTURILE
ÎN CARE SUNT
CUPRINSE
în COMUNICĂRI STIINŢIFICE, 1971, Iaşi, p. 99-107, 127-
133
2. AVRAM, MIOARA, OBSERVAŢII ASUPRA COORDONĂRII, SG, II, 1957, p. 151
ş.u.
[AVRAM, OBSERVAŢII]
3. AVRAM, MIOARA GRAMATICA PENTRU TOŢI, 1986, Editura Academiei,
Bucureşti
[AVRAM, GTP]
4. BERCEANU, B.B., SISTEMUL GRAMATICAL AL LIMBII ROMÂNE
[BERCEANU, SISTEMUL] (RECONSIDERARE), 1971, Bucureşti
5. BLOOMFIELD, L., LANGUAGE, 1935, Londra
[BLOOMFIELD, LANGUAGE]
6. BOTEZATU, P., INTRODUCERE ÎN LOGICĂ, I,II,1994, Editura GRAPHIX,
Iaşi
[BOTEZATU, LOGICĂ]
7. BULGĂR, GH., LIMBA ROMÂNĂ. FONETICĂ. LEXIC. MORFOLOGIE.
SINTAXĂ,
[BULGĂR, LR] 1995, Bucureşti
8. CIOBANU, FULVIA EXISTĂ PROPOZIŢII “INCIDENTE LEGATE”? LR, 1996,
XV, nr. 6,
[CIOBANU, INCIDENTE] p. 596-574
9. CONSTANTINESCU-DOBRIDOR, GH., SINTAXA LIMBII ROMÂNE, Editura
Ştiinţifică, 1994,
Bucureşti
[DOBRIDOR, SINTAXA]
10. DIACONESCU, I., COMPLEMENTUL CALITĂŢII, LR, 1960, IX, nr. 2, p. 14-18
[DIACONESCU, COMPLEMENTUL]
11. *** DICTIONNAIRE DE LINGVISTIQUE ET DES SCIENCES DU
[DICTIONNAIRE] LANGUAGE, par Jean Dubois et alii, 1994, LAROUSSE, Paris
12. *** DICŢIONAR GENERAL DE ŞTIINŢE. ŞTIINŢE ALE LIMBII,
Editura [DGS] Ştiiţifică, 1997, Bucureşti
13. DIMITRIU, C. GRAMATICA LIMBII ROMÂNE EXPLICATĂ. SINTAXA,
Editura
[DIMITRIU, GES] Junimea, 1982, Iaşi
14. DIMITRIU, C., DISCONTINUITATEA ÎN BIBLIA DE LA BUCUREªTI
(1688), LR,
[DIMITRIU, DISCONTINUITATEA] XXXIV, 1985, nr. 5, p. 395-401
15. DIMITRIU, C., TRATAT DE GRAMATICĂ A LIMBII
ROMÂNEMORFOLOGIA,
[DIMITRIU, TRATAT] Institutul European, 1999, Iaşi
16. DRAŞOVEANU, D. D., LEGĂTURI SINTACTICE DE LA STÂNGA LA DREAPTA,
CL, 1969,
[DRAŞOVEANU, LEGĂTURI] XIV, nr. 2, p. 241-246
17. DRAŞOVEANU, D. D., TEZE ŞI ANTITEZE ÎN SINTAXA LIMBII ROMÂNE,
Editura
[DRAŞOVEANU, TEZE] Clusium, 1997, Cluj
18. ENESCU, GH., ANALIZA LOGICĂ A CONJUNCŢIILOR ÎN LIMBA
ROMÂNĂ, 1957
[ENESCU, ANALIZA] RF, nr. 7, p. 821-830
19. GABREA, MARIA, CONSTRUCŢII INCIDENTE. ASPECTE MORFOLOGICO-
[GABRE, CONSTRUCŢII INCIDENTE] SINTACTICE ŞI STILISTICE LR, 1965, XIV,
nr. 5, p. 533-544
20. *** GRAMATICA LIMBII ROMÂNE, vol. I,II, 1954, Editura
Academiei,
[GLR, 1954] Bucureşti
21. GUŢU ROMALO, VALERIA, SINTAXA LIMBII ROMÂNE. PROBLEME ŞI
INTERPRETĂRI,
[GUŢU ROMALO, SINTAXA] Editura Ditacticâ şi Pedagogică, 1973, Bucureşti
22. HAZY, ŞT., PREDICATIVITATEA – DETERMINARE CONTEXTUALĂ
[HAZY, PREDICATIVITATE] ANALITICĂ, 1997, Editura Dacia, Cluj
23. HJELMSLEV, L., LA CATEGORIE DES CAS, 1935, Aarhus
[HJELMSLEV, LA CATEGORIE]
24. HODIŞ, V., ASPECTE ALE MULTIPLEI SUBORDONĂRI ÎN FRANCEZĂ,
CL,
[HODIŞ, ASPECTE] 1969, XIV, nr. 2, p. 247-253
25. IORDAN, I., VL. ROBU, LIMBA ROMÂNĂ CONTEMPORANĂ, 1978, Editura
Didactică şi
[IORDAN, ROBU, LRC] Pedagogică, Bucureşti
26. INDREA, AL., CONSTRUCŢII ŞI CUVINTEINCIDENTE, CL, 1961, VI, p.
351-357
[INDREA, CUVINTE INCIDENTE]
27. IRIMIA, D., GRAMATICA LIMBII ROMÂNE, 1997, Editura Polirom, Iaşi
[IRIMIA, GLR]
28. IVĂNESCU, G., GRAMATICA ŞI LOGICA, I, AUT, 1963, p. 250-267
[IVĂNESCU, LOGICA]
29. LYONS, J., INTRODUCERE ÎN LINGVISTICA TEORETICĂ, 1995,
Editura
[LYONS, INTRODUCERE] Ştiinţifică, Bucureşti
30. MARTINET, A., ELEMENTE DE LINGVISTICĂ GENERALĂ, 1970, Editura
Ştiinţifică,
[MARTINET, ELEMENTE] Bucureşti
31. MERLAN, AURELIA, SINTAXA ŞI SEMANTICA – PRAGMATICA LIMBII
ROMÂNE
[MERLAN, DISCONTINUITATEA] VORBITE. DISCONTINUITATEA, 1998, Editura
Universităţii
“Al. I. Cuza”, Iaşi
32. MUŢIU, I., CONSTRUCŢIILE INCIDENTE ŞI VALOAREA LOR ÎN
ROMÂNIA
[MUŢIU, CONSTRUCŢII INCIDENTE] CONTEMPORANĂ, AUT, 1964, p. 241-259
33. NEDIOGLU, GH., INDEPENDENŢA SUBIECTULUI, LR, 1995, IV, nr. 2, p. 13-
22
[NEDIOGLU, INDEPENDENŢA]
34. *** NOUL DICŢIONAR ENCICLOPEDIC AL ŞTIINŢELOR
LIMBAJULUI
[NOUL DICŢIONAR] autori JEAN-MARIE SCHAEFFER, DUCROT, OSWALD,
Editura Babel
1996, Bucureşti
35. PUŞCARIU, SEXTIL, LIMBA ROMÂNĂ, I, 1940, Bucureşti
[PUŞCARIU, LR]
36. SECRIERU, MIHAELA, NIVELUL SINTACTIC AL LIMBII ROMÂNE, 1998,
Editura
GEEA,
[SECRIERU, NIVELUL] Botoşani
37. STATI, S., ELEMENTE DE ANALIZĂ SINTACTICĂ, 1972, Editura
Didactică şi
[STATI, ELEMENTE] Pedagogică, Bucureşti
38. STATI, S., TEORIE ŞI METODĂ ÎN SINTAXĂ, 1967, Editura Didactică şi
[STATI, TEORIE] Pedagogică, Bucureşti
39. ŞERBAN, V., TOPICA ŞI TEORIA PROPOZIŢIEI ÎN ROMÂNIA
CONTEMPORANĂ
[ŞERBAN, TOPICA] 1974, Editura Didactică şi Pedagocică, Bucureşti
40. TEIUŞ, SABINA COORDONAREA ÎN VORBIREA POPULARĂ, 1980, Editura
[TEIUŞ, COORDONAREA] Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti
41. TEODORESCU, ECATERINA SINTAXA LIMBII ROMÂNE, (curs litografiat),
1974, Iaşi
[TEODORESCU, CURS]
42. TRANDAFIR, GH., PROBLEME CONTROVERSATE DE GRAMATICĂ A LIMBII
[TRANDAFIR, PROBLEME] ROMÂNE ACTUALE, Craiova, 1982, Editura scrisul
Românesc
43. VASILIU, E., PRELIMINARII LOGICE LA SEMANTICA FRAZEI, 1978,
Bucureşti
[VASILIU, PRELIMINARII]
44. VASILIU, LAURA, OBSERVAŢII ASUPRA VOCATIVULUI ÎN LIMBA ROMÂNĂ,
SCL,
[VASILIU, VOCATIVUL] 1956, XVI, nr. 1, p. 117-121
45. ZDRENGHEA, M., ESTE VOCATIVUL UN CAZ?, SCL, 1960, P.799
[YDRENGHEA, VOCATIVUL]