trece nația ta, cu toate modificările lutnice, ca încercări prelungi pe șesuri,

marchează profund structura nostalgică și a toate păsătoare a scriitorului și

a scrierilor sale. La nimic din ceea ce se petrece în lume scriitorul nu rămâ-
ne indiferent și asta se reflectă în tot ceea ce scrie.
Dacă lumea/oamenii se schimbă, atunci scriitorul trebuie să se schimbe
și el, iar scrierile sale să se muleze după noul chip și noua ei/lor înfățișare.

Cum înțelegi „indiferența la eveniment” a artistului despre care vorbea

G. Călinescu în perioada lucrului intens la Istoria literaturii…?
Lipsa de interes, lipsa de timp, oboseala căpătată în lupta după căpătui-
re, indiferența pentru tot ceea ce nu înseamnă bani, incompetența, tupeul,
inerția, lipsa afectivității, insensibilitatea, dorința de a fi absent de acolo unde
simți că importanța ta pălește și orgoliul tău nu-ți îngăduie o asemenea ipo-
stază, confuzia, incultura, acestea sunt tot atâtea motive pentru „indiferența
la eveniment”, în accepțiunea lui Călinescu ori în accepțiunea oricui altcuiva.

Cum îți explici succesul/insuccesul cărților tale (la cititori, la critica

literară)?
Pentru cei mai mulți dintre noi, scriitorii, nici nu există succes ori insuc-
ces al cărților pe care le scriem, pentru că ele nu ajung la cititori, iar la critica
literară, cu atât mai puțin. Prietenii cărora le oferi cărțile tale se străduiesc să
fie cât se poate de precauți în aprecieri, eleganți și diplomatici în a-ți evalua
lucrarea, vecinii nu se pricep și nu înțeleg rostul muncii tale, familia te iubeș-
te într-atât încât pentru ea tu ești un genial, bibliotecile sunt mute, iar criticii
literari „s-au ațâpit” profund ori lipsesc cu desăvârșire din lumea celor care
scriu. Puținii critici care scriu despre tine ți-s oarecum apropiați și vor scrie
astfel încât să nu te supere. Desigur, există și unii „străini” la care, întâmplă-
tor ori nu, ajung unele dintre cărțile tale. Ei bine, aceștia au șansa de a fi
obiectivi, în cazul în care te-au citit. Dar tu, scriitorul, poate nu vei afla nicio-
dată părerea lor.

Ai mai scrie dacă nu ai gândi un destinatar? Altfel spus, îți poți imagina
cărțile tale ca pe niște mesaje lansate într-o sticlă în largul mării, fără certitu-
dinea că le va găsi cineva?
O, Doamne, despre ce lucruri sfinte sunt provocat să vorbesc! Ce des-
tinatar, câtă vreme singuri ne zbatem să ne tipărim cărțile, în tiraje sfidător
de mici, să le găsim finanțarea, să ne fie puse în brațe de către edituri și tot
noi să le distribuim librăriilor, care-ți acceptă două, trei exemplare. Și-n
această situație dezolantă, „destinatarul” este familia ta, vecinul, prietenul,
colegul/șeful, bibliotecile care-ți primesc donația, dar niciodată nu-ți mulțu-
mesc pentru aceasta. Iar tu trăiești cu speranța, nătângă, că oarecine va da
peste cărțile tale în aceste biblioteci și că le va citi. Odată, demult, pe la în-
ceputul sfioasei noastre democrații, mă aflam în Librăria Universității din
Cluj-Napoca, acolo unde se aflau spre vânzare câteva exemplare din cartea
107