Revista Ţării Chioarului n Numărul 4 (an V) n Septembrie 2010

Copalnic Mănăştur
.
VATR A
C H I O R E A N Ă
Revista Þãrii Chioarului n Numãrul 4 (an V) n Septembrie 2010 n Copalnic Mãnãºtur
 VATR A
C H I O R E A N Ă
Colegiul de redacţie
Director fondator: Vasile DRAGOMIR
Redactor-şef: Emanuel LUCA
Senior editor: Alexa Gavril BÂLE
Secretari de redacţie:
Ştefan BISZTRICKI-FLORIAN,
Adrian POP
Redactori:
Adrian BOTA,
Ioan BOTIŞ,
Ana BISZTRICKI-FLORIAN,
Marius CÂMPEANU,
Emilia LUPŞA,
Ioana OLTEAN.
Colaboratori: Ovidiu BOBB, Ioan BOTA,
Sebastian CHINA, Andrei FĂRCAŞ,
Mircea FARCAŞ, Teodor FLOREAN,
Anca GOJA, Ioan MARCHIŞ, Rodica MONE,
Camelia OLTEAN, Aurel POP, Dan POP,
Cristian TUREANU, Ion ŢURA.
Fotografi: Silviu GHEŢIE, Lucian Petru
GOJA, Dan PREDESCU, Matei MUNTIU,
Ilinca VÂNĂU, Vlad FLORUŢ, Radu Filip
ZAN, Simona SUŞNEA, Ştefan MUŞAT,
Maria BOTA.
Design şi tehnoredactare:
Florin POP
Coperta I: foto Silviu GHEŢIE
Coperta IV: foto ??????????
Revista
VATRA CHIOREANĂ
este publicată cu sprijinul:
Consiliului Local şi al Primăriei
COPALNIC MĂNĂŞTUR;
Fundaţiei Culturale ARCHEUS;
Asociaţiei ŞURA;
Editurii SCRIPTORIUM.
Adresa redacţiei VATRA CHIOREANĂ
437100 - Copalnic Mănăştur, nr. 210,
Maramureş, ROMÂNIA.
tel. 0740-084852
mail: vatrachioreana@yahoo.com
www.vatra-chioreana.ro
Acest număr al Revistei Vatra Chioreană
a fost tipărit cu sprijinul financiar al
Consiliului Judeţean Maramureş.
ISBN: 978-973-8948-20-4
CUPRINS:
Emanuel LUCA - Editorial / 04;
Marius CÂMPEANU - Biserica “Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel” din
Făureşti / 05;
Ioan Mircea FARCAŞ - Familii nobile în satul Vad / 11;
Adrian BOTA - Câteva consideraţii privind Revoluţia de la 1848 din
Chioar / 15;
Ioan BOTIŞ - Colectivizare şi rezistenţă în Regiunea Baia Mare / 20;
Ioan Vasile ROGOSZAN - Învăţământul şomcutean din a doua jumă-
tate a sec. al XIX-lea... / 26;
Aura PINTEA - Imaginea evreilor în Maramureşul interbelic (II)... / 32;
Veronica SZINKULICS - Ştergare şi ţesături / 43;
Andrei FĂRCAŞ - Biserica unicat din Lăschia... / 46;
Dan POP - Patrimoniul arheologic din comuna Copalnic Mănăştur / 47;
Anca GOJA - Interviu cu Ştefan Radof / 49;
Radu BOTTA - Radu Botta despre Radu Botta / 52;
Ioan MARCHIŞ - Concepte hermeneutice: Masca şi Jocul... / 55;
Dorel TOPAN - Ecouri din pop art... / 60;
Ion PETROVAI - Adrian Dohotaru, punte de legătură între Ţara
Maramureşului şi Ţara Chioarului / 65;
Alexandru CHIORAN - Danţurile din Ţara Chioarului / 66;
Emilia LUPŞA - Revigorarea tradiţiilor şi obiceiurilor prin serbările din
grădiniţă / 67;
Ana BISZTRICKI-FLORIAN - Cântecul liric din Preluca Veche / 74;
Ioan BOTA - Essayer, c’est bien; réussir, c’est mieux / 81;
LITERATURA: Alexa Gavril Bâle; Ioan Ţura; Valeriu Sabău; Manuela
Zubaşcu; Nicolae I. Petricec; Aurel Pop; Teodor Florean; Ioan B.
Marcus; Elena Zubaşcu; Ana Bisztricki Florian; Ionela Zubaşcu;
Mircea Crişan; Daniela Cecilia Bogdan; Adrian Jacotă; Adrian
Pop; Emanuel Luca / 83 - 94;
TABĂRA DE ARTE PRELUCA: Ştefan Bisztricki Florian; Ioana Maria
Oltean; Camelia Oltean; Iulia Balint; Ana-Maria Oltean; Ionuţ
Andrei Vădean; Ilinca Vânău; Ana Bisztricki Florian; Bogdan
Căian; Matei Muntiu; Alina Surduc şi George Rotaru; Dariu
Remeş; Mihai Rusu şi Mădălina Mărginean; Raluca Răcean;
Filip Radu Zan; Manuela Zubaşcu/ 95 - 110;
Vatra Chioareană vă invită să publicaţi în paginile revistei
sau pe site-ul www.vatra-chioreana.ro materiale despre
Ţara Chioarului (istorie, monografii, etnografie, folclor,
evenimente culturale, eseu, fotografii etc.)
Materialele se pot trimite pe emailul redacţiei
(vatrachioreana@yahoo.com) sau pe adresa poştală:
437100 - Copalnic Mănăştur, nr. 210, Maramureş, ROMÂNIA.
tel. 0740-084852.
Redacţia
 03
alexandru vlahuţă
ANANGHIE
Greu la deal, şi greu la vale,
Nu-s bucate, nu-s parale,
Toţi sunt ififlii,
Negustorii n-au afaceri,
Preoţii n-au cununii,
Moaşele n-au faceri.
"Biruri noi !" guvernul strigă,
Iar ţăranul: "Mămăligă !"...
Nu-s parale, nu-s:
Ce mai plănuiţi palate
Şi oraşe ca-n Apus !
Ştiţi voi ce-i la sate?
Copalnic Mănăştur
VATR A
C H I O R E A N Ă
Lanurile-s părăsite:
Nici imaş nu-i pentru vite,
Apele-au secat.
Goi, flămânzi, copiii zbiară.
Gospodarii au plecat
În lume, să ceară...
Nu mai are cum ţăranul
Din pământ să scoată banul,
Vouă să vi-l dea.
Foametea de pe la sate
Va să vie să mai stea
Şi-n cele palate!
(Publicată în Vieaţa, an I, nr. 33,
25 septembrie 1894)
numărul 4 / septembrie 2010
VATR A 04
C H I O R E A N Ă

Dupa 90 de ani...
P
e la 1920* apare la Şomcuta Mare, un
ziar căruia i se dă numele “Ţării”, sau
ţinutului, CHIOARUL. Foaia îşi pro-
pune “a da la iveală prin cât mai mul-
te căi posibile istoriografia Chioarului”, dar
coloanele ei sunt deschise şi pentru “cultura
socială, pedagogică, morală, administrativă”. Încă de
la primul număr, iniţiatorii cheamă “cărturarii şi ţăranii Chioarului”
să contribuie cu materiale, culegeri folclorice şi literare la ziarul “Ţării Chioarului”.
Publicaţia se imprima la tipografia “Mercur” din localitate, care mai tipărea şi alte
lucrări de interes local, scrieri beletristice sau culegeri de folclor, grupate în colecţia
“Biblioteca Chioarul”. În scurta sa viaţa, ziarul s-a bucurat de o mare popularitate în
rândul locuitorilor Chioarului, astfel, lunea, când la Şomcuta e zi de târg, “ţăranii din
împrejurimi veneau cu foaia în şerpar sau în buzunarul sumanului şi discutau
numerele apărute”. În jurul publicaţiei gravitau o serie de manifestări culturale şi
filantropice care serveau “lăţirii culturii poporului român”.
Dar cum “bietul om e supt vremi”, şi pe atunci redactorii constatau cu durere, ca
într-o oglindă veche de aproape un veac, - “niciodată n-a fost mai neagră mizerie, mai
mare lipsă de bani, mai mare lipsă de muncă şi câştig cum este azi”. Însă, salvarea
nu era aşteptată de la stăpânire, într-o continuă stare de astenie: “Nu aşteptăm sal-
varea de la cârmuitorii statului, căci legile şi reformele unui guvern nu ne pot ridica
la o stare mai bună... Binele nu vine totdeauna de sus în jos, ci de cele mai multe ori
invers”. Astfel, soluţia propusă pentru ieşirea din acest impas era “răspândirea cul-
turii”, căci - “o dată cu ridicarea morală şi intelectuală a satelor trebuie să se ridice şi
starea economică a lor”.
O lecţie utopică, am spune azi, striviţi de aceleaşi greutăţi şi căutând scăparea
doar cerşind cuvinte din gura guvernelor ce se perindă, a mai marilor europeni şi,
uneori, ridicând ochii spre acoperişul bisericilor de lemn maramureşene. Afundân-
du-ne paşii grăbiţi în ritmul dictat de un cotidian luat cu împrumut, nu am mai avut
vreme să ne întoarcem ochii spre noi, spre creaţiile spirituale şi culturale care au dat
viaţă şi identitate acestor ţinuturi. Manifestările culturale au ajuns să fie anexate doar
unui capriciu al loisirului sau, alteori, închise într-un turn de fildeş, accesibile doar
unor iniţiaţi care parcă au refuzat dialogul cu lumea.
Dincolo de idealurile sămănătoriste, dincolo de cronicizata starea de apatie şi
greaţă contemporană, poate că merită să ne oprim o clipă şi asupra lecţiei redactorilor
foii “Chioarul”, asupra oglinzii pe care ei ne-o pun în faţă spre a ne privi, reevaluân-
du-ne pe noi înşine, întrebându-ne dacă avem puterea de-a regăsi în noi chioreanul
ce rescrie “începuturile unei vieţi moarte”. Având doar pretenţia unui fragmentarium,
Revista Vatra Chioreană încearcă şi în cel de-al cincilea an de apariţie să meargă pe
drumul iniţiat de redactorii foii tipărite acum aproape un veac.
Iar dacă, alături de redacţia revistei şi de finanţatorii ei (Consiliul Local şi Primă-
ria Copalnic Mănăştur - primar Vasile Mihalca), se vor alătura şi alţi locuitori şi re-
prezentanţi ai administraţiei publice locale din Ţara Chioarului, ca într-un vechi şi
aproape uitat obicei de “Fărtăţie”, vom reuşi să mergem mai departe şi să...
redescoperim Chioarul.

Emanuel Luca
* I. Chiş Şter, O publicaţie locală puţin cunoscută - Chioarul, în Buletinul Ştiinţific, Seria A, Anul I - 1969, Nr. 1, Institutul Pedagogic,
Baia Mare, pp. 147-153.
 05 VATR A
C H I O R E A N Ă

muzeograf Marius Câmpeanu

Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Maramureş

Biserica „Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel”

din Făureşti
„Poporul din Făureşti a ascultat şi cu dragă inimă a dat
cine ce a potut din prisosul seu. Vor avea deci toţi marimâ-
naşii donatori respletire şi binecuvântare cerească de la
Dumnezeu şi pomenire vecinică”.
Din consemnarea preotului Aurel Greblea
(Făureşti, 10 mai 1923)

D
estinul fiecăriei co-
munităţi cu credinţă
în Dumnezeu se con-
centrează în jurul
sfintelor biserici. În fiecare piatră
şi cărămidă din temelia bisericilor
construite în lumea satului se
regăseşte o fărâmă din spirituali-
tatea, aspiraţiile, greutăţile şi
sudoarea ţăranului român. În timp
dăinuieşte doar sfântul lăcaş iar
peste numele ctitorilor şi a dona-
torilor se aşterne praful uitării.
Scopul acestui demers este de a
prezenta greutăţile trăite de preoţii
Alexandru Ciocaş1 şi Aurel Gre-
blea2, alături de credincioşii din
Făureşti în edificarea bisericii cu
hramul „Sfinţilor Apostoli Pentru şi Preotul Liviu Greblea (stânga). Fotografie realizată la Foto Elegant, str. Griviţei 98, Bucureşti;
Pavel”, una dintre cele mai impu- Colecţia BUDA ELENA
nătoare biserici construite vreo- care reiese că „are lipsă de reper- greco-catolici, unul era romano-
dată în ţinutul Chioarului, şi de ce atură”. Posibil, pentru a remedia catolic şi 84 erau israeliţi. În anul
nu de a aduce cuvinte de mulţu- acest aspect, în „Jurnalul de 1900, conform altui recensământ
mire către „toţi marimânaşii dona- Cassă” de pe anul 1885 este con- al Transilvaniei6, avea 704 locu-
tori” ai acestui lăcaş de cult. semnat faptul că s-a cumpărat cu itori, din care 613 erau români de
Inventarele Parohiei Ortodoxe suma de 66 florini un număr de confesionalitate ortodoxă. De
Făureşti din perioada anilor 1881 – 12000 bucăţi de şindrilă de brad asemenea, din datele statistice
1905 privind „starea immobilă şi pentru repararea acoperişului bi- comunicate Consistoriului Arhidie-
mobilă a susnumitei parohii..”3 sericii4. cezan de la Sibiu de către parohul
vorbesc despre existenţa unei bise- Alexandru Ciocaş, reiese faptul că

rici din lemn şi acoperită cu şin-
drilă, construită în anul 1855 de
către locuitorii parohiei. Biserica
era de mici dimensiuni, oferind
spaţiu doar pentru 150 de credin-
cioşi să fie prezenţi la slujbele bise-
riceşti. Starea fizică a bisericii era
şubredă, pe marginea acestui
aspect parohul Alexandru Ciocaş
făcând numeroase observaţii din
O
altă motivaţie impor-
tantă ce a stat la ba-
za construirii unei
noi biserici constă în
numărul ridicat de locuitori ai sa-
tului Făureşti. În recensământul
Transilvaniei din anul 18805 locali-
tatea figurează având 119 case şi
562 de locuitori. Din totalul popu-
laţiei, 471 erau ortodocşi, 6 erau
în anul 1904 erau 607 enoriaşi (de
etnie română), pentru ca potrivit
statisticii realizate de către acelaşi
paroh în cursul anului 1909,
numărul credincioşilor să ajungă
la 626 (în cele 130 de familii de
etnie română)7. Raportându-ne la
cele două aspecte, al stării de con-
servare a bisericii, dar şi a lăcaşu-
lui de cult de mici dimensiuni în

Copalnic Mănăştur numărul 4 / septembrie 2010

VATR A 06
C H I O R E A N Ă

comparaţie cu numărul ridicat de se potriveşte întocmai (în Anexă,

credincioşi, biserica aflată în „Ţin- prezentarea documentului).
tirimul cel mare” nu mai corespun-

dea nevoilor spirituale ale comu-
nităţii.
Din perspectivă patrimonială,
parohia Făureşti era deţinătoarea
mai multor terenuri8 pe care le
dădea în arendă în luna aprilie a
fiecărui an prin organizarea de lici-
taţii publice cu strigare, dar ade-
vărata resursă financiară a paro-
hiei, încurajatoare pentru începerea
construirii unei noi biserici consta
în pădurile aflate în proprietate.
Parohia vindea an de an atât cre-
dincioşilor din sat cât şi altor per-
soane din satele învecinate lemne
de foc, dar şi fag pentru construc-
ţie. Banii proveniţi prin vânzarea
lemnului erau depuşi la Banca
„Râureana” din Copalnic Mănăştur,
ori erau folosiţi pentru reparaţii
ocazionale la şcoala confesională şi
la biserică9. În acest context, preo-
tul Alexandru Ciocaş alături de
credincioşi plănuiesc să-şi ridice o
nouă biserică.
Vasile Gheţie, profesor universitar, fondatorul
Universităţii de Medicină Veterinară din
Bucureşti (fratele preotesei Reghina)
Colecţia BUDA ELENA
P
entru responsabilitatea
etapei de pregătire a
materialelor necesare
ridicării bisericii, în
urma şedinţei Comitetului parohial
din 19 noiembrie 1906 a fost ales
un „grup de iniţiativă” format din
Ignat Bilţiu, Găvrilă Bilţiu a lui
Nicolae, Găvrilă Şovrea fătul şi
Găvrilă Coroian a lui Ioan.
Epitropului Găvrilă Paşca îi va
reveni sarcina de a se îngriji de
„afacerile scripturistice”, fiind per-
soana încredinţată cu completarea
listelor de repartiţie a materialelor
pentru fiecare familie în parte.
Pentru facerea şi depozitarea
cărămizilor este ales locul ce poartă
denumirea de „Luncaţia de la petra
mare”. În cadrul aceleaşi şedinţe,
epitropii hotărăsc ca fiecare cap de
familie să facă şi să aducă ½ stân-
jeni de piatră13, urmând ca cel ce
nu are trăsură să facă un stânjen
de piatră, iar cel cu trăsura să-l
aducă14.

L
a data de 6 august 1906

E
bisericii, cum ar fi vânzarea lemnu-
planul şi „preliminariul ste posibil ca faza pre-
lui din pădurile aflate în proprietate
de spese” pentru con- liminară de proiectare
dar şi contribuţia credincioşilor
struirea bisericii a fost şi planificare a edi-
printr-o aşa-zisă repartiţie a mate-
trimis Consistoriului Arhidiecezan ficării bisericii să fi
rialului necesar pe fiecare familie în
de la Sibiu, autoritatea bisericească durat mai bine de un an, întrucât
parte. Planul iniţial al bisericii a
abilitată a lua decizii în astfel de săpăturile pentru turnarea fun-
fost realizat de arhitectul Kerekeş
situaţii. „Conclusul” acestei daţiei au fost începute numai în
Iosif, într-o manieră caracteristică
autorităţi a fost favorabil, arătân- vara anului 1908, acest fapt
stilului gotic, „absolut nepotrivit rit-
du-se că „s-a decretat zidirea unei rezultând din înştiinţarea protopo-
ului ortodocs”11. Punerea în apli-
biserici noue cu preţul de circa pului Vasile Duma adresată paro-
care a acestui plan ar fi costat 40
20000 coroane şi materialul de hului Alexandru Ciocaş la data de
000 coroane, o sumă exagerată şi
peatră şi cărămidă”. În baza acestei 27 iunie 1908. Pe această cale pro-
împovărătoare, peste putinţele fi-
hotărâri transmise pe linie ier- topopul îşi anunţă vizita la Făureşti
nanciare ale parohiei. Din aceste
arhică, Vasile Duma10, protopopul pentru data de 30 iunie 1908, pre-
motive, Consistoriul Arhidiecezan
Tractului „Cetatea-de-peatră” so- conizând să soseacă la faţa locului
recomandă preotului Alexandru
seşte la Făureşti pentru a participa însoţit şi de un expert. Tot atunci
Ciocaş să ia legătura cu arhitectul
la „şedinţa extraordinară” a urmează să convină asupra datei
Ioan Pamfilie din Sibiu pentru
Comitetului parohial din data de când va fi aşezată piatra de temelie
realizarea proiectului bisericii,
3/16 septembrie 1906. Locul sta- a bisericii15. Acest document
acesta urmând să realizeze „planul
bilit pentru construire era în grădi- întăreşte ideea potrivit căreia
şi preliminariul conform conclusu-
na bisericii, între vecinii Onuţ sfinţirea locului şi aşezarea pietrei
lui sinodului după ritul oriental”. În
Şovrea şi Găvrilă Miclea, cu eventu- de temelie a bisericii s-a făcut în
scrisoarea arhitectului consistorial
alitatea extinderii spre „grădina cursul anului 1908.
Ioan Pamfilie adresată protopului
bonţănească” ce putea fi cedată de În interval de un an, biserica a
Vasile Duma (din 28 decembrie
familia Onuţ Şovrea printr-o don- fost ridicată până la nivelul acoperi-
1906) este o sumară descriere a
aţie către biserică. şului. O nouă vizită a protopopului
planului preconizat pentru constru-
Din corespondenţa protopopului Vasile Duma la Făureşti la data de
irea bisericii din Făureşti12, iar
Vasile Duma cu parohul Alexandru 3/16 octombrie 1909 consemnează
dacă ar fi să comparăm această
Ciocaş sunt identificate principale acest stadiu avansat al construcţi-
descriere cu forma arhitecturală
resurse financiare pentru zidirea ilor. Lucrările de zidire au fost exe-
actuală a bisericii observăm că ea

numărul 4 / septembrie 2010 Copalnic Mănăştur

 07
cutate de antreprenorul Barath
György, în baza instrucţiunilor
tehnice date de ing. Devecseri Emil
şi de arhitectul consistorial Ioan
Pamfilie. Pentru cumpărarea şi
transportarea eternitului de la gara
din Baia Sprie, anteprenorul va
solicita suma de 500 coroane,
urmând ca pentru terminarea
acoperişului şi tencuitul turnurilor
să pretindă o altă sumă de bani
numai la finalizarea lucrărilor16.
I
nformaţiile referitoare la
desfăşurarea lucrărilor în
următorii ani dispar, cert
este faptul că sfinţirea bis-
ericii s-a realizat în anul 1912 de
către protopopii Vasile Duma şi
Andrei Ludu, înconjuraţi de un
sobor de preoţi din Protopopiatul
Ortodox al Cetăţii de Piatră. Din
„Jurnalul de cassă” al parohiei
Făureşti17, reiese faptul că la 24
iulie 1912 s-au cheltuit diferite
sume de bani pentru „Sfinţenie”
(pâine în valoare de 30 coroane şi
vinars ars pentru credincioşii par-
ticipanţi din satele învecinate în
valoare de 17 coroane şi 20 fileri).
Aceste „spese” vor fi acoperite de
către credincioşi prin donaţiile con-
semnate, în Jurnal, la data de 8
august 1912. Raportându-ne la
Biserica “Sf. Apostoli Petru şi Pavel” Făureşti. Foto: Marius Câmpeanu
Copalnic Mănăştur
aceste două informaţii, putem afir-
ma cu certitudine că biserica a fost
sfinţită la 24 iulie 1912 cu ocazia
sărbătorii Naşterii Sfântului Ioan
Botezătorul sau ulterior, la 29 iunie
1912, de sărbătoarea Sfinţilor
Apostoli Petru şi Pavel, patronii
spirituali ai acestui lăcaş de cult.
Din paginile Jurnalului ce conţine
veniturile şi cheltuielile parohiei, se
mai observă că alături de încasările
rezultate prin vânzarea lemnelor,
parohia a mai beneficiat de con-
tribuţiile credincioşilor, dar şi de un
sprijin financiar în valoare de 1000
coroane, în toamna anului 1912,
din partea Consistoriului Arhidie-
cezan de la Sibiu. Aceste sume n-au
fost suficiente, pentru acoperirea
„speselor” de construcţie fiind nece-
sară contractarea mai multor
împrumuturi de la băncile
Hitelszoveskezet cu sediul în Satu
Mare, „Râureana” din Copalnic
Mănăştur şi de la Banca din Baia
Sprie. În paralel cu lucrările execu-
tate la biserică, în anul 1912 comu-
nitatea va începe construirea şcolii
confesionale, amplasată în imediata
apropiere a bisericii18. Sunt nume-
roase informaţiile referitoare la
plăţile efectuate către diferiţi furni-
zori de materiale (firmele Ganz,
Haracsek şi Kornreich din Baia
VATR A
C H I O R E A N Ă
Preotul Gheorghe (Gheţie din Berinţa)
împreună cu fiica Reghina
Colecţia BUDA ELENA
Mare), meşteri şi anteprenori
(Drozman, Văscan din Baia Mare şi
Prodan Traian). În această perioadă
se va renunţa la biserica veche din
„Ţintirimul cel mare”, tradiţia locu-
lui arătând că lemnul de la biserică
a fost folosit la construirea şcolii
confesionale.
P
erioada anilor ce au
urmat a fost deosebit de
grea din punct de vedere
financiar, asta şi din
cauza declanşării primului război
mondial. Împovărătoare devenea de
la o zi la alta restituirea împrumu-
turilor bancare, la care atât parohul
Alexandru Ciocaş cât şi epitropii
parohiei cu greu le mai puteau face
faţă. Proaspăt investit în calitatea
de paroh al Făureştiului, după
decesul părintelui Alexandru
Ciocaş la data de 20 iulie 1914,
preotul Aurel Greblea se va preocu-
pa de continuarea lucrărilor de con-
strucţie atât la biserică cât şi la
şcoală. În cadrul colectelor obşteşti,
remarcante rămân contribuţiile
anuale ale făureştenilor aflaţi la
lucru în Budapesta19 dar şi sumele
de bani donate de făureştenii „din
câmpul de resboiu”20. În anul
următor se va reuşi cumpărarea
terenului „progradiei bisericei celei
numărul 4 / septembrie 2010
VATR A
C H I O R E A N Ă
Fam. Preot Aurel Greblea cu preoteasa Elena (jos), împreună cu cei şapte băieţi
(în braţe, Victor, mezinul familiei). Primul din rândul de sus este
pr. Liviu Greblea, parohul Făureştiului între anii 1933-1936 (în faţă este soţia Reghina).
Colecţia BUDA ELENA
nouă” de la familia lui Onuţ Şovrea
pentru suma de 112 coroane.
Nemaiputând face faţă restanţelor
acumulate la împrumutul în val-
oare de 10000 coroane contractat
de la Banca din Baia Sprie şi pentru
a nu fi părtaşi executării silite,
preotul Aurel Greblea împreună cu
Comitetului parohial „nemaiavând
modru de scăpare” hotărăsc la data
de 6/19 aprilie 1916 vinderea
terenurilor denumite „Lunca din
sus” şi „Lunca din jos” aflate în pro-
prietatea bisericii21. Datorită aces-
tor greutăţi, consecinţe fireşti ale
evenimentelor ce au cuprins între-
gul teritoriu al Ardealului în perioa-
da respectivă, lucrările la biserică
au fost oprite. Realitatea a rămas
aceiaşi şi în următorii ani, proto-
coalele şedinţelor comitetelor paro-
hiale sugerând deficitul financiar pe
care parohia îl înregistra la finele
anului 1921, atunci când se men-
ţionează faptul că se duce lipsă de
bani pentru susţinerea, păstrarea şi
„înnoirea pe din afară” a bisericii22.
C
omitetul parohial, în
primăvara anului 1924,
hotărăşte începerea lu-
crărilor de renovare a
bisericii, atât în plan interior cât şi
în plan exterior. În acest scop, se
numărul 4 / septembrie 2010
încheie un contract cu meşterul
Ignat Krompasky din Baia Sprie
considerat a fi „cel mai vrednic
întreprinzător de edificiu”23.
C
onstructorul se obligă
să înceapă lucrările
fără amânare, întrucât
zidurile „ar suferi mai
multă stricăciune mărindu-se prin
aceasta cheltuielile”24. Lucrările au
fost executate în intervalul iunie –
iulie 1924, la final biserica fiind
zugrăvită cu var atât în exterior cât
şi în interior. Costul lucrărilor a fost
suportat din bugetul parohiei şi din
vânzarea lemnelor din pădurea „de
pe Văi”25. Dacă în anul 1925 se ia
în discuţie pentru prima oară prob-
lema pictării şi împodobirii cu icoa-
ne a bisericii, în anul următor „la-
iţele” vechi din biserică vor fi în-
locuite cu un „mobilagiu nou”. Prin
contractul încheiat la data de 8
august 1926 cu meşterul italian
Ballerino Sislo stabilit în satul
Cetăţele, scaunele din biserică „de
mult dorite de popor” urmează a fi
făcute atât la bărbaţi, cât şi la femei
în jurul pereţilor pentru suma de
12000 lei. Din această înţelegere
scrisă desprindem următorul para-
graf: „...scaunele vor avea înălţimea
de 1 metru de la padimentul făcut
08
Lista slujitorilor bisericeşti ai
Parohiei Ortodoxe Făureşti
(1820 - prezent)
Pe baza izvoarelor arhivistice păstrate în
Fondul Oficiului Parohial Făureşti, a
Registrelor de stare civilă (deţinute la D.J.A.N.
Maramureş) precum şi a documentelor păs-
trate în arhiva Parohiei Ortodoxe Făureşti se
poate reconstitui şirul preoţilor slujitori din
această parohie.
1820 – 1847, aprilie: preotul Nechita
Ionce. Conform Registrului decedaţilor a trecut
la cele veşnice la 16 septembrie 1848, la vârs-
ta de 70 de ani.
1847, aprilie – 1866, decembrie: preotul
Grigorie Ciocaş. În paralel, a îndeplinit cali-
tatea de protopop al Protopopiatului Cetăţii de
Piatră. A murit la 5 martie 1869.
1866, decembrie – 1874, aprilie: Ioan
Greblea. Din anul 1869 a îndeplinit calitatea
de protopop al Protopopiatului Cetăţii de
Piatră. A murit la 22 aprilie 1874, la vârsta de
34 de ani. Înmormântarea i-a fost oficiată de
Gavriil Ştef, parohul Lăschiei.
1874, aprilie – 1878, februarie: preotul
Gavriil Ştef – administrator parohial.
1878, februarie – 1914, iulie: preotul
Alexandru Ciocaş. Este ctitorul bisericii cu hra-
mul „Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel” din
Făureşti. A decedat la 20 iulie 1914, având
vârsta de 66 ani. Înmormântarea a fost oficiată
de preotul Teodor Şovrea, protopopul
Protopopiatului Cetăţii de Piatră. Soţia acestu-
ia, preoteasa Ana Ciocaş (născută Goron) a
murit la data de 23 ianuarie 1914, la vârsta de
58 de ani. Neavând urmaşi, preoteasa a lăsat
întreaga sa avere bisericii din Făureşti.
1914, iulie – 1933, martie – preotul Aurel
Greblea. A murit la 1 aprilie 1933, la vârsta de
60 ani. A avut şapte băieţi, printre care se
numără şi părintele Liviu Greblea, succesorul
său în parohie.
1933, aprilie – 1936, iunie: preotul Liviu
Greblea. Este unul din cei şapte băieţi ai preo-
tului Aurel Greblea.
1936, iunie – 1937, iunie: preotul Vasile
Hereş – administrator parohial
1937, septembrie – 1943, august: preotul
Nicolae Cotoţiu
1943, august – 1949, decembrie: preotul
Vasile Hereş
1950, ianuarie – 1956, februarie: preotul
Vasile Stoicescu
1956, februarie – 1962, noiembrie: preotul
Alexandru Gherghel
1963, octombrie – 1969, septembrie:
preotul Mihai Fădur
1971 – 1973, noiembrie: preotul
Gheorghe Dimitriu
1975, ianuarie – prezent: preotul
Alexandru Câmpeanu
Copalnic Mănăştur
 09 VATR A
C H I O R E A N Ă

din scânduri tot de dânsul acum

din nou. Lăţimea padimentului lui
va fi de 60 cm. Scaunele vor fi com-
pacte într-o legătură şi vor fi cu
spătariu umplut de scândură şi cu
scândură ornată despărţitoare”26.
Meşterul se obligă să mai con-
fecţioneze un dulap în Sfântul
Altar pentru păstrarea veşmintelor
preoţeşti, masa de proscomidiar şi
uşa de la camera de spovedit27. În
anul 1929 biserica a fost împrej-
muită cu un gard de lemn28, pen-
tru ca în anul 1933 să se execute
noi lucrări de renovare a bisericii,
sub păstorirea preotului Liviu
Greblea, de către meşterul Filip
Costan din Lăschia29.
Anexă
Scrisoarea arhitectului consistorial Ioan Pamfilie adresată
protopopului Vasile Duma (Sibiu, 28 decembrie 1906)
Preastimate D(omnu)le Protopresviter
Dupe dorinţa D(omniei) Vo(a)stră am onore a trimite aleturata schi(ţă)
de forma şi mărime(a) necesară pentru o biserică incapatoare a 1000
suflete intocmită in stil oriental care are însuşirea de a se potrivi in forma
cu caracterul ceremoniei făcute pe faţă şi cu mare pompa la vederea şi
plăcerea tuturor credincioşilor asistenţi şi care redă ecoul cântărilor dulci
şi blinde cu mai multă claritate şi fineţe de cât oricare alt stil.
La imparţire(a) bisericei s-a avut în vedere obiceiu vechiu de a se se-
para bărbaţi de femei şi cu intrări deosebite dar acesta nu e absolut nece-
sar căci po(a)te fi intrare generală numai de la fund în care caz însă nu
se poate face locul pentru femei mai înălţat ca acel a(l) bărbaţilor, pe când
cu intrări deosebite locul femeilor poate fi cu două trepte 30 cm mai înălţat
ca a bărbaţilor, locul sfint din faţa tâmplei de asemenea mai înălţat cu
două trepte şi altaru încă cu o treaptă.
Iluminatul spaţiului trebue cu mare chibzuială făcut căci prea multă

D
upă pronunţarea Dic-
tatului de la Viena şi
stabilirea administra-
ţiei maghiare în Tran-
silvania între anii 1940-1944, în-
cercările de desnaţionalizare au
fost îndreptate şi asupra Bisericii
Ortodoxe, instituţie ce contribuia
prin reprezentanţii săi la men-
ţinerea identităţii spirituale şi na-
ţionale a românilor de aici. Prin
predicile rostite din amvonul bise-
ricilor, episcopii şi preoţii ortodocşi
exprimau ideea de solidaritate
naţională şi aspiraţia românilor de
a se reuni cu „Patria Mamă”. Una
dintre direcţiile noii puteri a con-
stat în interzicerea simbolurilor
identităţii naţionale. În încercarea
de a interzice reprezentarea trico-
lorului românesc aflat pe decoraţia
bisericii din Făureşti, solgăbirăul30
local dispune la 25 mai 1941 şter-
gerea acestui simbol de pe exterio-
rul bisericii. În asemenea condiţii,
în care arbitrar i-a fost impus ter-
menul de 1 iunie 1941, Comitetul
lumină ia din efectul misteriului şi sfinţenia ce se recere ceremoniei şi
sfinţilor cu care este decorată biserica no(a)stră ortodocsă, de aceia se vor
face feresti cât mai inguste şi mai lungăreţe ear la altar numai 2 fereşti
laterale căci cea din faţă va gena vederea preotului în timp de zile cu
soare. Boltiturile celea mai bune sunt celea masive în sistem Rabitz cu
grătar de sârmă (drot) căci celea de lemne nu sunt durabile nici sigure
contra incendiului deşi sunt ieftine e(ar) celea de zid cer multă zidărie de
sprijinire şi să fie făcute cu răgaz din material ales bun şi de meşter(i)
perfecţi în artă ca ceia ce e calamitatea mare că nu prea avem meşter cum
are Italia.
Ve rog deci a dispune a mi se da tote informaţiile posibile asupra
naturei materialelor şi a preţurilor locale şia a poziţiei alese şi naturei
terenului.
Ve felicit de noua încredere şi onore ce aţi primit şi dorindu-ve sărbă-
tori şi anul nou fericit remân a D Vo(a)stră devotat cu toată stima.
Pamfiliu
Arhitect consist(orial)şi custode la Muzeul etnografic
„motivul pentru care am luat de analiză a programul iconografic
hotărârea de a picta Sfânta biserică al bisericii, care cel puţin prin pris-
este dorinţa mai multor ctitori pre- ma celor 14 tablouri ce întregesc
cum şi a enoriaşilor de a o vedea Drumul Crucii contrastează cu
terminată odată; deoarece de mai erminia picturii răsăritene, expli-
multe ori era să se picteze şi din caţia constă în faptul că pictorul de
diferite motive s-a tot amânat”32. etnie maghiară, cointeresat sau
dezinteresat, şi-a lăsat amprenta

P
parohial hotăreşte retencuirea ex- entru pictarea bisericii asupra lucrării parietale având un
terioară a întregii biserici31. a fost ales planul pic- stil artistic influenţat de elementele
torului Kadar Geza33, specifice picturii apusene. Ico-

E
xprimând o veche do-
rinţă a comunităţii,
parohul Nicolae Coto-
ţiu solicită Eparhiei
Ortodoxe a Vadului, Feleacului şi
Clujului, în a cărei subordine ad-
ministrativ-bisericească parohia se
afla, aprobare pentru pictarea bise-
ricii. Adresa din 16 iulie 1941 îna-
intată Consiliului Eparhial aduce
în prim-plan această năzuinţă:
autorul ansamblurilor
iconografice păstrate în mai multe
biserici din localităţile judeţului
Maramureş (Fersig; Rus, Chiuz-
baia şi Şişeşti). În datele contabile
ale parohiei de pe anul 1942 se
păstrează consemnări referitoare
la cheltuielile realizate cu pictarea
bisericii, printre care şi suma de
3220 pengö achitată pictorului
Kadar. Făcând o scurtă paranteză,
nostasul este opera meşterului
Mişcăşan Nicolae din Nima
(jud.Cluj) iar icoanele bisericeşti
aflate pe catapeteasmă au fost
cumpărate din Budapesta.
Multe ar fi de adăugat despre
vrednicia locuitorilor satului
Făureşti în ultima jumătate de
veac. Pe localnici îi vezi îmbracaţi în
costumul popular atât în duminici
şi în sărbători pe drumul spre bi-

Copalnic Mănăştur numărul 4 / septembrie 2010

VATR A
C H I O R E A N Ă
serică, cât şi la „jocul la şură”, un
vechi obicei reluat în ultimii ani.
Dacă încercăm să decriptăm sem-
nificaţiile înfrumuseţării omului la
ceremonialul sacru şi la o mani-
festare de revigorare a tradiţiilor
NOTE:
1 Alexandru Ciocaş a slujit ca
paroh al Făureştiului între anii 1878 şi
1914. A murit la 20 iulie 1914, la vârs-
ta de 66 de ani. Poate fi considerat cti-
torul bisericii din Făureşti. De altfel,
soţia acestuia, proteasa Ana Ciocaş
(născută Goron) decedată în acelaşi an,
a lăsat pe cale testamentară toată
averea familiei sale bisericii de Făureşti,
în curtea căreia a fost şi îngropată pen-
tru a dormi somnul de veci.
2 Aurel Greblea a fost hirotonit
preot la 10 martie 1896, slujind la
început în satul Lăschia.Între anii 1914
şi 1933 a păstorit la Făureşti. A decedat
la 1 aprilie 1933, la vârsta de 60 de ani.
A avut 7 băieţi, printre care se numără
şi părintele Liviu Greblea, succesorul
său în parohie.
3 Inventarele, bugetele, jurnalele
de casă, tabelele cu contribuţia
bănească a credincioşilor pentru biser-
ică şi procesele verbale ale sinoadelor
parohiale se păstrează la D.J.A.N.
Maramureş, în Fondul Oficiului
Parohial Ortodox Făureşti (inv. nr. 176).
4 Fondul Oficiului Parohial
Ortodox Făureşti, dosar 4, f. 27.
5 Recensământul din 1880.
Transilvania (coordonator Traian
Rotariu), Cluj Napoca, 1997.
6 Recensământul din 1900.
Transilvania (coordonator Traian
Rotariu), Cluj Napoca, 1999.
7 Informaţii statistice preluate din
„Protocolul parohial al comunei bis-
ericeşti Făureşti pe anul 1909”, docu-
ment păstrat în Fondul Oficiului
Parohial Ortodox Făureşti, dosar 8, ff.
10-16.
8 Denumirea acestor sesii paro-
hiale, dar şi localizarea lor se poate face
tot pe baza documentelor vremii. Apar
menţionate următoarele locuri: „Lunca
de sus”, „Lunca de jos”, „Progradia bi-
sericii”, „Ţintirimul cel mare”, „Ţintir-
imul cel mic”, „Umbrarul de sus”, „Dâm-
bul Ursului”; „Leurdarul”, „Dumbrava”
(păşune), dar şi pădurile de la „Huciul
Negrii”, „Copăcel”, „Valea Onichii” şi „de
pe Văi”.
9 În „Jurnalul de Cassă” (păstrate
la D.J.A.N. Maramureş), începând cu
anii 1886-1887, sunt numeroase infor-
maţiile privitoare la sumele de bani
numărul 4 / septembrie 2010
populare, am putea parafraza un
vechi proverb românesc ce spune
că: „Vrednicia omului se cunoaşte
după port”. Participarea conside-
rabilă a credincioşilor din Făureşti
la Sfânta Liturghie demonstrează şi
provenite prin vânzarea de lemne.
10 Nichita Duma (de botez Vasile)
s-a născut la 26 aprilie 1864, în Săcalu
de Padure (jud. Mureş) şi a decedat la 16
aprilie 1936, în Curtea de Argeş. Între
anii 1906 şi 1912 a fost numit protopop
al Cetăţii de Piatră (cu sediul în satul
Borcut unde era preot-paroh), apoi al
Reghinului (1912-1923). Rămas văduv
s-a călugărit sub numele de Nichita. La
5 iunie 1923 a fost ales episcop al
Argeşului, unde a şi păstorit până la
moarte.
11 Fondul Oficiului Parohial
Ortodox Făureşti, dosar 17, ff. 5-6.
12 Ibidem, dosar 17, f. 9.
13 Stânjen (-ni), s.m., este o veche
unitate de măsură a suprafeţelor. În
Transilvania s-a folosit stânjenul pătrat
vienez care era echivalentul a 3,596 650
954 mp.
14 Fondul Oficiului Parohial
Ortodox Făureşti, dosar 13, ff. 8-9.
15 Ibidem, dosar 17, f. 7.
16 Ibidem, dosar 13, ff. 15-16.
17 „Jurnalul de Cassă” consem-
nează veniturile şi cheltuielile parohiei
între anii 1912-1959. Se păstrează în
arhiva Parohiei Ortodoxe Făureşti.
18 Şcoala confesională a fost con-
struită în „progradia” (grădina) bisericii.
Fiind în subordinea parohiei, alegerea
dascălului se făcea în cadrul şedinţelor
consiliilor parohiale la care participa de
cele mai multe ori şi protopopul. Primii
dascăli consemnaţi în Făureşti după
anul 1900 au fost: Ioan Bărbos (decedat
în anul 1912), Teodor Herman (datorită
faptului că a fost mobilizat pe front, în
anul 1915, provizoriu a fost angajat
învăţător Ioan Mureşan din Fânaţe),
Liviu Greblea (1920) şi Gheorghe Tarţa
(începând cu anul 1922). În prezent,
clădirea este parte componentă a Şcolii
generale din localitate.
19 Contribuţiile „făurestenilori
aflători la lucru in B(uda)pesta” din anii
1912-1916 sunt consemnate atât în
„Jurnalul de Cassă” cât şi în
Protocoalele parohiei (ani extremi 1915-
1934, se păstrează în arhiva Parohiei
Ortodoxe Făureşti).
20 Apar menţionate numele a trei
făureşteni care este posibil să nu se mai
fi întors acasă şi astfel numele lor să fie
trecute în Cartea de Aur a neamului
românesc: Alexandru Paşca care
10
în prezent că cea mai de preţ
comoară pe care o poţi avea, păstra
şi transmite mai departe este biseri-
ca, singura legătură spirituală cu
strămoşii şi cu generaţiile care vor
urma. n
donează 10 coroane (în 1915), Găvrilă
Bilţ care donează 10 coroane şi Coroian
Augustin care donează 20 coroane
(1916).
21 Protocoalele Parohiei Ortodoxe
Făureşti, f. 4 (protocolul Comitetului
parohial din 6/19 aprilie 1916).
22 Protocoalele Parohiei Ortodoxe
Făureşti, ff. 15–16 (protocolul Sinodului
parohial din 21 noiembrie 1921).
23 Valoarea contractului a fost de
38200 lei.
24 Protocoalele Parohiei Ortodoxe
Făureşti, ff. 25-26 (protocolul Sinodului
parohial din 5/18 mai 1924).
25 Ibidem.
26 Protocoalele Parohiei Ortodoxe
Făureşti, f. 35 (protocolul Comitetului
parohial din 8 august 1926).
27 Aceste bunuri se păstrează şi
în prezent, fiind în perfectă stare de
funcţionare.
28 Gardul împrejmuitor a fost
refăcut în cursul anului 1950 de părin-
tele Vasile Stoicescu.
29 Protocoalele Parohiei Ortodoxe
Făureşti, f. 62 (procesul verbal al şe-
dinţei Consiliului parohial din 18 mai
1933). Pentru renovarea lucrării
meşterul a fost renumerat cu suma de
15000 lei.
30 Solgobirău, s.m. (în maghiară
„szolgabiró”) denumeşte un funcţionar
administrativ din fosta administraţie
austro-ungară (corespunzând pretorului
sau primpretorului de mai târziu).
31 Lucrările au fost executate de
meşterul Feher Janos din Baia Sprie pen-
tru suma de 1371 pengö. Documentul
din 25 mai 1941 se păstrează la D.J.A.N.
Maramureş, în Fondul Protopopiatul
Ortodox al Cetăţii de Piatră (inv. nr. 76,
78), dosar 361, f. 1.
32 Fondul Protopopiatul Ortodox
al Cetăţii de Piatră, dosar 361, f. 21. Se
specifică că pentru acoperirea cheltu-
ielilor parohia are un parchet de pădure
din anul 1938 aprobat de către Ocolul
Silvic.
33 Kadar Geza (1878, Sighetu
Marmatiei – 1952, Budapesta) este un
clasic la Şcolii băimărene de pictură.
Este autorul picturii murale a mai mul-
tor biserici din judeţele Satu Mare (Apa,
Racşa), Maramureş (Fersig, Rus, Şişeşti,
Chiuzbaia, Făureşti) şi Cluj (Someşeni).
Copalnic Mănăştur
 11
Lector univ.dr. Ioan-Mircea FARCAŞ
Facultatea de Litere
Universitatea de Nord, Baia Mare
Familii nobile în satul Vad
1. Organizare
Ţinutul Chioarului era organizat
în voievodate, astfel la 1566 erau 12
voievozi cu 61 de sate [După D.
Prodan (1967, I: 188), la 1566
domeniul Chioar număra 66 de
sate.], iar la 1603: 16 voievozi cu 82
de sate (Şainelic 1986: 15). Cetatea
Chioarului a fost zidită în scop stra-
tegic, în timpul regelui Ştefan al V-
lea (1270-1272) care va ridica şi
alte cetăţi puternice, la Bistriţa,
Rodna, Unguraş şi Dej. Într-o diplo-
mă latină din 1319 cetatea este
menţionată cu numele de Cheewar
(Hossu 2003: 16).
La 30 august 1378, Cetatea
Chioar este a fraţilor Balc [Balc era
numit "voievod al românilor mili-
tari" (Aurel Vaida 1978: 108).] şi
Drag – voievozi ai Districtului
Cetăţii de piatră, fiii lui Sas Vodă.
Domeniul Cetăţii Chioar începea la
Someş, trecea prin Chechiş până în
vârful muntelui Gutâi, apoi spre
Rotunda, cobora spre Valea
Corbului, Vima Mare până la
Someş. Fiind ortodocşi, voievozii
Balc şi Drag vor construi mănăsti-
rea Habra în jurul anului 1392,
mănăstire care va fi subiect de dis-
pută după moartea lui Mihai
Viteazul.
Cetatea Chioar era recunoscută
ca un puternic punct de sprijin mi-
litar pentru Principatul Transilva-
niei. În acelaşi timp, se remarca şi
sub aspectul retribuirii căpitanului
suprem, care, la 1636, avea cel mai
mare salariu din Transilvania.
Acesta consta în 1000 florini, 28
buţi de vin, 400 gălete de grâu, 12
slănini, 16 porci de tăiat, 40 de
berbeci, 100 de miei de tăiat, 16
vaci de tăiat, 350 de găini, 100 de
gâşte, 8 vedre de unt, 2500
căpăţâni de varză, 10 gălete de
mazăre, 36 stânjeni de fân, 400
gălete de ovăz, 400 bolovani de
Copalnic Mănăştur
sare, 6 gălete de linte, 100 florini
pentru condimente, 20 florini pen-
tru căptuşeală de blană de vulpe,
10 coţi de postav – se pare că nu era
totuşi salariul personal, probabil
din acesta trebuia să întreţină şi
garda cetăţii (cf. Prodan 1987, II:
58) - găleta, ca măsură pentru
cereale, avea 80 de litri (cf. CADE
s.v., n.n.).
2. Istoricul localităţii
Vad
Satul Vad este aşezat la "gura
pârâului" [Cavnic], la 63,9 km de
Dej, centrul judeţului, făcând parte
din plasa Târgu Lăpuş (Kádar 1901:
534). Aparţinea de Cetatea Chioa-
rului şi apare într-un document de
divizionare a proprietăţilor din anul
1424 când este donată fiilor Drág,
Gheorghe şi Saisdoiu. Este atestată
documentar din anul 1424 când
apare sub denumirea de REV-
KAPOLNOK şi REVTAPOLY [Cf.
Kádar Jószef, Szolnok Doboka –
varmegye monographiaja, Dej,
1901, p.534-538 (Monografia
judeţului Solnoc-Dobâca).].
În anul 1427 este menţionat
numele de REVCAPOL, în 1549 –
RAYKAPOLNOK, la 1566 – te. Tot în acest an, principele a întă-
KUKAPOLNOK; 1602 – VAD. În anul
1609 apare sub numele de
RECAPOLUK, 1630 RELCAL-
CAPONOK; 1679 VAD, iar în 1890
denumirea cea veche este schim-
bată cu REV KAPOLNOK. Coriolan
Suciu (1968, II, s.v.) menţionează,
pentru 1424, localitatea Vad sub
denumirile REWKAPOLNOK şi
REVTAPOLY. La 1427 - RECAPAL,
1549 - RAYKAPALNOK, 1566
KWKAPOLNOK [= REVKAPOLNOK],
REV COPALNIC, 1602 - VAD, 1609
- RECAPALNUK, 1630 - REKEKO-
PONOK, 1650 RE-KAPÁLNOK, 1669
- RÉV-KAPÁLNOK, 1800 – VÁÁD,
VADU, 1750 – VAD, 1760 – 1762.
VATR A
C H I O R E A N Ă
Denumirea de VAD, după Kádar
(1901) provine din cuvântul latinesc
reco "loc de trecere sau de traver-
sare printr-un pârâu", iar REV "din-
coace de pârâul Cavnic". Denu-
mirea de KAPOLNOK provine pro-
babil de la KAPOLNOK MONOSTOR
(Copalnic-Mănăştur) (ibidem).
La 1909, localitatea apare sub
numele Révkápolnok (Moldovan,
Togan 1909: 239)
Între 1543-1552 aparţinea lui
Drágffy Gáspar şi soţiei sale, iar în
1553-1554 proprietarul localităţii
este Dragffy Gh. În 1556 regina
Isabella a donat această localitate
numitului Bathory Gh., soţiei şi fii-
lor lui deoarece Dragffy Gh. a murit
fără să aibă urmaşi. În anul 1585,
principele Bathory Sigismund a dat
în arendă, pe timp de 14 ani, locali-
tatea Vad lui Herbestein Felician,
arendaşul minelor din Cavnic.
În 1602, acelaşi principe a donat
localitatea numitului Cserenyi
Farkas. La 1603 aparţine de plasa
Copalnic Mănăştur când documen-
tele vorbesc despre existenţă unei
moşii şi a unui conac în Vad.
În anul 1609, principele Bathory
Gábor a dăruit titlul de nobil numi-
ţilor Marc Ioan şi Mihai din Vad,
scutindu-i de diferite taxe şi impozi-
rit în proprietatea lor cu 2 case pe
Fattyu Petru şi fiii acestuia Luca şi
Gheorghe, scutindu-i şi pe aceştia
de prestaţii şi impozite. Din docu-
mente, aflăm că acest Fattyu Petru
era de fapt Dumitru Petru, Fattyu
fiind o poreclă care, în maghiară,
înseamnă "bastard, copil din flori".
Acesta a fost înnobilat pentru meri-
te ostăşeşti deosebite, primind în
1567 un "exempţional" (Hossu
2003: 44) [Vezi L. Makkai, I. Rákóczi
György birtokainak gazdasági ira-
tai, Budapest, 1954, p.433 apud
Hossu 2003, p. 59].
numărul 4 / septembrie 2010
VATR A
C H I O R E A N Ă
Blazonul nobilului Fattyu de Vad
(Dumitru Petru) - 1609
În 1630, principesa Barass-
denturgi Katalin a zălogit localitatea
respectivă feudalului Joisyai Ilona
şi urmaşilor acestuia cărora le
aparţine până în 1650. La 1650
aparţine Cetăţii Chioarului, iar în
1651 sunt semnalaţi ca nobili fami-
lia Marc (15 persoane) şi Fattyu, ca
nobili puşcaşi familia Snosz şi
Farkaş, iar ca libertini familia
Honagós.
În anul 1702, între familiile
nobile româneşti sunt amintite
familia Voyvod Mark şi Syörgy
(Gheorghe). În 1765 în localitate
aveau proprietăţi contele Kornis
Mihai, Mikes Francisc şi urmaşii
acestora cărora aparţineau aproxi-
mativ 26 de familii de iobagi. cu 44
de fii şi 2 jeleri.
În 1786 proprietarul localităţii
erau contele Teleki Tamas, care
avea 22 iobagi, 9 jeleri şi 1 sărac;
contele Holler (Janos) Ioan cu 11
iobagi, 5 jeleri; contele Kornis
Sigismund cu 10 iobagi, 4 jeleri şi 1
sărac.
În anul 1809, proprietarii locali-
tăţii Vad erau contele Bánffy
Gheorghe cu 16 sesii iobăgeşti,
Mark Toma cu 2, fiul lui Mark
Gheorghe, Iosif şi Ksassai Mihai cu
½ sesie, câteva sesii iobãgeşti aveau
cele 13 familii de Mark, familia Pap,
2 familii de Florian şi 3 Csohan.
Părţi din sesie aveau familia: Bob,
Filip şi Grosz.
În 1820, proprietarii localităţii
erau contesa Kemény Ana şi
Ksassai Eva. În 1898, propietarul
satului Vad era Farkaş Ioan care a
cumpărat proprietatea de la fisc, iar
numărul 4 / septembrie 2010
12
de la acesta, Mozsa Iacob şi Kostin studiile la Dej, cele secundare la
Gavril au moştenit proprietatea Cluj şi Blaj unde termină înainte de
respectivă. 1848 clasa de sintaxă. Întrerupe
studiile şi funcţionează ca învăţă-
tor, după care, în 1852, continuă
3. Familii nobiliare în studiile secundare la Blaj, iar teolo-
gia la Viena la Colegiul Sf. Barbara.
Vad În 1862 se reîntoarce de la Viena
fiind numit profesor de istorie a bi-
Pentru faptele deosebite de vite- sericii şi drept canonic la Seminarul
jie, în cele 61 de sate ale Cetăţii din Blaj, funcţie în care a rămas
Chioarului, sunt cunoscute 230 de până la moarte. A tipărit un cate-
familii de nobili, fiind ţinutul cu cei hism şi a publicat săptămânal în
mai mulţi nobili români, după Foaia administrativă şi bisericească
Făgăraş (Şainelic 1986: 15). [Nicolae Comşa şi Teodor Seiceanu,
Cetatea Chioarului devine, sub Dascălii Blajului, Ed Demiurg,
principele Gheorghe Rákóczi I Bucureşti, 1994, pt. Profesorul dr.
(1630-1648) un loc sigur de adă- Ioan Bobb p. 94.].
post, fiind luată în proprietate per-
sonală. Treptat, cetatea va constitui
un obiectiv important de apărare a
nordului Transilvaniei. Principele
Francisc Rákóczi al II-lea (1704-
1711) dispune formarea unui corp
de puşcaşi profesionişti creând o
categorie socială nouă, "nobilimea
puşcăşească". Înnobilarea se făcea
prin conferirea titlului de nobil,
printr-o diplomă cu blazon, numită
"armales", posesorii acestora
numindu-se "armalişti" [Nobilimea
armalistă era scutită de contri-
buţiile obişnuite: censul, contri-
buţiile din vii, semănături şi alte
culturi agricole. Avea obligaţia, însă
de a se supune comitelui, judelui,
executorilor şi strângătorilor de
Blazonul episcopului Bob medalion în stuc
impozite comitatenşi (Arhim. Micle
păstrat în Biserica Bob din Cluj-Napoca
2006: 25).] (Arhim. Micle 2006: 24).
Membrii acestei nobilimi purtau o În Copalnic-Mănăştur apare
insignă pe care era un scut militar semnalat, ca nobil, Bobb de
albastru în centrul căruia se afla un Kápolnok Monostor (Copalnic Mă-
puşcaş călare, cu uniformă verde năştur) care este înnobilat la 17
având o puşcă ridicată în mâna martie 1664 de Michael Apafi.
dreaptă (Hossu 2003: 118). Această
nobilime se situa mai jos decât
nobilimea adevărată şi era formată
din iobagi care, odată intraţi în rân-
Conţ (Kontz)
Materialele consemnează exis-
dul "puşcăşeştilor", primeau "prero-
tenţa unui nobil Kontz de
gativele libertinatului" (puteau
Kerpenyes (Cărpiniş), cu diplomă
practica vânătoarea, erau scutiţi de
de la Leopold, 22 dec.1702 „dată lui
dări: cens, decime), dar erau obli-
Vaszilie Koncz, allui Zacharia
gaţi să execute tot ceea ce implica
Urszului” (având pe scutul de
serviciul militar (Arhim. Micle 2006:
culoare albastră un călăreţ cu sabia
26).
scoasă) (Puşcariu 2003 II: 193).
Ionul Vilii a lui Conţ din Curtuius
Bob se pare că ar fi fost venit din
La 1809 este menţionat un Cărpiniş, fiind bunicul lui Ştefan
anume Bob care avea părţi din Conţ, care s-a stabilit în Vad căsă-
sesia iobăgească din Vad. Dr. Ioan torindu-se cu Maria Roman – fata
Bobb (1834-1867) s-a născut în dieciţii din Măgureni.
Vad fiind înrudit cu episcopul Bob,
după tată din Mănăştur. A făcut
Copalnic Mănăştur
 13
Costin
Documentele istorice îl menţio-
nează pe Kostin Gavril care a moş-
tenit (împreună cu Mozsa Iacob)
proprietatea Vadului după 1898 de
la Farkaş Ioan.
Din documente, mai aflăm că
strămoşii familiei Costin au venit în
Ţara Chioarului din Vişeu fiind con-
semnaţi între nobili ca nemeşi liber-
tini. Mai întâlnim un nobil puşcaş,
în Fântânele, Costin alias
Constantin de Disznopatak
(Fântânele) înnobilat la 1650 de G.
Rakoczi având pe un scut albastru
un călăreţ (equite) cu puşcă. Mai
este semnalat şi un preot Ioanne
Costinu în Satu Nou de Sus (cf.
Puşcariu 2003, II: 65).
Farcaş
La 1602, este pomenit Cserenyi
Farkas, căruia principele Bathory
Sigismund i-a donat localitatea
Vad. În 1651 este semnalat ca nobil
puşcaş un anume Farkaş, probabil
un descendent al lui Cserenyi
Farkas.
Valer Hossu (2003: 154) amin-
teşte în lista formată din puşcaşii
Cetăţii Chioarului pe un Virtolomei
Farcaş (Lupul) din Vad.
Presupunem, pe bună dreptate,
că numele Farcaş a fost traducerea
celor care aveau porecla Lupul [La
poporul român, mai ales la mara-
mureşeni, este bine cunoscut ritua-
lul ca un copil bolnav să fie vândut,
îm mod simbolic, unui animal
puternic cum este lupul sau ursul.
Copilului i se schimba, după aceea
numele în Lupul, Ursul în speranţa
că puterile acestor animale se vor
răsfrânge asupra copilului, acesta
obţinând forţa, sănătatea şi vigoa-
rea lor]. mai ales a celora care erau
în serviciul militar al cetăţii. Se ştie
că aceştia, când plecau la luptă,
Copalnic Mănăştur
îmbrăcau o piele de lup, urmând un
ritual precreştin după care, pielea
de lup îi apăra de duşmani pe cei
care o purtau [Lupul este prezent şi
la alte popoare, chiar de pe alte con-
tinente, în calitate de animal tote-
mic, protector al tribului. Apare, cu
precădere, la indienii din America
de Nord dând naştere la diverse
grupări numite: Războinicii Lupi,
Fiii Lupului sau Fraţii Lupului. Şi
aceştia îmbrăcau piei de lup pentru
a prelua de la acesta: forţa, curajul,
ordinea şi răbdarea. Pentru indo-
europeni, lupul era un pădător de
temut şi-l numeau Varka. Merită să
amintim aici că strămoşii noştri,
dacii, aveau ca drapel lupul cu
coada de dragon (balaur) cu care îşi
speriau inamicii. Se pare că acest
simbol scotea nişte urlete asemănă-
toare lupului, atunci când sufla
vântul. Mircea Eliade (Les Dacos et
les loups, Numen, VI (1959), p.15-
31) consideră, pe baza unei nara-
ţiuni aparţinând lui Strabon, că se
poate interpreta numele dac= lup,
dacus <gr.o "lup" (cf. Farcaş 2002-
2003: 289-293). ].
În 1898, propietarul satului Vad
era Farkaş Ioan care a cumpărat
proprietatea de la fisc. Farkaş Ion
(stră-străbunicul autorului) a avut
5 copii: Ştefan – plecat în America
fără să mai revină vreodată,
Alexandru, numit Şandor (după
influenţa maghiară), a fost învăţă-
tor în satul Vad, Gheorghe (Gyuri),
Anuca şi Aurel, devenit notar, s-a
stabilit la Chiuza, în judeţul
Bistriţa-Năsăud. Din spusele lui
Ştefan Farcaş (tatăl autorului) acest
stră-străbunic deţinea în Vad 80 de
iugăre de pământ la acea dată
(aprox. 46 ha).
Ca nobil, întâlnim des menţio-
nat numele Farcaş (Farkaş) şi în
zonele vecine. Astfel, la 1458 este
semnalat un nobil maramureşean
pe nume Petru Farkasrévy [Vezi
VATR A
C H I O R E A N Ă
Puşcariu 2003, partea a II-a, p.103
– numit homo regius la 1450.] din
Vad [Vadul Izei n.n.] care, alături de
alţi nobili, îl va ajuta pe Ioan Micle
de Şugatag într-un conflict împotri-
va nobilului Ambrozie de Dolha.
Despre acest conflict va afla regele
Matei Corvin, care emite, în 1459,
un ordin de cercetare împotriva lui
Ioan Micle şi a celorlalţi nobili care
l-au ajutat [Ioan Mihalyi de Apşa,
Diplome maram., doc.248, p.425].
Documentele mai menţionează un
nobil Farkas de Disznopatak
(Fântânele) 1650 (cu însemnul unui
călăreţ cu puşcă), Farkas de
Dragomir (Dragomireşti) 1486,
Farkas de Peterite (Peteritea),
Farkas de Sima (Vima) 1722 (acesta
avea pe scut albastru un lup argin-
tiu stând în picioare) (Puşcariu
2003, II: 102).
Blazoanele Familiei Farcaş pe
toată Transilvania din dr. Victor
baron de Coroianu Familii nobile
din Transilvania, diplome şi blazoa-
ne, Ed. Gutinul Baia Mare 2001
(blazoanele alăturate la p. 120-
121).
FARKAS I de HARINNA
Strămoşul familiei Lupu (Fărcaş)
de Harinna este Toma Lupu (1320),
voievod al Transilvaniei. Donaţia
Harinna a fost primită la 6 Aprilie
1411. Genealogia familiei a fost
continuată de Nicolae (1475) Lupu
de Harinna, care apare în unele
documente scris şi Harinnai.
Blazonul e gravat pe un pocal de
numărul 4 / septembrie 2010
VATR A
C H I O R E A N Ă
argint din anul 1634 care i-a apar-
ţinut Cristinei Harinna, fiica lui Ion
Lupu de Harinna şi. a Anei
Perusich (vezi Turul VII, 1889, 100).
Familia nobilă ardeleană, care
s-a stins, avea strămoş comun şi a-
celaşi blazon cu familia Gereb de
Vingard, Radu de Palast, Szecseny
şi chiar cu Gereb de Petofalva.
Ultimul membru al familiei a
fost Francisc al IV-lea (1709), care
era stră-străstrănepotul lui Nicolae
Lupu (Farkas) (N.J.V. 53, 56)
Marc
În anul 1609, principele Bathory
Gábor a dăruit titlul de nobil numi-
ţilor Marc Ioan şi Mihai din Vad,
scutindu-i de diferite taxe şi impozi-
te. La 1651 este semnalată, în Vad,
familia nobilului Marc care avea în
componenţă 15 persoane.
În anul 1702, între familiile
nobile româneşti din Vad, sunt
amintite familia lui Voyvod Mark.
La 1809, sunt pomeniţi, printre
proprietarii localităţii, familia lui
Mark Toma cu 2 sesii iobăgeşti,
împreună cu fiul lui, Mark
Gheorghe cu ½ sesie iobãgeascã.
Micle
Familia Micle îl are, ca prim-
reprezentant pe domeniul
Chioarului sau al Cetăţii de Piatră
cum mai era denumită, pe Ioan
Micle, înnobilat de regalitatea
maghiară şi care era baron de
Şugatag. Acesta, se pare că s-a
instalat cu familia sa în satul
Copalnic în urma unui schimb de
moşii cu Nicoloae Drágffy, descen-
dentul lui Drag şi moştenitorul
domeniului Surduc-Copalnic.
Semnalat documentar într-un act
emis la 27 mai 1446, Ioan Micle,
unul din fiii lui Nicolae Micle din
Şugatag, este numit homo regius
"om împărătesc" fiind autorizat cu
puteri regale incontestabile (ibidem,
p.117). În această calitate de "om
împărătesc" este întâlnit într-un act
emis la 10 iunie 1456 sub numele
de "Iohannes filius Nicolai de
Swgathagh" de către regele
Vladislav al V-lea Postumul (1453-
1457). Tot în 1456 îl găsim menţio-
nat ca fiind participant la războiul
de apărare al Belgradului împotriva
turcilor alături de alţi maramure-
şeni. În urma conflictului cu
Ambrozie de Dolha, Ioan Micle de
numărul 4 / septembrie 2010
Şugatag nu-şi pierde calitatea de
homo regius "om împărătesc", care
va fi reînnoită în 1462 şi 1465.
Pe nobilul Ioan Micle îl întâlnim
menţionat în lupta de la Baia a lui
Matei Corvin împotriva lui Ştefan
Vodă al Moldovei din 1467. În
măcelul iscat la Baia, trupele
maghiare suferă o ruşinoasă înfrân-
gere, regele Matei Corvin este rănit
şi va fi salvat de faimoasa gardă
personală, numită "sumanele
negre" din care făcea parte şi Ioan
Micle. Acesta, împreună cu
tovărăşii săi maramureşeni îl vor
transporta pe rege la Braşov.
Salvatorii regelui vor fi numiţi fide-
les familiares nostros "credincioşi
familiari ai noştri" [Dr. Mihalyi de
Apşa 1900, doc.289, p.498.]. La 14
septembrie 1469 regele Matei
Corvin declară liber baroni pe nobi-
lii maramureşeni care i-au salvat
viaţa, între aceştia se afla şi Ioan
Micle de Şugatag.
La 3 iulie 1579 este semnalat
Mikle de Szurdok-Kápolnok
(Copalnic) cu diplomă de la Chr.
Báthori şi având însemne pe scut
un bărbat cu sabia scoasă
(Puşcariu, 2003, II; 240).
La 1505 este menţionat Giula
(numit şi Iulius), fiul lui Ioan Micle
ca suţinător al aşezământului
monahal de la Copalnic-Mănăştur.
La 29 august 1526, membrii
familiei Micle vor participa la bătă-
lia de la Mohács unde chiar regele
Ludovic al II-lea (1516-1526) va
muri pe câmpul de luptă împreună
cu elita nobilimii maramureşene.
Din Copalnic vor migra o serie
de descendenţi ai lui Ioan Micle.
Întâlnim, dintre aceştia, în
Copalnic-Mănăştur şi Făureşti [Din
Făureşti avem o altă familie nobi-
liară, Cozma. Astfel, la 20 august
1659 Grigore Cozma din Făureşti
primeşte statut "nobiliar puş-
căşesc" prin care era scutit de sar-
cinile ţărăneşti, având stemă de
puşcaş călăreţ. (Vezi Hossu 2003:
120).].
14
Moja
După 1898 este semnalat Mozsa
Iacob care moşteneşte Vadul (ală-
turi de Kostin Gavril) de la numitul
Farkaş Ioan.
Ca nobil, documentele mai men-
ţionează pe Mosa de Korulya
(Coruia) înnobilat de regele
Francisc I (Puşcariu 2003, II: 21).
BIBLIOGRAFIE
CADE = I.-A. Candrea, Gh. Adamescu,
Dicţionarul enciclopedic ilustrat “Cartea
Românească”, Bucureşti, 1926-1931.
Comşa, Seiceanu 1994 = Nicolae Comşa,
Teodor Seiceanu, Dascălii Blajului, Ed Demiurg,
Bucureşti, 1994.
Coroianu 2001 = Victor baron de Coroianu,
Familii nobile din Transilvania, diplome şi blazoane,
Ed. Gutinul Baia Mare 2001.
Farcaş 2002-2003 = Ioan-Mircea Farcaş, Sur
l'animal totémique: le loup, în "Buletin Ştiinţific",
seria A, vol.XVI, 2002-2003, p.289-293.
Hossu 2003 = Valer Hossu, Nobilimea
Chioarului, Ed. Bibliotecii Judeţene "Petre Dulfu",
Baia Mare, 2003.
Kádar 1901 = Kádar Jószef, Szolnok Doboka
– varmegye monographiaja (Monografia judeţului
Solnoc-Dobâca), Dej, 1901.
Micle 2006 = Arhim. Veniamin Micle,
Genealogia familiei Micle, Sfânta Mănăstire
Bistriţa, Eparhia Râmnicului, 2006.
Mihalyi de Apşa 1900 = Ioan Mihalyi de
Apşa, Diplome maramureşene din secolul XIV şi
XV, Sighet, 1900 (ediţia a II-a, Editura Societăţii
Culturale pro Maramureş "Dragoş Vodă", Cluj-
Npaoca, 2000).
Prodan 1967 = D. Prodan, Iobăgia în
Transilvania în sec. XVI, vol. I, Editura Academiei,
Bucureşti, 1967.
Puşcariu 2003 = Ioan cavaler de Puşcariu,
Date istorice privitoare la familiile nobile române,
vol. I, II, ediţia a II-a, Editura Societăţii Culturale Pro
Maramureş „Dragoş Vodă", Cluj-Napoca, 2003
Vaida 1978 = Aurel Vaida, Contribuţia
Chioarului la revoluţia românească din 1848, în
"Marmaţia" IV, Baia Mare,1978
Copalnic Mănăştur
 15
prof. Adrian Bota
CÂTEVA CONSIDERAŢII PRIVIND REVOLUŢIA
DE LA 1848 DIN CHIOAR, ÎN CONTEXTUL
REVOLUŢIEI DIN TRANSILVANIA
A
utonomia şi situaţia
specială a Chioarului
în raport cu alte zone
transilvănene au
reprezentat realităţi studiate de
mai mulţi istorici şi specialişti
[Pascu St. – Voievodatul
Transilvaniei, vol. I-IV, Cluj
Napoca 1971-1979, idem Voie-
vodatul Transilvaniei (republicat),
Cluj Napoca, vol. III-IV, 1986-
1989, Szentgyorgyi Maria – Kovar
videkenek tarasadalma, Budapest
1972, Hossu Valer – Nobilimea
Chioarului, Baia Mare 2003] , zona
fiind legată indisolubil de statutul
şi poziţia Cetăţii de Piatră (Cetatea
Chioarului). Apariţia cetăţii în zona
piemontană, pe cursul mijlociu al
râului Lăpuş, se pare că a fost o
urmare directă a distrugerilor
totale produse de marea invazie
mongolo-tătară din 1241-1242,
mai ales după ce zonele de la nor-
dul Someşului au fost reintegrate
Regatului Ungariei. Regele ma-
ghiar Ştefan al V-lea (1270-1272) a
ridicat cetăţi puternice la Rodna,
Bistriţa, Chioar, ordonând nobi-
lilor să zidească sau să întărească
alte fortificaţii. Atestarea cetăţii,
chiar dacă este controversată, are
ca punct de plecare sigur anul
1319 [Hossu V., op. cit., pag. 12-
16; M. Rusu – Castrum Urbs,
Civitas (Cetăţi şi “oraşe” transil-
vănene din sec IX-XIII), în Acta
Musei Napocensis VIII, 1971,
pag.199-200] când Cetatea de
Piatră a apărut într-o Diplomă
latină fiind numită Cheewar
[Hossu V., op cit., pag. 16-17]. În
toată Transilvania a avut loc în a
doua jumătate a sec. XIII şi în sec.
XIV construirea de cetăţi cu ziduri
de piatră în opus incertum [Rusu
M., op.cit., pag. 199-200]. Acest
proces este pus pe seama feudali-
zării [Ibidem] dar la Chioar mai
Copalnic Mănăştur
există şi motivaţia strategică şi
militară – apărarea Transilvaniei
de invaziile tătare care ameninţau
dinspre nord, apărarea bazinului
Someşului şi un punct de plecare
pentru cucerirea Maramureşului.
R
ealităţile medievale
ale Chioarului au fost
studiate prin prisma
districtului cu acelaşi
nume în care satele depindeau de
cetate, locuitorii având un statut
special. Voievozii români locali,
alături de celelalte categorii spe-
ciale (nemeşii), aveau o poziţie
aparte identificată cu libertatea şi
cu apartenenţa la categoria privile-
giată a nobilimii [Pascu St., op.cit.
(1986-1989), pag. 553-558, vol III;
Hossu V., op.cit. passim]. Le-
găturile permanente între Ţările
Române prin circulaţia neconte-
nită dintr-o parte în alta a
Carpaţilor, a oamenilor, cu gându-
rile şi problemele lor, poate a
accentuat conştiinţa autonomiei
locale româneşti din Chioar [Ursu.
V. – Un document inedit privind
relaţiile Chioarului cu Ţările
Române în evul mediu, în
Marmatia IV, Baia Mare, 1978,
pag.77-87]. Dorinţa de libertate şi
apărarea drepturilor lor a consti-
tuit pentru chioreni un obiectiv
omniprezent în toată istoria lor
[Idem – În legătură cu memorialul
din 1614 adresat autorităţilor
imperiale de românii din ţinuturile
Baia Mare, Chioar şi Sătmar, în
Marmaţia V-VI, Baia Mare, 1979-
1981, pag. 185-193]. În acest sens,
anul 1848 nu face nici el excepţie,
mai ales că a fost un an revoluţio-
nar în toată Europa. Pentru Chioar
anul “primăverii popoarelor” a
reprezentat o pendulare între revo-
luţia maghiară şi năzuinţele revo-
luţionarilor români ardeleni, cei
VATR A
C H I O R E A N Ă
care până la urmă vor fi purtătorii
dorinţei de libertate naţională şi
socială a românilor. Districtul
Chioarului avea la 1848 circa 100
sate [Vaida A. – Participarea
Chioarului la revoluţia româ-
nească din Transilvania în 1848, în
Marmaţia IV, Baia Mare, 1978,
pag. 108 cu nota 6.Dl.Vaida Aurel
este cel care prin studiul Arhivelor
şi a altor documente a clarificat
multe aspecte ale Revoluţiei din
1848 din Chioar.], majoritatea
româneşti (peste 90%) fiind doar
câteva sate maghiare – Berchez,
Cătălina, Coltău iar Lăpuşel fiind
un sat cu populaţie mixtă (ro-
mâno-maghiară). În preajma revo-
luţiei situaţia ţărănimii din dis-
trictul Chioarului capătă accente
dramatice deoarece marii feudali
maghiari, reprezentanţii bisericii şi
nemeşii înstăriţi preiau micile pro-
prietăţi de pământuri ţărăneşti în
schimbul imposibilităţii achitării
unor împrumuturi sau la preţ de
nimic în anii de foamete [Ibidem,
pag. 110, cu nota 19].
U
rmarea firească a
acestor agresiuni
este că a crescut
foarte mult puterea
nobililor maghiari, de exemplu
familia Teleky deţinea 42% din
familiile ţărăneşti ale districtului
[Ibidem, cu nota 20]. Szentgyorghy
Maria, cea care a scris o mono-
grafie a districtului Chioar, a ară-
tat clar procesul de feudalizare
care a dus la schimbări în struc-
tura populaţiei. Astfel nemeşii,
acele categorii speciale, privilegiate
– micii nobili, vor depăşi în 1831de
două ori numărul ţăranilor liberi,
fiind ca număr între 4000-6000,
adică cca 35% din populaţie în
1848 [Szentgyorgyi M. – op. cit.
pag. 267]. Evident creşte numărul
numărul 4 / septembrie 2010
VATR A
C H I O R E A N Ă
jelerilor (ţărani dependenţi, dar cu
un statut juridic ceva mai bun ca
al iobagilor) de la 2408 în 1820, la
4067 în 1831 [Ibidem]. Ce este di-
ferit faţă de alte zone ale Tran-
silvaniei este că în preajma izbuc-
nirii revoluţiei circa 40% dintre
iobagi (ţărani dependenţi, legaţi de
glie) şi jeleri erau aserviţi nemeşilor
[Vaida A. op. cit. pag.110].
L
a acest proces de feu-
dalizare se adaugă
creşterea puterii şi a
influenţei oraşelor Baia
Mare şi Baia Sprie (districtul
minier din nordul Chioarului),
oraşe miniere care deţineau
pământuri în zona Chioar. Pe aces-
tea nu prea există mici nobili sau
ţărănime liberă. Creşterea impor-
tanţei acestor oraşe şi creşterea
bogăţiei unor categorii de orăşeni,
este un proces general în Imperiul
Austriac din acea perioadă, mai
ales în zona Europei Centrale.
În februarie 1848 – în Franţa,
la Paris,- izbucneau tulburări care
se vor transforma într-o revoluţie,
la 25 februarie fiind proclamată
republica. În Italia idealul suprem
este unificarea. Valul revoluţionar
s-a răspândit cu repeziciune iar în
martie 1848 revoluţia izbucneşte la
Viena. La 13 martie poetul
maghiar Sandor Petöfi publică
Imnul naţional maghiar la Pesta,
oraş unde izbucnesc activităţile
revoluţionare la 15 martie. Peste 2
zile, la 17 martie, în Ungaria s-a
format un guvern independent
condus de contele Batthyany (care
va proclama independenţa Unga-
riei la 7 aprilie). La 18 martie, Di-
eta revoluţionară maghiară din
Bratislava (Pozsony) desfiinţează
servituţile feudale şi decide trece-
rea sesiilor urbariale în proprieta-
tea deplină a ţăranilor iobagi. În
plan naţional s-a decis anexarea
Transilvaniei şi a Partiumului (păr-
ţile de vest) la Ungaria. La câteva
zile, guvernul revoluţionar maghiar
cere comitatelor să înfiinţeze comi-
sii speciale care să-i informeze pe
săteni despre deciziile de la Bratis-
lava.
R
omânii au avut o ati-
tudine pozitivă faţă
de evenimentele revo-
luţionare maghiare,
sprijinindu-le, mai ales în zonele
din vestul Transilvaniei, dar deci-
numărul 4 / septembrie 2010
Atanasie Moţ Dâmbul
(sculptor Ioan Marchiş)
zia Dietei de la Bratislava de a
anexa Transilvania la Ungaria a
pornit valul revoluţiei române în
Ardeal.
M
arii nobili maghiari
din Chioar, în
frunte cu familia
Teleky, la fel ca
marii proprietari din Transilvania,
au refuzat să pună în practică
deciziile Dietei de la Bratislava,
mai mult, în loc să se conformeze
hotărârilor guvernului maghiar, în
Chioar la 29 martie satele au fost
anunţate că rămân în vigoare
“vechile legi” până când vor fi bani
pentru a-i despăgubi pe magnaţii
16
unguri [Ibidem, pag.111, cu nota
30] (legile de la Bratislava se apli-
cau totuşi în Banat şi Crişana). Ca
o dovadă de cinism sau de apărare
a intereselor proprii, conducerea
districtului Chioar (magnaţii
unguri) a anunţat guvernul Batt-
hyany că nobilii maghiari s-au
conformat legilor de la Bratislava
[Ibidem]. Păstrarea vechilor reguli
feudale a fost respinsă în adunările
din 29 martie 1848 din satele: Satu
Nou de Sus, Satu Nou de Jos,
Mocira, Mogoşeşti, Satulung, Ia-
dăra, Mireş, populaţia acestor sate
fiind informată despre deciziile
reale de la Bratislava de către frun-
taşii locali şi de clerul greco-catolic
(zona Chioarului fiind greco-
catolică prin excelenţă). A. Vaida
studiind Arhiva oraşelor Baia Mare
şi Cluj Napoca, despre zona Chioar
îi aminteşte pe doi răzvrătiţi chio-
reni: preotul Andrei Lupan şi tână-
rul Sarca Onuţ, care instiga ţărăni-
mea să refuze prestarea obligaţiilor
feudale în Satu Nou de Sus şi Satu
Nou de Jos [Ibidem]. Opoziţia faţă
de nobilimea maghiară se genera-
lizează în Chioar deoarece fiind
zona greco-catolică nivelul cultural
al localităţilor era întrucâtva diferit
faţă de alte zone ardelene. A-
utorităţile districtului Chioar ra-
portează din ce în ce mai multe
incidente, de exemplu: la 20 aprilie
1848 ţăranii din Mogoşeşti au ocu-
pat cu forţa pământurile alodiale
ale familiei Teleki, pe care le-au
lucrat pentru nevoile lor; ocuparea
de către ţărani a proprietăţilor
baronului Huszar [Ibidem, pag.
112].
S
ituaţia degenerează
treptat, dar sigur,
spre un conflict gene-
ral interetnic între
români şi maghiari, datorită
poziţiilor naţionaliste ale ambelor
părţi. Cele două naţiuni s-au for-
mat prin opoziţie, ungurii şi
românii căpătând conştiinţa naţio-
nală în mod conflictual. Maghiarii
s-au identificat printr-o naţiune
nobiliară de stăpâni, pe când
românii, în opoziţie faţă de
maghiari, au acţionat în plan
defensiv, apelând la originea
română şi la primordialitatea lor.
Revoluţionarii maghiari, do-
rind probabil să impună prin forţă
ideile naţionale, apelează la forma-
Copalnic Mănăştur
 17
rea unor gărzi cetăţeneşti pentru
păstrarea ordinii şi garantarea
avuţiilor. În Chioar, zonă majoritar
românească, nu s-au putut forma
astfel de gărzi, nici chiar în satele
maghiare Coltău şi Cătălina. Astfel
de gărzi s-au format în jurul
Chioarului – Baia Mare, Baia Sprie
(zona minieră), Sătmar, zona Cras-
nei. Au avut doi conducători care
şi-au câştigat un prost renume –
baronul Huszar Zsigmund - pe
cursul mijlociu al Someşului şi
maiorul Rozsnay Richard – în estul
Sătmarului [Ibidem, pag. 113].
L
a 10 aprilie, într-o adu-
nare la Somcuta Mare,
oficialităţile districtului
fac cunoscute ideile
Dietei de la Bratislava privind uni-
rea Transilvaniei şi a Partiumului
cu Ungaria, sfârşitul autonomiei
Chioarului şi integrarea lui în
comitatul Satu Mare [Kovacs I. –
Societatea din Chioar în 1848, în
Anuarul Institutului de Istorie şi
Arheologie Cluj Napoca, XVIII,
1975, pag. 382]. Pe lângă demisia
majorităţii nemeşilor români care
aveau funcţii în district, această
adunare a limpezit apele, intensifi-
cându-se şi generalizându-se
revoltele ţărăneşti româneşti din
Chioar. Urmarea firească a fost
impunerea din partea guvernului
maghiar a stării de asediu la 26
aprilie şi formarea unui Tribunal
special care, neputând funcţiona
în Chioar, a avut sediul în Baia
Mare [Vaida A. op.cit. pag.113].
Elita românească chioreană era
compusă mai ales din intelectuali
laici (notari şi cancelişti – cei care
au făcut practica judecătorească la
Tabula regească din Târgu Mureş,
Tribunalul suprem al Tran-
silvaniei, în număr de peste 200
din Transilvania, dintre care 29
români) sau ecleziastici (greco-
catolici), dar şi din primari, mici
nobili, ţărani.
S
e remarcă canceliştii
Vasile Buteanu şi
Vasile Dragoş, teo-
logul Ioan Popovici,
liceanul Ioan Popescu, protopopul
Ioan Dragomir. Toţi introduc în
Chioar proclamaţii, articole sau
extrase din ele. Manifestul româ-
nesc de la Pesta “Fraţilor români” a
fost adus la Suciu de Sus de teo-
logul Ioan Popovici în aprilie 1848,
Copalnic Mănăştur
fiind copiat şi trimis la Copalnic
Mănăştur de către protopopul Ioan
Dragomir [Ibidem ; Vaida A. – Ioan
Dragomir, figură marcantă a revo-
luţiei de la 1848, în părţile
Lăpuşului şi Chioarului, în
Marmaţia V-VI, Baia Mare, 1979-
1981, pag. 210-222. Autorul arată
poziţia indecisă a lui Ioan
Dragomir în revoluţia de la 1848
din Transilvania]. Pătrundea de
asemenea în Chioar “Proiectul de
petiţie” elaborat la Cluj [Muresan I.
– Contribuţia lui Florian Micaş la
realizarea proiectului de petiţie de
la Cluj din 27-28 martie 1848, în
Acta Musei Apulensis, XXIII, 1986,
pag. 283-297]. La “Adunarea din
Duminica Tomii” din 1848, prima
adunare politică a românilor tran-
silvăneni, s-a decis convocarea
pentru 15 mai 1848 a unei mari
adunări populare la Blaj [Istoria
României în date, coord. Dinu C.
Giurescu, Bucureşti 2003, pag.
172]. Chiorenii îşi aleg delegaţii la
această adunare, cu toată
împotrivirea gărzilor maghiare.
Comuna Copalnic Mănăştur şi o
parte a satelor fiscului (zona Baia
Mare) l-au împuternicit pe preotul
Ioan Dragomir, 120 de delegaţi
provin din NV districtului Chioar
fiind conduşi de dascălul Pop
Florian, notarul Petru Roman şi
primarul Pop Nut a lui Ieremia din
Merişor. Centrul şi sudul Chioa-
rului au ca reprezentanţi pe nota-
rul Ignat din Prislop şi ţăranul
Muste Vasalică. Toţi vor suferi
arestări şi persecuţii în vara anului
1848, ca şi Vasile Buteanu de alt-
fel [Ziarul Cronica, anul IV, nr. 25,
1939, Documente istorice].
L
a Adunarea de la Blaj
din 3/15-5/17 mai, au
participat 40.000 de
oameni, adoptându-se
programul revoluţionarilor români
ardeleni – Petiţiunea Naţională
(egalitatea românilor cu celelalte
naţiuni transilvănene, dreptul
românilor de a fi reprezentaţi în
Dietă, folosirea limbii române în
legislaţie şi administraţie, desfi-
inţarea iobăgiei fără despăgubire,
libertatea industriei, a comerţului,
etc.). S-au ales două delegaţii: una
condusă de episcopul ortodox A.
Şaguna care să înmâneze peti-
ţiunea împăratului de la Viena, iar
a doua, condusă de episcopul unit
Ioan Lemeni pentru a înmâna pro-
VATR A
C H I O R E A N Ă
gramul revoluţionar Dietei din
Cluj. Din această a doua delegaţie
au făcut parte şi reprezentanţii
chiorenilor: Ioan Dragomir şi
Vasile Buteanu [Istoria României
în date, pag. 173]. A fost expresia
legalistă a luptei naţionale
româneşti din Ardeal, poate şi
datorită aspectului defensiv al for-
mării şi dezvoltării naţiunii române
ardelene. La 22 mai în fruntea dis-
trictului Chioar este numit de către
guvernul revoluţionar maghiar,
groful Teleky Sandor, Vasile Hosu
fiind adjunctul său [Vaida A. op.
cit. pag.115]. Noua conducere a
căutat prin mijloace mai ales vio-
lente să oprească răzvrătirile chio-
renilor.
O
nouă Dietă a Un-
gariei revoluţionare
trebuia să se deschi-
dă la 4 iulie 1848,
pentru a adopta un program de
modernizare, astfel că liderii ma-
ghiari transilvăneni aveau două
soluţii: ori vechii deputaţi ai vechii
Diete din Cluj să meargă în corpore
în Dieta Ungariei, riscând să fie
acuzaţi de revoluţionarii maghiari
de feudalism, ori să se facă noi
alegeri cu riscul de a da o majori-
tate românească, românii fiind
majoritari în Transilvania. S-a ales
a doua variantă (alegeri fiind pro-
gramate la 15 iunie 1848) ca să
pară o schimbare faţă de vechea
Dietă feudală de la Cluj dar fără a
risca obţinerea majorităţii locurilor
de către români. În acest sens s-a
alcătuit de către baronul Pesenyi
Sigmond o lege electoral-censitară
(cu un cens mai mare ca în
Ungaria!) [Revoluţia de la 1848-
1849 din Transilvania, I-V,
Bucureşti, 1977 (sub redacţia Şte-
fan Pascu şi V. Cherestesiu), pag
503-504]. S-au adăugat măsuri
birocratice sau violente prin care
românii (greco-catolicii) au fost
împiedicaţi să obţină rezultate la
alegeri. Comitetul român de la
Sibiu, forul conducător românesc
[Istoria României în date, pag. 173]
nu a recunoscut unirea Tran-
silvaniei la Ungaria, deci nu a luat
în serios aceste alegeri, fapt dove-
dit şi în Chioar unde marea majo-
ritate a populaţiei române a asistat
pasivă la alegerea lui Sigismund
Pop, care nu susţinea revoluţia
românească. În nordul Chioarului,
la Baia Mare era cât pe aici să câş-
numărul 4 / septembrie 2010
VATR A
C H I O R E A N Ă
tige preotul greco-cato-
lic Oros Gheorghe, în
defavoarea reprezentan-
tului guvernului Ludo-
vic Kovacs, dar a inter-
venit garda cetăţeneas-
că (maghiară) din Baia
Sprie şi a “rezolvat” pro-
blema, Oros Gheorghe
retrăgându-se [Vaida A.
op. cit., pag 116].
V
remea cri-
ticilor şi
petiţiilor e-
ra demult
apusă, fiind înlocuită cu
zgomotul armelor, astfel
ca guvernul revoluţio-
nar maghiar, pierzând
controlul asupra situ-
aţiei din Chioar a cerut
sprijinul regimentului II
românesc de grăniceri
de la Năsăud în compo-
nenţa căruia se află şi
Atanasie Moţ Dâmbu
din Zagra. Regimentul a
venit şi a dat o mână de
ajutor rezistenţei mili-
tare româneşti din Chi-
oar, în loc să pacifice
zona. Drept urmare
regimentul a fost retras şi înlocuit
cu omniprezentele gărzi cetăţe-
neşti. Acestea au ridicat spânzură-
tori la Baia Mare, Mesteacăn,
Buteasa, Şişeşti, Pietriş, Cătălina,
Tribunalul special intensificându-
şi activitatea, iar 27 sate din zonă
fiind arse [Ibidem, pag 116-117].
S
eptembrie 1848 a re-
prezentat radicaliza-
rea acţiunilor români-
lor pe întreg teritoriul
Transilvaniei, trecându-se de la
faza legalistă, la faza armată, prin
cea de-a treia adunare de la Blaj
(3/15-13/25 septembrie) [Istoria
României în date, pag. 178]. În faţa
barbariilor gărzilor cetăţeneşti,
Chioarul se ridică la luptă în bloc,
încurajat şi de evenimentele din
districtul Năsăud unde grănicerii
români se revoltă şi organizează
adunarea din 13-14 septembrie, la
care participă şi reprezentanţii
Chioarului şi în care se decide
nerecunoaşterea unirii Transil-
vaniei cu Ungaria, încetarea stării
de urgenţă, înarmarea poporului
etc [Vaida A. op. cit., pag. 117].
Răsculaţii chioreni ocupă la jumă-
numărul 4 / septembrie 2010
Tricolorul din 1848 cu menţiunile „DРЕПТАТЕ
ФРЪЦІЕ” = Dreptate, Frăţie.
Acuarelă de C. Petrescu
tatea lui septembrie 1848 Copalnic
Mănăşturul şi Şomcuta, desfii-
nţând conducerea maghiară a dis-
trictului. Până la 7 noiembrie
1848, Chioarul va fi autonom
ieşind de sub controlul guvernului
maghiar şi alipindu-se districtului
grăniceresc de la Năsăud. Forţele
militare chiorene se constituie în
tabere şi unităţi militare de lăncieri
şi puşcaşi, conduse de Atanasie
Moţ Dâmbu, care, la 22 octombrie
1848, aflându-se în fruntea unui
detaşament de grăniceri năsău-
deni, intră în Suciul de Sus unde
este întâmpinat de mii de oameni
înarmaţi care i se alătură. Aici
emite o proclamaţie către popor în
9 puncte, în care face apel la buna
înţelegere şi la linişte, pentru
binele ţării [Ibidem, pag. 119]. Va
intra în Chioar alături de răsculaţii
din Lăpuş, Rohia şi Pietriş cărora li
se alătură răsculaţii din Copalnic
Mănăştur, Făureşti, Cetăţele, Şi-
şeşti şi Săcălăşeni. La 26 octom-
brie 1848, la Mesteacăn, o mare
mulţime de oameni din Chioar,
18
Solnocul de Mijloc, Cras-
na şi Comitatul Sătmar, îl
proclamă conducătorul
Chioarului [Ibidem, pag.
120] (a avut un sfat mili-
tar din care făceau parte
printe alţii Ignat Frâncu,
Ioan Popescu, Vasile Ho-
su). Împotriva chiorenilor
a luptat maiorul Katona
Miclos, comandantul ar-
matei Comitatului Satu
Mare şi comisarul guver-
namental Decsei Ladislau
din Solnocul de Mijloc
[Ibidem, pag. 120, 122].
S-au purtat lupte grele
toată toamna lui 1848,
mai ales în zona de vest şi
nord-vest a Chioarului, la
Mireşul Mic, Rona-Nă-
pradea, Podul de la Că-
tălina, Săcălăşeni şi în
zona oraşului Baia Sprie
[Ibidem, pag. 120-123].
C
hioarul re-
zistă până la
ofensiva ma-
ghiară din 7-
8 noiembrie 1848, când
trupele guvernamentale,
care primiseră întăriri, au
rupt apărarea românilor şi au
intrat în interiorul districtului
(Cavnic, Lăschia-Mănăştur, Şom-
cuta-Mesteacăn, Târgu Lăpuş)
[Ibidem, pag 124]. Trupele
maghiare au recurs la violenţe gra-
tuite, iar Moţ Dâmbu s-a retras
către Năsăud. Situaţia s-a schim-
bat radical la 24 noiembrie 1848
când armata lui Katona a fost dis-
trusă de mai multe forţe româneşti
reunite la Dej [Ibidem, pag. 125],
Moţ Dâmbu revenind în Chioar şi
Lăpuş şi forţând capitularea garni-
zoanelor maghiare din aceste zone
(a revenit la conducerea adminis-
trativă a celor două teritorii).
C
onflictele româno-
maghiare şi maghia-
ro-austriece, îi for-
ţează pe guvenanţii
maghiari de la Budapesta să inter-
vină decisiv în Transilvania prin
armata condusă de generalul de
origine poloneză Iosif Bem. La 19 -
20 decembrie 1848 libertatea Chi-
oarului va fi brutal siluită de inter-
venţia acestui general, care va do-
mina Ardealul, cu excepţia Mun-
ţilor Apuseni.
Copalnic Mănăştur
 19
R
evoluţia de la 1848
din Chioar are ele-
mente care se înscriu
în ansamblul revo-
luţiei româneşti din Transilvania,
dar şi elemente specifice. Chioarul
şi Năsăudul au reprezentat blocul
revoluţionar românesc nordic al
revoluţiei din 1848 din Ardeal,
constituindu-se în aspecte revo-
luţionare semnificative faţă de
zonele învecinate. În general, în
Chioar s-au urmat aceiasi paşi ca
în toată Transilvania, o primă
etapă legalistă bazată pe petiţii,
cereri, programe, declaraţii, fiind
urmată de faza armată din toamna
anului 1848. La fel ca în alte zone
ale Transilvaniei, avem cel puţin
două planuri ale activităţilor revo-
luţionare: un plan al elitei, care a
adus în zonă ideile revoluţionare şi
care a condus revoluţia (clerici
greco-catolici, intelectuali) şi un
plan popular, al revoltelor ţărăni-
mii. Dragostea excepţională de li-
bertate a micii nobilimi locale, care
formează eventual al treilea plan al
manifestărilor revoluţionare, este o
componentă specifică locală.
Chioarul medieval, cu categoriile
sale de mici nobili – nemeşi, ca şi
zona sa geografică înaltă, ase-
mănătoare unei fortificaţii natu-
Copalnic Mănăştur
rale, înconjurată de Someş, Lăpuş
şi Munţii Ţibleş, a produs poate, o
mai mare implicare populară faţă
de zonele învecinate. Nu trebuie
neglijat nici exerciţiul libertăţii,
prezent constant la chioreni prin
nobilimea mică, apoi trecerea la
greco-catolicism, cu libertăţile sale
şi în cele din urmă, revoluţionarii
de la 1848, luptători şi ei tot pen-
tru libertate. Cred de asemenea că
se observă o anumită combativi-
tate militară mai ridicată, neîntâl-
nită în zonele învecinate, care este
întrucâtva normală, chiorenii fiind
urmaşii unor generaţii de luptători
în detaşamentele Cetăţii de Piatră.
Avantajul revoluţionarilor români
chioreni, a fost fără îndoială
asocierea cu militarii din regimen-
tul românesc de grăniceri de la
Năsăud. Ca în toată partea de vest
şi nord-vest a Transilvaniei şi în
Partium, anumiţi intelectuali şi
fruntaşi români chioreni au avut o
poziţie neclară sprijinind revoluţia
maghiară (care însemna accep-
tarea anexării Transilvaniei la
Ungaria), dar pe de altă parte
susţinând şi pe fruntaşii români.
Cel mai cunoscut caz este Ioan
Dragomir, obligat să dea explicaţii
în acest sens la marea Adunare
românească din mai 1848 de la
Poarta de intrare în Cetatea Chioarului. Foto: Lucian Petru Goja
VATR A
C H I O R E A N Ă
Blaj.
E
xplicaţiile pentru a-
ceastă situaţie merg
de la starea de confu-
zie din primele zile ale
revoluţiei maghiare până la anu-
mite poziţii personale prin care să
nu fie supărate autorităţile statului.
Pentru a respecta adevărul istoric
trebuie spus că au fost exagerări şi
execuţii de ambele părţi [Idem,
op.cit. pag. 220-221], care au pus o
cărămidă în plus în costrucţia con-
flictelor româno-maghiare din isto-
rie. Relaţia româno-maghiară din
Ardeal, bazată pe anumite repre-
zentări reciproce, clişee şi stereoti-
pii, generează etichetări şi clasificări
[Vezi Mitu S. – National Identity of
Romanians in Transylvania, Bu-
dapesta-New York, 2001; idem –
Transilvania mea, Iaşi, 2006; Boia
L. – Pentru o istorie a imaginarului,
Bucureşti, 2006], toate pornind şi
primind o semnificaţie adevărată
odată cu formarea celor două
naţiuni, la sfârşitul sec. XVIII şi în
prima jumătate a sec. XIX. În mod
cert, alteritatea şi imaginea celuilalt
au suferit schimbări la 1848, prin
accentuarea laturilor întunecate, şi
prin lipsa completă a dialogului
real, constructiv.
numărul 4 / septembrie 2010
VATR A 20
C H I O R E A N Ă

Ioan BOTIŞ

Colectivizare şi rezistenţă
în Regiunea Baia Mare

În zilele de 3-5 martie 1949, la

Bucureşti, a avut loc Plenara C.C.
al P.M.R., unde liderii comunişti
au hotărât, sub presiunea Mos-
covei şi după model sovietic, trans-
formarea satului românesc prin
colectivizarea graduală a supra-
feţelor agricole. După prezentarea
raportului „Sarcinile P.M.R. în
lupta pentru întărirea alianţei cla-
sei muncitoare cu ţărănimea
muncitoare şi pentru transfor-
marea socialistă a agriculturii”, a
fost adoptată rezoluţia în care se
preciza că „pentru a scăpa de întu-
neric şi mizerie trebuie să se con-
struiască socialismul la sate, adică
să treacă la gospodăria agricolă
colectivă.”1 Cu doar o zi înainte de
începerea Plenarei, prin Decretul
nr.83, au fost lichidate „resturile
proprietăţilor moşiereşti”, pămân-
turile şi inventarul agricol ale pro-
prietarilor vizaţi de acest decret
trecând în proprietatea statului. cu muncă silnică între 5-15 ani şi prietatea privată, era o clasă reac-
Colectivizarea agriculturii a fost amendă de la 50.000 la 200.000 de ţionară care trebuia să fie reeduca-
precedată de introducerea cotelor lei.3 Cu toate acestea, ţăranii au tă într-o comunitate socialistă.”5
obligatorii, în 1948, atât la produ- continuat să se sustragă de la pre- În 27 decembrie 1948, Gheorghe
sele vegetale, cât şi la produsele darea cotelor, „inventând” diferite Gheorghiu-Dej declara că singura
animale. Din cauza creşterii cotelor metode: ascunderea produselor, cale prin care ţărănimea săracă şi
în fiecare an, ţărănimea a fost pusă mituirea unor membri ai aparatu- cea mijlocaşă puteau scăpa de
de cele mai multe ori în imposibili- lui de colectare, pentru a fi impuşi mizerie şi de starea de înapoiere în
tatea de a-şi plăti cotele. Urmarea cu o cantitate mai mică de produ- care se aflau era trecerea ţărănimii
a fost că mulţi ţărani au fost ares- se, udarea grâului înainte de pre- în gospodăriile colective.6
taţi, în conformitate cu Legea nr.68 dare, pentru a cântări mai greu, În 1949, comuniştii români au
din 16 februarie 1946, copiată recoltarea în timpul nopţii, ameste- pornit „războiul total” împotriva
după model sovietic. Nepredarea carea grâului curat cu grâu cu ţăranilor, „esenţial pentru a obţine
cotelor era pedepsită cu muncă sil- impurităţi etc.4 o economie complet controlabilă”.7
nică de la 5 la 15 ani. Aşa cum a În fine, anul 1948 este cel în „În domeniul agriculturii, sta-
fost gândit, sistemul cotelor obliga- care liderii comunişti nu şi-au mai linizarea însemna abolirea proprie-
torii lovea în principal în ţăranii ascuns intenţia de a transforma tăţii private asupra pământului şi
înstăriţi, deoarece cotele erau sta- agricultura românească într-una înfiinţarea gospodăriilor colective.
bilite pe baza dimensiunilor pro- de tip socialist, în ciuda ostilităţii În conformitate cu crezul marxist-
prietăţilor agricole şi creşteau pro- ţărănimii faţă de modelul sovietic. leninist, ţărănimea, datorită ataşa-
gresiv, odată cu creşterea suprafe- „În domeniul agriculturii, staliniza- mentului său inerent faţă de pro-
ţelor de pământ aflate în proprieta- rea însemna abolirea proprietăţii prietatea privată, era o clasă reac-
te.2 Emis la 30 aprilie 1949, private asupra pământului şi înfi- ţionară care trebuia să fie reeduca-
Decretul 183/1949 prevedea ca inţarea gospodăriilor colective. În tă într-o comunitate socialistă (...)
sancţiuni pentru „dosirea, dis- conformitate cu crezul marxist- Inspirându-se din tradiţia bolşe-
trugerea ori denaturarea pro- leninist, ţărănimea, datorită ataşa- vică, comuniştii români erau con-
duselor sau mărfurilor” pedeapsa mentului său inerent faţă de pro- vinşi că diferenţele dintre sectorul

numărul 4 / septembrie 2010 Copalnic Mănăştur

 21
socialist (industrial) şi sectorul
nesocialist (agrar) ale economiei
trebuiau eliminate. Începutul
«transformării socialiste a agricul-
turii» în România a fost oferită de
teoria stalinistă cu privire la alian-
ţa dintre clasa muncitoare şi ţăra-
nii săraci, văzută ca baza socială
pentru «dictatura proletariatu-
lui»”.8
În lumea satului românesc, cri-
ticile dure aduse colhozurilor din
Uniunea Sovietică în perioada
interbelică şi a celui de-al doilea
război mondial au creat o stare de
spirit ostilă formelor socialiste de
proprietate, ţărănimea opunându-
se oricărei forme de exploatare
colectivistă a pământului.9
Acesta a fost unul dintre
motivele pentru care, până la
sfârşitul anului 1949, au fost înfi-
inţate, pe toată suprafaţa Ro-
mâniei, doar 56 de gospodării agri-
cole colective, în Maramureş ne-
reuşindu-se înfiinţarea nici unei
G.A.C.10
Constatând lipsa de eficienţă a
structurilor însărcinate cu înfiinţa-
rea de gospodării colective, în
ianuarie 1950, Comitetul Central
al P.M.R. a înlocuit Comisia Agrară
cu o Secţie Agrară, căreia i-a acor-
dat fonduri mai mari în scopul
accelerării campaniei de colectivi-
zare a agriculturii. În 1950 au fost
înfiinţate 971 de gospodării colecti-
ve, dar în anul următor nici una,
cu toate că au fost raportate 62
(acestea fuseseră înfiinţate în anul
anterior, dar nu fuseseră inaugu-
rate formal).11
Pentru a creşte ritmul colectivi-
zării, activiştii de partid, Miliţia şi
Securitatea au folosit presiuni şi
ameninţări, maltratări şi torturi,
arestări şi condamnări, mijloacele
coercitive diferind de caz la caz. În
pofida acestei realităţi, cunoscând
abuzurile realizate în primul an de
colectivizare forţată, Gheorghe
Gheorghiu-Dej dorea să lase
impresia că transformarea socialis-
tă a agriculturii trebuie pusă în
practică cu acordul ţărănimii. „În
gospodăria colectivă trebuie să
intre numai aceia care sunt con-
vinşi că gospodăria colectivă este
mai bună decât mica gospodărie
individuală. Încet, încet, se vor
convinge şi ceilalţi ţărani şi vor
veni de bună voie, nu silit. Cu sila
nu se poate face gospodărie colec-
tivă. Dacă ai băgat spaima în
Copalnic Mănăştur
oameni, greu poţi să te apropii de
ei, mai ales că ţăranul nu uită.
Metodele de constrângere sunt
străine de noi şi fac foarte mult rău
partidului nostru (...) O bună gos-
podărie nu poate fi rezultatul con-
strângerii. Tot ce s-a făcut sub pre-
siune, arestări, bătăi, a amărât
ţărănimea şi a făcut mare rău par-
tidului, pentru că asemenea proce-
dee îndepărtează masele de partid.
Oamenii spun «Uite ce fac comu-
niştii!» (...) Nu este admisibil să
ameninţi oamenii cu închisoarea
sau să-i mâni cu biciul în gospodă-
ria colectivă. Aceia cărora nu le
pasă dacă ţăranul intră cu voie sau
fără voie, fac conştient sau inconş-
tient jocul duşmanului”, afirma
stalinistul Dej.12
Cu toate acestea, acelaşi
Gheorghe Gheorghiu-Dej, împreu-
nă cu ceilalţi „grei” ai partidului,
Teohari Georgescu, Petru Groza şi
Miron Constantinescu, au declarat
că ţelul politicii economice pe anul
1950 este „accelerarea colec-
tivizărilor, sporirea numărului sta-
ţiunilor de maşini şi tractoare, pre-
cum şi adoptarea sistemului de
întreceri socialiste şi în domeniul
agriculturii.”13
În Maramureş, la fel ca în alte
regiuni ale ţării, începutul anului
1950 a reprezentat o perioadă de
intensificare a campaniei de colec-
tivizare. Activişti de partid au fost
trimişi în comuna Ieud, de pe
Valea Izei, pentru a depune muncă
de lămurire. Nu întâmplător comu-
na Ieud a fost aleasă de comunişti
VATR A
C H I O R E A N Ă
pentru a găzdui prima gospodărie
colectivă din Maramureş: „conside-
rată de comunişti ca având un tre-
cut reacţionar datorită împotrivirii
făţişe la comunizare, a fost inten-
ţionat aleasă pentru înfiinţarea
primei gospodării agricole colective
din judeţ, pentru a deveni un
exemplu în faţa ţărănimii munci-
toare din împrejurime.”14
Exercitând presiuni (267 de
ţărani au fost „convinşi” să fie de
acord cu un schimb de pământ
pentru ca gospodăria colectivă să
poată fi înfiinţată), autorităţile
comuniste au putut raporta înfiin-
ţarea, la 5 martie 1950, a primei
gospodării colective agricole în
Maramureş, denumită „Scânteia”,
ce reunea 78 de ţărani (70
încadraţi în categoria ţăranilor
săraci, 7 ţărani mijlocaşi şi un pro-
letar agricol). La fel ca în alte regiu-
ni ale ţării, colectivizarea în
Regiunea Baia Mare nu a avut o
evoluţie liniară, ci una sinuoasă,
cu ritmuri diferite, „printr-o combi-
naţie de metode violente şi mijloa-
cele de persuasiune, pe fondul
unei legislaţii coercitive.”15
Cu toate că scopul final al
colectivizării era deposedarea ţăra-
nilor de pământ, lipsirea acestora
de independenţă economică şi
transformarea lor într-o masă
dependentă de stat în mod absolut,
în actele de constituire a G.A.C.-
urilor, cu cinismul specific regimu-
lui stalinist, se afirma că scopul
gospodăriilor colective este acela
de a asigura „victoria asupra chi-
aburilor, exploatatorilor, duş-
manilor celor ce muncesc şi să
înlăture mizeria şi întunericul în
care s-au sbătut ţăranii până
acum.”16
La fel ca în alte regiuni ale
României, şi în Maramureş gospo-
dăriile colective s-au dovedit o
soluţie acceptabilă doar pentru
familiile sărace, numeroase şi lip-
site de pământ. Gospodăriile nou
înfiinţate nu puteau exista în aces-
te condiţii fără ca organele puterii
să intervină pentru a le asigura
suprafaţa de pământ necesară,
acţiune realizată prin recurgerea la
comasări, donaţii şi prin înscrierea
forţată a ţăranilor mijlocaşi în
gospodăriile colective.17
Violenţei activiştilor de partid,
Miliţiei şi Securităţii, în timpul pri-
milor ani ai colectivizării forţate, i
s-a răspuns cu un curent de ostili-
numărul 4 / septembrie 2010
VATR A
C H I O R E A N Ă
tate şi cu diferite forme de rezisten-
ţă a ţăranilor, în mai toate regiuni-
le ţării.18
În 1950, constrângerile folosite
de organele represive au sporit în
intensitate, chiaburii au fost tri-
mişi în judecată pentru a li se con-
fisca pământurile, iar brutalităţile
şi violenţele fizice împotriva ţărani-
lor au devenit mult mai numeroase
decât în perioada anterioară. „Pe
unde propaganda comunistă prin-
sese ceva cheag, susţinută de ame-
ninţări şi intimidări, întovărăşirea
se destrăma de la o zi la alta, astfel
încât oamenii Securităţii erau
nevoiţi să informeze că în tot mai
multe locuri ţăranii care s-au înto-
vărăşit în colective pentru a-şi ara
pământul cu tractorul (...) şi-au
refăcut haturile distruse de trac-
toare.”19
La jumătatea anului 1950, în
Ieud, la gospodăria agricolă colecti-
vă nou înfiinţată, nu se prezentau
la muncă decât aproximativ jumă-
tate dintre ţăranii membri ai gos-
podăriei. Mulţi dintre ţăranii din
G.A.C.-uri continuau să lucreze
pentru ţăranii înstăriţi, care îi
plăteau mai bine şi refuzau să-şi
ducă în cadrul gospodăriilor inven-
tarul. Numeroase documente con-
firmă această stare de fapt.
„Chiaburii au reuşit să influenţeze
unii membrii din colectiv care s-au
angajat să lucreze pentru ei zile
întregi, oferindu-i plată bună”, se
afimă într-un astfel de document,
iar un altul consemnează că „o
parte din colectivişti nu vor să vină
la muncă în Gospodărie spunând
că mai au de lucrat pe bucata lor
de pământ, alţii motivează că nu
au ce mânca, au nevoie urgentă de
bani şi din această cauză se duc să
muncească la chiaburi care le plă-
teşte zilnic.”20
În numeroase localităţi, colec-
tiviştii au refuzat să-şi ducă ani-
malele, seminţele şi inventarul
mort în cadrul gospodăriilor agri-
cole colective. Pop Gheorghe din
Suciu de Sus „nu vrea să-şi ducă
în Gospodărie cai, 2 boi şi inventa-
rul mort, spunând că trebuie să-i
dea zestre fetei pe care o mărită.”21
În special în prima fază a colec-
tivizării agriculturii, un rol impor-
tant l-a avut zvonistica în cadrul
rezistenţei ţărănimii la noile forme
de organizare a agriculturii.
Imediat după înfiinţarea primei
gospodării agricole colective, la
numărul 4 / septembrie 2010
Ieud, chiaburii din zonă au lansat
zvonul că la gospodăria colectivă se
spânzură oamenii de foame, că
oamenii mănâncă la cazan cu
porţia şi că e mai bine să-şi
muncească fiecare ţăran pământul
decât să lucreze la colectiv, pentru
că n-o să primească nimic de la
Gospodărie.22
O altă categorie de zvonuri este
aceea care afirma că regimul
comunist din România nu poate
dura mulţi ani, sosirea americani-
lor fiind iminentă. În mod firesc, în
aceste condiţii, înscrierea în gospo-
dăriile colective devenea nu doar
inutilă, ci chiar o acţiune împotriva
cursului firesc al istoriei. Devenită
naţională, legenda sosirii ameri-
canilor a avut succes şi în
Maramureş. Soţia unui preot a fost
reclamată că a lansat zvonul „că a
aterizat un aeroplan american”,
aceeaşi persoană distribuind
ţăranilor icoane pe dosul cărora a
scris „vai de voi comunişti”.23
Împotriva răspândirii zvonuri-
lor, autorităţile comuniste au orga-
nizat vizite la gospodăria colectivă
din Ieud, pentru ca ţăranii să se
convingă că e vorba doar de zvo-
nuri lansate de duşmanul de clasă,
care se opune înfiinţării de G.A.C.-
uri.24
Medalie acordată în 1962
cu ocazia încheierii colectivizării
Cu toate acestea, influenţa
chiaburimii în lumea satelor a
rămas destul de mare, fapt con-
22
semnat de autorităţile comuniste.
„Nicăieri nu s-au judecat mai
tranşant ca în lumea satelor,
veneticii, trădătorii, vânduţii, în
opoziţie cu majoritatea rămasă cre-
dincioasă unui univers de care nu
înţelegea să se despartă, chiar
dacă i se cerea sacrificiul
suprem.”25 Acesta a fost şi cazul
unor activişti de partid din
Maramureş, consideraţi trădători
de către localnici.
La doar trei zile după înfiinţarea
primei gospodării colective din
Maramureş, „Scânteia” din Ieud, a
avut loc şi prima acţiune de pedep-
sire a unui colaboraţionist. „La
data de 8 Martie a.c. după masă
tovarăşul preşedinte al colhozului
din comuna Ieud, care s-a înfiinţat
în luna aceasta, tovarăşul Odica
Vasile s-a dus în comuna vecină cu
muncitorii de la colhoz pentru ceva
lemne pentru construcţii, s-a
întors seara cu căruţa unui chia-
bur şi era şi chiaburul în căruţă,
pe când mergeau spre sat a fost
atacat la marginea satului Ieud, de
către 4 chiaburi între care era şi
un ţăran sărac, numele lui nu îl
ştie, ţăranul a fost antrenat ca să-l
bată pe tov.Odica, care a fost bătut
grav, a fost alarmat şi a venit tova-
răşi de la colhoz în ajutorul tovară-
şului. Chiaburii au fugit atunci,
însă au fost prinşi de către securi-
tate. Tov.Odica este internat în
Spitalul de Stat din Sighet.
Tovarăşii de la judeţeană nu au
putut să stea de vorbă cu
tov.Odica, nu au putut lua nici un
fel de informaţii de la el că nu a
putut vorbi.”26
În perioada 1949-1950, au avut
loc revolte ţărăneşti de o mai mare
amploare în Arad, Bihor, Suceava,
Rădăuţi, Botoşani, Teleorman,
Vlaşca, Ilfov şi Ialomiţa. Cu toate
că în Maramureş revoltele nu au
luat o astfel de amploare, ele nu au
lipsit. În vara anului 1949, în legă-
tură cu treierişul şi colectările, au
avut loc agitaţii ţărăneşti în regiu-
nile Baia Mare, Bihor, Arad,
Suceava şi Sibiu.27
În ziua de 16 octombrie 1950,
în comuna Sălsig, locuitorii comu-
nei au organizat o revoltă împotri-
va noului sistem al G.A.C. „După
masă între orele 4 şi 5 tractoarele
SMT au intrat în unele dintre tru-
puri ale GAC pentru a executa ară-
turile pentru însămânţările de
toamnă. După ce tractorul a sosit
Copalnic Mănăştur
 23
la locul respectiv în care era şi pre-
şedintele Gospodăriei Agricole
Colective, în acel moment au
apărut cca. 8-10 femei cu bâta în
mână, care adresau preşedintelui
că nu cumva să încerce să are
pământul pentru că va păţi rău.
Tot în acest moment au apărut şi
bărbaţii, astfel că în câteva minute
s-au strâns cca 70 de ţărani femei
şi tineri, care au luat pe preşedin-
tele GAC şi l-au bătut. Preşedintele
a reuşit să scape fugind la
Comitetul provizoriu unde apoi
s-au adunat din comună de peste
200 de ţărani. Bărbaţi, femei şi
tineri, manifestând şi strigând ca
să lase preşedintele de la GAC. Sub
această presiune preşedintele a
fost nevoit să iasă pe ascuns şi să
părăsească comuna.”28
În Săliştea, „elementele duşmă-
noase din comună” (un număr de
16 persoane) au trecut la aratul
unor terenuri comasate de G.A.C.,
după care „în ziua de 14 Aprilie
a.c. (1951 – n.n.) un număr de 100
de persoane au refuzat actul de
schimb a terenului intrat în GAC
aducând acest act la Sfatul
Popular spunând că lor nu le tre-
Copalnic Mănăştur
buie pământ în schimb fără a
lor.”29
Într-un buletin al Direcţiei
Generale a Securităţii Statului se
arată că, în comuna Văleni, în
1951, lucrările erau cu mult
rămase în urmă la gospodăria
colectivă „din cauză că nu toţi
colectiviştii participă la muncă
aici, aceştia angajându-se la dife-
riţi chiaburi din comună, sub pre-
textul că în gospodărie nu au ce
mânca (...) Greutăţi de această
natură întâmpină şi Gospodăriile
Agricole Colective din comunile
Remeţi, Săpânţa şi Câmpulung la
Tisa, raionul Sighet, unde colecti-
viştii sub pretextul că nu au ce
mânca pleacă şi se angajează la
diferite instituţii chiabureşti.”30
Prin diferite forme de sabotaj
ţăranii au încercat să împiedice
realizarea normelor impuse gospo-
dăriilor de conducerea partidului.
Astfel, chiaburul Tilici Nicolae zis
Osianu din comuna Lăpuş, raionul
Târgu Lăpuş, cu ocazia reparării
tractorului a montat la acesta un
rezervor de 2 kg benzină, din care
cauză trebuieşte alimentat din oră
în oră şi dă ocazii de incendii.”31
VATR A
C H I O R E A N Ă
Într-o notă informativă a
Comitetului Raional Vişeu al
P.M.R, din 22 aprilie 1952, privind
„manifestările duşmănoase” din
raion, se arată următoarele: „Cu
ocazia însămânţărilor de primăva-
ră în comuna Dragomireşti, s-au
manifestat în ziua de 21 aprilie
1952 soţia chiaburului Zubaşcu
Ioan, cu numele Zubaşcu Florica,
care a spus în faţa a mai multor
ţărani că «Va rezista atât cât poate
suferi atunci vor lua razna în
dealul măgurii şi vor lua cu ei şi
mitralieră».32
Puterea comunistă a găsit
mereu noi mijloace de a confisca
pământurile ţăranilor şi de a
comasa terenuri. Prin Decretul
nr.111/1951 au fost confiscate
terenurile părăsite, iar prin H.C.M.
nr.308/1953 muncitorii, funcţio-
narii, militarii activişti, învăţătorii,
preoţii etc. au fost obligaţi să-şi
„cedeze” terenurile agricole, pentru
a nu-şi pierde locul de muncă, în
vreme ce absenteiştilor, fugiţi din
comune pentru a nu fi aruncaţi în
închisoare, din cauza cotelor ne-
predate sau din motive politice, li
s-au luat terenurile.33
numărul 4 / septembrie 2010
VATR A
C H I O R E A N Ă
Consfătuire cu lucrătorii fruntaşi din agricultură, la Bucureşti, în februarie 1955
Cu toate acestea, nemulţumiri-
le şi rezistenţa ţărănească a conti-
nuat. „La GAC Ariniş (...) membrii
gospodăriei refuză să participe la
muncile de toamnă, ca însămân-
ţări şi recoltat, chiar cei 3 membrii
de partid în frunte cu secretarul
organizaţiei de bază nu duc nici o
activitate, ba mai mult nu vreau să
lucreze nici ei (...) De asemenea
colectiviştii refuză să muncească la
recoltatul porumbului (...) Când
colectiviştii sunt îndrumaţi de
delegaţii Comitetului raional să
participe la recoltat, ei le răspund
că «Recoltaţi voi că şi aşa voi tra-
geţi foloasele». Nici în ziua de azi
nu participă nici un colectivist la
recoltat sau însămânţat şi în felul
acesta este periclitat terminarea
lucrărilor de toamnă”, aflăm din-
tr-o informare a Comitetului
Regional Baia Mare.34
Un raport al Direcţiei Regionale
a Securităţii Baia Mare privind
unele acţiuni ostile colectărilor,
care semnalează greutăţi în
colectarea produselor agricole în
Asuajul de Jos, Târgu Lăpuş,
Rogoz şi Copalnic Mănăştur, îl
aminteşte pe „reacţionarul” Sandor
Ioan din Bârsana, care n-a vrut să
predea grâu calitatea I-a, numai a
II-a. „Delegatul de la batoză
nevrând să primească din acest
grâu, susnumitul a început să
înjure cu cuvinte murdare şi chiar
numărul 4 / septembrie 2010
a vrut să lovească pe delegatul
acestei batoze (...) În primăvara
anului 1952 a sabotat campania
de însămânţări, din care cauză a
fost condamnat la 1 lună închisoa-
re (...) În luna aprilie a.c. înainte de
a fi condamnat, când se duceau
acţiuni de înfiinţarea a întovărăşi-
rilor agricole în comună, susnumi-
tul în colaborare cu chiaburul
Radu Vasile şi ţăranul mijlocaş
Bârsan Ioan, în noaptea zilei de
13-14 aprilie s-a dus pe terenul
comasat pentru întovărăşit şi a
început să are terenul ce a fost,
24
comasat de la el, spunând că: «Lui
nu-i trebuie întovărăşire şi el nu dă
pământul, iar cine va îndrăzni să-i
calce pământul îl va lovi în cap».”35
O notă a Comitetului regional
Baia Mare a P.M.R. privind „unele
manifestări ale duşmanului de
clasă” în problema colectivizării
din regiune, notă datând din 21
noiembrie 1958, dă informaţii des-
pre formele radicale de rezistenţă
ale ţărănimii din zonă: în satul
Stoiceni, Leşa Ioan a depus cererea
de a intra în întovărăşire, iar în
noaptea următoare „elemente
necunoscute i-au aprins o claie de
trifoi”; în Groşi (raionul Târgu
Lăpuş) a fost omorât – fiind lovit în
cap – un membru în întovărăşire,
care a desfăşurat o intensă muncă
politică pentru lărgirea înto-
vărăşirii şi a fost şi membru în
biroul organizaţiei UTM; în
Ruscova, elemente necunoscute au
aprins grajdul întovărăşirii.36
Procesul de disoluţie a gospo-
dăriilor colective a continuat şi
după 1953, demostrând încă o
dată că noile forme de proprietate
erau străine mentalităţii ţăranilor
din zonă, artificiale şi inadecvate
specificului zonal. „Comitetul
raional de partid Sighet informează
că la GAC Remeţi un număr de 33
colectivişti au depus cereri pentru
a ieşi din GAC. De menţionat că
aceşti oameni nu au participat la
lucru nici în anii trecuţi, sunt dife-
riţi lucrători de la întreprinderi
forestiere.”37
La 24 februarie, autorităţile
Copalnic Mănăştur
 25 VATR A
C H I O R E A N Ă

comuniste erau informate de
Comitetul Regional Baia Mare des-
pre acţiunile întreprinse în vederea
încheierii colectivizării în regiune.
Printre multele realizări, aspecte
ale desfăşurării muncii politice de
masă pentru colectivizarea agricul-
turii şi măsurile luate pentru întă-
rirea economică organizatorică a
noilor G.A.C.-uri, cei care informau
autorităţile centrale erau nevoiţi să
recunoască faptul că mai existau
„unele elemente duşmănoase” în
regiune, elemente care stricau
imaginea oferită de caravanele
cinematografice prin documentare-
le propagandistice cu titluri de
genul „Maramureş regiune înflori-
toare”.
Curajul de a rezista colectivizării
forţate a fost plătit cu grele conse-
cinţe, mergând de la efecte ireversi-
bile asupra sănătăţii opozanţilor
până la alterarea statutului econo-
mico-social. În numeroase cazuri,
condamnările au fost însoţite şi de
confiscarea bunurilor obţinute.
Persecuţiile nu s-au rezumat numai
la capii de familie. Ele s-au extins
asupra tuturor membrilor familiei şi
pentru mulţi ani. Cei mai marcaţi
au fost copiii. Daţi afară din şcoli,
respinşi la slujbe pe motive de
dosar, aceştia au fost urmăriţi toată
viaţa de «păcatul originar» de a fi
făcut parte dintr-o familie care deţi-
nuse în proprietate câteva hectare
de pământ.38
Numai în perioada 1951-1952
organele M.A.I. şi cele ale procuratu-
rii au arestat în regiunea Baia Mare
170 de ţărani, dintre care 28 de
chiaburi, 92 de ţărani mijlocaşi şi 50
de ţărani cu gospodărie mică. Dintre
aceştia, Tribunalul Militar a con-
damnat la diferite pedepse cu închi-
soare 9 chiaburi, 51 de ţărani mijlo-
caşi şi 24 de ţărani cu gospodărie
mică. În colonii de muncă au fost
încadraţi 4 chiaburi şi 3 ţărani cu
gospodărie mijlocie, iar 2 chiaburi
au decedat în timpul anchetelor.39
Cu toate acestea, nici procesele
publice, nici condamnările la ani
grei de închisoare, nici confiscările
de pământuri însoţite de tot felul de
abuzuri şi violenţe nu au putut
îndepărta atmosfera ostilă puterii
comuniste din lumea satului ma-
ramureşean, atmosferă ostilă ce
persistă şi astăzi în memoria indivi-
duală şi colectivă a celor care au
cunoscut „binefacerile” colectivizării.

18 Alina Tudor, op.cit., p.639.

NOTE:
1 Valentin Constantinescu, “Declanşarea colectivizării forţate a agriculturii”,
în Analele Sighet 7. Anii 1949-1953: Mecanismele terorii, Bucureşti, Fundaţia
Academia Civică, 1999, p.606; Dan Cătănuş, Octavian Roske, Colectivizarea
agriculturii în România. Represiunea, vol.1, (1949-1953), Bucureşti, Institutul
Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 2004, p.104.
2 David A.Kideckel, Colectivism şi singurătate în satele româneşti. Ţara
Oltului în perioada comunistă şi în primii ani după Revoluţie, Iaşi, Editura
Polirom, 2006, pp.76-86.
3 Dan Cătănuş, Octavian Roske, op.cit., p.13.
4 ibidem, p.17.
5 Alina Tudor, “Aspecte privind colectivizarea în judeţul trei Scaune. Revolta
ţăranilor şi cauzele ei”, în Analele Sighet 7. Anii 1949-1953: Mecanismele terorii,
Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1999, p.639.
6 Marian Cojoc, Doborogea de la reforma agrară la colectivizarea forţată,
Constanţa, Editura Muntenia & Leda, 2001, p.34.
7 Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comu-
nismului românesc, Iaşi, Editura Polirom, 2005, p.146.
8 ibidem, pp.146-147.
9 Andrea Dobeş, Gheorghe Mihai Bârlea, Robert Fürtös, Colectivizarea în
Maramureş. Contribuţii documentare (1949-1962), Bucureşti, Fundaţia Academia
Civică, 2004, p.12.
10 Alina Tudor, op.cit., p.639; Dennis Deletant, Teroarea comunistă în
România. Gheorghiu-Dej şi statul poliţienesc, 1948-1956, Iaşi, Editura Polirom,
2001, p.107; Andrea Dobeş, Gheorghe Mihai Bârlea, Robert Fürtös, op.cit., p.20.
11 Dennis Deletant, op.cit., pp.107-108.
12 Arhivele Naţionale Bucureşti, Fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, Dosar
23/1951, f.4-5.
13 Camelia Anghelache, „Aspecte selectate din documentele deţinute de
arhivele naţionale din fosta arhivă a C.C. al P.C.R. privind colectivizarea”, în
Analele Sighet 7. Anii 1949-1953: Mecanismele terorii, Bucureşti, Fundaţia
Academia Civică, 1999, p.618.
14 Andrea Dobeş, Gheorghe Mihai Bârlea, Robert Fürtös, op.cit., p.21.
15 ibidem, p.8.
16 Corneliu Nicoară, „Adevărul despre alianţa dintre clasa muncitore şi ţără-
nimea muncitore”, în Analele Sighet 7. Anii 1949-1953: Mecanismele terorii,
Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1999, p.651; Andrea Dobeş, Gheorghe
Mihai Bârlea, Robert Fürtös, op.cit., p.24.
17 Ghiţă Ionescu, Comunismul în România, Bucureşti, Ed. Litera, 1994,
pp.218-222.
19 Marin Radu Mocanu, „Forme şi strategii de comunizare a societăţii româ-
neşti (1949-1950), în Analele Sighet 7. Anii 1949-1953: Mecanismele terorii,
Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, p.34; Nicolae Baciu, Agonia României
1944-1948, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1990.
20 D.J.MM a A.N., Fond Comitetul Regional Maramureş al P.C.R., Dosar
21/1950, f.20-24; D.J.MM a A.N. Fond Comitetul Regional Maramureş al P.C.R.,
Dosar 21/1950, f.71-72).
21 D.J.MM a A.N., Fond Comitetul Regional Maramureş al P.C.R., Dosar
21/1950, f.71-72.
22 D.J.MM. a A.N., Fond Comitetul Judeţean Maramureş (Sighet) al P.M.R.,
Dosar 95/1950, f.21; D.J.MM a A.N., Fond Comitetul regional Maramureş al
P.C.R., Dosar 21/1950, f.71-72.
23 D.J.MM a A.N., Fond Comitetul Regional Maramureş al P.C.R., Dosar
21/1950, f.71-72.
24 Andrea Dobeş, Gheorghe Mihai Bârlea, Robert Fürtös, op.cit., p.25.
25 Dan Cătănuş, Octavian Roske, op.cit., p.7.
26 D.J.MM a A.N., Fond Comitetul Judeţean Maramureş (Sighet) al P.M.R.,
Dosar 95/1950, f.21.
27 A.S.R.I., Fond “D”, Dosar nr.4638, f.231-268.
28 D.J.MM a A.N., Fond Comitetul Regional Maramureş al P.C.R., Dosar
22/1950, f.102-103.
29 D.J.MM a A.N., Fond Comitetul Raional Vişeu al P.C.R., Dosar 8/1951,
f.69.
30 A.C.N.S.A.S., Fond D, Dosar 7, vol.1, f.294-300 şi 334.
31 A.C.N.S.A.S., Fond D, Dosar 7, vol.1, f.86-88.
32 D.J.MM a A.N., Fond Comitetul Raional Vişeu al P.C.R., Dosar 33/1952,
f.13.
33 Valentin Constantinescu, op.cit., p.612.
34 D.J.MM a A.N., Fond Comitetul Regional Maramureş al P.C.R., Dosar
54/1955, f.207.
35 A.S.R.I., Fond “D”, Dosar nr.9404, vol.11, f.258-261.
36 D.J.MM a A.N., Fond Comitetul Regional Maramureş al P.C.R., Dosar
42/1958, f.217.
37 D.J.MM a A.N., Fond Comitetul Regional Maramureş al P.C.R., Dosar
39/1961, f.93.
38 Dan Cătănuş, Octavian Roske, op.cit., p.63.
39 A.S.R.I., Fond „D”, dosar nr.7778, vol.27, f.1-10.

Copalnic Mănăştur numărul 4 / septembrie 2010

VATR A 26
C H I O R E A N Ă

Ioan-Vasile Rogozsan

ÎNVĂŢĂMÂNTUL ŞOMCUTEAN
DIN A DOUA JUMĂTATE A SECOLULUI
AL XIX-LEA PÂNĂ LA 1919

S
tudiul de faţă îşi propune să prezin-
te evoluţia învăţământului în limba
de predare maghiară din localitatea
Şomcuta Mare, învăţământ conturat
în baza celor două legi şcolare apărute în anii
1868 (promovată de Eötvös), 1879 şi 1883
(Trefort) şi 1907 (Apponyi), în timpul dualis-
mului austro-ungar. Pentru a realiza acest stu-
diu am adunat material din diferite surse. Am
consultat cărţile de specialitate apărute până
la această dată, studiile şi articolele publicate
care fac referire la problematica învăţământu-
lui transilvan (cu referire şi la Şomcuta Mare),
precum şi documentele aflate în păstrarea şi
administrarea Direcţiei Judeţene Maramureş a
Arhivelor Naţionale, documente şcolare gru-
pate în două fonduri: “Şcoala Populară
Primară de Stat Maghiară Şomcuta Mare”
(1890-1918) şi ”Şcoala Populară Agricolă Ma-
ghiară Şomcuta Mare”(1910-1914).

L
a 1 septembrie 1865,
printr-un decret imperi-
al, Dieta Principatului a
fost dizolvată împăratul
pronunţă dizolvarea Dietei transil-
vane din Sibiu şi convocarea alteia
pentru data de 19 noiembrie la Cluj
aleasă prin reactivarea sistemului
dietal din 1791. Dieta vota “uni-
unea” Transilvaniei la Ungaria. La
20 iunie 1867, după doar 12 zile de
la primirea coroanei de rege al
Ungariei, împăratul Francisc Iosif
abrogă toate legile votate prin Dieta
de la Sibiu, act prin care Tran-
silvania îşi pierdea complet inde-
stat, prin lege2.
Potrivit aceleiaşi legi, organele
bisericeşti ale religiilor recepte
aveau deplină autonomie vis-à-vis
de Şcolile confesionale înfiinţate şi
aflate sub directa lor administrare,
statul rezumndu-şi dreptul de
supremă inspecţie pe care o exerci-
ta prin intermediul inspectoratelor
şcolare regeşti comitatense. Comu-
nitatea locală avea dreptul de a-şi
alege învăţătorii şi profesorii care
să le înveţe copiii, la fel cum tot
comunitatea se ocupa de stabilirea
salariului dascălilor, a manualelor
şcolare şi a metodelor de predare3.
ghiare, să fie introduse în progra-
ma şcolară un număr de 2-3 ore
săptămânal6.
În cazul învăţământului pri-
mar, legea prevedea că acolo unde
nu exista şcoală de stat maghiară
sau nu era acceptată de confesiu-
nile religioase dar şi de diferite aso-
ciaţii şi particulari, aveau dreptul
şi obligaţia de a înfiinţa şcoli.
Limba de predare era stabilită
numai de către susţinătorul mate-
rial al şcolii, dar, aceasta trebuia
să fie limba vorbită de copiii şi
părinţii acestora7.

pendenţa. Autonomia confesiunilor
din Ungaria, restaurată la 1868, se
va extinde şi asupra şcolilor trans-
ferând, într-o bună măsură, prin
Legea XXXVIII, atribuţiile şcolare
asupra Bisericilor naţionale. Legea
XXXVIII/1868, promovată de baro-
nul Iosif Eötvös la 20 noiembrie
1868, a intrat în dezbaterile Dietei
maghiare şi a fost promulgată în 5
decembrie. Legea prevedea învă-
ţământ obligatoriu pentru toţi copi-
ii între 6 şi 15 ani, cei de la 6 la 12
ani trebuiau să frecventeze cursuri-
le şcolii elementare, iar cei de la 12
la 15 ani cursul de repetiţie1.
Nefrecventarea şcolii se pedep-
sea prin amenzi aplicate părinţilor
în favoarea casei şcolare. Planul de
învăţământ era stabilit de cei care
înfiinţau sau susţineau şcolile, dar
era obligatoriu să cuprindă un nu-
măr mare de obiecte stabilite de
O altă prevedere a legii se refe-
rea la aspectul legat de numărul e-
levilor ce frecventau cursurile anu-
mitor şcoli şi care trebuia să fie de
minim 30; dacă numărul şcolarilor
era undeva sub această cifră, aceş-
tia trebuiau să fie înscrişi într-o
şcoală confesională acreditată4.
Prevederea se referea la faptul
că, dacă într-o localitate şcoala a
fost administrată de către un cult
majoritar, atunci copiii care aveau
o altă confesiune erau obligaţi să
frecventeze cursurile în şcoala
existentă5.
La şcolile primare, conform
legii, toate materiile erau predate
în limba maternă, la ciclul gimna-
zial, iar acolo unde limba maternă
era alta decât cea maghiară, se
prevedea obligativitatea introduce-
rii limbii maghiare, precizându-se
că, pentru învăţarea limbii ma-
P
e măsură ce regimul du-
alist austro-ungar şi-a
intensificat acţiunile de
oprimare naţională a
minorităţilor din imperiu, au apă-
rut noi legi şcolare, cum ar fi Legile
Trefort din 1879 şi 1883, legi care
militau pentru introducerea obli-
gatorie a limbii maghiare în toate
şcolile româneşti (prin articolul de
lege XVIII din 1879 limba maghiară
era introdusă în şcolile primare
româneşti).8
Potrivit legii din 1879, atât şco-
lile confesionale cât şi cele normale
şi medii, erau obligate să introducă
un număr mare de ore pentru stu-
diul limbii maghiare, iar învăţătorii
români erau obligaţi să treacă, în
decurs de trei ani, un examen de
limba maghiară (vorbit şi scris),
fără de care funcţionarea lor era
interzisă9.

numărul 4 / septembrie 2010 Copalnic Mănăştur

 27
Un astfel de examen va susţine,
la 8 iunie 1886, la Zalăula Zalău şi
Elie Pop, primind o diplomă10 ca-
re-i conferea dreptul să predea în
şcolile cu limba de predare ma-
ghiară. În acest act, aflăm faptul
că, prin Ordinul Ministerului Cul-
turii şi Cultelor nr. 17284, s-a for-
mat o “comisie care să examineze
calitatea de predare în limba
maghiară care a avut loc în zilele de
15,17 şi 18 august. Comisia a fost
formată în limba maghiară. Preda-
rea în limba maghiară a luat cu bi-
ne, atât vorbit cât şi scris”11.
Îndrumarea şcolii se făcea de
către Consistoriul scolastic diecezal
din Gherla, care exercita un control
sever asupra şcolilor prin interme-
diul protopopului tractual, în cali-
tate de inspector şi prin preoţii
locali, care aveau calitatea de
preşedinţi ai senatelor şcolare sau
directori ai şcolilor. Întreţinerea
şcolii revenea comunităţii săteşti
care suporta cheltuielile legate de
aprovizionarea cu lemne, reparaţii,
extinderi, o parte din salariul învăţă-
torului, prin repartizarea sumelor pe
fiecare membru al comunităţii12.
Începutul secolului XX aduce
cu sine apariţia unor noi legi care
aveau scopul de a desfiinţa şcolile
confesionale şi de a le înlocui cu
cele de stat. Astfel, în 1907, este
promulgată Legea XXVII, promo-
vată de către contele Apponyi
Albert, ministrul Cultelor şi
Instrucţiunii Publice, “legea Appo-
nyi”, cum este cunoscută ea în
istoriografie, care avea ca obiectiv
desfiinţarea şcolilor româneşti, slo-
vace şi sârbeşti şi înlocuirea lor cu
şcoli de stat cu limba de predare
maghiară. Legea fixa, clar, scopul
şcolii populare: „…Fiecare şcoală şi
fiecare învăţător fără considerare
de caracterul şcolii şi de împrejura-
rea că beneficiază de ajutor sau ba,
se îndatorează a dezvolta şi conşti-
inţa apartenenţei la naţiunea
maghiară, precum şi modul de gân-
dire religios, moral”13.
Dintre prevederile acestei legi
mai amintim: limba de predare în
şcoala de repetiţie complementară
era exclusiv limba maghiară, dacă
şcoala nu corespundea în ceea ce
privea programul în limba
maghiară putea fi închisă, iar
învăţătorul destituit din funcţie şi,
o prevedere importantă fiind aceea
că, după 4 ani, copiii trebuiau să
cunoască limba maghiară14.
Copalnic Mănăştur
În fine, se cuvine să amintim, în
acest context şi alte legi şcolare
emise la Budapesta, care militau,
la rândul lor, pentru introducerea
limbii maghiare în şcoli: legea din
1891, cunoscută sub denumirea
de Legea azilelor (grădiniţelor de
copii), proiectele de lege susţinute
de Bereviczy (1904), dar şi două
legi şcolare din 1913 şi 1914 care
impuneau obligativitatea studiului
limbii maghiare de la grădiniţă şi
până la gimnaziu, peste limita lo-
gică impusă de necesitatea de a
cunoaşte limba oficială a statu-
lui15.
Între anii1867-1897, funcţiona,
la Şomcuta Mare o şcoală de fete,
condusă de către doamna So-
mmer, care “ţine o şcoală privată
de fetiţe, cu bun renume. Cele mai
multe doamne şi domnişoare din jur
şi-au primit educaţiunea în această
şcoală”16.
În această şcoală, întâlnim, în
anul şcolar 1896/1897, 15 eleve
înscrise, dintre care o elevă în
clasa I, două eleve în clasa a II-a, o
elevă în clasa a III-a, 5 eleve în
clasa a IV-a, 4 eleve în clasa a V-a
şi 2 eleve în clasa a VI-a17,
aparţinând confesiunilor greco-
catolică, romano-catolică, izraelită,
reformată şi unitariană, situaţia
şcolară a acestora fiind trecută în
Registrul matricol din anul şcolar
1894/1895. Pe lângă eleve din
Şomcuta Mare, care învăţau la
şcoala d-nei Sommer, întâlnind şi
fete născute în alte localităţi, cum
este cazul elevelor Tamasán
Mariska din clasa a V-a, născută
în Cuciulat (Kucsulát), Hutterer
Emma din clasa a VI-a, născută în
Teaca (Teke), judeţul Bistriţa
Năsăud, Varga Letiţia născută în
Chilia, judeţul Satu Mare
(Pácafalu) şi Colcsár Mária din
Voivodeni, judeţul Cluj (Vajda-
háza), ambele eleve în clasa a IV-a,
sau a surorilor Beregszászi Eszter
(clasa a IV-a) şi Irma (clasa a II-a),
născute în Tiream (Mező-Terem),
judeţul Satu Mare18.
Înfiinţarea, în a doua jumătate
a secolului al XIX-lea, în timpul
dualismului austro-ungar, de şcoli
maghiare, cu scopul vădit de com-
batere şi frânare a învăţământului
românesc exercitat în cadrul şco-
lilor confesionale greco-catolice a
cuprins şi s-a extins şi în zona
românească a Chioarului şi, în
primul rând, în centrul acesteia -
VATR A
C H I O R E A N Ă
Şomcuta Mare.
Funcţionau în această perioadă
în Şomcuta Mare, pe lângă alte
instituţii de învăţământ românesc,
Şcoala primară de stat şi Şcoala
Populară Agricolă Maghiară cu
limba de predare maghiară.
Direcţia Judeţeană Maramureş
a Arhivelor Naţionale Maramureş
păstrează şi administrează Regis-
trele matricole şi de înscriere a
elevilor din clasele I-VI, precum şi
cataloagele şcolare din perioada
1890-1919, documente create de
către instituţiile de învăţământ cu
limba de predare maghiară amin-
tite anterior, dar, în urma studierii
acestora nu s-a putut stabili, cu
exactitate, anul înfiinţării acestor
unităţi de învăţământ. Un lucru se
poate dovedi însă cu certitudine şi
anume scopul vădit al ma-
ghiarizării forţate, care rezultă din
ortografierea, în limba maghiară, a
numelor şi prenumelor tuturor
elevilor şi a părinţilor acestora.
ŞCOALA POPULARĂ
PRIMARĂ DE STAT
MAGHIARĂ ŞOMCUTA MARE
(1890-1919)
Studiind documentele create de
către această instituţie de învăţă-
mânt şi aflate în păstrarea DJAN
Maramureş, observăm că elevi de
diferite confesiuni urmau cursurile
şcolii maghiare din această locali-
tate. Elevii erau trecuţi în funcţie
de clasa în care erau înscrişi (cla-
sele I-VI de băieţi sau clasele I-VI
de fete)19.
Directorul şcolii era Veress
Iózsef20, iar dintre învăţători
amintim pe: Imre László21, Makray
(Szappanyos) Veronika22, Gries-
haber Ignácz23, Lechner Emma24,
Darai Ignácz25, Pály Sándor
Gizella26, Kolcser Rudolf 27, Mol-
nár Takács Mária28, Veszprémy
Sándor29, Szücs Gyula30, Darai
Hóman Róza31, Zsilinsky István32,
Hackl Károly33, Ungur Ágoston34,
Mátéssy József35, Merzáné Veress
Erzsébet36, Erdélyi János37, Folti-
nek Margit38, Szabóné Z. Kiss
Lenkel39, Szabó Géza40, Pavelea
Ráfila41, Heffler József42.
Prestigiul şcolii şomcutene este
dat de faptul că, în anul şcolar
1890/1891 întâlnim, pe lângă elevi
născuţi în Şomcuta Mare şi elevi
numărul 4 / septembrie 2010
VATR A 28
C H I O R E A N Ă

născuţi în alte localităţi, cum ar fi
Voisza Teofil din Berchezoaia
(“Berkesz-Pataka”), Szabó László
din Buciumi (“Törökfalu”), Kerekes
Lajos din Cehu Silvaniei (“Szilágy
Cseh”), Mózes Iákab din Ciolt
(“Csólt”)43, elevi în clasa I de băieţi,
sau Veisz Katalin din Remeţi
(“Gyökeres”), Hirsch Berta din
Spermezeu ( “Ispánmező”), judeţul
Cluj, eleve în clasa a II-a de fete44.
Într-un alt an şcolar, 1896-
1897, întâlnim înscrişi la şcoala
şomcuteană, pe lângă elevi născuţi
în această localitate şi elevi născuţi
în alte părţi, ca de exemplu:
Karpelesz Hani din Chiueşti
(“Pecsétszeg”), elevă în clasa a II-
A45, Rozenfeld Matild din Livada
Mică (“Sárközújlak”), elevă în clasa
a IV-a46, Suri Jenö din Bu-
dapesta,elev în clasa a III-a47 sau
Kompolthy Béla din Braşov (“Bra-
ssó”), elev în clasa a IV-a48.
De asemenea, mai învăţau la
şcoala şomcuteană, în perioada
1890-1898, elevi născuţi în locali-
tăţi aparţinătoare următoarelor
regiuni: Galiţia (actuala Polonie) – “
Lenyina” şi “Verbics“, Maramu-
reşul istoric – Berbeşti (“Bart-
falva”) şi Sighetu Marmaţiei (“Má-
ramorossziget “), Ucraina subcar-
patică - Buştina (“Bustyaháza”),
Boureni ( “Ökörmező”) şi Teregova,
Ungaria - “Börcs”, “Budapesta” şi
“Mátészalka” sau Sălaj - Cehu
Silvaniei (“Szilagzcséh”) Şimleul
Silvaniei (“Szilagysomlyó”) Jibou
(“Zsibó”), Zalău (“Zilah”) 49.
Elevii aparţineau confesiunilor
greco-catolică, romano-catolică,
reformată şi izraelită. Obiectele
care se predau erau : “Sârguinţa”
(“Szorgalma”), “Religia şi educaţia
civică”, obiect evaluat de către pre-
oţii şi rabinul localităţii (“Hit és
erkölcstan, saját lelkésze bizony-
tványa szerint”), “Limba maternă”
(“Anyanyelv”), la care se urmărea
vorbirea, înţelegerea, exprimarea,
scrisul şi cititul şi stilul de expri-
mare, de comunicare (nyelv irály-
tan), “Gramatica”, “Matematica”
(“Mennyiségtan”), cu cele două
ramuri (algebra şi geometria),
“Studiile istorice” (“Geografia,
“Istoria” şi “Cultura civică”),
“Cunoaşterea mediului” (“Termé-
szettani tárgyak”), cu ramurile

Anul úcolar Numărul de elevi

Cls. I băieĠi Cls. I Cls. II Cls. II Cls. III Cls. III Cls. IV Cls. IV Cls. V Cls. V Cls. VI Cls. VI
fete băieĠi fete băieĠi fete băieĠi fete băieĠi fete băieĠi fete
1890/1891 25 29 24 16 9 18 10 4 4 5 1 1
1891/1892 21 27 24 22 13 14 16 8 7 3 4 -
1892/1893 29 30 24 - 17 - 13 - 3 - - -
1893/1894 16 19 19 18 18 22 5 10 3 2 - 1
1894/1895 19 11 23 13 18 9 11 6 1 5 2 3
1895/1896 38 32 26 - 15 - 16 - 3 - 1 -
1896/1897 32 41 37 27 24 9 19 6 5 6 1 -
1897/1898 48 27 35 21 32 21 14 5 7 6 2 6
1898/1899 - - - - - - - - - - - -
1899/1900 62 - 31 - 39 - 17 - 8 - 5 -
1900/1901 45 34 23 32 15 - -
1901/1902 106 75 48 32 29 -
1902/1903 55 47 74 46 33 15 7
1903/1904 55 clasa I A 81 77 60 25 10
57 clasa I B
1904/1905 53 – I A 76 65 54 23 12
51 – I B
1905/1906 75 47 – II A 52 68 24 7
49 – II B
1906/1907 42 41 69 75 45 30 8
1907/1908 37 50 69 59 60 11 15
1908/1909 55 32 38 63 37 27 8
1909/1910 31 50 48 82 53 24 17
1910/1911 40 clasa I A 67 50 68 25 12
35 clasa I B
1911/1912 88 înscriúi (53 situaĠia 51 26 41 48 35 8
úcolară încheiată, 35 -
situaĠia úcolară
neîncheiată).
1912/1913 50 clasa I A 59 56 68 35 12
52 clasa I B
1913/1914 84 70 56 59 37 17
1914/1915 74 56 59 53 40 24
1915/1916 82 înscriúi (72 situaĠia 48 54 57 30 22
úcolară încheiată, 10
neîncheiată)
1916/1917 68 înscriúi (59 situaĠia 52 42 40 29 22
úcolară încheiată, 9
neîncheiată)
1917/1918 57 (3 neîncheiaĠi) 59 44 39 29 12
1918/1919 51 (13 neîncheiaĠi) 47 68 48 25 17

Tabelul 1

numărul 4 / septembrie 2010 Copalnic Mănăştur

 29
desen, studiu asupra naturii, agri-
cultură, “Arte” (“Művészeti tár-
gyak”), muzică, desen şi educaţie
fizică50. Sistemul de evaluare a
cunoştinţelor elevilor utilizat în
această perioadă era la fel cu sis-
temul de evaluare utilizat şi la
Şcoala populară agricolă cu limba
de predare maghiară din aceeaşi
localitate, adică prin calificative şi
note51. Din anul şcolar 1890/1891
până în anul şcolar 1897/1898
băieţii şi fetele învăţau separat,
împărţiţi în şase clase. După 1899
clasele devin mixte, lucru care se
poate observa şi în Tabelul 1.
Pentru anul şcolar 1898-1899,
o statistică clară, pe clase şi pe
număr de elevi, nu s-a putut întoc-
mi în unele cazuri, deoarece aceş-
tia sunt trecuţi în Registrul matri-
col al anului şcolar respectiv, fără
a fi specificată clasa în care erau
înscrişi. Drept urmare s-a întocmit
o statistică pe an şcolar şi pe
număr de elevi, amintindu-se toto-
dată şi dascălul menţionat în reg-
istrul matricol (vezi Tabelul 2).
În anul şcolar 1908-1909, s-a
întocmit un catalog separat pentru
elevii înscrişi în clasa pregătitoare,
precum şi în clasele I-III. Astfel, în
acest catalog, sunt trecuţi un
număr de 27 de băieţi în clasa pre-
gătitoare, 23 de băieţi în clasa I, 14
băieţi în clasa a II-a şi 12 băieţi în
clasa a III-a52. Elevii erau pregătiţi
de către învăţătorul Hackl Károly53.
În cadrul aceleiaşi unităţi de
învăţământ s-au înfiinţat, între anii
1908-1910, trei clase în care se
pregăteau elevi a căror pregătire
necesita un timp mai mare decât
timpul alocat orelor de curs (aşa-
numiţii “elevi particulari”). Din
registrul matricol aflăm faptul că
aceştia erau împărţiţi în cele trei
clase astfel: în clasa I – 25 elevi, în
clasa a II-a – 21 de elevi, iar în clasa
a III-a – 3 elevi54. Dintre aceştia, 11
elevi au avut situaţia şcolară
neîncheiată. De pregătirea lor şco-
lară se ocupa însuşi directorul Şco-
lii Primare de stat cu limba de pre-
dare maghiară Veress Iózsef 55.
În ceea ce priveşte locul naşterii
Anul ûcolar Clasele
1898/1899 I-III băieĠi
Copalnic Mănăştur
elevilor, aceştia veneau la şcoala
particulară şomcuteană din locali-
tăţi precum: Ardusat (“Erdő-
száda”), Baia Mare („Nagybánya”),
Beclean (“Bethlen”), Berchez („Ma-
gyarberkesz”), Berchezoaia (“Ber-
kesz-Pataka”), Braşov (“Brassó”),
Buciumi („Törökfalu”), Cluj Na-
poca („Kolozsvár”), Coltău („Koltó”),
Curtuiuşu Mare („Nagykörtvély-
es”), Curtuiuşu Mic (“Kiskör-
tvélyes”), Ferneziu (“Alsóferne-
zély”), Gherla (“Szamosujvár”), Ia-
dăra (“Ieder”), Lăpuşel (“Hagymás-
lápos”) Oradea (“Nagy Várad”), Re-
meţi (“Gyökeres”), Satu Nou de Sus
(“Felsöújfalu”), Săcălăşeni (“Sza-
kallásfalva”), Tămaia (“Tománya”),
Târgu-Lăpuş (“Magyarlápos”), Tea-
ca (“Teke”), Tiream (“Mező-Terem”)
şi Ulmeni (“Sülelmed”)56.
De asemenea, merită subliniat
şi numărul de elevi înscrişi, în anul
şcolar 1907/1908 la Şcoala de
Meserii şi Comercială din Şomcuta
Mare (“Nagysomkuti iparos és
kereskedő tanonciskolában”), îm-
părţiţi în trei clase de studiu şi
atent îndrumaţi în asimilarea
cunoştinţelor de către Veress
József, învăţător care îndeplinea şi
funcţia de director a Şcolii primare
de stat maghiare din localitate57.
Astfel, în clasa pregătitoare (“Elő-
készítő osztály”), erau înscrişi 11
elevi, veniţi din Bozânta Mică,
Lipău, Ardusat, Ariniş, Finteuşu
Mare, Finteuşu Mic sau Lipău58, în
clasa I erau înscrişi 27 de elevi,
născuţi în Asuajul de Sus (“Fel-
sőszivágy”), Berchez, Buciumi,
Cicârlău (“Nagysikárló”), Dăneştii
Chioarului, Firiza (“Felsőfer-
nezély”), Satulung, Seini, în locali-
tăţi sălăjene precum Bârsăul de
Sus (Felsőberekszó), Boghis (Csen-
gerbagos), Someş-Guruslău (Sza-
mosnagygoroszló) şi Var (Őrmező)
şi chiar elevi născuţi în Tisa
(“Veresmárt”) sau Gerăuşa (“Olá-
hgyürüs”), localitate situată în
judeţul Satu Mare59.
În clasa a II- a, întâlnim 15 elevi
născuţi în localităţi precum Aciua
(“Balotafalu”), Cluj, Măgoaja (“Ho-
llómező”), situată în judeţul Cluj,
Situaġia ûcolarĄ
NumĄr de elevi
încheiată neîncheiată
114 88 22
VATR A
C H I O R E A N Ă
Săcălăşeni (“Zakállasfalu”), Copal-
nic Mănăştur (“Kápolnokmonos-
tor”) sau Remetea Chioarului60.
În clasa a III-a, 25 de elevi,
îndrumaţi de învăţătorul Szücs
Gyula (acelaşi care îi învăţa câte
ceva din tainele meseriei şi pe ele-
vii din clasa a II-a)61, proveneau
din localităţi precum Borla (“Ba-
lla”), localitate sălăjeană, Baia Ma-
re, Fersig („Fehérszég”), Remetea
Chioarului, Sălsig (“Szélszeg”) sau
chiar din Oradea62.
Se învăţau la această şcoală
materii precum: “Sârguinţa” (“Szor-
galma”), “Desenul” (“Rajz”), „Cali-
grafia” (“Szépirás”), „Completarea
unei chitanţe” („Váltóisme és lev-
elezés”) “Conducerea şi evidenţa
gestiunii” („Egyszerű kereskedelmi
és műhelyi könyvvezetés”), “Religia
şi educaţia civică” (“Hit és erkőlcs-
tan”), „Literatura” (“Olvasmányok”,
se urmărea modul în care elevul
citeşte şi înţelege un text),
„Caligrafia” (“Irás”), „Compunerea”
(“Fogalmazás”), „Algebra” (“Szám-
tan”), „Geometria” (“Mértan”), „Eco-
nomia” (“Gazdasági ismeretek”) şi
„Lucrul manual” (“Női kézimun-
ka”)63.
ŞCOALA POPULARĂ
AGRICOLĂ MAGHIARĂ
ŞOMCUTA MARE
(1910-1914)
La Şcoala populară agricolă cu
limba de predare maghiară din
Şomcuta Mare, întâlnim, alături de
copii români şi copii maghiari,
având diferite confesiuni. Se în-
tocmea, pentru fiecare an de stu-
diu un singur catalog, în care erau
trecuţi toţi elevii din toate clasele.
Astfel, în clasa pregătitoare de
băieţi (“Előkészítő fiú osztály”), e-
rau înscrişi 14 elevi, având vârsta
cuprinsă între 12-16 ani64. Dintre
aceştia un număr de 10 elevi erau
de confesiune greco-catolică, 1 elev
era romano-catolic şi 3 elevi erau
de confesiune izraelită65. Prestigiul
şi numele de care se bucura acest
lăcaş de învăţătură este dat de fap-
Tabelul 2
ÎnvĄġĄtor
poziĠii anulate
4 Veress Iózsef
numărul 4 / septembrie 2010
VATR A
C H I O R E A N Ă
tul că întâlnim, aici, elevi născuţi
în alte localităţi din judeţul Sătmar
şi nu numai: pe lângă elevi ca
Búttyán László-János, de exemplu,
fiu de ţărani (“földműves”) din
Şomcuta Mare (“Nagysomkút”) sau
Mátyás Bertalan, al cărui părinte
era croitor (“szabó”), născut în a-
ceeaşi localitate, cursurile erau
urmate şi de către elevi născuţi
prin alte părţi, cum este cazul ele-
vului Júra László, fiu de dulgher
(“ács”), născut în localitatea Tihău
(“Tihó”), judeţul Sălaj, sau Búd
János, născut în localitatea
Dăneştii Chioarului (“Dánfalu”)66.
În clasa I de băieţi (“Első fiú
osztály”), au fost înscrişi, în acest
an şcolar, 21 de elevi, având vârs-
ta cuprinsă între 11-15 ani şi
având confesiunile greco-catolică
(10 elevi), romano-catolică (3 elevi),
reformată (2 elevi) şi izraelită (6
elevi)67. Şi în această clasă în-
văţau, pe lângă elevii şomcuteni şi
elevi precum Keller Adolf, fiu de
rabin (“rabbinus”), născut în Tea-
ca (“Teke”), actualmente în judeţul
Bistriţa Năsăud, sau Lázár Gyula,
fiu al unor proprietari de restau-
rant, născut în localitatea Satu
Mare68. Din acelaşi document
aflăm faptul că 6 eleve urmau cur-
surile clasei pregătitoare de fete
(“Előkészítő leány osztály”); dintre
acestea care 5 erau de confesiune
greco-catolică, născute în Şomcuta
Mare, doar o singură elevă fiind de
confesiune reformată, cazul elevei
Búcs Mária, născută în localitatea
Zăuan ( “Zovány”), judeţul Sălaj69.
În clasa I de fete (“Első leány
osztály”), erau înscrise 38 de eleve,
cu vârste cuprinse între 12-15 ani,
15 eleve fiind de confesiune greco-
catolică, 9 de confesiune romano-
catolică, 4 de confesiune reformată
şi 10 de confesiune izraelită70.
Dintre elevele care urmau cursu-
rile acestei clase, 30 erau născute
în Şomcuta Mare, iar celelalte fiind
născute în Baia Mare, Berchez,
Bocicoiu Mare, Cluj, Finteuşu Mic,
Seini, Borleşti (“Barlafalu”), Livada
Mică (“Sárkőzújlak”), ultimele două
situate în actualul judeţ Satu
Mare71.
Pentru obiectele de învăţământ
care se predau72, calificativele
acordate elevilor erau aceleaşi cu
cele care se acordă, astăzi, elevilor
din ciclul primar şi anume: insufi-
cient (“elégtelen”), suficient, (“elég-
séges”), bine (“jó”), şi foarte bine
(“jeles”)73, apărând un calificativ
care, astăzi, nu se uzitează, „exce-
numărul 4 / septembrie 2010
lent” (“kitűnő”). Comportamentul
elevilor era notat prin calificative
ca „bine” (“jó”), , „lăudabil” (“dicse-
rétes”), sau „schimbător” (“válto-
zó”)74. De asemenea, în paralel cu
sistemul de evaluare prin calificati-
ve, se utiliza şi sistemul de evalua-
re a cunoştinţelor elevilor prin note
de la 1 la 5, astfel cea mai mare
notă era 1 şi corespundea califica-
tivului „excelent”, nota 2 corespun-
dea calificativului „foarte bine”,
nota 3 calificativului „bine”, nota 4
corespundea calificativului “sufici-
ent”, nota 5 calificativului „insufi-
cient”75.
În registrul matricol al elevilor
din clasele I-VI, ce cuprinde clasa I
şi clasa a II-a de băieţi (“Második
fiú osztály”),, precum şi clasa I şi
clasa a II-a de fete (“Második leány
osztály”), întâlnim un număr rela-
tiv mare de elevi care urmau cur-
surile acestei şcoli, în comparaţie
cu numărul de elevi înscrişi în
anul şcolar precedent. Astfel, clasa
I de băieţi era frecventată de 29 de
elevi, clasa a II-a de 8 elevi în timp
ce în clasa I de fete erau înscrise .
În clasele I şi a II-a de băieţi nu se
mai studiau, faţă de anul şcolar
precedent obiecte precum: “Com-
punerea”, „Algebra”, „Geometria” şi
„Lucrul manual”, dar apărea un
obiect nou de învăţământ şi anume
„Educaţie pentru sănătate” („Eges-
zségtan”), în timp ce în clasele I şi
a II-a de fete nu se studiau “Com-
punerea”, „Algebra”, „Geometria”,
studiindu-se, în schimb şi aici
noul obiect de învăţământ77. În-
cepând cu acest an şcolar, numă-
rul de elevi îndrumaţi de către
învăţătorii Frenda Gizella sau
Mattéssy József78 creşte iar frec-
venţa este tot mai bună.79
Numărul mare de elevi se expli-
că prin faptul că, pe lângă elevii
din localitate, se constată prezenţa
mai multor elevi din alte localităţi,
ca de exemplu copii născuţi în Baia
Mare (Nagybánya), Berchez (Ma-
gyarberkesz), Bocicoiu Mare (Nagy-
bocskó), Buciumi (Vármező), Brâg-
lez (Tótszállás), Chelinţa (Kelen-
cze), Ciolt (Csólt), Cluj Napoca
(Kolozsvár), Coltău (Koltó), Cur-
tuiuşu Mare (Nagykörtvélyes),
Dăneştii Chioarului (“Dánfalu”),
Finteuşu Mare (“Nagyfentős”), Fin-
teuşu Mic (“Kisfentős”), Ferneziu
(“Alsófernezély”), Gârdani (“Gar-
dánfalva”), Hodod (“Szilágy-
hadad”), Iadăra (“Ieder”), Livada
Mică (“Sárkőzújlak”), Lozna Mare
(“Nagylozna”), Motiş (Mútos), Pur-
30
căreţ (Purkerecz), Remetea Chioa-
rului (“Kővárremete”), Seini (Szin-
yérváralya), Tăuţii de Jos (Misz-
tótfalu), Târgu Mureş (Maros-
vásárhely), Teaca (“Teke”), Tihău
(“Tihó”), Treznea (Ördögkűt), Turda
(Torda), Ulmeni (Sülelmed), Voi-
vodeni (Vajdaháza) sau Zăuan
(“Zovány”)80 localităţi din ţară sau
“Karcag”(judeţul Szabolcs-Szatmár-
Bereg) şi “Gyóngyós”(judeţul Pest),
ultimele două localităţi situate în
Ungaria81.
Demn de menţionat este şi tim-
pul anual în care se realiza preda-
rea, de către învăţători şi însuşirea
cunoştinţelor de către elevi. Astfel,
clasa I de băieţi a învăţat “55 de
jumătăţi de zi” (az 1911-12
tanévben isk. volt 55 félnap)82,
clasa a II-a de băieţi “53 de ju-
mătăţi de zi”83, în timp ce clasele I
şi a II-a de fete „51 de jumătăţi de
zi”84. Elevii înscrişi în acest an şco-
lar erau de confesiunile greco-ca-
tolică, romano-catolică, reformată
şi izraelită85.
În anul şcolar 1912/1913,
învăţau la Şcoala maghiară din
Şomcuta Mare avea un număr de
105 elevi86. Se predau, în acest an
şcolar, de către învăţătorii Frenda
Gizella şi Molnár Mátyás87, urmă-
toarele obiecte: “Religia şi educaţia
cetăţenească”, „Literatura”, „Cali-
grafia”, „Economia” (“Gazdasági
ismeretek”), „Lucrul manual” (“Női
kézimunka”) şi „ Educaţie pentru
sănătate” („Egeszségtan”). La sfâr-
şitul anului şcolar, elevii primind
calificative de insuficient, suficient,
bine şi foarte bine, iar comporta-
mentul lor fiind calificat drept
„bine”, „lăudabil” sau „schimbă-
tor”88. În anul şcolar 1912/1913,
învăţau la Şcoala maghiară din
Şomcuta Mare un număr de 105
elevi89. În anul şcolar 1913-1914,
învăţau, în cele trei clase de elevi
(băieţi şi fete), un număr de 114
copii90. Clasele erau organizate în
clasele I, II şi III de băieţi, respectiv
clasele I, II şi III de fete şi
cuprindeau elevi născuţi în locali-
tăţile prezentate în Tabelul 3.
Studiul de faţă, conceput exclu-
siv pe învăţământul în limba de
predare maghiară din Şomcuta
Mare, îşi propune să sensibilizeze
cititorii în legătură cu această
componentă a educaţiei. Prin
redactarea lui am încercat, pe baza
documentelor studiate să prezint o
parte din evoluţia învăţământului
şomcutean în limba de predare
maghiară, fără a avea pretenţia că
Copalnic Mănăştur
 31 VATR A
C H I O R E A N Ă
acest subiect a fost epuizat. Am păstrează o multitudine de acte este un început benefic şi, în ace-
dorit să scot în evidenţă particula- şcolare (cataloage şi registre de laşi timp un îndemn pentru cerce-
rităţile acestui tip de învăţământ înscriere a elevilor), data exactă în tătorii care vor dori să dezvolte
(obiecte de învăţământ, calificative care şcolile cu limba de predare acest subiect şi să-l trateze într-o
acordate, structura anilor şcolari şi maghiară şi-au deschis pentru lucrare mai amplă.
ai claselor, preocupările elevilor). prima dată porţile, nu a putut fi
Cu toate că D.J.A.N. Maramureş stabilită. Consider că acest studiu Tabelul 3
NumĄr Locul naûterii elevilor
de elevi

Suciu de Sus
Cls.

Cluj Napoca

Lozna Mare
C.Mănăútur
Budapesta

ùomcuta
Finteuúu
Berbeúti

Berchez

Karcag
Culcea

Ulmeni
Lazuri
Ariniú

Letca
Mare

Mare
Seini
I B 27 - - - - - - - - - - - - - 7 - -
II B 5 - - 1 - - - - - - - - - - 4 - -
III B 4 - - - - - - - - - - - - - 4 - -
IF 39 1 - - 1 - - 1 1 - - 1 - 1 18 - -
II F 18 - 1 - - 1 - - - 1 - 1 - - 14 - -
III F 21 - - - - - 1 - - - 1 - 1 - 15 1 1
Total 114 78 elevi (în dreptul înregistrării a 36 elevi nu figurează locul naúterii)

18 Ibidem 43 D.J.A.N MM, fond cit., dos. 66 Ibidem

NOTE: 19 D.J.A.N MM, fond Şcoala prima- 1/1890/1891, f.2 67 Ibidem, ff.3-5
ră de stat maghiară Şomcuta Mare, 44 Ibidem, f.8 68 Ibidem, f.4
1 XXXVIII Törvényczikk a népiskolai dosar 1/1890-1891, ff.2-21 45
D.J.A.N MM, fond cit., 69 Ibidem, ff.5-6
közoktatás tárgyában, în 20 D.J.A.N MM, fond cit., dos. dos.7/1896/1897, f.12
Magyarországi törvenyek és rendele- 70 D.J.A.N MM, fond cit., ff. 6-10
1/1890/1891, f.1 46 Ibidem, f. 14
tek tára, masodik folyam, 1868, januar- 71 Ibidem
21 Ibidem, , f.5 47 Ibidem, f. 18
junius, Hivatalos kiadas, Pest, 1868, 72 Ibidem
p.617 22 Ibidem, dosar 2/1891/1892, f.12 48 Ibidem, f. 20
73 Ibidem
2 Ibidem, pp.618-623 23 Ibidem, dosar 3/1892/1893, f.10 49 D.J.A.N MM, fond cit., dos.1-
74 Ibidem
3 Ibidem, p.607 24 Ibidem, dosar 4/1893/1894, f.5 8/1890/1898
75 D.J.A.N MM, fond Şcoala
4 Ibidem, p.616 25 Ibidem, dosar 4/1893/1894, f.17 50 Ibidem
Populară Agricolă Maghiară Şomcuta
5 Ibidem 26 Ibidem, dosar 9/1898/1899, ff.7-9 51 D.J.A.N MM, fond cit., dos. 1-
Mare, dos. nr.1-3/1910-1914
6 Ibidem, p.618 27 Ibidem, dosar 11/1900/1901, ff. 2-41 32/1890-1919 52 de eleve, iar clasa a II-a o
28 Ibidem, ff. 120-136 52 D.J.A.N MM, fond cit., dosar
7 Ibidem, p.616 frecventau 19 eleve7676 D.J.A.N MM,
8 Istoria învăţământului din 29 Ibidem, ff. 137-140 neinventariat (la sf. dos.20), 1908- fond cit, dosar 2/1911-1912, ff. 2-13
1910, ff. 1-46 77 Ibidem
România, vol.II, Bucureşti, 1993, 30 Ibidem, dosar 14/1903/1904, ff.
53 Ibidem
p.346. 2-29 78D.J.A.N MM, fond cit, dosar
9 Simion Ciurte, op. cit.,, p.27 54 D.J.A.N MM, fond cit., dos.
31 Ibidem, ff. 65-105 1/1910-1911, f. 10
10 D.J.A.N. MM, fond Colecţia 20/1908-1910, ff. 1-35 79 D.J.A.N MM, fond cit, dosar
32 Ibidem, ff. 183-202
55 Ibidem
Documente Foi Volante, dos. 33 Ibidem, dosar 20/1908/1909, ff. 2/1911-1912, f. 10
nr.1/1866-1886, f. 5 56 Ibidem 80 D.J.A.N MM, fond cit, dosar
150-169
11 Ibidem 57 D.J.A.N MM, fond cit., 2/1911-1912, ff. 2-13
34 Ibidem,, ff. 1-18
12 Simion Ciurte, op. cit.,, p.27 dos.18/1907/1908, f.1 81 Ibidem
35 Ibidem, dosar 21/1909/1910, ff.
13 58 Ibidem, ff. 1-9 82 Ibidem, f.2
Istoria învăţământului din 32-47
România, vol.II, Bucureşti, 1993, p.348 59
D.J.A.N MM, fond cit., 83 Ibidem, f.5
36 Ibidem, dosar 23/1911/1912, ff.
14 Pentru studiul complet a acestei dos.18/1907/1908, ff. 12-25 84 Ibidem, f.6 şi 11
97-117
legi şcolare a se vedea Magyarországi 60 Ibidem, ff. 34-41
37 Ibidem, ff. 147-168 85 D.J.A.N MM, fond cit, dosar
rendeletek tára, negyvenegyedik 61 Ibidem, ff. 34-54
38 Ibidem, dosar 24/1912/1913, f. 2/1911-1912, ff. 2-13
folyam, 1907, Pesti Könyvnyomda RT, 62 Ibidem, ff. 41-54
60 86 D.J.A.N MM, fond cit, dosar
Budapest, 1908
39 Ibidem, , ff. 61-86 63 Ibidem, fond cit 3/1912-1914, ff. 2-12
15 Istoria învăţământului din
40 Ibidem, dosar 25/1913-1914, ff. 64 Direcţia Judeţeană Maramureş a 87 Ibidem, f.12
România, vol.II, Bucureşti, 1993, p.357
146-175 Arhivelor Naţionale (în continuare 88 Ibidem, ff. 2-12
16 Gutinul, an II, nr. 2, 1889, p.4
41 Ibidem, dosar 27/1914-1916, ff. D.J.A.N. MM), fond Şcoala Populară 89 D.J.A.N MM, fond cit, dosar
17 D.J.A.N MM, fond Şcoala prima- Agricolă Maghiară Şomcuta Mare,
1-185 3/1912-1914, ff. 2-12
ră de stat maghiară Şomcuta Mare, dos. nr.1/1910-1911, ff. 2-3
42 Ibidem, dosar 32/1918-1919, ff. 90 D.J.A.N MM, fond cit, dosar
dosar 4/1894-1895, f. 7 65 Ibidem
1-53 3/1912-1914, ff. 24-31

Copalnic Mănăştur numărul 4 / septembrie 2010

VATR A 32
C H I O R E A N Ă

drd. Aura Pintea

Oameni ce-au fost odată...

Imaginea evreilor în Maramureşul interbelic
(II) Foto: Silviu GHEŢIE

Viaţa de zi cu zi
Viaţa evreilor din Maramureş a
avut în perioada interbelică repere
similare cu a restului populaţiei.
Imediat după război s-au depus
eforturi pentru reaşezarea în limi-
tele fireşti a instituţiilor, dublate de
adoptarea unei limbi oficiale
diferite, a reîmpărţirii teritoriale, a
unui nou sistem legislativ şi
administrativ. Tranziţia nu a fost
uşoară, având în vedere aceste
schimbări necesare, în condiţiile în
care populaţia era sărăcită după
război, aprovizionarea cu alimente
se făcea greoi din cauza drumurilor
şi căilor ferate impracticabile, boli-
le infecţioase precum gripa spanio-
lă şi tifosul exantematic făceau
ravagii, mortalitatea era accentua-
tă de lipsa condiţiilor igienice şi a
medicamentelor, recoltele erau
slabe din cauza metodelor nepro-
ductive de lucru. (Csoma Gheor-
ghe, Baia Mare- 670, vol 2, Arcuri
peste timp, Baia Mare, Editura
Helvetica, 2000)
Erau evrei care trăiau greu, la
limita subzistenţei, la fel ca şi con-
sătenii lor, români şi maghiari, aşa
cum ne povesteşte Fulop Desi-
deriu: „Era foarte grea viaţa.
Lumea umbla desculţă, cum o
venit primăvara, până toamna târ-
ziu, atunci era mizerie în general,
la toată lumea era mizerie, nu-i
chiar aşa cum se spune, c-o fost
bine pe timpul capitaliştilor din
trecut, o fost destul de rău. Că pe
vremea aia se puneau petice pe
pantofi, apăi de la un timp nu mai
ştiai care-i peticul şi care-i ade-
vărata piele a pantofului, sau a
cizmei sau a bocancului. Şi lumea mari, precum Deutsch Rozalia, parcă eram închisă într-o cuşcă de
o umblat în opinci. Vă daţi seama, fiica moşierului Ferencz din Băiţa aur. Nu ştiam ce-i viaţa, n-am ştiut
nu era şosele pe vremea aia asfal- de Sub Codru: „pe mine nu mă ce-i suferinţa. Eu vedeam numai
tate. Aveai obiele şi în spate era interesa nimic, părinţii ştiau ce-mi frumos în faţă şi iubire.” (Deutsch
chiar desfăcută opinca. Trebuia să trebuie şi ei îmi cumpărau ce a- Rozalia)
ştii umbla bine.” (Desideriu Fulop) veam nevoie. Toată lumea îmi zâm- Relaţiile din sânul familiei, erau,
Erau alţii, mai norocoşi, care bea, toată lumea mă iubea. Eram, de asemenea, diferite în funcţie de
nu au simţit rigorile impuse de o îţi spun, foarte dezmierdată, alin- nivelul de instrucţie, de starea
viaţă la ţară, departe de oraşe tată. Eu eram încă foarte naivă, financiară a familiei. „Certuri în

numărul 4 / septembrie 2010 Copalnic Mănăştur

 33
familie? Întotdeauna există. Mai
ales când îi sărăcie, cearta-i şi mai
deasă, ştiţi, când nu-i ce-ţi trebe.
Părinţii mei se certau când n-a-
veau... De exemplu, tata meu,
v-am spus, n-a fost aşa de religios,
mama o fost mai religioasă. Dacă
nu respecta ceva tata, era scandal.
Dar nu certuri din astea de divorţ.”
(Fulop Desideriu). Părinţii doamnei
Deutsch ţineau departe de urechi-
le copiilor orice discuţie în contra-
dictoriu: „pot să vă spun pe cuvânt
de onoare, că eu nu am auzit nici o
ceartă între mama şi tata. Precis
c-au avut şi ei dificultăţi, dar nicio-
dată n-au discutat în faţa noastră.
Eu nu am auzit o ceartă în casa
aia. Aşa au trăit de frumos!”
O altă observaţie care se impu-
ne ar fi aceea că evreii, spre deose-
bire de mulţi români din Ma-
ramureş, nu agreează în mod
deosebit băutura: „Câteodată tata
meu bea, câte un pahar de pălincă,
dar nu umblau beţi pe stradă. Şi
erau sărbători din astea cum era
Purim, era cu băutură, cum era
sărbătorile de toamnă.” (Fulop
Desideriu). Caracterizarea evreilor
de către români include şi această
trăsătură, care este subliniată
insistent: „Soţul meu, fiind evreu,
m-a făcut să-i cunosc şi să-i îndră-
gesc pe evrei. Şi să ştii că ţin foar-
te mult la evrei şi-i cunosc ca
oameni foarte deştepţi şi foarte
corecţi. Evreii nu sunt beţivani, nu
se îmbată... Au un caracter foarte
frumos. Eu aşa-i cunosc. Nu-s
oameni mincinoşi şi nu-s beţivani,
nu se îmbată şi-s oameni foarte
deştepţi.” (Magda Fleischmann)
Familiile de evrei interbelice
erau în cea mai mare parte familii
unite, strânse în jurul unui stră-
moş comun care constituia liantul.
Atâta vreme cât el trăia, deşi risipi-
te prin localităţi îndepărtate, rude-
le se întâlneau în diferite ocazii,
deşi rare: „Unchiul din Satu Mare o
venit când încă mai trăia bunica
s-o vadă. Ea o trăit în Satu Mare,
dar după aia o murit bunicul şi-
atunci ea o venit la noi.” (Anonima)
Şi în familia domnului Markovits
din Baia Mare se întâmpla la fel:
„am avut fericita ocazie să trăiesc
până la clasa I destul de binişor.
Cu bunica, cu unchii, ne adunam
ca de obicei la sărbători, la marile
sărbători cum erau Paştele, Pe-
sahul, cum erau Rosh Hashanah.
Copalnic Mănăştur
Veneau acasă din toată ţara…
Bunicul a murit în Primul Război
Mondial şi ea nu s-a mai recăsăto-
rit fiindcă a avut 6 copii. Unchii
mei au întreţinut-o. Fiecare copil
avea porţia lui de ce trebuia să-i
deie. Foarte mult s-a bazat pe coez-
iunea familiei.” În cazul în care
tatăl, capul familiei deceda, rolul
său era luat de primul băiat năs-
cut.„ La noi era un mare obicei ca
primul născut, băiat, era capul
familiei. Ăsta avea nişte obligaţii
supreme, mai ales în ce priveşte
îngrijirea bunicii, plus de asta a
întregii familii.”
Tot domnul Markovits aminteş-
te de un obicei interesant din fami-
lia sa: „la noi era obiceiul la evrei,
ca băieţii, în fiecare sâmbătă după-
masă, să prezinte darea de seamă,
ce-a învăţat în săptămâna trecută,
în faţa familiei, a bunicii, a bunicu-
lui sau unchiului. De multe ori
ziceam: <Apăi du-te vezi-ţi de trea-
bă, eu nu ştiu să citesc numa’ din
cartea rabinului, numa din Heder,
aicea nu ştiu să citesc, din cartea
asta, nu cunosc, cartea asta>. Da’
trebuia neapărat să te prezinţi.”
Familiile erau în perioada inter-
belică numeroase, chiar şi cele din
oraşele mari ca Sighetul: „Evreii,
toţi aveau mulţi copii. De exemplu,
noi eram 7, mai încolo, în a doua
casă, stătea mătuşă-mea cu 8
copii, apoi mai încolo iarăşi 6 copii.
Toţi au avut mulţi copii, pentru că
la noi, în religia noastră, e interzis
să se facă chiuretaj sau raclaj. Se
zice că omori un om dacă faci aşa
ceva. Aşa că, la evrei, câţi copii a
VATR A
C H I O R E A N Ă
dat Dumnezeu, atâţia a trebuit să
fie. Şi aşa a fost.”(Golda Solomon)
Timpul liber era preţuit şi
petrecut în funcţie de condiţiile
timpului şi ale locului: În oraşe,
toţi locuitorii, inclusiv evreii, se
bucurau de plimbări: „Seara întot-
deauna ieşeam la plimbare pe
corso. Sighetul era mic şi era un
singur corso. Şi, de exemplu, pe
timpul românilor, în fiecare vineri
seara, în faţa liceului unde
învăţasem eu, era un pavilion unde
se cânta muzică militară şi cântau
şi cântece evreieşti. Noi, tinerii, toţi
stăteam acolo, în faţa pavilionului
şi ascultam muzica. Era şi un parc
lângă, aşa că părinţii stăteau pe
bancă în parc. Era o atmosferă plă-
cută atunci, în timpul românilor.”
(Margareta Mezei) La fel se întâm-
pla şi în Baia Mare: „În orăşelul
nostru, un oraş destul de îngrijit,
cu centrul vechi, unde era şi locul
de bază de promenadă şi de întâl-
nire al localnicilor, plus parcul
care a început să se dezvolte şi să
apară teren de tenis deja. Plus de
asta, exista şcoala de pictură. A
fost renumită, şi puteai să vezi în
Centru Vechi pe timpurile respec-
tive mari pictori, mari oameni, care
expre’ veneau spre oraşul Baia
Mare..” (Paul Markovitz). Evreii mai
tineri acceptă rapid noile descope-
riri ale tehnicii, în timp ce bătrânii
rămân refractari: „după ce luam
cina, în fiecare vineri, tata şi mama
plecau de acasă. Noi eram copii şi
nu ştiam unde merg. Ei ziceau că
merg la plimbare, dar, pe urmă,
când am devenit mai mărişoară am
numărul 4 / septembrie 2010
VATR A
C H I O R E A N Ă
observat că, de fapt, merg la film.
Deci, în fiecare vineri seara mer-
geau la film, dar bunica nu trebuia
să ştie treaba asta.” Însă se lasă şi
ei seduşi treptat de noua tehnolo-
gie: „vinerea seara, când rămâneam
doar noi copiii acasă împreună cu
servitoarea, părinţii mei plecau,
bunica avea o cameră separată
acolo în casă, mă striga. Zicea:
<Hai, numai Manci, hai până aici!
Dă drumul la radio!> Nici lumina
nu şi-o aprindea, trebuia să o
aprind tot eu. La evreii habotnici nu
e voie să aprinzi lumina sâmbăta,
să faci foc, aşa că trebuia să vină
cineva care să facă lucrurile astea.
Şi bunica voia să asculte muzică,
iar noi, copiii, râdeam de ea că ne
punea să aprindem radioul că vrea
să asculte.” (Margareta Mezei)
Evreii de la ţară, mai ales cei
implicaţi în agricultură nu aveau
vacanţe, chiar dacă şi-ar fi permis
luxul călătoriilor: „Mama suprave-
ghea totul. Ea era ultima care se
culca şi prima care se scula.
Săraca, de multe ori adormea pe
scaun. Tata se ducea călare sau cu
o şaretă, să controleze cum se
lucrează pământul şi venea seara
numărul 4 / septembrie 2010
acasă. Şi nu şi-au permis niciodată
să se ducă la băi sau să meargă la
distracţii. Au trăit pentru pământ.”
(Deutsch Rozalia)
Mărturisirile martorilor nu pot fi
lipsite de nostalgia pentru timpul
copilăriei ce nu se mai poate întoar-
ce: „A fost o viaţă foarte frumoasă şi
foarte bine o trăit fiecare om. N-o
fost cerşetori. O fost oameni mai
bogaţi, mai săraci, dar nu tare
săraci.”(Anonima)
Astfel se desfăşura viaţa evreilor
obişnuiţi. Proprietari sau chiriaşi,
habotnici sau asimilaţi, evreii tră-
iau în strânsă legătură cu mediul
din care proveneau, cu populaţia
majoritară sau cu celelalte minori-
tăţi. Petele de culoare în acest pei-
saj erau date de regulile impuse de
religie, care în perioada interbelică
erau respectate aproape cu sfinţe-
nie, deşi se poate spune că deja
apar unele abateri, care se eviden-
ţiază chiar şi în domeniul alimenta-
ţiei, aşa cum reiese şi din capitolul
ce urmează.
Legile Kashrutului
Se spune că într-o casă evreias-
34
că, cea mai importantă cameră este
bucătăria. Una dintre principalele
caracteristici ale evreilor religioşi
este grija pentru păstrarea legilor
Kashrutului. În Maramureşul
interbelic, oricât de moderni se
considerau a fi interlocutorii noştri,
toţi au declarat că respectau în
casă aceste reguli.
Cartea Leviticului şi
Deuteronomul prevăd anumite
interdicţii: era permis să fie con-
sumat „orice dobitoc dintre cele cu
patru picioare, care au copita des-
picată… şi care rumegă”, era per-
mis consumul cărnii de oaie, capră,
bou, cerb, căprioară, bivol, capră
neagră, precum şi carnea acelor
vietăţi „care sunt în ape, câte au
aripioare de înotat şi solzi”, precum
şi „orice pasăre curată”. Era interzi-
să carnea de porc, cămilă, precum
şi carnea oricărui animal, chiar
„curat”, dacă a fost omorât de-o
fiară. Era interzisă carnea păsărilor
„spurcate”: vultur, corb, bufniţă,
cocostârc, pupăză, lebădă, struţ.
Sângele nu se consumă, deoarece
„sângele este viaţă”, iar separarea
produselor lactate de carne se face
deoarece nu este permisă „fierberea
Copalnic Mănăştur
 35
iedului în laptele mamei lui.”
(Biblia, Levitic, XI, 3-22; Deute-
ronom, XIV, 3-21.)
În ceea ce priveşte tăierea ritu-
ală, cunoscută sub numele de she-
chitah (de la rădăcina ebraică Shin-
Chet-Tav, care înseamna a distruge
sau a omorî), ea este făcută doar de
către o persoană specializată, nu-
mită shohet sau shochter. În Torah
nu se află detalii ale acestei meto-
de, dar în conformitate cu Tal-
mudul (Legea Orală), această me-
todă se bucura de autoritatea divi-
nă pentru că detaliile i-au fost date
de catră Dumnezeu lui Moise pe
muntele Sinai.
Martorii evrei îşi amintesc mo-
dul în care erau aplicate aceste
reguli în bucătăria mamei: „De
exemplu la noi acasă, deşi noi nu
eram aşa de religioşi, se ţinea casa
coşar. Asta presupunea două
lucruri: curăţenie, curăţenie, cu-
răţenie. Nimic nu putea să ajungă
în oală fără să fie curăţat, spălat, şi
în cazul în era vorba de carne sau
ceva ce conţinea şi sânge, scos sân-
gele. Fiindcă sângele este viaţă! Şi
se folosea seara sare şi carnea tre-
buia spălată şi ţinută să scoată
sângele şi după aia spălată.” (Paul
Markovits). Atât la ţară, cât şi la
oraş, în comunităţile mici sau mari,
evreii reuşeau să îndeplinească
poruncile străvechi: „vasele erau
separate pentru carne şi separate
pentru carne, şi dacă mâncai lapte,
vorbesc acuma din punct de vedere
ritual, puteai mânca carne numa’
după o oră, dar dacă mâncai lapte,
nu puteai mânca carne numai’
după 6 ore.” (Fulop Desideriu)
„Mâncarea, dacă era carne era
separată de lapte. Nu era permis să
fie vasele amestecate. În plus, dacă
ai mâncat carne, numai după 6 ore
era permis să bei lapte. Nu era per-
mis să tăiem porc, Doamne fe-
reşte!” (Deutsch Rozalia)
La oraş, se cumpăra carnea
direct de la măcelăria rituală „exis-
ta abator pentru păsări. Acolo
veneau în fiecare joi sau vineri,
fiindcă în Baia Mare erau două zile:
marţea şi vinerea era târg.” (Paul
Markovits). La ţară, animalele erau
crescute în gospodărie şi duse la
schochter pentru tăierea rituală.
„Găinile ni le creşteam noi şi ni le
tăiam. Le duceam la tăiat, la sho-
chter. Şi viţel, se tăia câte un viţel
pe săptămână, că ajungea că la
Copalnic Mănăştur
evrei nu se mânca decât partea din
faţă, iar partea din spate o vindea
la români, care vroiau să cumpere,
aşa că un viţel din ăsta mic de 50-
60 de kile... era suficient într-un
sat. Nici nu trecea de multe ori.”
(Fulop Desideriu)
Exista însă riscul ca măcelarul
să considere animalul crescut în
gospodărie ca fiind impur: „era un
haham, un şohter care tăia, la
Băseşti, mama trimitea acolo, cu
un servitor, gâsca îndopată, grasă.
Întotdeauna îndopa gâştele, că din
100 de gâşte avea de unde. Nu-mi
era simpatic şohterul ăla, fiindcă
venea şi zicea că nu-i coşer carnea,
că nu ştiu ce-a găsit în guşă. Mie
aşa-mi era de ciudă pe el. Şi atunci
mama dădea cadou gâsca.”
(Deutsch Rozalia)
Apăreau însă şi tentaţii, pe care
unii reuşeau să le depăşească: „De
multe ori mă duceam în Tog, unde
era pământul nostru şi erau acolo
birişii. Luau câte o bucată de
mălai, puneau slănină şi ceapă şi
mâncau cu poftă. Aşa aş fi mâncat
şi eu!” (Deutsch Rozalia)
Existau şi abateri, însă acestea
erau ţinute ascunse faţă de persoa-
nele mai în vârstă şi religioase:
„tata s-a dus la Budapesta să
aducă ceva marfă şi atunci m-a
luat şi pe mine cu el. Şi am mâncat
într-un fast-food cum e acuma, şi
aud că spune să-i dea nişte franze-
le cu unt şi cu şuncă. Eu nu mân-
casem până atuncea numai cuşăr,
cum se mânca acasă, şi atuncea
mi-o spus tata: <Nu cumva să
povesteşti acasă, ferească sfântu’
VATR A
C H I O R E A N Ă
ca bunica să audă că tu ai mâncat
şuncă>, că atuncea am mâncat
prima oară treifli cum se spune
acolo.” (Margareta Mezei) Un mar-
tor român povesteşte despre aven-
turile prietenului său evreu: „Venea
la noi pe ascuns că de obicei avea
un unchi care îl bătea. Îl ducea de
urechi, de perciuni îl ducea de la
noi. Ştiu că mânca lapte şi slănină.
Îmi zicea: <să nu-i spui că ăsta…
(am mâncat slănină, n.n).> Cred că
aveau interdicţia asta de a mânca
grăsime şi carne de porc. Dar
mânca Iosâlă, mânca.” (Bedeuan
Ioan)
Li s-a cerut intervievaţilor evrei
să explice care era scopul respectă-
rii acestor comandamente din pris-
ma experienţei de viaţă acumulate.
Răspunsurile au fost diverse, influ-
enţate şi de faptul că astăzi nici-
unul dintre martori nu mai respec-
tă legile Kashrutului, din diverse
motive: căsătoriile mixte care au
impus găsirea unei căi de mijloc,
dispariţia măcelăriilor rituale sau
chiar considerarea acestor legi ca
fiind desuete. Domnul Fulop con-
sideră: „din punct de vedere igienic
erau toate, pentru că ştiţi cum îi...
nu se spălau oamenii aşa, nu
făceau curăţenie, şi-atunce o zis:
nu, vase separate pentru lapte,
vase separate pentru carne.”
Doamna Deutsch declară: „asta era
o prostie în fond.” Motivul unei ast-
fel de declaraţii îl reprezintă amără-
ciunea provocată de atrocităţile
comise împotriva evreilor: „După
ce m-au deportat şi am venit acasă
n-am mai crezut în nimic. Am zis:
numărul 4 / septembrie 2010
VATR A
C H I O R E A N Ă
<Cum a permis Dumnezeu ca
oamenii ăştia să moară, când, în-
tr-adevăr, s-au rugat de sărbători,
toată ziua erau în biserică şi au
ţinut Legea. Sau copilul ăla, ce
păcate a avut copilul ăla de l-au
băgat în crematoriu şi l-au omo-
rât?> Pe urmă am devenit iarăşi
foarte religioasă.” (Deutsch Rozalia)
De cele mai multe ori, ni s-a
răspuns : “Aşa trebuie, aşa trebuie
aşa e bine, aşa-i legal” (Desideriu
Fulop) Aceasta este de fapt credinţa
generală, şi căutarea unui scop ar
fi însemnat o dovadă de necredinţă.
„Scopul pentru care se respectă
aceste legi este pentru ca aşa se
spune în Torah. Torah nu ne speci-
fică nici un motiv pentru aceste
legi. Şi pentru cineva care respectă
Torah, un evreu tradiţionalist, nici
nu este nevoie de alt motiv. S-a
sugerat ca legile kashrutului sunt
incluse în categoria de „chukkim”
legi pentru care nu exista nici un
motiv. Se arată ascultarea faţa de
Dumnezeu respectând aceste legi
chiar daca nu se ştie motivul.”
(http://www.jen.ro/ciclul_de_viata
_files_18.html)
Admiţând ca şi Claude Levi-
Strauss (Antropologie structurală,
Editura Politică, Bucureşti, 1978)
că „simbolurile sunt mai reale
decât ceea ce ele reprezintă” se
poate evidenţia faptul că riturile
acoperă şi un sens şi o funcţie
antropologică, vizând transcenden-
ţa, ritul constituind nodul şi creu-
zetul formelor arhaice şi ultime ale
sacrului. (Petru Dunca, Repere în
antropologia culturală a alimenta-
ţiei, Editura Fundaţiei AXIS, Iaşi,
2004)
În legătură cu alimentele predi-
lecte folosite în bucătăria evreiască,
evreii amintesc în general carnea
de pasăre: „Mâncam foarte mult
pui, nu ca astăzi. Se tăiau chiar
atunci şi erau proaspeţi şi mâncam
gâscă, de exemplu.” (Mezei
Margareta)
„Le plăcea mult găina şi gâsca.
Care îs grase. Astea le plăceau.
Gâsca, curcile, mielul, de fapt e o
influenţă arabă, de la ei de acolo
din Orientul mijlociu, că şi ăştia tot
aşa mănâncă.” Bedeuan Ioan
Fulop Desideriu punctează: „Şi
nu se mânca atâta carne. O dată pe
săptămână daca aveai o pasăre, era
foarte bine.”
În ceea ce priveşte consumul de
numărul 4 / septembrie 2010
usturoi sau de ceapă considerat de
multe ori caracteristic evreilor, este
prezentat de un martor român într-
un mod interesant: „Mâncau ceapă.
Mai era expresia aia: <Ai mâncat
ceapă cât un jidan>. În comună la
noi, mâncau foarte multă ceapă.
Păi conţine foarte multă glucoză şi
foarte multe vitamine, ei ştiau că îi
vitaminizează..” Bedeuan Ioan
Mâncărurile specifice ale evrei-
lor fac parte integrantă din atmos-
fera specială a sărbătorilor, astfel
încât le vom prezenta în secţiunea
rezervată sărbătorilor, aşa cum îşi
amintesc şi intervievaţii noştri.
Sărbători
Orice conversaţie în legătură cu
copilăria martorilor noştri conţine
aduceri aminte şi despre cele mai
fericite momente, sărbătorile. S-a
făcut referire în special la sărbăto-
rile religioase, însă unii intervievaţi
au păstrat în memorie şi sărbători
legate de lucrările agricole la care
participau împreună cu creştinii.
Şabatul, (Shabbatul) menţionat
în Cele Zece Porunci, vine în fiecare
a şaptea zi pentru a comemora odi-
hna lui D-zeu după ce a creat
lumea. Importanţa Şabatului nu
este cu nimic diminuată de frecven-
ţa lui, regularitatea lui mărindu-i
sfinţenia. Este mai presus decât
toate celelalte sărbători în afară de
Yom Kippur, Ziua Răscumpărării şi
reprezinta cea mai importanta lege
sociala din istoria omenirii.
(http://www.jen.ro/sarbatori_files_
10.html)
Martorii noştri, chiar dacă pro-
vin din localităţi diferite, au amin-
tiri relativ asemănătoare despre
tradiţiile pe care le respectau ală-
turi de părinţi, precum Şabatul,
care începea din seara de vineri,
după ce erau terminate pregătirile,
la asfinţitul soarelui. Semnalul
începerii sărbătorii era aprinderea
lumânărilor: „Mai întâi mama mea
aprindea lumânări. În fiecare sâm-
bătă seara aprindea lumânări.
Cinci ori şapte, cine cum. Mai puţin
de cinci nu se aprindea.”(Anonima)
Doamna Mezei din Sighet
povesteşte:, „Mama aprindea lu-
mânări şi făcea altă mâncare decât
în celelalte seri. Aveam supă cu
găluşte, cu carne de pui, şi sâmbă-
ta eu duceam ciolentul, fiindcă eu
eram cea mai mare, la un brutar în
36
cuptor, acolo unde se cocea pâinea.
Şi rămânea acolo până a doua zi la
prânz când mă duceam să-l aduc
acasă.” (Margareta Mezei) Domnul
Markovits, din Baia Mare proceda
la fel: „la noi se făcea mâncarea
până vineri seara, la apusul soare-
lui. Luam oala cu ciolent şi o
duceam la brutărie. Lângă biserică
era o brutărie unde se depunea cio-
lentul. Vineri seara se mânca nor-
mal, iar sâmbătă, la amiază, se
mânca ciolentul care era fierbinte,
adus de la burtărie. Dar înainte se
mânca ficat de pasăre, ceapă şi ou
fiert. Asta se mânca şi se mai mân-
cau supe de fructe: din mere, din
pere. Dar ciolentul era ceva... îl
aduceai de la brutărie fierbinte.”
Interdicţia de a lucra sâmbătă
era generală: „Tata, de exemplu,
era modern, dar foarte strict a ţinut
religia. De exemplu, sâmbăta nu se
lucra, nu se făcea foc, ci toate le
făcea servitoarea. Nu era permis să
rupi o hârtie, nu era voie nimic.”
(Deutsch Rozalia)
În cazul în care nu existau
servitori, aceste mici servicii erau
făcute de vecinii creştini: „La noi
sâmbăta era absolut linişte. Dac-o
fo’ iarnă am avut o femeie care a tot
venit şi-o făcut foc. Evreii nu
făceau. Şi lumină electrică nu era,
aşa că lampa nu se aprindea”.
(Anonima) Fiind copil, deşi prove-
nea dintr-o familie bogată, (bunicul
intervievatului fusese deputat la
Viena), domnul Botnariuc mergea
la evrei sâmbăta să-i ajute, în
schimbul unei plăţi, deoarece
părinţii nu obişnuiau să dea copii-
lor recompense băneşti. Nu oricui i
se acorda încrederea de a intra în
casa unui evreu: „trebuia să am
chei, trebuia să le fac foc. Deci nu
pe oricine putea să pună acolo, tre-
buia să pună un băiat cuminte.
Dacă nu te purtai frumos, a doua zi
plecai. Iar dacă el nu-mi răsplătea
munca mea pe care o făceam în fie-
care sâmbătă eu nu-l mai serveam.
Şi pe oricine nu putea pune în
casă.”
Odată cu industrializarea ce ia
avânt în perioada interbelică, evreii
încep să întâmpine dificultăţi în a
respecta a şaptea zi de odihnă:
„Dacă erai în servici de exemplu la
stat... numa’ că puţini o fost pe vre-
mea aia la stat. Dar de exemplu
cum o fost la noi fabrica de cheres-
tea, evreii care-o lucrat acolo
Copalnic Mănăştur
 37
mereau la lucru sâmbăta. Trebuia
să meargă la lucru, venea lumea.
Că se zicea <ce-i a Cezarului, dă la
Cezar, şi ce-i al lui Dumnezeu, dă-i
lui Dumnezeu.>” (Fulop Desideriu)
În funcţie de experienţele trăite,
intervievaţii au preferinţe diferite
cu privire la sărbătorile religioase
de peste an. Domnul Markovits
mărturiseşte că prefera Pesahul
datorită faptului că se reunea toată
familia în casa bunicii: „De Pesah
era obligatoriu, când eram eu copil
de 6-7 ani, înainte de deportare, ca
toată familia, din toate colţurile
lumii, de unde erau, să se strângă
la Baia Mare. Unchiul meu, el era
cel mai în vârstă, era cel care con-
ducea masa de Seder. Pentru asta
trebua să vină acasă şi ultimul
nepot. Era obligat să vină, fiindcă
Paştele era o sărbătoare familială şi
trebuia să aibă loc întâlnirea fami-
liei, cel puţin o dată pe an.”
Doamna care preferă să-şi păstreze
anonimatul îşi aminteşte despre
interdicţiile culinare: „A fost
Paştele. Acela durează 8 zile. Când
nu e voie să mănânci pâine. Numa’
pască. Dar la creştini pască este
Copalnic Mănăştur
altceva. Asta se făcea... Sub casa
rabinului era un beci. Şi acolo era
un cuptor. Era foarte igienic. Şi
lângă el, curgea o vale. Dar foarte
curată. Şi din valea aia curată s-o
luat apă şi-o făcut aluat. Numai
făină cu apă. Si-apoi s-o întins şi l-
o pus în cuptor să se usuce. Si-apoi
când s-o uscat, l-o scos, şi asta s-o
mâncat o săptămână, plus cartofi,
plus carne, mere, fructe da, era
voie.”
Domnul Bedeuan, care con-
suma clandestin matzah-ul tra-
diţional, îl descrie astfel: „La Paştile
lor făceau aşa un fel de… clătite
dar mai uscate, mai mari, şi nu ştiu
cum le coceau pe plită sau ceva,
toate erau arse cu nişte bule negre
pe ele cum le ardea, cum le prăjea
aşa. Şi din aia cred că mâncau, de
aia îmi aducea Iosâlă. Dar şi aia
cred că o fura că o aducea subsioa-
ră ruptă aşa ... să mănânc.”
O altă sărbătoare îndrăgită de
copii era Purimul. Înţelesul cuvân-
tului „Purim” este „sorţi”, care se
referă la loteria folosită de Haman
pentru a alege o dată în scopul
exterminării evreilor. Purim este de
VATR A
C H I O R E A N Ă
multe ori considerat cea mai veselă
sărbatoare a iudaismului. În tim-
pul Purimului se obişnuieste ca
oamenii să se mascheze, să organi-
zeze carnavaluri, să pună în scenă
piese şi toata lumea să sărbăto-
rească şi să mănânce delicatese.”(
http://www.jen.ro/sarbatori_files_
5.html)
„De Purim? Cei mai mari se
îmbrăcau în fel de fel de costume.
Dar eu, de ce-am iubit Purimul?
Atunci îmi făceam rost de bani de
buzunar. În primul rând, era obi-
ceiul că pentru fiecare familie se
pregăteau prăjituri. Se făceau far-
furii cu prăjituri şi se trimiteau
copiii cu cadouri la prieteni. Şi
mama mă trimitea pe mine şi pri-
meam câte un bănuţ, atunci când
duceam prăjiturile. Asta se făcea în
ajun. Apoi, în cealaltă zi,
dimineaţa, ne strângeam toţi copiii,
ne puneam o mască şi mergeam şi
cântam diferite cântece de Purim.
Erau foarte multe cântece şi vesele.
De-asta îmi plăcea mie Puri-
mul.”(Paul Markovits)
„Peste Deal”, în Budeşti, obi-
ceiul s-a păstrat atâta timp cât au
mai fost evrei în comună, ne
numărul 4 / septembrie 2010
VATR A
C H I O R E A N Ă
povesteşte Lazăr Neli: „Purimul era
pentru noi copiii era ceva deosebit.
Atunci e obiceiul, ca celui ce e sin-
gur sau bătrân, îi duci o farfurie de
prăjituri. Şi aşa să vă închipuiţi,
cum ziceţi dumneavoastră o colin-
dă la creştini. Era un fel de cânte-
cel care mi-a rămas întipărit. Ar fi
tradus în româneşte: <Barba mi-e
lungă, bătrânica mi-i bătrână, soţia
mi-i bătrână, nu ştiu ce... dă-mi un
ban să ies afară>, că se dădea la
copii bani care se duceau şi mer-
geau.” (Lazăr Neli)
Rămân întipărite în amintire şi
obiceiurile lipsite de simbolistică
religioasă, dar atractive pentru
copii: „Dar şi celelalte sărbători le
ţineam, vorbesc de sărbătoarea
Sucotului, a corturilor: se întindea
cortul şi se împodobea, aproape ca
la chinezi, cu lampioane, cu
ghirlande de flori. Acolo exista o
problemă pentru copii. Îmi aduc
aminte că de Sucot, copiii se jucau
în curtea bisericii cu nucile. Sucot
e o sărbătoare a recoltei oarecum, e
o sărbătoare de toamnă. Şi noi ne
jucam în curtea bisericii cu nucile.
Puneam nucile undeva şi trebuia
să rostogoleşti o nucă din mână şi
dacă doborai nuca vecinului, câşti-
gai tu nuca.” (Markovits Paul)
Agricultorii, fără deosebire de reli-
gie, participau în Băiţa de Sub
Codru la sărbătoarea secerişului,
iar casa moşierului era cea în care
avea loc sărbătoarea: „Îmi aduc
aminte că era mare sărbătoare
când se termina secerişul. Veneau
cu cununa şi mama le făcea moşo-
coarne, aşa se numesc – plăcinte
cu brânză de oaie şi cu smântână
deasupra – şi le dădea bău-
tură.”(Deutch Rozalia)
Uneori descrierile, deşi solicitate
de către cercetător, sunt laconice,
putându-se desprinde din răspuns
regretul vremurilor trecute:
„Ţineam sărbătorile, da. Atuncea
nu era aşa ca şi acuma. Acuma nu
mai ţinem nimic. Ştiu că este un
Dumnezeu, la aia ţin că zic
Doamne ajută-mă şi Dumnezeu
întotdeauna m-a ajutat, da nu-s
religioasă, ce să fac, asta e.”
(Macarie Haia)
Chiar dacă sunt încă ţinute,
sărbătorile de astăzi nu au solem-
nitatea celor interbelice: „când
eram mic, unchiul meu, de Yom
numărul 4 / septembrie 2010
Kippur, intra după-masa în biser-
ică, nu ca şi acum că la ora 7-8
deja se cântă Kol Nidre. Atunci cam
până pe la ora 12 noaptea
ajungeau de cântau Kol Nidre.
Toată lumea era îmbrăcată în cio-
rapi albi, halat alb, kipa albă,
papuci, nu intrau cu pantofii de
afară. Şi stăteau 24 de ore în biser-
ică şi se rugau. Noi, copiii, mai
umblam.” (Markovits Paul)
Atmosfera acestor sărbători de
dincolo de înlănţuirea tragică de
evenimente ce a culminat cu
Holocaustul, pare una desprinsă
dintr-o poveste fantastică, cu per-
sonaje şi decoruri idilice. Multe din
aceste sărbători sunt necunoscute
chiar şi creştinilor care trăiesc în
localităţi unde evreii erau în număr
mare. În curând ele vor rămâne
doar legende ale unor vremuri pier-
dute în istorie.
Strategii matrimoniale
În cazul minorităţilor religioase,
problema căsătoriei este una sensi-
bilă chiar şi în ziua de azi, când
modernizarea, emanciparea, au
schimbat într-o oarecare măsură
viziunile membrilor acestora. Vor-
bind însă despre perioada interbeli-
că şi mai ales într-o comunitate cu
atâtea caracteristici specifice care-i
făceau să fie „altfel” decât majorita-
tea (pe lângă religie, noianul de
caracteristici care rezultau din
aceasta: înfăţişare, alimentaţie, tra-
diţii, obiceiuri), cu atât mai mult,
putem să ne închipuim cât de rigi-
de erau interdicţiile cu privire la
căsătoriile mixte în cadrul comuni-
tăţilor evreieşti.
În toate interviurile avute în
vedere pentru acest studiu, căsăto-
ria între evrei şi neevrei este privită
ca fiind tabu de ambele tabere.
Oricât de apropiate ar fi fost relaţii-
le interetnice, nu se permiteau aba-
teri de la regulă: “relaţiile erau
bune, dar nu însemna că se înche-
ie şi căsătorie sau familie.” (Pop
Ştefan) Chiar dacă între alte
minorităţi aveau loc căsătorii
mixte, (mai ales în cazul celor cu
aceeaşi religie), căsătoria cu un
evreu era de neimaginat: „nu erau
probleme că nu e voie să se căsă-
torească un român cu o ucrai-
neancă. Singurul lucru unde nu
era voie era evreii. Cu evreii nu era
voie să se căsătorească, pentru că
evreii nu dădeau voie. Nu se ames-
38
tecau… La ei, în religie era interzis.
Deci nu primeau altul să se căsăto-
rească cu ei. Foarte greu, foarte
greu… pentru că evreii ţineau la
religia lor.” ( Botnariuc Mihai)
Familia era cea care avea de
spus ultimul cuvânt cu privire la
căsătorie şi membrii familiei se
supuneau, printre motivele invo-
cate fiind cele de natură religioasă:
„dacă era evreu şi ea româncă,
familia nu admitea aşa ceva. Nu era
voie să-ţi schimbi religia. Dacă el
era evreu trebuia să fie cu evrei, iar
ea dacă era româncă trebuia să fie
cu români.”(Golda Solomon); sau
temerile pentru eventuale conflicte
în familie din raţiuni etnice:
„Sincer, la noi e o tradiţie să se ieie
evreu cu evreu. Nu mi s-a impus,
dar nu ştiu de ce. Un cuvânt nevi-
novat şi ăla mă durea, când zicea
«jidan» sau nu ştiu ce. Cu toate că
m-am înţeles foarte bine cu tot
satul. Dar fiind copii eu aşa
deduceam că aşa au auzit în casă
şi de aia îmi zic aşa. Şi vroiam
neapărat numai evreu.” (Lazăr Neli)
Din dragoste pentru părinţi doam-
na Deutsch nu acceptă avansurile
unui român, chiar dacă ar fi
îndeplinit orice alte condiţii: „Era
un băiat foarte frumos, inteligent,
dar eu ştiam că nu-i permis să mă
căsătoresc cu el. Îi spuneam: « Uite,
eu, dacă mă căsătoresc, mă căsăto-
resc numai cu un om cu diplomă! »
Şi a zis că să-i dau mâna şi să-i
promit că dacă el va avea diploma
mă voi căsători cu el. Zic: « Nu, nu
pot ! » N-aş fi vrut să le pricinuiesc
părinţilor o durere, ştiind că mă
iubesc aşa de mult, aşa că nu m-
am aventurat în toată povestea
asta.” Existau însă cazuri în care
doi tineri ignorau peste acest tabu,
dar relaţia lor nu se finaliza întot-
deauna fericit. Domnul Chindriş îşi
aminteşte o astfel de poveste de
dragoste: „Doi inşi, ea evreică, el
român, nici unuia nu li s-o dat
posibilitatea să se căsătorească; de
aicia se băgau părinţii dintr-o
parte, dincolo altă parte… şi într-
una din zile îi găsesc pe amândoi în
porumb, morţi. S-au sinucis amân-
doi, părinţii n-au fost de acord să
se căsătorească. Foarte mulţi tră-
iau în concubinaj, nu puteau să-i
îndepărteze.”
Singura opţiune în cazul evrei-
lor era aşadar căsătoria cu un alt
evreu. Se puteau isca însă alte pro-
Copalnic Mănăştur
 39
bleme, cum ar fi în cazul comuni-
tăţilor mici, a găsirii unui partener.
Hazardul juca şi el un rol impor-
tant în întemeierea unei familii şi o
ocazie nu trebuia lăsată nevalorifi-
cată: „pe vremea aia tata mergea cu
marfă cu căruţa. Şi-atuncea o mers
taică-meu la Satu Mare cu marfă.
Şi-a poposit acolo în comuna aia,
unde era un fel de crâşmă, se
mânca, se nu ştiu ce… şi ea era
fata ălora. Şi s-au cunoscut şi a
doua, a treia dată când o mai
mers, o cerut-o de nevastă. Şi ea
nu prea o vrut că ea o zis aşa: « Ce,
eu îs o fată din Satu Mare, cum să
mă duc într-o comună. » Şi totuşi o
mers şi tare bine o trăit că o fost un
om foarte bun.” (Anonima). Singu-
rele posibilităţi de socializare a
unor evrei din localităţi diferite
erau nunţile: „mai era câte o nuntă
în Tămăşeşti, în Urminiş, în Ariniş.
Eu, de exemplu, n-am fost nicăieri.
Am fost la nunta fratelui, atât.”
(Roazalia Deustch)
Acest inconvenient era însă con-
tracarat într-o oarecare măsură de
acceptarea căsătoriei dintre veri
primari în familiile de evrei. „Cele
două bunici au fost surori. Mama
tatălui meu şi mama mamei mele
au fost surori, se trăgeau din
Săpânţa. Dar, cu toate astea, copiii
toţi au fost sănătoşi, n-a fost han-
dicapat nici unul. La noi, în religia
noastră, se pot căsători verii pri-
mari. Tata şi mama au fost veri pri-
mari, fiindcă mama mamei mele şi
mama tatălui meu au fost surori.
Dar pentru asta copiii au fost fru-
moşi, n-au fost bolnavi, n-au fost
handicapaţi, toţi au fost la locul
lor.” (Golda Solomon)
Au existat însă excepţii, căsăto-
ria între veri a fost înfierată de către
familia miresei, aceasta fiind dez-
moştenită. „Părinţii mei au fost
veri. Nu a fost căsătorie aranjată, a
fost din dragoste. Pentru că, îmi
aduc aminte ce-am auzit când
eram copilă (nu ei mi-au povestit),
părinţii mamei n-au fost de acord,
aşa că mama n-a primit nici o dotă,
cu toate că şi părinţii ei erau
bogaţi.” (Deutsch Rozalia) Aceşti
tineri, deveniţi părinţi, s-ar fi opus
căsătoriei fiicei lor cu cel care i-a
devenit soţ, fiindu-i de asemenea
văr: „ştiam că dacă părinţii mei ar fi
trăit, nu m-ar fi lăsat să ne căsăto-
rim pentru că eram veri. AP: - Dar
ei s-au căsătorit fiind veri. DR:
Copalnic Mănăştur
Poate tocmai din cauza asta n-au
vrut să mă lase şi pe mine. Şi i-am
spus lui Tibi, soţului meu: « Eu o să
mă căsătoresc cu tine numai dacă
părinţii mei vor fi de acord, dacă
nu, să ştii că nu mă căsătoresc. »”
Căsătoria a avut loc mai târziu,
când doamna s-a întors din
deportare, ţinându-se într-un fel de
cuvânt, căci părinţii dânsei deceda-
seră deja, la Auschwitz. Interesant
e totuşi faptul că părinţii soţului,
evrei şi rude cu părinţii doamnei
Deutsch au fost cu ideea căsătoriei
celor doi încă din copilăria lor: „Eu
aveam 3 ani atunci. Şi mama ne
făcea baie şi mătuşa l-a întrebat pe
unchiu: « Pe care o alegi de noră? »
Şi unchiul m-a ales pe mine. A zis:
« Pe ea. » Pe mine m-a ales şi, inte-
resant, mi-a rămas în memorie,
ceea ce mi-au povestit. S-a întâm-
plat că, odată, discutând – eu mai
mergeam la ei în vacanţă – Tibi era
în armată atunci, în Oradea, îmi
zice: « Păi, tu ai logodnic! » Zic: «Dar
cine-i logodnicul meu?» Zice:
«Tibi.»”
Căsătoriile mixte în perioada
interbelică erau aşadar o curiozita-
te. Având în vedere că posibilitatea
divorţului era de neacceptat, alege-
rea partenerului de viaţă trebuia
făcută cu atenţie şi cu responsabi-
litate. Atât membrii comunităţii
evreieşti cât şi neevreii nu acceptau
„amestecul sângelui”, gândindu-se
şi la consecinţele unei astfel de
căsătorii: religia copiilor, alegerea
tradiţiilor şi obiceiurilor care se
respectau în casă şi care uneori
erau antagonice ş.a.
Ocupaţiile evreilor
Aşa cum arătat în articolul din
numărul precedent al revistei, evre-
ii erau destul de atenţi cu educaţia
copiilor lor şi o mare parte dintre
aceştia terminau o formă de învăţă-
mânt. Evreii absolvenţi ai şcolilor
de stat, particulare, sau cei care au
învăţat meserie ca ucenici joacă un
rol important în perioada interbeli-
că în dezvoltarea economică a loca-
lităţilor în care se stabileau, după
ce deţineau diplomele de absolvire.
Existau şi evrei care nu aveau parte
de educaţie şi rămâneau să lucreze
pământul sau să crească animale,
fenomen întâlnit în Maramureş mai
des decât în alte zone.
VATR A
C H I O R E A N Ă
a) evreii industriaşi
Pentru oraşul Baia Mare, unde
deţinem informaţii mai ample cu
privire la ocupaţiile evreilor în inter-
valul dintre cele două războaie, se
poate spune că membrii comunităţii
evreieşti se bucurau de libertatea de
a ocupa poziţii din cele mai onorabi-
le în societate. După un raport al
comunităţii din anul 1929, structura
profesională a evreilor din Baia Mare
era următoarea: 4 industriaşi, 2 pro-
prietari de pământ, 5 comercianţi
en-gros, 160 comercianţi mici, 100
meseriaşi, 80 muncitori, 30 funcţio-
nari, 12 avocaţi, 6 doctori, 4 ingineri,
2 ziarişti, 2 artişti, 3 constructori,
114 şomeri care aveau nevoie de aju-
tor social, din 524 evrei.( Din
lucrările seminarului Lumea lui Elie
Wiesel, Ieri şi azi, Baia Mare –
Sighetu Marmaţiei, 15-18 aprilie
2004 )
Acest lucru nu face decât să con-
firme spusele martorilor noştri:
„Aici, în această zonă existau, înce-
pând de la agricultori şi terminând
cu meseriaşii: cizmar, croitor,
nemaivorbind comercianţi. Toate
categoriile de comercianţi. Adică
comercianţi en-gros şi comercianţi
cu amănuntul şi cu toate probleme-
le.” „Existau meseriaşi, existau şi
intelectuali, începând de la avocaţi
şi terminând cu medici, ingineri, ba
chiar şi artişti plastici, care au făcut
parte din Şcoala Băimăreană.
Existau foarte mulţi comercianţi,
astfel că, în zona principală din cen-
trul oraşului erau mulţi evrei pro-
prietari de prăvălii.” (Markovits Paul)
Printre cei mai potenţi indus-
triaşi se numărau fraţii Wieser,
Arthur şi Oskar, veniţi din Kosice,
(azi în Slovacia), care au pus bazele
Uzinei Phoenix, spre sfârşitul anilor
'30 devenind una din cele mai mari
uzine de prelucrare a metalelor nefe-
roase şi a altor produse miniere din
România. Pe lângă uzină, domeniile
deţinute de această familie (Uzina
Lucaciu, Uzina Ferneziu, Minele de
plumb şi zinc Herja) au constituit
locul de muncă a circa 3500 de
oameni. Mai deţineau fabrici: Weisz
Samuel - Fabrica de grafit şi vopsea,
Krausz Marton - Fabrica de jucării,
Klein Moric - Fabrica de săpun şi
sodă, Weissglass Armin, Burger
Jeno – Fabrica de sticlă ş.a. (Paul P.
Kriszan, Oglinda Oraşului Baia
Mare, Tipografia Minerva, Baia
Mare, 1933).
numărul 4 / septembrie 2010
VATR A
C H I O R E A N Ă
Dar cei mai mulţi evrei făceau
parte din pătura de mijloc, având
afaceri de familie, nu deosebit de
profitabile. Dintre intervievaţi, cei
mai mulţi provin din familii a căror
principală ocupaţie era comerţul.
De obicei întreaga familie era impli-
cată în afacere, soţul, soţia cât şi
copiii, după puteri şi în funcţie de
timpul liber ce le rămânea după
frecventarea şcolii. Unii au avut
afaceri mici, dar care le dădeau
posibilitatea de a trăi decent: „tatăl
meu avea un magazin de textile la
Sighet, pe strada principală. Tata
cunoştea foarte multă lume, având
magazinul acela. Nu eram bogaţi,
nu eram săraci, trăiam destul de
bine.” (Margareta Mezei)
Alţii n-au rezistat împrejurărilor
economice: „am avut o prăvălie
mixtă, cu uşa deschisă către stra-
dă, dar nu a mers prea bine. Era
aici, aproape de magazin, moara de
sare şi veneau mulţi muncitori la
prăvălie şi mama le dădea mai mult
pe încredere, pe vorba că, după ce
iau salariul o să plătească. Dar
n-au plătit, aşa că a dat fali-
ment.”(Golda Solomon) Clienţii
făceau parte din toate naţionalităţi-
le care au trăit în localitate: „tata a
avut o cârciumioară, nu mare, dar
o cârciumioară aşa mai mică şi tot
satul de români toţi ne-au cunos-
cut şi toţi veneau acolo la noi”
(Macarie Haia)
Proprietarii erau obişnuiţi să
răspundă clienţilor pe limba lor şi
să-i mulţumească pe toţi: „noi am
avut şi-o prăvălie. În prăvălia aia
era aşa ca o bodegă. Puteai să vii să
serveşti un sendvici, cum zici
astăzi, sau să bei un suc, sau să
bei un pahar de vin. O zis: Bună
ziua, atunci aşa ai răspuns. Sau ai
zis: Jo napot!, atunci aşa ai
răspuns.” (Anonima)
În multe sate nu existau alţi
comercianţi în afară de evrei: “Pe
vremea aia n-o fost prăvălie cu
români, numa evreii o avut, la înce-
put. După aia, mai ales după ce-o
venit ungurii, evreii n-o mai avut
prăvălie, le-o luat drepturile.”
(Fulop Desideriu) Un martor român
face o observaţie în legătură cu
acest „monopol” al evreilor asupra
comerţului: „de obicei când cumpă-
ra omu’ ceva sau vindea, numai cu
ei rezolvai, că la ei era banu’. Deci
dacă nu te ajutau erai paralizat.”
(Botnariuc Mihai)
numărul 4 / septembrie 2010
Buna colaborare dintre evrei şi
creştini era garanţia succesului din
ambele părţi. Acelaşi aspect este
subliniat atât de martorii români,
cât şi de cei evrei: „ţinând cont de
faptul că direct sau indirect, 99%
din populaţia română, maghiară şi
evree era legată de patroni evrei
sau patroni maghiari sau patroni
români, care erau cointeresaţi pen-
tru că altcumva nu se putea
trăi.”(martor evreu-Paul Markovits)
respectiv „ei erau alături de popu-
laţie şi se comportau frumos pen-
tru că altel nu puteau trăii. Erau
venetici, veniţi, în schimb asigurau
comunei tot. Deci erau mai buni
comercianţi ca ăştia (de azi, n.n.).
Toţi erau aşa. ” (martor român -
Botnariuc Mihai).
Unii comercianţi aveau relaţii de
afaceri şi cu negustori din alte
zone, mai îndepăratate: „Au venit
comercianţi din Cehoslovacia care
au cumpărat lemne. Acele lemne de
sub calea ferată, din scoarţa cărora
se prepara în Cehoslovacia o sub-
stanţă cu care s-o făcut pielea.
Scoarţa aia o măcinat-o, nu ştiu
cum o preparat-o şi cu aia o făcut
pielea de animal. Şi apoi din pielea
aia s-o făcut încălţăminte. Or, o
cumpărat nuci, asta o fost foarte
căutat. Tot din Cehoslovacia au
venit, şi-o cumpărat nucile. Tatăl
meu o dat la mulţi loc de muncă
pentru că o zdrobit nucile. Şi
atuncea miezul se împacheta în
saci mari şi îl cumpărau comer-
cianţi din Cehoslovacia.” (Anonima)
Exista şi un comerţ sezonier. În
funcţie de anotimp, întreprinzătorii
se axau pe activităţi care le puteau
aduce profit temporar: „Unchiul
meu cel mare era comerciant.
Mergea în jurul oraşului Baia Mare,
de exemplu la Groşi şi toamna
cumpăra livada de mere, dădea la
proprietar arvunu’ şi după ce vin-
dea merele dădea restul, iar între
timp avea gospodărie şi avea 2 birje
în piaţă şi avea un ştraf pentru
transport.” (Paul Markovits)
Ţăranii obişnuiau să-şi producă
acasă majoritatea produselor nece-
sare traiului, de la alimente, îmbră-
căminte, unelte, mijloace de loco-
moţie. Erau momente când aveau
nevoie de bani, şi atunci se adresau
comerciantului evreu: „Domnule, te
rog să-mi dai bani că trebuie să-mi
plătesc impozitul, trebuie să
cumpăr petrol, sare, zahăr,
40
lumânări, din astea. Satele dimpre-
jurul comunei o cultivat de toate şi-
o venit aici în comuna asta şi le-o
vândut, mai ales la evrei. Şi-
atuncea evreul i-o dat bani, şi când
o fost recolte, de exemplu mere,
prune, ţuică, nuci, de toate ce-o
cultivat ţăranul, cu acela o plătit
înapoi banii daţi împrumut.”
(Anonima)
Au existat însă, dintotdeauna,
voci care au criticat modul în care
au făcut comerţ evreii. Li se repro-
şa „că fac gheşeft, că celuiesc cu
meseria lor de comercianţi.”
(Magda Fleischmann). A face co-
merţ părea a fi doar o alternativă
profitabilă a statului degeaba, şi
acest lucru îi irita pe mulţi consă-
teni creştini: „familiile evreieşti
aveau o sărăcie din asta, numai să
nu lucreze, că evreul aşa a fost, să
exploateze ceva. Dar nu era un
exploatator din ăsta avar. Avea o
prăvălioară mică, el aducea petrol,
aducea chibrite, aducea fitil pentru
lampă, sticlă cum era atunci.”
(Bedeuan Ioan)
Totuşi, comerţul nu era ocupa-
ţia exclusivă a evreilor. Mulţi dintre
ei erau meseriaşi, cu toate ramurile
de activităţi. „Unu o fost ceasorni-
car, unu o fost pantofar, unu o fost
comerciant, unu o fost tinichigiu.
Fiecare o avut din ce trăi. O avut
copii, o avut nevastă, din asta o
trăit.” (Anonima)
În aceeaşi casă, soţul şi soţia
puteau desfăşoare activităţi diferi-
te: „părinţii mei au fost meseriaşi.
Tata meu o fost cizmar, iar mama o
fost croitoreasă. Şi vara mai cosea
pălării din astea de paie.” (Fulop
Desideriu) Un mijloc de a câştiga
bani dar şi de a primi ajutor era
acela de a primi ucenici: „O avut
câte un ucenic, aşa, din când în
cand care se rugau aşa de el să-l
înveţe meserie. Şi se întâmpla, că
de multe în loc de bani i-o dat un
kil de făină, de mălai şi făceau
mămăligă, sara şi-aşa s-o-ntâm-
plat. Era sărăcie multă.”
Un alt domeniu profitabil în
epocă era cel legat de transporturi.
Deşi primele automobile ajunsese-
ră în Transilvania, erau încă nişte
curiozităţi pentru majoritatea po-
pulaţiei. Crescătorii de cai făceau
profit bun de pe urma acestei afa-
ceri: „Fratele mamei mele se ocupa
cu animale. Adică cu cai. Atunci
erau foarte căutaţi caii. Pentru că ei
Copalnic Mănăştur
 41
au avut birjari, nu era taxi, ca şi
acuma. Au fost birje cu cai şi cu
asta a câştigat foarte bine. Şi după
aia a avut grajd mare, mare. Şi-
atunci a mers unde a ştiut că este
târg şi a vândut caii lui şi a cumpă-
rat alţi cai, şi o făcut schimb.”
(Anonima)
Chiar dacă sintagma „evreu-
miner” este chiar subiectul unor
glume antisemite, au existat în ora-
şul Baia Mare şi împrejurimi evrei
angrenaţi şi în extracţia mine-
reurilor şi prelucrarea lor, însă nu
deţinem informaţii exacte în legă-
tură cu numărul lor. În Recen-
sământul din 1930 sunt înregis-
traţi în Crişana - Maramureş 119
evrei angajaţi în exploatarea subso-
lului, ceea ce reprezintă 0,1% din
populaţia evreiescă totală. (L.
Gyemant, Evreii din Transilvania,
destin istoric, Institutul Cultural
Român, Cluj Napoca, 2004) Chiar
tatăl unui intervievat a lucrat în
cadrul Uzinei Phoenix, deşi fusese
iniţial pantofar: „cu ocazia dezvol-
tării, industrializării oraşului Baia
Mare s-a angajat după Primul
Război Mondial la uzina Phoenix
din Baia Mare. Şi-a primit califica-
rea, de laborant, operator chimist
la pământul de colorant.” (Paul
Markovits)
b) evreii agricultori
Dacă în privinţa îndeletnicirii cu
comerţului sau cu diversele mese-
rii, evreii din zona geografică stu-
diată se înscriu în repartiţia gene-
rală a structurii socio-profesionale
a populaţiei evreieşti din România,
conform Recensământului din
1930, în ceea ce priveşte agricultu-
ra, silvicultura şi creşterea anima-
lelor se înregistrează cele mai mari
discrepanţe. Dacă în Crişana-
Maramureş 13,1% din evrei
activează în aceste domenii, în
Transilvania istorică ponderea lor
este de 5,8%, iar în Banat doar de
1,9%. (Sabin Manuilă, Rece-
sământul general al populaţiei
Românei din 29 decembrie 1930,
Bucureşti, Imprimeria Naţională,
1938)
Implicarea în agricultură a
evreilor este pentru mulţi un fapt
inedit. Andrei Oişteanu precizează:
„imaginea evreului comerciant,
cămătar sau cârciumar este tipică,
cea a evreului meseriaş este atipi-
că, în schimb, imaginea evreului
Copalnic Mănăştur
VATR A
C H I O R E A N Ă
agricultor (sau cioban) este de
neînchipuit.” (Imaginea evreului în
cultura română, Editura Huma-
nitas, Bucureşti, 2001) Dar în
Maramureş această ocupaţie influ-
enţată şi de condiţiile propice a fost
o constantă în perioada interbelică.
Şi istoricul Victor Neumann susţi-
ne: „păstoritul evreiesc din Ma-
ramureş şi Bucovina se transformă
într-o realitate economică imposibil
de neglijat. Nemaiîntâlnit la scara
Europei, aspectul intră în istorie ca
o particularitate, una din nenumă-
ratele, a diasporei iudaice. E în
acest caz ceva mai mult decât o
încercare de recuperare: nomazi
fiind dintotdeauna, oieritul i-a
atras, evreii reînsuşindu-şi repede
una din ocupaţiile lor de bază din
antichitate.” (Tentaţia lui homo-
europaeus. Geneza spiritului mo-
dern în Europa Centrală şi de Sud-
Est, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1991)
Acest fapt se reflectă şi în dis-
cuţiile avute cu membrii comu-
nităţii evreieşti. În cazul doamnei
Deutsch, al cărei tată era moşier,
creşterea oilor se făcea din mai ţiuni la oieritul evreilor maramure-
multe considerente: „Aveam 500 de şeni, publicată în 1930, Tiberiu
oi Merinos la care aveam cioban şi Morariu prezintă într-o manieră nu
ajutor de cioban. Tatăl meu ţinea tocmai filosemită modul în care se
oile pentru lână, care era vândută. ocupă evreii de oierit. Aşezarea lor
Şi le mai ţinea ca să îngraşe în Maramureş este descrisă ca pe o
pământul. În Băiţa pământul e cucerire treptată a terenurilor deţi-
slab, dar la noi era cea mai mare nute de români, care fiind „alcooli-
recoltă, pentru că erau animalele zaţi” de crâşmarii evrei, fac datorii
care făceau gunoi. Şi puneam din ce în ce mai mari, recuperate
gunoi peste tot pământul şi oile prin trecerea proprietăţilor în stă-
aveau staul. Pentru asta ţinea tata pânirea evreiască. Zonele montane
oile. Şi vindea grâul şi porumbul.” au fost la început ocolite de evrei,
În zona de nord a Mara- însă treptat ei se stabilesc şi aici,
mureşului, aproape de Vişeu, la relieful Maramureşului fiind în
Rona, se creşteau oi pentru uzul mare parte muntos. Numărul mare
personal al locuitorilor. „Oi nu prea al evreilor duce la diversificarea
erau la noi în sat. În satele vecine ocupaţiilor acestora. Pe lângă
da. Mai puţine. Nu erau turme de oi negustorie şi meserii, se mai ocupă
ca sibienii şi le creşteau numai şi cu păstoritul. Însă „acest păstorit
pentru lână. Ştiţi cum era pe vre- este numai de formă evreiesc, căci
mea aia? Nu-şi luau oamenii haine în fond, tot românul este care-i dă
din prăvălie, se făceau acasă, din toate produsele de-a gata, şi pe
cânepă, lână.” (Fulop Desideriu) lângă aceasta se mai angajează şi
Însă există şi sate în care oieri- ca servitor. Tendinţa evreului este
tul se practica la scară mai largă şi de a comercializa tot ce e posibil şi
având pieţe de desfacere în zone ulterior de-a pune stăpânire pe
îndepărtate: „Evreii din zona Mara- toate.”
mureş erau cei mai renumiţi oieri. O părere similară are şi Bede-
Au fost perioade când plecau ciur- uan Ioan, martor din zona proximă
de, cumpărate de evrei, spre oraşului Sighetu Marmaţiei, însă
Constanţa şi se exportau.” (Mar- îndulcită oarecum: “Dacă vroiau să
kovits Paul) cumperi un kilogram de carne,
În lucrarea sa Câteva contribu- ţăranul creştea mielul dar nu îl tăia
numărul 4 / septembrie 2010
VATR A
C H I O R E A N Ă
şi evreul îl tăia vinerea şi vindea
carnea la ţărani iarăşi. El numai să
nu lucreze, pentru că aşa, era o
mică înţelegere între ei, comercială,
de valorificare a produselor.”
Aceeaşi îndeletnicire a evreilor
este prezentată într-o cu totul altă
lumină de către George Petrescu,
conferenţiar doctor la Universitatea
de Medicină şi Farmacie „Iuliu
Haţieganu” Cluj Napoca, originar
din comuna Săcel, judeţul Mara-
mureş, într-o lucrare publicată în
2006 - Consătenii mei, români şi
evrei, Relatări despre o rodnică
convieţuire interetnică în comuna
Săcel, Maramureş, 1930-1950.
Amintirile din copilărie, dar şi eve-
nimente din trecutul îndepărtat,
cum ar fi sosirea evreilor în melea-
gurile sale natale sunt prezentate
idilic, cu accent pe buna înţelegere
dintre români şi evrei, aşa cum se
poate intui încă din titlul cărţii.
Autorul aminteşte în treacăt şi de
„comentarii” la adresa prosperităţii
evreilor săceleni din partea consă-
tenilor lor români, însă adaugă: „la
Săcel comentariile amintite erau
îndepărtate de prosperitatea între-
gului sat şi astfel de curente nu au
prins rădăcini(…)”
În comuna Săcel, aflată într-o
zonă bogată în păduri, păşuni, cu
mulţi crescători de animale, evreii
cumpărau de la populaţie, „plătind
pe loc vite cornute şi produse ani-
maliere, îndeosebi piei de oi şi de
alte animale domestice, la preţuri
convenabile. Uneori evreii se aso-
ciau cu marii proprietari săceleni
cu experienţă, pentru a preveni
pagubele legate de dispariţia ani-
malelor. Afacerea era de regulă
rentabilă, la sfârşitul sezonului de
păşunat se prezentau la târguri cu
vaci, boi, juninci şi juncani ce
aveau ca şi cumpărători nu numai
localnici, ci şi persoane venite de la
mari distanţe, uneori chiar din
Grecia, atraşi de rentabilitatea
achiziţiilor.”
Pe lângă creşterea animalelor
proprii, cu care evreii făceau
comerţ, T. Morariu aminteşte de
văratul oilor din comunele mara-
mureşene. Scopul acestei ocupaţii
este acela de a-şi putea face brânză
cuşeră. Deoarece evreii deţineau
suprafeţe mari din munte, obţinu-
te, conform autorului cu preţuri de
nimic de la românii îndatoraţi cu
timpul la birturile şi prăvăliile
numărul 4 / septembrie 2010
evreilor, puneau la dispoziţia pro-
prietarilor de oi români muntele pe
care îl au în proprietate sau pe care
l-au arendat, se ocupau de anga-
jarea păstorilor şi a baciului, şi ei
majoritatea români. Stăpânul
stânii, pe munte, este „cuşărarul”,
de cele mai multe ori un bătrân
evreu, numit şi Schachter care are
grijă ca produsele oilor să fie cuşer.
Câştigul este unul fără riscuri pen-
tru evreu, deoarece păstorii dau
seama de starea şi numărul ani-
malelor luate pe munte la vărat.
Aceste stâni purtau numele de
„stâni pe fonţi” deoarece plata pen-
tru proprietarul de oi se făcea în
fonţi (un font este egal cu circa o
jumătate de kilogram ; = pfund) de
brânză.
În localităţile situate în afara
zonei muntoase, produsele lactate
erau obţinute de la vitele crescute
de unii evrei în gospodărie. „Am
avut trei vaci, pentru că erau şi
(evrei, n.n.) foarte habotnici, care
n-au luat lapte de la ţărani. Pentru
că ziceau aşa: ţăranul amestecă
vasele de lapte cu acela de carne.
Şi-atunci o cumpărat de la noi,
pentru că ştiau că la noi, se ţin
vasele separat, acele de lapte şi
separat acele de carne.” (Anonima)
În zona oraşului Baia Mare este
specifică creşterea bivolilor şi exis-
tau şi evrei interesaţi de creşterea
lor, pentru a furniza doritorilor pro-
duse coşer: „Mătuşa mea avea o
manie: bivoliţele. Şi avea 4 bivoliţe
şi vindea lapte de bivoliţă coşer, la
clienţi.” (Markovits Paul)
Concluzii
Putem afirma că perioada inter-
belică a fost pentru comunităţile
evreieşti din Maramureş o perioadă
efervescentă din punct de vedere
social, politic, cultural. Strâns lega-
te de viaţa celorlalte etnii alături de
care au trăit în cea mai mare parte
a timpului în înţelegere şi colabora-
re, comunităţile evreieşti s-au dez-
voltat în această zonă geografică
într-un mod aparte, având în vede-
re influenţa maghiară în ceea ce
priveşte limba, onomastica, prefer-
inţele politice; influenţa reliefului în
ceea ce priveşte ocupaţiile, popu-
larea unor zone în detrimentul alto-
ra, care a dus la dezvoltarea unor
caracteristici proprii, unice, pe care
am încercat să le subliniem.
42
În acest studiu am avut în vede-
re descrierea unei lumi care îşi des-
făşura traiul într-o atmosferă nor-
mală, cu bune şi cu rele şi care a
dispărut pentru totdeauna din
momentul în care o parte din acto-
rii săi principali ies din scenă.
Schimbările politice, sociale, sunt
normale în viaţa unei societăţi, din
moment ce trăsătura principală a
omului o reprezintă evoluţia.
Atunci când acestea sunt bruşte,
neprevăzute şi duc la dispariţia
unei întregi etnii, se strică un echi-
libru, se destabilizează un univers
de relaţii, cunoştinţe, se sfârşeşte o
epocă.
Cioran spunea despre evrei:
„Indiscreţi şi totuşi impenetrabili,
îţi scapă chiar atunci când ţi-au
povestit toate secretele lor; zadar-
nic detaliezi, clasifici, explici încer-
cările prin care a trecut o fiinţă care
a suferit: ceea ce este ea, suferinţa
ei reală, te depăşeşte. Cu cât te vei
apropia mai mult de ea, cu atât ţi
se va părea mai inaccesibilă.” În
parte este adevărat, în parte fals.
Se poate întâmpla ca intervievatul
şi intervievatorul să dezvolte în cur-
sul interviului o simpatie reciprocă
şi să rămână la sfârşit cu impresia
că şi-au câştigat un prieten. În
acest fel povestea poate câştiga în
valoare, fiind spusă cu mai multă
plăcere, dar şi în informaţie.
„Povestindu-ne viaţa, păstrăm vii
amintirile, experienţele şi valorile
colective, care vor dăinui astfel mai
mult decât noi înşine. Într-un
interviu de acest tip, intervievatul
şi intervievatorul devin colabora-
tori, compunând şi construind
împreună o poveste.” (Simona
Branc, Povestea-vieţii ca mijloc de
(re)construcţie a „sinelui”, în
Anuarul de Istorie Orală, X, Cluj
Napoca, 2008)
Cercetarea comunităţilor evre-
ieşti din perioada interbelică rămâ-
ne deschisă, ea nefiind nici pe
departe încheiată. Atât sursele
orale cât şi sursele documentare ce
pot fi descoperite de acum înainte,
mai pot oferi informaţii preţioase în
acest domeniu care este din păcate
destul de slab reprezentat în studii-
le de specialitate.
Copalnic Mănăştur
 43 VATR A
C H I O R E A N Ă

Veronica Szinkulics

Meşteşugul ca formă de comunicare în

comunităţile miniere din Maramureş.
Ştergare şi ţesături.

C
onsiderată până niri. Remarcăm astfel că, în ciuda
nu de mult o vieţii precare, comunităţile mi-
meserie dominantă niere au avut voit sau forţat acti-
în partea locului, vităţi cu caracter cultural.
mineritul a reprezentat o sursă Pornind de la aceasta, contin-
importantă şi unică de venit uăm demersul nostru de cerc-
pentru multe generaţii. Dacă etare a comunităţilor miniere din
astăzi nu mai putem vorbi zona Maramureşului prin identifi-
despre minerit la timpul carea şi prezentarea unei alte
prezent, putem deschide un forme de comunicare - prin
nou capitol, acela de cercetare meşteşug, prin ţesăturile naive.
şi cunoaştere a formelor exis- Demersul îşi propune ca finalitate
tenţiale care au stat la baza un catalog – sperăm de excepţie
conturării şi perpetuării comu- datorită unicităţii materialelor –
nităţilor miniere. Un prim pas Meşteşugul ca formă de comuni-
în demersul nostru l-a consti- care în comunităţile miniere din
tuit identificarea şi preluarea Maramureş. Ştergare şi ţesături.
directă a informaţiilor de la lui, modernizarea echipamentului; Dată fiind importanţa acor-
nepoţii şi strănepoţii acestor comu- latura socială - formele de organi- dată demersului nostru de a face
nităţi, salvarea memoriei locurilor zare a comunităţilor miniere mai cunoscută forma de comunicare
şi faptelor fiind una din priorităţile mari sau mai mici aflate într-o con- prin artă practicată în comunităţile
asumate. Ca o confirmare a angaja- tinuă ,,modernizare”; latura artis- miniere, considerăm necesară
mentelor asumate, o constituie tică şi sportivă - concursuri spor- prezentarea informaţiilor într-o
apariţia celor două lucrări publi- tive între echipele formate la nivelul limbă de circulaţie internaţională.
cate de către Editura Eurotip – exploatărilor miniere – fotbal (Bă- Astfel, Rodica Mone a dus la
director Pamfil Godja: Valea iuţ, Băiţa), popice – feminin şi mas- îndeplinire acest demers făcând
Nistrului, - schiţă monografică,- culin (Nistru, Baia Mare), handbal posibilă apariţia celor două cărţi în
Veronica Szinkulics, Filip Dărăban, masculin (Nistru); grup de dansuri format bilingv, considerând că
2007, Născut într-un sat de mineri, populare, cor format din femei povestea trebuie să iasă din curtea
Veronica Szinkulics, Filip Dărăban muncitoare, orchestre muzicale casei, să umble prin lume, să fie
– traducere Rodica Mone, 2009. bărbăteşti, diverse întreceri şi întâl- astfel cunoscută. Culegerea mate-
Ultima apariţie reprezintă dovezi
selectate a vieţii minereşti din
zonele Nistru, Băiuţ, Baia Sprie,
Baia Mare, Dealul Crucii, Valea
Borcutului prin includerea unor
fotografii din arhiva personală şi de
familie. Din fotografiile redate se
pot reconstitui obiceiuri sportive,
religioase, modalităţi de petrecere a
timpului, evoluţia îmbunătăţirii
condiţiilor de lucru, tablouri ale
familiilor începând din anul 1900 şi
până în prezent.
Dat fiind contextul apariţiei
publicaţiilor vremii, remarcăm
importanţa dată aspectului tehnic
referitoare la: sectorul minier -
date referitoare la productivitatea
muncii, la fruntaşii minieri, la
angajamentele de depăşire a planu-

Copalnic Mănăştur numărul 4 / septembrie 2010

VATR A
C H I O R E A N Ă
rialelor şi cercetarea de teren a fost
realizată de Veronica Szinkulics.
Date fiind motivele şi funcţiile care
i se atribuie, dar şi faptul că nu
sunt lucrate de meşteri populari,
putem încadra acest tip de ţesături
în categoria operelor colective
având la bază experienţa satului.
Ştergarele, întotdeauna albe, deco-
rate cu motive florale (trandafir,
albăstrele, bujori, alun, lalea, crin),
animale (calul, câinele, cerbul,
cocoşul, căprioara, iepurele, rân-
dunica, şarpele, raţa), obiecte
(pălărie, goarnă, fluier, umbrelă,
coş), elemente din natură (copaci,
ciuperci), le regăsim în special în
casele bătrâneşti deasupra patului,
în bucătărie deasupra sobelor de
gătit, lângă cuierul de haine, lângă
suportul cu lighean şi săpun, în
cămara de alimente, ştergare
folosite la împodobirea coşurilor, la
acoperirea feţei copilului mic, şter-
gare şi broderii utilizate la deco-
rarea dulapurilor fără vitrină de sti-
clă, a stelajelor, ţesături înguste
brodate manual şi utilizate la geam
şi uşă sub formă de ornament, alfa-
betar. Le-am văzut desigur cu toţii
în casele bunicilor, ale părinţilor
încă, acum or fi pe undeva uitate în
pod sau folosite la ştersul gea-
murilor şi apoi aruncate rând pe
rând. Am avut bucuria să întâlnim
oameni care ne-au pus la dispoziţie
colecţiile lor, care acoperă zonele
miniere ale Maramureşului, aşa
cum le detaliem mai jos. În cazul de
faţă, nu putem vorbi despre un
produs înnoit o dată cu trecerea
timpului, acestea fiind păstrate
numărul 4 / septembrie 2010
doar de către familiile care mai au
în suflet nostalgia trecutului.
Afundându-ne în cercetarea ele-
mentelor care au stat la baza exis-
tenţei marilor exploatări miniere,
constatăm o puternică influenţă a
simbolurilor care diferenţiază astfel
mesajul; la ţesăturile din Nistru,
Băiţa, Baia Sprie vom găsi în mare
parte mesaje cu conţinut din lumea
umană. La ţesăturile din Cavnic,
Băiuţ, Baia Borşa, Valea Bor-
cutului predomină aspectele din
natură, goarna (Băiuţ), butuc de
copac (Baia Borşa).
Remarcăm o similitudine a sim-
bolurilor în toate zonele cercetate
de noi, în contextul spaţiului,
raportată la viaţa terestră. Din
cauza rezistenţei reduse a materi-
alelor din care au fost confecţion-
ate, precum şi contextul expunerii
44
acestor ţesături, s-au păstrat foarte
puţine. Situată la limita dintre
religie şi magie, ştergarele surprind
în plan principal prin elementele
prezentate (motive, teme, mesaje)
substratul sufletesc, iar în plan
secundar prin modalitatea de exe-
cuţie. Mesajele cu conţinut din
lumea umană le găsim redate în
limba maghiară în Nistru, Băiţa,
Baia Sprie, Valea Borcutului
[Nékem olyan ember kell\Ki más nö
után nem jár el\Jó sok pénzt ker-
essen\Ės csak engem szeressen!
(Mie îmi trebuie un soţ\Care după
altă femeie nu umblă\Bani buni şi
mulţi să câştige\Şi doar pe mine să
mă iubească!)](Nistru, 1972);
[Nincsen rózsa tövis nélkül\
Nincsen élet bánat nélkül! (Nu este
trandafir fără spin\Nu este viaţă
fără amărăciune!)] (Baia Sprie,
1964); [Bármerre visz sorsom
útya\Haza vágyom csendes kis
falumba! (Oriunde mă vor duce
paşii sorţii\ Îmi va fi dor de linişti-
tul şi micul meu sat!)] (Băiţa,
1961); [Tisztaság a konyha disze/
Curăţenia este ornamentul bucă-
tăriei)] (Baia Sprie, 1975); [Floare
roşie ca focul unde mi s-a dus
norocul?] (Valea Borcutului, 1977);
[Oriunde vei merge/Oriunde vei
sta/Gândeşte-te la mine/Şi nu mă
uita] (Baia Sprie, 1968); [Adevărata
plăcută fericire/E o sinceră iubire]
(Nistru, 1960); [Flori roşi dărui-
esc/Ca semn că te iubesc] (Valea
Borcutului, 1962); [Păunaşii
Codrilor spuneţi-mi de cine mi-e
dor] (Baia Sprie, 1958); [Ţi-am adus
această floare/Şi o inimă iubit-
oare/ Dă-mi şi tu mâna ta şi să fii
Copalnic Mănăştur
 45 VATR A
C H I O R E A N Ă

soţia mea] (Băiuţ, 1970);

[Tisztaság/Fél egéség (Curăţe-
nia/Jumătate de sănătate)] (Băiţa,
1955); [Ha válogatz az étell-
re,/Repül a tál a fejedbe! (Dacă
alegi măncarea/Îţi zboară farfuria
în cap!)] (Băiţa, 1955); [Nyugo-
dalmas jó éjszakát!] (Baia Sprie,
1972); [Fehér galamb száll a falu
felett/ Viszi az én bánatos lel-
kemet!... (Un porumbel alb coboară
peste sat/Duce sufletul meu întris-
tat)] (Baia Sprie, 1948); [Pirós
Rózsa, Gyongyvirág/ Kettönkön áll
a villág! (Trandafir roşu, floare de
lăcărmioară/Pe noi două stă
lumea!) (Nistru, 1945).
Mulţumim celor care au făcut
posibilă realizarea acestui catalog
prin punerea la dispoziţie sau
donarea ştergarelor. Amintim în
final că proiectul este susţinut de
Asociaţia Comunicaţi prin noi.
Documentul va vedea lumina tipa-
rului în toamna acestui an.

Casa pictorului boem. Foto: Lucian Petru Goja

Copalnic Mănăştur numărul 4 / septembrie 2010

VATR A 46
C H I O R E A N Ă

Andrei FĂRCAŞ

Biserica unicat din Lăschia

a fost restaurată în timp record
- într-o lună şi jumătate de la începerea lucrărilor, credincioşii au sărbătorit Paştile înăuntru -

S
criam, la începerea lucrărilor de restaura-
re a bisericii Naşterea Maicii Domnului din
Lăschia, că acest obiectiv de patrimoniu
naţional are o particularitate: este singura
biserică din zonă, poate şi de pe o arie mai extinsă, care
are turnul sub forma unei cepe. A unui bulb de ceapă.
De prima dată cînd a văzut-o, celebrul arhitect restau-
rator Niels Auner din Bucureşti s-a îndrăgostit de ea.
Ca şef al proiectului complex de restaurare, a fost şi
dumnealui prezent la recepţia lucrărilor executate,
făcînd parte din comisie. În biserică, după vizitarea
întregii clădiri şi fotografierea detaliilor, a mărturisit că
la acest obiectiv de excepţie s-au făcut lucrări tot de
excepţie. Realizatoarea acestora este o firmă cu mare
experienţă în restaurare, atestată în acest scop: RUS-
TIC CONSTRUCT SRL din Baia Mare, al cărei admi-
nistrator este CORNEL CUŞNER. Biserica şi-a reluat
funcţia sa liturgică încă de la Paşti, la aproximativ o
lună şi jumătate de la începerea lucrărilor de restaura-
re, deşi era încă şantier. Pe perioada cît nu s-a putut
sluji în biserică, preotul şi credincioşii s-au rugat într-
un cort construit, gratuit, ad hoc de firma restauratoa-
re. Lucrările au fost complexe şi au constat în reabili-
tarea infrastructurii (pentru aceasta biserica a fost ridi-
cată de pe vechea fundaţie pe grinzi groase, ca să se
poată realiza fundaţia nouă), lucrări de restaurare la
structura de lemn (tălpi, pereţi, boltă, şarpantă şi
turn), punerea unei învelitori noi, din şiţă de brad,
lucrări de finisaje (duşumele, pervazuri, podină turn
etc.), tratamente bio şi ignifugare, montarea unui nou
paratrăznet etc. Complexitatea tehnică a lucrării este
de nivel mediu, iar calitatea materialelor folosite şi a
lucrărilor executate a fost cosiderată ca fiind foarte
bună. Cu alte cuvinte, o lucrare de nota 10, pentru o
biserică seculară, sfinţită în 1861, şi ridicată cu
binecuvîntarea marelui mitropolit al Ardealului Andrei
Baron de Şaguna, în timpul împăratului Franţ Iosif.
Prim-coratorul Georgie Ilieş a donat, atunci, pentru
zidirea bisericii „moşia sa şi edificiile”. Iată că, după
atîţia ani, biserica din Lăschia îşi primeşte haina sa de
sărbătoare, ca la început, arătînd ca nouă.
Recepţia a fost una foarte minuţioasă, cu delegaţi

M
eritul îl au toţi cei implicaţi: preotul
paroh Dumitru Gligan, cu preoteasa
Maria, inspector şcolar de religie, pri-
marul Vasile Ştefan Mihalca, vicepri-
marul Vlad Ioan Costin, prim coratorul Ştefan
Coroian şi consiliul parohial, firma constructoare
RUSTIC CONSTRUCT SRL şi patronul Cornel Cuşner,
cu specialiştii şi muncitorii, dirigintele de şantier
Halász Annamaria, credincioşii din sat, Florin Pop, de
la Direcţia Judeţeană de Cultură, om de-al locului,
născut la Copalnic Mănăştur, dar nu în ultimul rînd
Ministerul Culturii, care a finanţat lucrarea.
de la Bucureşti, de la Institutul Naţional al
Patrimoniului, în frunte cu Culiţă Bancu, directorul de
la restaurarea patrimoniului, ca preşedinte de comisie,
cu Dan Nicolae Buşcu, directorul general al
Institutului Naţional al Patrimoniului, ca invitat, pen-
tru a vedea o lucrare de excepţie, cum numai aici, în
patria lemnului, se poate vedea.
La recepţie au mai fost prezenţi, ca invitaţi, Vasile
Pop Taina şi Vasile Bîrlea, alţi doi proprietari de firme
de restaurare a monumentelor istorice, care, alături de
Cornel Cuşner, fac lucrări de restaurare de mare cali-
tate.

numărul 4 / septembrie 2010 Copalnic Mănăştur

 47
drd. Dan POP
Aspecte privind patrimoniul arheologic
din comuna Copalnic Mănăştur
Î
n depresiunea Copalnic
cele mai vechi urme de
locuire cunoscute până în
clipa de faţă aparţin Epocii
Bronzului şi anume culturii Suciu
de Sus. Numele acestei culturi
arheologice a fost dat după localita-
tea Suciu de Sus, jud. Maramureş
unde, în a doua jumătate a secolu-
lui XIX, au fost investigate o necro-
polă plană şi una tumulară. Siturile
arheologice Suciu de Sus sunt
răspândite în zona de câmpie din
sud-estul Slovaciei, sud-vestul
Ucrainei (Ucraina Transcarpatică),
nord-estul Ungariei şi nord-vestul
României.
În spaţiul avut în vedere aici,
aşezări aparţinând acestei culturi,
au fost identificate şi parţial cerce-
tate la Copalnic Mănăştur în punc-
tele Poiana şi Pe mal şi la Vad în
punctele Ştiurdina şi Poduri.
Aşezarea de la Poiana este situ-
Copalnic Mănăştur
ată în marginea nord-estică a loca-
lităţii, spre Vad, pe terasa de pe
malul drept al râului Cavnic, în
dreapta văii Văii Lăturoasa. În
urma cercetărilor arheologice efec-
tuate aici a rezultat o cantitate ma-
re de ceramică Suciu de Sus, fără
însă să fie surprinse complexe
arheologice (locuinţe anexe, gropi
etc.). După C. Kascó, autorul cerce-
tărilor, şanţul care traversează
terasa de la sud spre nord ar fi
probabil un element de fortificaţie
al aşezării. Fără să excludem şi
această posibilitate considerăm că
este mai degrabă vorba de un şanţ
modern, care drenează apele spre
Valea Lăturoasa. În urma cercetări-
lor au fost descoperite mai multe
fragmente ceramice databile în
epoca bronzului, fără să poată fi
precizată cultura căreia îi aparţin.
Iniţial au fost atribuite culturii
Wietenberg, iar mai nou se presu-
Sit arheologic - punctul ŞTIURDINA (Vad)
VATR A
C H I O R E A N Ă
pune că ar fi mărturia prezenţei
unor elemente răsăritene în aşeza-
rea Suciu de Sus de aici
(Kacsó1987, p. 51 nr8a, 58, 66, 69,
pl.2-3; Kacsó 2004, p.66).
În imediata vecinătate a aşeză-
rii de la Poiana se găseşte o altă
aşezare cea de la Vad Poduri.
Aceasta este situată pe malul drept
al râului Cavnic, vis à vis de primele
case de la intrarea în Vad dinspre
Copalnic-Mănăştur, în imediata
vecinătate a cimitirului, în stânga
văii Lăturoasa. Aici au fost cer-
cetate mai multe locuinţe de supra-
faţă dintre care una cu vatră de foc.
Urmele acestor locuinţe se mai păs-
trează doar sub forma unor aglome-
rări de pietre mari de râu şi aglome-
rări de fragmente ceramice. Vetre
de foc şi gropi cu diferite destinaţii
au fost descoperite de asemenea şi
în afara locuinţelor. Din inventarul
acestor construcţii, dar şi din stra-
numărul 4 / septembrie 2010
VATR A
C H I O R E A N Ă
tul de cultură provine o cantitate
apreciabilă de ceramică alături de
care au ieşit la iveală şi câteva
obiecte de lut ars şi piatră. Dintre
obiectele de lut ars se remarcă o
greutate şi o statuetă zoomorfă
reprezentând un berbec (Kacsó
1987, p.60 nr.27a, pl.14-15).
O altă aşezarea se găseşte pe o
pantă de deal, în locul de hotar
numit Ştiurdina, la circa 2,5 km
nord de intrarea în localitate, între
valea Lăturoasa (sau Berinţa) la est,
valea Ştiurdina la sud şi pădurea
Vârtop la nord. Aici au fost desco-
perite fragmente ceramice, două
greutăţi de lut şi o vatră de foc exte-
rioară (Kacsó 1987, p. 60 nr27b).
Despre aşezarea de la Copalnic
Mănăştur Pe mal avem mai puţine
informaţii deoarece aici nu au fost
întreprinse cercetări arheologice ci
doar a fost identificată pe teren.
Fragmentele ceramice găsite la
suprafaţă solului indică apartenen-
ţa ei la epoca târzie a bronzului
(Kacsó 1987, p.58 nr.8b, 66).
Acestor descoperiri li se adau-
gă şi câteva piese izolate de bronz
sau depozite de bronzuri cum ar fi
cele de la Ruşor şi Lăschia. Astfel,
la Lăschia, în anul 1985, a ieşit la
lumină, cu prilejul lucrărilor de
îmbunătăţiri funciare, efectuate de
I.E.L.I.F. azi A.N.I.F, în locul de
hotar numit de localnici Gardul ţari-
nii situat pe malul stâng al râului
Cavnic, un depozit de bronzuri
compus din 17 topoare cu disc şi
spin realizate din bronz. O bună
numărul 4 / septembrie 2010
parte din aceste piese sunt defor-
mate intenţionat (îndoite) şi nefini-
sate ceea ce poate indica faptul că
nu au fost folosite înaintea de-
punerii lor în pământ şi că au fost
realizate de la bun început pentru a
fi depuse ca ofrande unei / unor
divinităţi adorate la sfârşitul epocii
bronzului (Kacso 1995, 131 şi
urm.).
De remarcat este şi toporul de
bronz, descoperit în secolul XIX
într-un loc neprecizat din hotarul
localităţii Ruşor şi care aparţine tot
epocii mai sus menţionate (Hampel
1892, p.130).
Vestigiile arheologice din epoci-
le imediat următoare sunt mai
puţin cunoscute. Aceasta se poate
datora fie absenţei locuirilor din
aceste epoci, fie datorită faptului că
acestea nu au fost încă evidenţiate.
Faptul că regiunea a fost locuită în
epoca romană o dovedesc cele trei
monede romane emise în timpul lui
Gordian III (238-244 d.Chr.) desco-
perite la sfârşitul secolului XIX în
vestul localităţii Vad, într-un punct
neprecizat (Stanciu 1992, 182
nr.33), precum şi imitaţia barbari-
zată după un solidus de la împăra-
tul Theodosiu II (408-450 d. Chr.)
databilă după anul 430 d. Chr.
(Chirilă, Socolan 1971, p72-73,
pl.9/9). Aceste din urmă desco-
periri indică faptul că între Imperiul
Roman şi populaţia din zonele
rămase în afara graniţelor existau
relaţii comerciale.
Intensificarea cercetărilor ar-
48
Sit arheologic - punctul POIANA (Cop. Mănăştur)
heologice de suprafaţă în această
zonă, situată între depresiunea
Lăpuşului şi depresiunea Baia
Mare, ar aduce cu siguranţă ele-
mente noi pentru cunoaşterea pre
şi protoistoriei.
Literatura:
Chirilă, Socolan 1971 - E.
Chirilă, A. Socolan, Tezaure şi
descoperiri monetare din colecţia
Muzeului Judeţean Maramureş,
Baia Mare, 1971.
Kacsó 1987 - C. Kacsó,
Beiträge zur Kenntnis des
Verbreitungsgebietes und der
Chronologie der Suciu de Sus-Kultur,
Dacia N.S. 31, 1987, 51-75.
Kacsó 2004c - C. Kacsó,
Mărturii arheologice, Baia Mare,
2004
Stanciu 1992 - I. Stanciu,
Descoperiri din a doua jumătate a
mileniului I î.Chr. şi mileniul I d.Chr.
în judeţul Maramureş – Les décou-
verts provenand de la seconde
moitié de 1-er millénaire av.JC et du
1 –er millénaire av. JC dans le dép.
de Maramureş, EphemNap 2, 1992,
169-191.
Hampel 1892 - J. Hampel, A
bronzkor emlékei Magyarhonban,
II, Budapest, 1892.
Kacsó 1995 - C. Kacsó, Der
Hortfund von Lăschia, Kr.
Maramureş. în: T. Soroceanu
(Hrsg.), Bronzefunde in Rumänien.
PAS 10, Berlin, 1995, 131-140
Copalnic Mănăştur
 49 VATR A
C H I O R E A N Ă

Anca GOJA

Ştefan Radof: “Copalnic Mănăştur -

paradisul tinereţii mele”

A
ctor pe care orice cinefil îl cunoaşte, ac-
tiv şi pe scenele teatrelor, artist emerit,
lăudat şi ultra-premiat, dar şi poet "cu
acte în regulă" şi 6 cărţi la activ, Ştefan
RADOF este o figură familiară deopotrivă gene-
raţiilor mai în vârstă sau mai tinere. Ceea ce se
ştie mai puţin este că el se simte acasă în
Maramureş, mai exact la Copalnic Mănăştur,
unde, din când în când, vine să îşi tragă sufletul
în casa moştenită de la bunica soţiei sale. Prin
intermediul acesteia din urmă, Doina Radof, năs-
cută Hossu, Ştefan Radof s-a integrat în grupul
de intelectuali cu care Mănăşturul se mândreşte
şi care are înaintaşi la fel de celebri. Împreună cu
dr. Teodor Ardelean, directorul Bibliotecii Ju-
deţene "Petre Dulfu" şi fost coleg de Senat al
actorului, precum şi împreună cu localnicul Ioan
Micle, şi el angajat al Bibliotecii Judeţene, am
vizitat familia Radof la casa din Copalnic
Mănăştur pe la începutul lunii august. Afară, pe
târnaţ, între discuţii amicale, la un pahar de vin,
s-a născut şi interviul de mai jos, din care puteţi
afla ce îl leagă pe Ştefan Radof de această parte
a Maramureşului, cum s-a ales cu dosar de secu-
ritate de la 16 ani, cum a fost ajutat în carieră de
Radu Beligan şi Costache Antoniu, cum a ce-
rut-o pe Doina în căsătorie plătind o leafă pentru
o pereche de cercei, dar şi care sunt preocupări-
le sale prezente în planul actoriei şi al scrisului.

De 50 de ani,
legat de Mănăştur

Reporter: Spuneţi-mi, care

sunt legăturile dumneavoastră cu
Mănăşturul?
Ştefan RADOF: Legăturile mele
vor împlini, exact peste 2 ani, 50 de
ani. În 1962 eram în anul II de
facultate, la Teatru, când m-a luat
doamna Radof, născută Hossu, să
mă întreţină... Acum glumesc, nu
eram chiar un întreţinut. Para-
doxul era că, deşi eram student,
câştigam. Făceam figuraţie la tea-
tre, mai făceam câte un post-sin-
cron la cinematografie şi câştigam
destul de bine. Îmi aduc aminte că
într-un an am putut să câştig atât
de mult, încât le-am cumpărat
părinţilor mei lemne de foc, cum
era atunci, şi am făcut şi un gard.
Iar când am cerut-o pe doamna
Radof în căsătorie, n-am găsit, cum Ştefan Radof, Doina Radof şi Teodor Ardelean în pridvorul casei din Copalnic Mănăştur.
se făcea, un inel cum vroiam eu.
M-am dus cu Ilinca Tomoroveanu Ş.R.: Sigur că da, ca toată cu o tavă cu cafele, ştii cum sunt
şi n-am găsit la bijuteria, ţin minte, lumea. Am cerut-o în căsătorie de ardelenii, şi a vărsat-o pe mine
din Pasajul Vilacrosse, un pasaj la mama ei, Lucreţia, născută Pop, toată (râde)... A vărsat-o de emoţie.
celebru în Bucureşti. Încă mai exis- care s-a născut în această casă, şi Atunci, nu ştiu, era în ritualul
tau bijuterii, dar de stat, coopera- fratele ei avea casa cealalaltă, dar familiei, doamna Lucreţia Hossu,
tive. Şi i-am cumpărat o pereche de amândoi au fost născuţi aici, şi deci mama Doinei, mi-a spus că ar
cercei. Am dat 325 de lei. Asta ştiţi erau copiii Reghinei Pop şi ai lui fi bine să facem un turneu prin
ce însemna? Însemna o leafă de Ştefan Pop. Deci eram într-un fel Ardeal, că aşa se practică. Sau aşa
funcţionar... adoptat ca un tiz al strămoşului se practica atunci, deşi eu nu ştiam
R.: De asta ţineţi minte preţul Doinei, al bunicului ei. Deci când asta. Fata cea mai mare se mărită
exact... am cerut-o, Doina a văzut cerceii, şi să cunoască ginerele.
pe care îi pusesem pe masă, a venit

Copalnic Mănăştur numărul 4 / septembrie 2010

VATR A
C H I O R E A N Ă
O comunitate care
respecta oamenii învăţaţi
Doina RADOF: Era în '62.
Ş.R.: În '62. Am făcut un turneu
prin toate oraşele din Ardeal -
superb turneul, de neimaginat. Şi
m-a adus aici, la Mănăştur. Curios
este că părinţii doamnei Radof,
Hossenii, sunt de pe lângă Sălaj, de
unde e Tedi Ardelean, că ei sunt
nepoţi de-ai cardinalului Hossu.
Cardinalul chiar a fost aici pe
Mânânţuş, pe un deal şi a ţinut un
discurs cu Ilie Lazăr. Există şi
acum un nuc extraordinar, care e
uscat.
D.R.: Nu e nuc, e stejar.
Ş.R.: Stejar, scuzaţi, m-a corec-
tat doamna. Acel stejar este uscat,
dar el stă ţeapăn, nu ştiu cum. E
celebru. Şi probabil că şi oamenii îl
respectă din cauza asta. Că aici
încă există, încă se păstrează ceea
ce numim noi respect faţă de
tradiţie. Eu zic aşa, într-un poem al
meu, chiar zic că suntem nişte
palimpseste, adică noi scriem şi tot
ce facem, facem peste ce e scris în
noi de către strămoşii noştri. Or
aici, în Ardeal, tradiţia se păstrează
mult mai bine şi, cred eu, în
Basarabia strămoşilor mei din par-
tea tatălui. Dar să revin. Aici am
venit şi domnul Pop Vasile, fratele
soacrei mele, care este unul dintre
directorii şcolii - adică a fost,
Dumnezeu să-l ierte, dar eu
vorbesc la prezent pentru că pentru
mine e viu şi acum -, m-a primit
şi-mi aduc aminte că mi-a dat 25
de lei să mergem să bem o bere în
"piaţ". Eu eram student, dar
mergeam la restaurant şi trebuia
eu să plătesc berea. Nu mi-e ruşine
să spun treaba asta, deşi eu aveam
bani, cum v-am spus, eu câştigam
destul de bine. În Ardeal sunt altfel
de lucruri, n-am eu cum să le
explic şi nici să vă "tudoşesc" prea
tare, că v-o luaţi în cap... Adică
sunt nişte reguli care mie îmi plac
foarte mult, pentru că întemeiază
un popor. Ştiţi, teoria comunistă, a
luptei de clasă, este o falsitate
totală. Ceea ce este scris în diviziu-
nea muncii în sociologie este valabil
pe hârtie, dar în realitate există o
altă diviziune. Şi asmuţirea asta
între clase a fost o idioţenie. S-o
lăsăm acolo, ca să nu v-o dezvolt,
că voi sunteţi copii şi nu e bine. Cu
toate că le aflaţi, e bine să nu
numărul 4 / septembrie 2010
repetaţi greşelile astea. Deci învăţă-
torul aici era un om foarte respec-
tat. În '62, când am venit aici, eu
când mergeam pe uliţă mi se
spunea "Sărutmâna". Nu râde! Am
aflat de ce. Eu veneam de la
Bucureşti, eram învăţat, locuiam în
casa unde stă domnul director Pop,
era "musai" să fiu şcolit. Or aici
există un respect extraordinar faţă
de omul învăţat. Mergeam şi oame-
nii mă salutau, deci există şi o tele-
grafie fără fir extraordinară, care a
funcţionat imediat. "Măi, a venit
nepoata domnului Pop, s-a căsăto-
rit şi a venit cu un băiat de la
Bucureşti, dom'le!" Iar reacţia
bunicii Doinei, deci stăpâna casei
acesteia unde "hodinim" acuma,
Reghina, când m-a văzut, prima ei
reacţie a fost: "Da' ce-ai adus călba-
sul ăsta aici?" Eram mai mic, aşa,
şi Doina tot timpul avea respingeri.
Şi spunea: "Ţi-o plăcut numai ăia
fini", ea a avut un alt termen, dar
nu-mi vine în cap acum. Era mică
de statură, o femeie extraordinară,
care a rămas văduvă de foarte
tânără, vorbesc de buna Reghina.
Un paradis care a născut
mari intelectuali
Ş.R.: Şi imaginea spectaculoasă
era aici, de exemplu în faţa târna-
ţului, târnaţul acesta era mai mic,
eu acum am mai făcut nişte modi-
ficări, Dumnezeu s-o odihnească,
dar sper că nu s-a supăra acolo
unde e. Vizavi era o stivă de lemne
şi pe ea erau pui de curcă, foarte
greu de îngrijit, şi un curcan care
stătea cu aripile uite-aşa (desfăcu-
te, nr.). Asta m-a impresionat cel
mai tare, cum îi apăra. Astea sunt
imaginile, dacă vrei, ale paradisului
tinereţii mele.
R.: S-a creat aici, în Mănăştur,
un grup de intelectuali. Care sunt
legăturile între voi?
Ş.R.: Sunt foarte strânse. Cum
să vă spun, grupul de intelectuali a
fost înaintea generaţiei noastre. De
exemplu, de aici sunt strămoşii lui
Emil Botta, ai marelui Emil Botta,
poet şi actor, căruia sper că îi sunt
un urmaş demn. L-am şi cunoscut.
De fapt, eu am adus, ca să donez
Bibliotecii din Mănăştur, foarte
multe cărţi cu autografe de la mari
personalităţi. Eu când am venit
aici, Marieta Anca încă mai trăia, şi
50
pentru noi, actorii, ea este un
monument. Marieta Anca a fost
una dintre marile actriţe, dar şi
una dintre marile... nu aş putea
spune dizidente, pentru că dizident
înseamnă dinlăuntru, or ea nu a
fost membră de partid. Ea a fost
una din marile protestatare. Ea a
fost cea care a refuzat să joace în
piese comuniste. Eu, de pildă, nu
am avut curajul acesta. Şi nimeni
altcineva. Dar ea, da. Zaharia
Stancu nu a îndrăznit s-o dea
afară, dar a pensionat-o. A fost un
scandal foarte mare în epocă. Au
fost mari discuţii. Dar nu contează,
ne întoarcem la realitate. În afară
de asta, tatăl Marietei Anca a fost
primul doctor acestei comune care
a studiat la Viena. Adică şi la
Bucureşti să studiezi este mare
lucru, dar la Viena... Şi să nu alegi
nici Baia Mare, nici alt oraş mai
însemnat... Asta ar fi de învăţat
pentru tinerii absolvenţi. Să te duci
în propria ta comună şi să fii
medic.
Ioan MICLE: El, între timp, a
fost şi directorul spitalului din
Oradea.
Ş.R.: Da, dar iniţial aici a fost.
I. M.: Da, şi aici s-a şi reîntors.
O lume semi-occidentală,
"ucisă de prostia
comunistă"
Ş.R.: Aţi aflat adevărul. Iar în
afară de asta, aici am găsit şi un
fost ofiţer de vânători de munte,
Mihăilescu, un om de o cultură
fantastică, puţin cam legionar, ceea
ce pe mine nu m-a deranjat nicio-
dată... Şi o spun cu toată liber-
tatea: această mişcare a fost nece-
sară la un moment dat. Că ea şi-a
dat în petec, ca toate mişcările, e
adevărat. Doamna Radof dă din
cap, pentru că ea e mai tolerantă.
Eu spun pentru că atunci când
eram mai tânăr şi eu auzisem, că
eu nu puteam fi legionar, că
n-aveam cum. Apropo, că Vadim
tot îmi zicea că am fost legionar, e o
prostie. De abia ştiam când a înce-
put mişcarea. Dar mai târziu, fiind
în închisoare, am aflat ce a însem-
nat mişcarea legionară pentru
România. Deci, mă rog, domnul
Mihăilescu, mătuşa... cum o
chema, Doina? Valeria! care era tot
Copalnic Mănăştur
 51
aşa o femeie care studiase pe la
Viena, era institutoare, parcă.
Oamenii ăştia se strângeau seara,
cu părintele Buda, care era părinte-
le Bisericii Uniate, dar acum slujea
şi în cea Ortodoxă, cu Ucu
Dragomir, care fusese profesor şi
acum era director de casă de cul-
tură. Şi oamenii ăştia toţi formau o
intelectualitate care se întâlnea
seară de seară să joace bunco (o
parte din ceea ce azi se numeşte
renţ), de pildă, dar de fapt era un
pretext. Era un pretext pentru a se
întâlni, a se omeni şi a mai discuta.
Ca să fii primit în acest cerc trebu-
ia să fii căsătorit cu doamna Radof
sau... Să fii adoptat (de comunitate,
n.r.). Când am primit diploma de
cetăţean de onoare al satului sau al
oraşului, cum să-i spun, al co-
munei... Unchiul Vasile spunea că
aici a fost pretură, el nu spunea că
a fost comună, ci şi în vremea
ungurilor spunea că aici a fost pre-
tură, adică centru de plasă. Şi dacă
vă uitaţi foarte atent în "piaţ", ce-a
mai rămas, aici a fost un sistem de
piaţă semi-occidental. Acolo încă
mai funcţionau magazine, erau, îmi
povestea mama bună, meseriaşi:
cizmari, tâmplari, cojocari, deci o
lume foarte specială. Lumea asta a
fost ucisă de prostia comunistă, că
nu pot să-i zic altfel. Comunismul e
un ideal prea frumos ca să fie
relizat vreodată.
R.: O utopie.
Ş.R.: Sigur.
Dosar de securitate
de la 16 ani
R.: La ce lucraţi în prezent? Ce
mai scrieţi, ce mai jucaţi?
Ş.R.: Acum joc în "Azilul de
noapte", la Teatrul Metropolis, în
rolul Luca, e rolul principal al pie-
sei. Spre surpriza mea, am avut un
succes... Acum mă obligi, la vârsta
mea, să vorbesc despre succes. Păi,
dacă am ajuns până aici, înseamnă
că, nu ştiu cum să zic... la mine
succesul e aşa, o chestie...
R.: Obişnuită.
Ş.R.: Să zicem. Scuză-mi imper-
tinenţa, dar îmi pot permite. Apoi,
lucrez cu maestrul Beligan, care,
după cum o să observaţi în biogra-
fia mea, a fost unul dintre oamenii
importanţi în viaţa mea. După ce
ieşisem din închisoare, unele drep-
Copalnic Mănăştur
Ştefan Radof la lansarea Revistei VATRA CHIOREANĂ. Septembrie 2009 - Copalnic Mănăştur.
turi civile îmi erau interzise, cu
toată amnistia care a apărut. În
plus, am să vă spun în premieră un
lucru: după citirea dosarului de la
CNSAS, am aflat cu stupoare că de
la vârsta de 16 ani aveam dosar de
securitate.
R.: De la o vârstă atât de frage-
dă, probabil din pricina tatălui...
Ş.R.: Din pricina tatălui şi din
pricina... acolo zice că din cauza
gurii mele. Dar mă rog, se poate şi
asta. Nu contează. Şi deci aveam
un dosar, după ce făcusem tata
canal şi eu închisoare, mama dată
afară din serviciu, sunt prea multe
lucruri care se arhi-ştiu şi mi-e
teamă că mă repet. Dar să ajungem
la esenţial. Beligan a fost cel care
m-a luat pe răspunderea lui. Şi
Costache Antoniu, care era rectorul
facultăţii, spun cu mândrie treaba
asta, m-a luat la clasa lui. Deci am
fost, zic eu, un talent descoperit şi
ajutat de aceste valori. Nu mai
spun detaliile, care au semnificaţie,
dar să nu mă pierd în ele.
Un nou spectacol şi două
cărţi în lucru
Ş.R.: Acum am fost la Balcic cu
doamna Radof şi când am venit
acasă am găsit pe telefon că am fost
căutat de maestrul Beligan. Eu am
un respect mult prea deosebit pen-
tru dânsul, e ca părintele meu. Eu
m-am născut a doua oară prin el. Şi
acum mi-a spus secretara lui:
"Maestrul Beligan vrea să pună o
VATR A
C H I O R E A N Ă
piesă cu dumneavoastră". Deci să
monteze Beligan o piesă cu mine.
Cum a montat cu Piersic. Şi am zis
"Da.". Chiar dacă joc un rol episodic,
dacă mă cheamă Beligan, trebuie să
mă duc şi noaptea. Secretara îmi
spune: "Bine, trecem pe seară să vă
aduc textul". Am coborât şi era
maestrul Beligan în persoană. Măi,
să vină la 91 de ani, la tine acasă,
să-ţi aducă textul, marele Beligan,
peste care au trecut toate furtunile,
toate înjurăturile, toate hărţuielile
vieţii ăsteia, şi totuşi este drept... E
adevărat că e neastâmpărat, că de
aia şi umblă...(simulează mersul în
cârjă, n.r.). Şi am început repetiţiile.
Între timp, partenerului meu, deci
băiatul meu în piesă, Radu Gheor-
ghe, şi el un artist mare, i s-a prăpă-
dit tatăl şi a trebuit să amânăm. A
rămas să reluăm repetiţiile în toam-
nă. La asta lucrez acum. Din punc-
tul de vedere al scrisului, e o proble-
mă mai complicată puţin. Eu lucrez
la o carte care nu se mai termină şi
sper că aici voi reuşi să o duc la
capăt, căci întotdeauna lucrurile
bune le-am finalizat aici, la casa
Reghinei, "vila" Reghinei, cum îi zic
acum. Între timp, Vlasie (Călin
Vlasie, directorul Editurii Paralela
45, n.r.), vrea să-mi publice o carte
cu memoriile mele, cu toate cronicile
mele, cu scrierile politice, căci am şi
scrieri politice din perioada în care
am fost senator. Cu toate lucrurile
astea se va face un volum, şi dacă
îmi va ajuta Dumnezeu voi face lan-
sarea şi vin şi la Baia Mare...
numărul 4 / septembrie 2010
VATR A 52
C H I O R E A N Ă

Radu BOTTA

Radu Botta despre Radu Botta

C
ând a murit, am vrut descrie pe scurt tragedia secolului
să mă arunc în groapă optsprezece, dărâmarea cetăţii şi
după el, nu am crezut totodată cum stările privilegiate
că a dispărut, îmi vine române chiorene se descompun
şi astăzi greu să cred că a murit, devenind mulţi dintre ei “ţărani
aveam pe atunci şapte ani, pe buni- dependenţi sau chiar vagabonzi”.
cul meu tot Radu Botta îl chema. Veniţi din Zagăr spre Bucureşti,
Dintr-o ramură a familiei care îşi fraţii Botta, sub oblăduirea mamei
lichidase temelia în Transilvania, ce lucra la Casa Regală, Maria
înnobilaţi la 1579 ca voievozi ai Botta, care o chema ca pe mama,
Cetăţii şi Ţinutului Chioarului din căutau meserii de artişti sau pierde
Maramureş, “care nu şti horile/ vară cum a fost Ghika, nume pe
bată-l sărbătorile.”, dar peste care care îl va purta şi tata. Înainte de
Diplomă trecuse timpul şi averile se război Ghika intrase în trupa de
cam răspândiseră, ei s-au retras în circ de care îşi mai amintea şi
Zagăr la poalele Sighişoarei, un sat bătrânul nostru clown, Siminică,
locuit în majoritate de saşi luthe- care ştia toate poveştile până la
rani iar mai apoi spre Bucureşti. 1900, câţi săriseră, câţi călăriseră,
Cetatea Chioarului, locul de refu- câţi se strâmbaseră, câţi fuseseră
giu al lui Pintea Haiducul care mâncaţi de fiare… Ghika Botta
aprindea un foc, noaptea, între avusese naş ca şi tatăl meu pe unul
zidurile ei dărâmate sau exilul “Tataie, prinţişor - tânăr” dintre Ghikuleşti, ce rămăsese o
soţiei alungate a lui Sigismund, tradiţie în familie să-i avem naşi pe
nume cu o etimologie germană. Un
Maria Cristina, ce îşi ascundea aici ei. Cel care l-a botezat pe tata, Ion
fragment din scrisoarea lui Gabriel
dorul pentru Mihai al nostru, Ghika, avea prin zona Gării o firmă
Bethlen, prinţ al Transylvaniei,
Viteazul…. căci Sigismund se de transporturi cu platforme largi
către Nagylucsei Doczi, din 1615, –
ocupa numai de alchimişti, pictori trase de cai de munte. Copil, tata
document reluat în revista “Vatra
şi astrologi! aduna pe atunci două- mai lua câte o trăsură din aceasta
Chioreană”, nr. 3, sep. 2008 -, ne
sprezece voievodate. Sub ocupaţia la goană pe hârtoapele Bucureş-
spune ce înseamnă să fii voievod în
ungurească, prin fabricarea în tiului.
Maramureş: “Acolo, în ţinutul
grabă de blazoane, familiile româ- Ghika Botta era trapezist, sin-
Chioarului, trăiau în fiecare sat
neşti au văzut posibilitatea nespe- gurul în România acelei vremi care
nişte boieri înnobilaţi, care se mai
rată pentru o recunoaştere din par- făcea triplu salt mortal fără plasă,
cheamă şi voievozi, pe când Chioa-
tea nobilimii apusene. Dintr-o altă erau doi la trapez, aveau să dispa-
rul era stăpânit de persoane private,
ramură a familiei, la Adjud, se vor ră în valurile Atlanticului cu toată
şi nu de domn. Privilegiile lor se trag
naşte pe jumătate italieni Emil şi trupa şi cu animale cu tot în ’41.
nu doar de la stăpânii cetăţii, ori de
Dan, se poate ca Emil să fie poetul Plecaseră în turneu spre America
la alţi feudali, ci de la vechii regi şi
nostru pentru secolul douăzeci. Iar ori poate fugeau cu tot circul, se
principi, ei fiind datori în schimbul
intuiţiile lui Dan Botta merg mai făceau multe turnee pe atunci şi
acestora a servi călare, fiind trimişi
departe în sufletul trac decât orica- mai avem fotografii trimise de ei de
pe ici pe colo, după cum era nevoie.
re alt salt în trecut, acest Pârvan al prin Europa, din Hamburg, el şi
Aceştia au fost mult prigoniţi şi
cuvintelor, dicţionarul etimologiilor Miron în cămăşi albe de in, pe tra-
necăjiţi de anume demnitari, pe tim-
trace e încă în manuscris, poate pez… Iar Ghica cestălalt, tata, va fi
pul sărmanului principe Bathory, e
singura noastră “Poetică” în forma ajuns din profesor de Navigaţie în
drept, fără ştirea lui, vrând să-i facă
ei sistematică. Iar câţi or mai fi Academia Militară printr-un
iobagi, dar ei, sărmanii, nu s-au
rămas prin Maramureş, cine să mai Institut de Cercetare, în vrajba
lăsat, mai degrabă au pribegit,
ştie de ei. revoluţiei, ca deputat în primul
pierzându-şi toate dobitoacele,
La 1590, familia Botha primeşte parlament democratic al României,
măcar să scape de iobăgie. Iar
o confirmare şi pentru un voievodat triplu salt şi Ghica ăsta. Radu
acuma, după ce din mila măriei sale
din Bihor, anume satul Bochia care rămăsese cu dragostea pentru circ
Chioarul a fost redat, venind în faţa
ar fi fost stăpânit “din vechime” de datorită fratelui său dispărut, îmi
ţării şi a noastră cu jalba lor, să
ei, această aşezare se numără prin- amintesc o seară în urmă cu peste
judece domnia ta, dacă suntem
tre cele care aparţinuseră lui treizeci de ani, era ploaie şi trebuia
datori a repune la loc asemenea
Menumorut fiind parte a cetăţii să parcăm maşina, aglomeraţie, mă
vechi dreptăţi.” Iar Valer Hossu
cunoscută sub numele de Beland, urcasem pe bancheta din spate

numărul 4 / septembrie 2010 Copalnic Mănăştur

 53
unde era un câine de fetru, din
acela care îşi leagănă capul, spriji-
nit de un cui. Văd şi parbrizul din
faţă şi pe bunic parcă, să zic. Circul
nu mi-l mai amintesc, când săreau
atleţii închideam ochii, îmi amin-
tesc că închideam ochii.
Ghika dacă o fi scăpat din nau-
fragiu, ori fie-său măcar căci am
găsit în America un Liviu şi pe
băiatul său Liviu îl chema.
Străbunicul încă visa America,
luase parte la Goana după Aur şi
trimitea din copturile Californiei
plicuri parafate cu un “B” frumos,
ornamentat, avea el o pecete de
ceară, unde o mai fi şi pecetea
străbunicului. Tata îmi spunea că a
văzut-o în beciul din Calderon,
într-o cutie cu tuburi goale, de
gloanţe… Dintre ceilalţi, Ileana des-
chisese Casă de modă pe Calea
Victoriei, Zaharia se însurase şi
plodea numai fete, Niculae studia şi
cerea bani prin epistole şi care
ne-au rămas frumos caligrafiate,
scurte mesaje de afecţiune; Mimi se
aranjase cu un redactor de la un
ziar de stânga iar Radu se învârtea,
cum face şi astăzi prin Amster-
dam…
P
e Radu, multă vreme
după ce a murit, mi-l
închipuiam că îl văd pe
stradă ori mi se părea că
trece pe lângă mine, după ce trecea
mă linişteam. Iar după un timp cre-
deam că nu-l mai recunosc, că are
înfăţişarea altuia dar e el şi dacă
trecea îl simţeam, uneori la mai
puţin de un metru ca o prezenţă ce
trebuie să se anunţe şi mă bucu-
ram întotdeauna. Mama îmi va
spune că mult timp după ce muri-
se încă îl mai visa, cred că toţi am
mai vorbit cu el un timp…
Amintirile lui clare de scit agatârs
şi forţa cu care venise, mândria
aceea sură a timpului nu o consu-
mase în jurul său, nu îi ajungeau
nici vremurile, nici oamenii; când
i-au atins din greşeală ficatul cu
aparatul de raze şi i s-a comunicat
de către doctor pe holul spitalului
că şansele de viaţă i-au scăzut
mult, a răbufnit într-o ură cumpli-
tă, vroia să trăiască mai mult ca noi
toţi, abia l-au scăpat pe doctor din
mâinile lui căci Radu făcuse şi
box… Căuta în jur o intensitate, un
zvon, ceva care să ne trezească
către o nouă lume şi poate că avea
Copalnic Mănăştur
Ghika BOTTA (dreapta) şi Miron, partenerul lui de trapez, la circ
de spus lucruri, multe lucruri,
lucruri despre toate lucrurile şi îşi
găsise în mine cel care promitea
să-l asculte mai târziu, sunt sigur
de asta căci am fost sigur de el. Să
urmărească în străfunduri poves-
tea, era dintre noi acela care aştep-
ta fără respiraţie să treacă timpul
ruşilor… Îmi amintesc ochii lui
încercând să ghicească în ochii mei
ceva ce nu ştiam ce, îmi amintesc
această întrebare a ochilor lui cum
s-ar fi întâmplat ieri.
Mi-l amintesc dându-mi plicuri
cu zahăr în faţa dulapului de stejar
din camera din faţă ori bărbierin-
du-se cu lame pe care le colecţiona,
avea mii de lame de ras germane pe
care le ascuţea cumva din nou, ori
pe pragul din Calderon, pragul
acela de piatră, rece, frumos, îi văd
şi acum inelul din şerpi de aur,
masiv. Mie îmi zicea Prinţişor,
aveam plete negre şi mă îmbrăcau
deseori în costume naţionale. De
aceea îi ziceam şi eu lui, Tataie
Prinţişor. Camera din faţă, din
Calderon, avea în colţuri lampada-
re înalte ale căror abajururi imense
le împletise el însuşi din fâşii colo-
rate, deasupra lor adăstau porum-
bei din bronz iar în perete era o
reproducere largă a tabloului lui
Boecklin, “The Isle of the Dead”.
Sub tablou se întindea un covor
persan cu un model mărunt, în
nuanţe roşietice iar pe zidul din
faţă cum intrai pe uşă, sus, căci era
o cameră înaltă, atârnau coarnele
VATR A
C H I O R E A N Ă
largi, neverosimile ale unui cerb
lopătar, ca o îmbrăţişare galbenă,
de os. Acestea erau montate pe un
lemn sculptat, lăcuit în negru iar
dedesubt un alt corn lung şi rotit,
poate de bivol african, cu vârful
îmbrăcat în argint. Era o goarnă
mare agăţată de un lanţ în filigran.
Pe ceilalţi pereţi, portrete care
aveau deasupra coarne de capre de
munte şi un bec mic, montat în
lemn, iar lângă uşă o fotografie a
bunicii în pragul vechii clădiri a
Teatrului Naţional, acum demolate.
Noaptea, dacă aprindeai micile
lumini dintre coarne, vedeai portre-
tele neamurilor care se apropie de
tine ca nişte capre… prin întuneric.
C
asa din Calderon, îm-
preună cu cea din
stânga ei, făcută în
oglindă, fuseseră pro-
prietăţi ale lui Mihail Sturdza,
Ministrul de Externe din guvernul
Antonescu. Aceasta din urmă a
funcţionat multă vreme ca am-
basadă a Palestinei şi se auzeau în
acele vremuri împuşcături de pistol
cel puţin o dată pe an. Din fericire
ne despărţea un zid de cărămidă cu
mici frontoane şi pe care îmi plăcea
să mă caţăr ori să sar la vecini când
se mutase acolo Ambasada Bur-
gundiei. Marmora de peste gard era
curăţată, lustruită, îţi venea greu
să crezi că erau două case gemene.
După ce urcai câteva trepte, într-o
cameră de la parter aproape goală,
numărul 4 / septembrie 2010
VATR A
C H I O R E A N Ă
era Doina care îmi dădea sucuri de
portocale din nişte stile bulbucate.
Săream gardul, salutam englezeşte
negrii în costume verzi şi mă
duceam direct la Doina, blonda
hăhăită. Burgundia e o mică ţară
africană numită aşa după o regiune
a Franţei, Burgundy.
Sturdza a vândut casele, inspi-
rat, câteva luni înainte de naţiona-
lizare lui Bugheanu, un inginer de
la căile ferate care a făcut puşcărie
pentru că ar fi cumpărat cu bani
furaţi; pe Bugheanu îl mai ţin
minte, era un bătrân înalt, în bas-
ton, îmbrăcat mereu într-un cos-
tum negru şi purta o pălărie cu
boruri largi, mergea încet şi parcă
dintotdeauna; locuia cred la etajul
întâi, urca pe scara din spate. În
stânga porţii mai sunt îngropaţi
saci cu lucruri de la Căile Ferate
îmi spunea bunica, fiecare îngropa
ceva pe atunci cu ruşii în ceafă. Pe
alţii îi îngropau ruşii cu totul.
Curtea are de-a lungul zidului trei
plopi foarte înalţi care să fi prins
rădăcini prin secolul nouăsprezece
şi care în luna lui mai acoperă totul
cu seminţe, fuioare imense de fulgi
care se întind până spre Biserica
Batiştei şi pe care trebuie să le
mături mereu pe dalele galbene. Iar
casa e acoperită de iederă şi
pragurile din marmură ieşite din
făgaşuri; câţiva ani am locuit la
etajul doi şi am de acolo mii de
pagini de jurnal, nu mai ştiu ce am
scris, poate vreodată am să reiau
acele fragmente. Acum clădirea nici
geamuri nu mai are iar scara inte-
rioară, din marmură, s-o fi prăbuşit
înăuntru, în mijlocul casei. Ita-
lianul care a cumpărat de la urma-
şii lui Bugheanu a dispărut.
B
unicul avea pe vremea
aceea la capătul de
beznă şi mucegai, pe
sub casă, o cameră
ascunsă. Parcurgeai un labirint de
trepte şi coridoare iar întrerupăto-
rul de lumină era plasat undeva în
faţă, trebuia să-l nimereşti prin
întuneric de fiecare dată. Întâi
cobora el vreo douăzeci de trepte,
poate mai multe, până sub nivelul
străzii şi aşteptam câteva secunde
lungi până să se aprindă din vreo
firidă lumina. Apărea astfel galbenă
o primă încăpere, înmuiată în izuri
amare şi rugină, era acolo o chiuve-
tă veche din care picura apă cu
numărul 4 / septembrie 2010
miros de canal; după care urma un
coridor lung ce se termina cu nişte
uşi masive, legate cu un lanţ de
care atârna un lacăt mare dar mai
întâi trebuia să cobori; aşteptam şi
aici pe buza treptei până ce bunicul
ajungea la uşile acelea unde era
întrerupătorul după care treceam
printr-o prelungire a coridorului
încadrată de două praguri înalte.
Urma iarăşi o treaptă către o altă
încăpere care avea un perete de
scânduri prin care intra timid lumi-
na străzii căci în perete, dincolo, era
un geam la nivelul trotuarului.
Uneori mai simţeai câte un şobolan
prin spatele sticlelor goale ori
fugind pe pereţi. Scândurile acelea
aveau şi ele o uşă cu lacăt dar de
acolo vedeai să te întorci spre
dreapta unde era iarăşi un coridor
mai scurt şi plin de dulapuri, cau-
ciucuri de maşină, scânduri peste
care praful stătea un centimetru şi
în spate bucăţi masive de fier, nu
mai reţin pentru că nici nu distin-
geai bine. Erau toate lungite de-a
lungul zidului până în păienjenii
groşi care trăiau în cărămida casei
preschimbată în pastă roşie, putre-
dă. Coborai de acolo pe nişte trepte
care se mâncaseră complet. Apoi în
54
stânga era în sfârşit o uşă ca un gri-
laj de lemn, trebuia să deschizi prin
acea uşă un lacăt şi să strecori
mâna printre lemne, să aprinzi
lumina, aici era.
O cameră pătrată, mai spaţioasă
decât cele anterioare şi să fi avut
înălţimea de patru-cinci metri, raf-
turi late de fier pe toţi pereţii până
în tavan iar în stânga jos era un
birou cu o lampă. Dar nu era o
cameră de studiu. Pe birou, pe raf-
turi şi peste tot, în grămezi uneori
care păreau a fi lucruri aruncate
unele peste altele, stăteau lăzi vechi
de muniţie, măşti de gaze şi sute de
cutii cu orice îţi trece prin cap, de la
şuruburi şi piese de maşină, până
la obiecte casnice, lămpi, ţevi, orna-
mente din bronz, cutii de ceai, de
cafea, farfurii de aluminiu, cabluri,
încuietori, butoane, nasturi, părţi
de manechine, leviere, fiare de căl-
cat şi cutii de cărbuni, era tot ce
vrei dar mai ales erau obiectele
dinainte de război. Toate obiectele
acelea aveau pentru mine un far-
mec imens pentru că nu semănau
cu obiectele noastre, erau din alt
timp, dinainte de ruşi. Multe dintre
cutii erau germane. Majoritatea
lucrurilor, mai ales cele care nu
puteau fi ghicite de un nepriceput
purtau câte o bucată mică de car-
ton legată cu sârmă pe care era
scris cu roşu denumirea şi anul.
Coboram în acel beci de câte ori
aveam ocazia, era un alt timp acolo,
un mic muzeu pentru un timp care
ne fusese furat.
Îmi imaginez că în nevoia buni-
cului de a trăi prin mine sau în a se
zămisli, arunca peste timpuri
printr-un copil care nu înţelege
nimic dar simte tot, s-a pus indife-
renţa mea în faţa morţii, a soartei şi
vieţii în general; îmi închipui ca aş
putea să ies din orice situaţie, că
ceva adânc în noi nici cele mai vitre-
ge momente nu îl pot mişca, că nici
pragul de piatră care s-a pus peste
el nu îl apasă şi dacă va ieşi din
groapă, o va face fără să spună
nimic; şi se va plimba pe bulevard
într-un palton crem, râzând pe
Calea Victoriei cu mâna în buzunar,
lejer, cum era prin fotografiile de
tinereţe. Pe acelaşi bulevard pe care
voi trece întâmplător… şi nu ne vom
putea privi, poate nici nu ne vom
mai putea recunoaşte dar ne vom
simţi amândoi unul lângă altul,
când vom fi din nou aproape…
Copalnic Mănăştur
 55
dr. Ioan MARCHIŞ
Concepte hermeneutice: Masca şi Jocul
în spaţiul scenic
Masca
Înţeleg prin mască ceea ce ţine
de exteriorul aparenţei, de „supra-
afecţiunile” esenţei, de determina-
ţiile ei periferice. Mai precis, con-
ceptul de mască nu se reduce la
conceptul de aparenţă. Masca e o
aparenţă propusă aparenţei, o
supradeterminaţie, o metaaparen-
ţă. Este acel lux al aparenţei care
îşi permite să se ignore pe sine ca
aparenţă, opunându-şi o proprie
aparenţă, negându-se în ea (ca
primă aparenţă) – în sensul dialec-
ticii hegeliene, făcând în felul aces-
ta ca ceea ce a fost înainte esenţă
pentru prima aparenţă, să salte cu
o treaptă pe vechiul loc al primei
aparenţe devenită acum mască
(vezi Planşa 1). Pe această nouă
treaptă esenţa se odihneşte, rege-
nerându-se prin această cădere a
sa în opusul ei. Ceea ce se realizea-
ză prin acest curios transfer sau
salt al esenţei în sfera aparenţei
(prin intermediul măştii) este afir-
marea şi instituirea aparenţei ca
esenţă, de vreme ce masca a con-
stituit a doua negaţie, hegelian
spus (esenţa s-a negat în primul
rând în aparenţă, iar aceasta s-a
negat apoi în mască, afirmând din
nou esenţa).
Să luăm un exemplu concret de
mască: cea folosită la nivelul tea-
trului popular. Cel care îşi pune
această mască, coborâtă în concret
şi antropomorfizată, după ce şi-a
confecţionat-o într-un anumit mod,
după un anumit rit şi cu o semnifi-
caţie anume, acoperindu-şi cu ea
propria faţă sau întregul trup, care
sunt ele însele aparenţă (omul con-
siderând că „ceea ce e” în esenţa
sa, se deosebeşte de „ceea ce pare”),
îşi propune o aparenţă aparenţei –
masca, făcând ca esenţa lui, de
care poate se îndoieşte sau tocmai
de aceea, ceea ce-i conferă o notă
de nesiguranţă, un început de
înstrăinare, să transcendă la nive-
Copalnic Mănăştur
lul propriei aparenţe, să se confun-
de cu masca, pentru că dubla
negaţie a afirmat-o din nou.
Referitor la afirmarea prin dublă
negaţie, G. Durand precizează:
„Procedeul constă în esenţă din
faptul că prin negare se reconstitu-
ie afirmarea, că printr-o negare sau
printr-un act negativ se distruge
efectul unei prime negativităţi. Se
poate afirma că izvorul schimbării
de sens dialectice se află în acest
procedeu al dublei negaţii trăite pe
planul imaginilor înainte de-a fi
codificat de formalismul gramati-
cal. Acest procedeu constituie o
transformare a valorilor: leg legăto-
rul, ucid moartea, folosesc propriile
arme ale adversarului” (Gilbert
Durand, Structurile antropologi-
ce ale imaginarului, Editura
Univers Enciclopedic, Bucureşti,
1998, p. 250).
Am spune mai simplu că esenţa
odihnită în „aparenţă” se regăseşte
reconfortată, se renaşte prin
mască. Cu alte cuvinte, am devenit
ceea ce par, forma mea se adecvea-
ză conţinutului meu, aparenţa mea
îmi exprimă fidel esenţa, sau ceea
ce cred că însemn pentru societate
şi pentru mine cu adevărat. Suntem
în cazul ideal în care forma e epider-
ma fidelă a conţinutului. Esenţa a
urcat în vechea aparenţă, care s-a
refugiat de aceea în mască. Avem
deci în mască un element ambiguu,
deoarece este atât aparenţă (faţă de
prima aparenţă), cât şi esenţă (prin
negarea a ceea ce a fost înainte apa-
renţă). Caracterul acesta ambiguu
al măştii este de o fecunditate
deosebită, întrucât oferă esenţei
regăsirea ei, ceea ce înseamnă
rezolvarea înstrăinării şi recăderea
în liniştea primordială. Masca e şi
esenţă şi aparenţă, căci dacă n-ar fi
nici una, nici alta, atunci, neexis-
tând posibilitatea alegerii, n-ar mai
avea caracter ambiguu. Dacă spun
„acesta este locul unde se găsesc
deodată şi una şi cealaltă”, presu-
VATR A
C H I O R E A N Ă
pun imediat posibilitatea alegerii,
dar dacă spun „aici nu e nici una,
nici cealaltă”, n-am ce să aleg din
nimic. Acest exemplu demonstrează
şi fecunditatea ambiguităţii. Oul
primordial este fecunditatea contra-
riilor. În el coexistă şi un contrariu
şi celălalt, căci altfel n-ar mai putea
declanşa devenirea. Linia de orizont
este înălţimea ochiului nostru, locul
unde el sesizează deodată şi cerul şi
pământul, căci de n-ar fi acolo nici
cerul, nici pământul, atunci cum
am putea spune, ajungând în locul
în care înainte cerul era lipit de
pământ, că cerul e sus iar pămân-
tul jos? În mitologie, şarpele simbo-
lizează retragerea în ambiguitatea
primordială, întrucât cele două des-
picături ale limbii lui se unesc la
baza ei (în templele maiaşe, intrarea
se făcea printr-o uriaşă gură de
şarpe, la care ducea o alee repre-
zentând limba despicată a şarpelui).
În mitologia creştină, în mitul des-
pre facerea bărbatului şi a femeii,
şarpele este cel care-i întinde Evei
mărul cunoaşterii binelui şi răului.
De asemenea, în basmele populare
româneşti, Făt-Frumos ucide ba-
laurul şi-i păstrează limbile pentru
a-şi dovedi astfel vitejia. În treacăt
fie spus, uciderea balaurului sem-
nifică retragerea până la coexisten-
ţa contrariilor, nealunecând însă în
această ambiguitate, refuzând-o şi
acceptarea devenirii întocmai mitu-
lui grecesc paralel, în care Tezeu
ucide Minotaurul, învingând astfel
dorinţa de retragere absolută spre
geneză, acceptând doar fazele ei pri-
mordiale, aşa cum s-au manifestat
ele în spaţiu şi timp şi refuzând o
fiinţare în afara lor care ar fi fost
obţinută prin moartea în ghearele
ambiguităţii, căci a ucide ambigui-
tatea înseamnă a alege, iar a alege o
partea înseamnă a pierde pe cealal-
tă, înseamnă a deveni, adică a
lupta, a tinde spre aceiaşi primor-
dială regăsire.
Am făcut această firească trans-
numărul 4 / septembrie 2010
VATR A
C H I O R E A N Ă
laţie de pe planul ambiguităţii
măştii în cel al mitului care tinde
întotdeauna spre sfera ambiguită-
ţii, pentru a sublinia funcţia simbo-
lică importantă pe care o acoperă
masca, precum şi adâncimea sem-
nificaţiilor ei în plan ontic.
Revenind la purtătorul de
mască, putem spune că posedând
această metaaparenţă, cel în cauză
se manifestă voluntar, esenţial prin
dans, muzică, formă, culoare etc.
El nu-şi cenzurează pornirile
inconştientului (am spune, porniri-
le lui arhetipale), căci simte sacrali-
tatea şi, totodată, temporalitatea
acestei aparenţe propuse, care,
deşi supraaparenţă, e luată drept
esenţă, drept adevărată faţă a fiin-
ţei, întrucât îi produce esenţializa-
rea acţiunilor. Dar el simte că
această aparenţă îi este şi provizo-
rie şi se foloseşte instinctiv de ea
abolind spaţiul şi timpul profan
(nerenunţând însă la spaţiu şi
timp). Prin mască şi acţiunile pe
care le provoacă, simte că nu este
recunoscut de semenii lui şi poate
de sinele anterior, din moment ce
masca nu e numai o fugă de socie-
tate pentru a se reîntoarce în final
la ea renăscut, ci şi o fugă de sine
din acelaşi motiv, un mod de odih-
nă sacră, un timp oprit printr-un
soi de retrăire a acţiunilor primor-
diale.
Când acest joc dispare, vechea
esenţă regenerată cade la locul ei
prin căderea măştii în aparenţă.
Masca a fost necesară întrucât a
oferit o clipă de linişte esenţei, căci
apărută dintr-o îndoială a esenţei
asupra ei însăşi, dintr-un început
de degradare a ei, a sfârşit prin a
conferi acesteia liniştea primordia-
lă. Căci cel ce poartă masca îşi
spune: Desigur eu nu sunt ceea ce
am părut (purtam masca), dar
după ce am înlăturat masca, apa-
renţa ce a căzut din nou în sine,
este aparenţa ce mi se cuvine, pe
care am negat-o pentru a o putea
afirma atunci când ea s-a obosit de
sine, iar dacă această aparenţă a
mea a fost pentru un moment înlo-
cuită de esenţa care a recăzut apoi
în sine, înseamnă că ceea ce a apă-
rut ca esenţă, n-a fost de fapt esen-
ţă, căci ea rămâne „esenţă a mea”
doar când revine la sine (el simte că
a fost posedat de arhetip, că nu şi-
a mai aparţinut din prea-plinul
apartenenţei de sine), însă odată
numărul 4 / septembrie 2010
căzută la vechiul ei loc, ea nu mai
poate cădea a doua oară, (cădere de
care era ameninţată la început),
odată degradată nu se mai poate
degrada (esenţa a căzut din mască).
În concluzie, ceea ce a dispărut
prin acest joc a fost începutul de
angoasă care l-a determinat la
inventarierea acestui artificiu. A
fost demontat un mecanism care
prin refacerea lui a produs tonifie-
rea fiinţei. În felul acesta, în mod
dialectic, ceea ce a apărut ca îndo-
ială, adică esenţa mea, nu-mi mai
produce nesiguranţă, întrucât dacă
ceea ce a fost aparenţă a fost „un
fals” (o negaţie), atunci ceea ce e
acum (fiindcă s-a negat în acest
sens) nu se mai poate nega decât
afirmându-se. Altfel spus, dacă
esenţa şi-a permis să se joace, pro-
punându-şi un rol, deci luându-şi
propria aparenţă ca mască,
înseamnă că ea a ieşit din sine, s-a
exteriorizat degradându-se în
acţiuni, a intrat în „Karman” (prin
ea însăşi), fiindu-şi propria deter-
minaţie.
Jocul
După cum am văzut, propune-
rea unei alte aparenţe salvează
esenţa. Ce salvează însă propune-
rea unei alte esenţe, adică institui-
rea temporală a unei alte reguli şi
de la ce nivel porneşte acest joc?
Deci: numesc joc propunerea unei
supraesenţe, aşa cum masca era
supraaparenţă.
Spre deosebire de mască, jocul
porneşte de la aparenţă, care,
îndoindu-se de sine, îşi propune o
altă esenţă. Propunând o altă regu-
lă decât cea reală, jocul constituie
o modificare de esenţă şi nu de
aparenţă. Jocul este „o esenţă a
esenţei”. Esenţa îşi propune o
supraesenţă, făcând ca aparenţa
(care se află în criză) să cadă în
sfera esenţei, să se esenţializeze,
din moment ce ceea ce a fost esen-
ţă prima dată a alunecat în supra-
esenţă.
Când într-un joc real un perso-
naj funcţionează ca „rege” şi se
comportă ca atare în regulile jocu-
lui, aceasta înseamnă că el îşi pro-
pune o altă esenţă, chiar dacă
jocul aduce cu sine şi o recuzită
„formală”. Construind demonstra-
ţia pe scară inversă şi în mod ana-
log celei precedente, conchidem că
56
jocul, prin schimbarea de esenţă,
salvează „aparenţa”, aşa cum
înainte masca, prin schimbarea de
aparenţă, „salva esenţa” (căci în
exemplul nostru, ce-i pasă regelui
de aparenţa lui – odată ajungând
esenţă exemplară, aparenţa lui e
aparenţa regulii în numele căreia
joacă). Construind invers negaţia,
în cazul jocului, aparenţa negându-
se în „esenţă”, produce căderea
esenţei, retragerea ei în o a doua
negaţie care afirmă aparenţa îmbo-
găţind-o cu noi determinaţii. Apa-
renţa se neagă (în esenţă), făcând
ca esenţa să-şi propună o altă
esenţă (o a doua negaţie care pro-
duce revenirea la sine a aparenţei
prin autoafirmare) ceea ce face ca
îndoiala primordială a aparenţei
asupra ei însăşi să se anuleze.
Esenţa revine la sine regenerată,
aşa cum aparenţa în cazul măştii a
făcut-o. „Imitarea gesturilor para-
digmatice are de asemenea un
aspect pozitiv: ritualul îl sileşte pe
om să-şi depăşească limitele, să se
situeze alături de zeii şi eroii mitici,
spre a putea săvârşi faptele lor”
(Mircea Eliade, Aspecte ale mitu-
lui, Ed. Univers, Bucureşti, 1978,
p. 136). În felul acesta, masca şi
jocul produc, prin exerciţiul lor
ritualic, regenerarea şi renaşterea
fiinţei, fiind un remediu al înstrăi-
nării.
Observăm cum la acest nivel
negarea negaţiei se produce în
ambele sensuri, producând relativi-
zarea aparenţei şi esenţei, trecerea
uneia în cealaltă pentru salvarea
reciprocă, altfel spus, este vorba de
o autoafirmare în ambele capete ale
scării, la infinit, idee ce coincide cu
definiţia dată infinitului de Spi-
noza, ca autoafirmare.
Masca şi Jocul
în sculptură
Modelul plastic al acestei conti-
nue negări duble care se autoafir-
mă la infinit creând o permanenţă
ambiguitate între mască şi joc este
opera lui C. Brâncuşi, „Coloana
fără de sfârşit”.
Oul e o simplă negaţie. Numai
triada înseamnă devenire. Pentru
că rezultatul unirii celor două con-
trarii, după cum am mai afirmat,
nu reclădeşte unirea primordială,
ci produce devenirea acestora, obli-
gându-le la actul în spaţiu, la
Copalnic Mănăştur
 57 VATR A
C H I O R E A N Ă

acceptarea existenţei imperfecte, la

refugierea în dorul primordialităţii.
Într-o astfel de ordine de
lucruri, ca cea a Coloanei, putem
afirma că masca e evoluţia în sen-
sul timpului spre viitor (fuga în el)
iar jocul e regresiunea, retragerea
în trecut. Atât masca, cât şi jocul,
viitorul şi trecutul, pornesc dintr-o
necesitate a prezentului care le
inventează ca modalităţi de salvare
a sa.
Dacă masca propune intrarea
în sfera de posesiune a arhetipului,
jocul semnifică propunerea unui
arhetip prin inventare, de regulă.
Aşa cum am văzut în primul şi în
cel de-al doilea caz are loc abolirea
timpului şi spaţiului profan. Masca
şi jocul sunt o ordine propusă, un
adevăr provizoriu. Ele comprimă
spaţiul (propun un model al spaţiu-
lui real) şi dilată timpul. Îmbinarea
măştii cu jocul constituie un ritual
complex de iniţiere în universul
adânc de cunoaştere şi participare
la fiinţă.
Sculpturile lui Brâncuşi sunt
„forme-obiecte”, aşa cum pe bună
dreptate la numeşte sculptorul
american Sidney Gest, ele sunt
supraaparenţe, aparenţe absolute,
măşti, forme arhetipale. Formele –
aparenţă care nu pot constitui
negarea negaţiei cad în narcisism,
nereuşind să ajungă la forma de
tipul Coloanei. Un simplu modul al
Coloanei este o simplă negaţie prin

contrariile ce sunt indicate de acest
Ou (modul) aproape geometrizat.  Planşa 1
Pentru că reiau, Oul cuprinde o
doilea nivel (inferior ei). Mai simplu, ţie e insuficientă pentru a elibera
simplă negaţie (contrariile care se
a treia jumătate de modul este forme apropiate de esenţă, pentru a
opun unul celuilalt) iar ieşirea din
dublă negaţie pentru prima şi sim- putea structura o relaţie estetică
această negaţie la cea de-a doua se
plă negaţie pentru cea de-a doua. esenţială. Simpla negaţie e o simplă
face prin intermediul următoarei
Acesta este procesul prin care exaltare cantitativă şi nu produce
jumătăţi de modul, la ambele cape-
Coloana se reproduce de la sine la saltul esenţial al formei. Ceea ce
te ale modulului iniţial (ale contra-
infinit, se autoafirmă din cauza trebuie să stea în faţa artistului
riilor deci). La nivelul Coloanei,
matricei modulului iniţial. este esenţa şi nu formele apropiate
această a treia jumătate de modul
Oul este o formă întoarsă spre de ea, pentru că acest lucru ar lipsi
este identică cu prima ca formă şi
sine, el ascunde contrariile într-un formele de un ideal calitativ iar
simbol. Deci, a doua negaţie, al
mod virtual, este un vis al devenirii, această aspiraţie, prin simpla nega-
treilea element este identic cu pri-
opusul, odihna ei. Sterilitatea ţie, presupune „faze primordiale şi
mul. Construindu-i mai departe şi
Coloanei afirmă fecunditatea nu primordialitate”. Acest lucru
celei de-a treia jumătăţi de modul
Oului. Coloana nu poate fi nimic produce căderea formelor în simpla
negaţia simplă, obţinem a patra
înafara ei pentru că este totul. Oul lor opoziţie, anulând esenţializarea
jumătate de modul care este identi-
nu este nimic, dar poate fi totul. lor.
că cu cea de-a doua jumătate a pri-
Oul închide spaţiul şi timpul în
mului modul. Deci, această jumă-
tate de modul împlineşte al doilea
sine, în modul lor iniţial de a fi şi Masca şi Jocul
nu în cel cantitativ. Formele deco- în spaţiul scenic
modul constituind simpla negaţie
rative sunt aparenţe căzute în ele
pentru jumătatea de modul imediat
însele. Acele forme rămân în pro- În teatrul popular, aceste esenţe
inferioară ca nivel şi dublă negaţie
pria sferă, propunându-se cu pre- vii care sunt măştile produc o
pentru jumătatea de modul de la al
ţiozitate pe ele însele. Simpla nega-

Copalnic Mănăştur numărul 4 / septembrie 2010

VATR A
C H I O R E A N Ă
sacralizare a spaţiului în care se
desfăşoară, în care acţionează.
Devenirea lor produce, inevitabil,
scena, adică spaţiul care se închide
în sine simbolizând lumea măştii,
determinaţiile şi implicaţiile lui
spaţiale. Obiectele care se înca-
drează în spaţiul scenei primesc
semnificaţii cosmice şi îşi extind
puterea de simbolizare asupra uni-
versului. Spaţiul scenic se va aco-
moda în funcţie de locul în care se
desfăşoară ritualul cu măşti: într-o
cameră, într-o curte, pe uliţa satu-
lui, făcând ca obiectele concrete
care compun aceste scene, de fieca-
re dată altele, să primească semni-
ficaţii proprii iar ritul, jocul cu
măştile, acţiunea, să se adapteze
de fiecare dată noului spaţiu cu
valoare de scenă, ceea ce face ca
obiectele concrete (gardul, casa,
poarta, fântâna, obiectele din curte)
să devină „obiecte simbol”, obiecte
care încetează să existe pentru sine
(adică închise în funcţionalitate)
din preaplinul existenţei de sine, pe
care îl capătă, devenind simboluri
cosmice, aparenţe care sunt silite
la esenţializare de o supraaparenţă.
Aceste obiecte compun un spaţiu
sacru iar după încetarea acţiunii
măştilor, ele recad în sine, în func-
ţionalitatea lor şi produc o impresie
de noutate, de redescoperire, spre
deosebire de decorul de teatru obiş-
nuit care îşi pierde orice importan-
ţă odată cu încetarea piesei. Scena
astfel formulată e un spaţiu com-
primat, un spaţiu al prezenţei sem-
nificative, în care forma curţii, a
camerei (varietatea scenei deci),
produc modificarea jocului măştii,
a reformulării dansului sacru în
forma sa. Această permanentă
cerinţă de adaptare la scenă produ-
ce caracterul creativ al personaju-
lui, solicitându-i pornirea lăuntrică
şi imaginaţia. Astfel, ritualurile
sunt mereu aceleaşi în esenţa lor,
dar formulate mereu altfel, într-o
varietate de forme provocate de
spaţiul scenic. Alaiul cu măşti face
din întreg satul un centru al lumii
pe care se joacă o piesă cosmică. Ce
se propune obiectelor scenice în
acest caz e o altă regulă, un joc
care le salvează, după cum am
demonstrat, aparenţa, întrucât ele
vor fi redescoperite şi vor fi obser-
vate în noutatea lor, ca la prima lor
manifestare spaţială, atunci când
ritualul va înceta. Părăsindu-şi
numărul 4 / septembrie 2010
propria relaţie cu lumea, prin noua
relaţie, ele se odihnesc în această
semnificaţie care li se dă, produ-
când după aceea impresia de
redescoperire.
Spaţiul scenic
la nivelul basmului
În cazul măştii, aparenţa se
sacrifică pentru salvarea esenţei,
iar în cazul jocului, esenţa se sacri-
fică pentru salvarea aparenţei. Este
demn de observat faptul că în bas-
mele româneşti, personajele exclud
modul lor de a fiinţa înafara măştii.
Există în basme oameni buni şi răi,
frumoşi şi urâţi, tărâmul luminii şi
cel al întunericului, Făt-Frumos şi
Zmeu etc. Când un personaj vrea
să intre în această lume, „Sfânta
Vineri” îl întreabă de la poartă „De
eşti om bun, pământean, vino, dar
de-i fi vreun om rău, să nu te apro-
pii, că am o căţea cu dinţi de fier şi
cu măsele de oţel şi de te apucă tot
te-mbucă” (Cele trei rodii aurite:
o istorie a basmelor româneşti
în texte, Ed. Minerva, Bucureşti
1979;). Todoraş Purcăraşul, Făt-
Frumosul acestui basm, este obli-
gat să renunţe la orice tentativă de
aparenţă prin simpla negaţie şi să
se esenţializeze. Personajele acestor
basme sunt personaje-simbol. Ele
anunţă arhetipul şi de aceea pose-
dă o aparenţă care se confundă cu
esenţa lor. Ele sunt ceea ce par,
afirmaţii pline ale esenţei. Când
personajele vor să pară altceva
decât ceea ce sunt (de exemplu,
zmeoaica-mamă care se preface în
pom roditor, fântână cu apă limpe-
de sau simplă cerşetoare), ele nu îşi
propun o mască, ci îşi dau o deter-
minaţie, îşi propun un mod, oprin-
du-se la nivelul acestei aparenţe. În
acest caz, modul lor de aparenţă
este exact opusul esenţei lor şi toc-
mai prin aceasta reuşesc să-i stâr-
nească pofta sau să-l atragă în
cursă pe feciorul de împărat, întru-
cât în cazul aparenţei şi esenţei
umane, binele şi răul, frumosul şi
urâtul, spaţiul şi timpul se află
deopotrivă şi deodată în om iar
manifestările lui sunt variate şi cu
aspecte complexe, nealunecând în
extreme. Omul poate să fie ceea ce
pare şi poate să nu fie, să se prefa-
că, însă niciodată el nu este abso-
lut ceea ce pare şi tocmai aici apare
necesitatea spaţiului scenic.
58
Personajele din basm sunt stări-
le ideale ale omului, contrariile
epurate, esenţe pure, ceea ce face
ca ele să-şi poată propune cel mult
nivelul aparenţei (ca în cazul zme-
oaicei) deoarece, ieşind din sine ca
esenţă şi manifestându-se, ele nu
fac decât să-şi servească propria
esenţă iar revenirea la sine înseam-
nă pentru esenţă aceeaşi reconfor-
tare ca şi în cazul obişnuit şi real
de apariţie a măştii.
Vedem cum revenirea la sine se
poate face şi prin simpla negaţie cu
condiţia ca aceste contrarii să fie
epurate, ideale, nealterate, cum
este exemplul Oului Primordial –
expresia simplei negaţii a contrarii-
lor sau Zmeoaica din exemplul de
mai sus, care trăind în sfera virtua-
lităţii, îşi poate propune trecerea de
la o manifestare la alta, pe când
omul, în plinătatea existenţei lui
spaţiale şi temporale, trecând din
sfera virtualului în cea a posibilului
şi realului, într-o zonă de coexis-
tenţă a contrariilor în sensul rău şi
nu ideal al ambiguităţii, nu-şi
poate afirma esenţa decât trecând
prin dubla negaţie, cea care produ-
ce apariţia măştii şi a jocului. Omul
n-are acces la arhetip decât prin
ritualul măştii şi jocului la nivelul
spaţiului scenic la oricare dintre
nivelurile la care acesta funcţionea-
ză (teatral, lingvistic, muzical, cine-
matografic, al artelor plastice). De
aceea spunem că modul ideal al
negării esenţei ar fi negaţia simplă
iar modul real în care se poate
tinde spre esenţă este dubla nega-
ţie care este cea care produce spa-
ţiul scenic, adică spaţiul de sacri-
ficiu. Astfel că la nivelul existenţei
simpla negaţie produce înstrăina-
rea de esenţă. Dualitatea nu poate
salva nivelul uman. Triada este cea
care eliberează, care reconfortează
şi reduce omul la esenţa sa, îl
renaşte. Necesitatea acestei a treia
laturi se explică prin mitul reînvie-
rii. În reprezentarea grafică, triun-
ghiul este cea mai simplă formă
geometrică închisă, figură foarte
iubită şi mult folosită de omul pri-
mitiv şi de copii.
În ceea ce priveşte felul cum
funcţionează jocul la nivelul bas-
melor, avem drept exemplu ucide-
rea celor trei zmei de către Făt-
Frumos. Am spus că jocul e o
supraesenţă, o retragere a esenţei
care obligă prima esenţă să se alte-
Copalnic Mănăştur
 59
reze. Primul fecior al Zmeoaicei,
zmeul cel mare, este şi cel mai slab.
După ce Făt-Frumos îl va învinge,
va trebui să treacă şi pe la zmeul
mijlociu şi pe la cel mic, până la
zmeoaică. Numai că aici jocul se
reduce la o simplă alunecare în altă
esenţă şi nu la propunerea unei
alte reguli. Întocmai cazului ante-
rior, şi aici funcţionează negaţia
simplă. Cu cât ne apropiem de
arhetip, negaţia va scădea prin afir-
marea plină a arhetipului. Obser-
văm aici că la nivelul basmului
masca şi jocul se retrag în aparen-
ţă, respectiv esenţă. Dacă în spaţiul
simbolic al basmului, masca şi
jocul se anulează, nu trebuie să
scăpăm din vedere faptul că bas-
mul în sine constituie un spaţiu
scenic specific limbii şi că în
cadrul acestui spaţiu scenic sim-
bolic, privit din această perspecti-
vă, funcţionează semne ce acoperă
simbolul măştii şi al jocului.
Basmul funcţionează la nivelul
inconştientului colectiv (ca un vis
al acestuia) şi al imaginaţiei, iar
realitatea lui psihologică este de
necontestat atâta timp cât oferă o
poartă de odihnă esenţei umane.
Personajele din basme revin, sunt
esenţe epurate, propuse omului de
inconştientul colectiv (în accepţia
dată de Jung acestui termen).
Atunci este nevoie de limpezire a
aparenţei lui, de retonifierea ei.
Aceste personaje sunt ele însele
măşti care joacă în basm esenţa
omului pentru că basmul e o con-
venţie care presupune un fel de
scenă imaginară, scenă în care
imaginile se purifică printr-o nega-
re a imaginii contingente, a imagi-
nii profane, un refuz de devenire a
imaginii, o imagine exemplară care
atinge imaginaţia acolo unde ve-
dem dintr-odată obiectul sub toate
aspectele sale, întrucât epurat
fiind, el se adresează memoriei
(este uşor de memorat) şi acţionea-
ză asupra conştientului după stag-
narea imaginaţiei în substraturile
obscure ale acestuia (întrucât nu
sunt conştientizate).
Basmul trebuie crezut deşi el nu
se adresează unei veridicităţi spa-
ţiale şi temporare, el trebuie urmă-
rit ca un adevăr propus, un supra-
adevăr care s-a limpezit de moduri-
le spaţiale şi temporale şi care
înseamnă un refuz al spaţio-tempo-
ralităţii, a devenirii, deci şi tendinţa
Copalnic Mănăştur
Sfinx (sculptură de Ioan MARCHIŞ)
de reîntoarcere din real în posibil,
virtual şi, în final, la „non-forma”
lui.
Basmul este un mit degradat.
Mitul e considerat de M. Eliade „o
istorie sacră, aşadar, o <istorie ade-
vărată>, dat fiind că se referă întot-
deauna la realităţi. Mitul cosmogo-
nic e <adevărat>, deoarece existen-
ţa lumii stă mărturie în această pri-
vinţă”( Mircea Eliade, Aspecte ale
mitului, ed. cit, p. 6;).
Fiind opusul adevărului spaţio-
temporalităţii, basmul este ceea ce
afirmă spaţio-temporalitatea, deve-
nirea, prin opoziţie. Cel care se pro-
iectează în basm, desăvârşindu-şi
fiinţa în imaginaţie (în spaţio-tem-
poralitatea exemplară) va reveni la
lumea reală, redescoperind-o, pen-
tru că a simţi chiar şi la nivelul
intuitiv (ce nu e lumea ca spaţiu şi
timp), înseamnă a şti ce este ea în
spaţiu şi timp.
Vorbind despre diferitele nive-
luri ale scenei, aşa cum se prezintă
ea într-un spaţiu real la nivelul tea-
trului popular sau într-un spaţiu
imaginar – cel al mitului sau bas-
mului, putem afirma şi o scenă
reală nesesizabilă datorită funcţiei
sale de matcă de dimensiune aprio-
rică, în care omul e un produs al
istoriei prin societate, făuritor al
propriei scene şi făurit de ea.
Masca şi jocul nu sunt necesi-
tăţi ale fiinţei complete, ci ale fiinţei
decupate în prezent. Ele ignoră
istoria, o sfidează, propun un timp
care e deodată trecut, prezent şi vii-
VATR A
C H I O R E A N Ă
tor, nefiind nici unul anume. Ma-
sca şi jocul extind timpul la cele
trei niveluri ale sale (prezent, tre-
cut, viitor) afirmate deodată.
Spaţiul scenic
la nivelul limbajului
Masca şi jocul funcţionează, aşa
cum am mai amintit, şi la nivelul
limbajului. Un concept oarecare e o
simplă aparenţă a lucrului pe care îl
notează. Conceptul lipseşte lucrul
real de ceea ce are mai caracteristic
în el: devenirea sa. În realitate, „un
lucru” este substanţă în devenire.
La nivelul conceptului, acest lucru
este proiectat în eternitate, este
decupat devenirii sale şi încremenit.
În concept, lucrul „este”. În realitate,
el devine, există. Conceptul lipseşte
deci lucrul real de devenirea lui
(conceptul de copac, de exemplu, nu
e totuna cu copacul real, care e
lemn în devenire).
Pentru a prinde devenirea
lucrului, acest concept este nevoit
să treacă de la nivelul primei nega-
ţii la cea de-a doua, adică el va
încerca relaţionarea cu alte concep-
te pentru a putea sugera şi deveni-
rea lucrului real. Spunem în felul
acesta că la nivelul spaţiului sce-
nic al limbajului un lucru „este”,
„nefiind” totodată, adică zace în
ambiguitate. „Este” pentru că l-am
conştientizat şi „nu este” aşa cum l-
am conştientizat pentru că el „devi-
ne”. În felul acesta, spaţiul scenic
este locul în care conceptul se
întâlneşte prin intermediul măştii
şi jocului, cu obiectul real sau
imaginar pe care îl desemnează,
este Labirintul, Oul Primordial,
Nodul, Poarta în care se află atât
un contrariu cât şi celălalt, ambi-
guitatea care permite posibilitatea
alegerii. În această poartă se dă
lupta cu Minotaurul. Spaţiul sce-
nic e sfera de opţiune a omului şi
cuprinde elemente ale realităţii
descărnate de funcţionalitate şi ele-
mente imaginare venite aici, în
această poartă, atrase de dorul
pătrunderii în real. Aici realul se
odihneşte în imaginar şi fantastic
iar imaginarul se odihneşte în real.
Spaţiul scenic salvează de aceea
atât esenţa umană cât şi aparenţa
sa, constituind de aceea, necesita-
tea cea mai acută a universului
cultural şi condiţia de bază a crea-
tivităţii şi libertăţii.
numărul 4 / septembrie 2010
VATR A 60
C H I O R E A N Ă

drd. Dorel TOPAN

ECOURI DIN POP ART ŞI HIPERREALISM

Influenţe Pop Art şi Hiperrealism
în creaţia personală

D
acă personalitatea ar-
tistului poate fi identi-
ficată prin descifrarea
creaţiei sale, cred că în
ceea ce mă priveşte, efortul meu
este unul de adaptare a personali-
tăţii la o realitate obiectivă imedia-
tă, cea a unei societăţi urbane post-
consumiste. Imaginea oraşului a
suferit profunde transformări, greu
imaginabile înainte de 1989.
Faţadelor sordide ale blocurilor de
locuit li s-au adăugat extensiile
multicolore ale micilor magazine
care s-au umplut de mărfuri
extrem de diverse şi frumos amba-
late.
Locul demonstraţiilor glorifica-
toare la adresa partidului unic şi a
conducătorului iubit a fost luat de
zgomotoasele campanii electorale
susţinute de afişe şi bannere multi-
colore care uneori se suprapun
peste lucrările de for monumental
ridicate în deceniile din urmă, care
trebuiau să aducă omagii clasei
muncitoare. Demonstraţiile de 1
Mai şi 23 August au fost înlocuite
Dorel Topan, Târg de maşini în Centrul Vechi, acryl pe pânză; 89 x 100 cm.
de Sărbătoarea Castanelor şi de
târgurile care vând maşini, produse centru face aluzie, ca la Mark
de ultimă oră a marilor firme de pe Tansey, la fotografia document, dar
piaţa mondială. Asocierea arhitec- conţinutul subiectului nu mai este
turii medievale din Centrul Vechi al compus din fragmente de realitate
Băii Mari cu drapelele acestor firme ca şi în neopictorialism, ci, ca şi la
devine din ce în ce mai puţin hiperrealişti, preia cu ajutorul
stranie în condiţiile amestecurilor aparatului de fotografiat realitatea
culturale geografice, temporale, şi o redă ca atare. Peisajul citadin,
sau de valori estetice diferite. cel băimărean în cazul de faţă,
Cred că societatea românească aureolat de tradiţie, devine de data
de după 1989 trăieşte oarecum asta pretext pentru relatarea unui
ceea ce Occidentul, America în mod eveniment cotidian. Accentul se
special, respira la începutul celei mută de pe peisajul consacrat de
de-a doua jumătăţi a secolului tre- Şcoala de la Baia Mare, pe târgul de
cut, cel puţin la nivelul noii maşini, suferind astfel o desacra-
recuzite produse de societatea capi- lizare. Dorel Topan, Electro-coat,
talistă în expansiune, a decorului Poate că particularitatea demer- acryl pe pânză; 89 x 100 cm.
urban transformat de societatea de sului investigativ se desprinde din
consum, a modelelor livrate de atitudinea evident recuperatoare a niei nu este înţeleasă decât de
mass-media şi cinematografie către tradiţiei artei clasicizate, lucru evi- dragul şi în virtutea jocului post-
individ. dent în structurile compoziţionale modernist, modelele evocate în
Monocromia lucrărilor Târg de complexe analizate în primul raport ciclul nucilor fiind evident apropri-
maşini în Centrul Vechi sau Spre de cercetare. Neabandonarea iro- ate cu respect şi „nostalgie”,

numărul 4 / septembrie 2010 Copalnic Mănăştur

 61
departe de a fi supuse abandonării,
negaţiei sau contestării. Recupe-
rarea se referă în primul rând la
potenţialul estetic al stilisticii de tip
realist. Configurarea devine ele-
ment major: „[…] în spiritul unei
postmodernităţi întemeiată pe
ironie, sarcasm şi sinceră simpatie
cu reverberaţiile realului meta-
forizat.” (Negoiţă Lăptoiu, Enci-
clopedia artiştilor români contempo-
rani, Bucureşti, 2009, vol VI,
p.150.). Categoria de postmoder-
nism neoconservativ, identificată
între alte orientări ale artei contem-
porane, enunţată în primul capitol,
este cea care se preocupă de
întoarcerea la reprezentare.
Faţă de hipperrealismul clasi-
cizat al anilor ‘70 ai secolului tre-
cut, preocuparea pentru redarea
fotografică o obiectului se extinde în
zona creaţiei personale spre recu-
perarea a ceea ce avangarda negase
cu vehemenţă, adică naraţiunea
subiectului capătă consistenţă,
accente puternice de realism magic
sau de suprarealism completează o
sinteză stilistică şi estetică cu pu-
ternice intenţii de autoreferenţiali-
tate. Repertoriul este o selecţie din
imaginile pe care le primeşte în per-
manenţă, revenind la cele care
rezonează cu propria sensibilitate
(René Huyghe, Dialog cu vizibilul,
Bucureşti,1981, p. 361.). La o
primă lectură am fi tentaţi să găsim
similitudini de creaţie în demer-
surile pictorialiste având în vedere
asocierile paradoxale ca în Electro-
coat. Realitatea în sine poate fi
problematică şi ambiguă.
Motivele asociate, redate într-o
manieră hiperrealistă pentru a crea
impresia de veridicitate, vin, însă
nu din subconştient sau oniric, ca
Dorel Topan, Rubens redivivus,
tehnică mixtă; 52 × 48 cm.
Copalnic Mănăştur
şi la suprarealişti, ci din realitatea
perceptuală, apropiindu-se astfel
mai degrabă de pictorialismul a-
merican postmodernist. Spre deo-
sebire însă de hiperrrealismul a-
nilor 1970, concentrat excesiv pe
obiect, pe adevărul aflat exclusiv în
suprafaţa acestuia, ţinta devine în
mod evident depăşirea unei real-
ităţi devenite convenţionale. Ori,
spargerea acestei realităţi şi recom-
punerea ei fac parte din repertoriul
de mijloace postmoderniste.
Asocierile sunt făcute în urma
unor premeditări a contradicţiilor,
creerii de scenarii aparent realiste.
Cu toate acestea, la fel ca şi la
Mark Tansey scenariile nu con-
solidează o naraţiune de tip literar
descriptiv, ci mai degrabă accentul
e pus pe metaforă. Maniera de
reprezentare (care preia din hiper-
realism meticulozitatea reprezen-
Dorel Topan, Forbiden fruit,
acryl pe pânză; 100 x 100 cm.
tării detaliilor) ne invită să credem
în asocierea absurdă.
O superficială trecere în revistă
a orientărilor stilistice şi preocu-
părilor de investigare plastică a ac-
tualei activităţi a artiştilor plastici
de la Baia Mare face distincte două
direcţii care se diferenţiază din per-
spectivă istorică. O direcţie care
continuă preocupările puternicei
tradiţii peisagistice şi una care
îmbogăţeşte cu noi forme de limbaj
şi sfere de preocupare în câmpul de
investigare artistic.
Referitor la raporturile cu
«Centrul Artistic Baia Mare», aspi-
raţiile de înnoire au legitimat pe
parcursul istoriei acestuia person-
VATR A
C H I O R E A N Ă
Dorel Topan, Nuca nostalgică 1,
cărbune pe hârtie; 170 × 120 cm.
alităţi artistice, au conturat parcur-
sul unei identităţi culturale a locu-
lui caracterizată prin pluralitatea
opţiunilor stilistice şi dinamismul
reînnoirilor. „De la bun început tre-
buie să remarc că Dorel Topan nu
simte nici un fel de presiune din
partea a ceea ce aş numi memoria
sau moştenirea Şcolii de la Baia
Mare. Emanciparea faţă de orice
poncif de ordin stilistic, suflu cro-
matic sau model de spiritualitate
localist este atât de evidentă, încât
arta lui poate dobândi lesne orice
paternitate, în orice cardinalitate
artistică.” (Corneliu Antim, Con-
tempimago, Ziarul financiar-Ziarul
de duminică, nr.36, Bucureşti,
2007, p.8.).
Inserarea în structura mărului
a portretului lui Marilyn Monroe în
lucrarea Forbiden fruit face desigur
aluzie la simbolul iconic Pop Art şi
se referă la urmările revoluţei sexu-
ale şi ale mişcării feministe ale
anilor '60. Asocierea simbolului
biblic cu icoana pop consacrată de
Warholl are legături stilistice cu
Hiperrealismul judecând-o doar în
limitele manierei de redare a
motivelor, paradoxul evocând mai
degrabă pictura lui Tansey, de data
aceasta realitatea portretului fiind
preluată nu din realitatea fizică
imediată ci citată din repertoriul
artei pop. Este mai degrabă o lu-
crare despre Pop Art decât o lu-
crare Pop Art, prin felul în care face
referire la motivul evocat.
La fel se face referire la icoanele
populare citate alături de lucrări de
numărul 4 / septembrie 2010
VATR A
C H I O R E A N Ă
Dorel Topan, Hasta la vista baby!,
tehnică mixtă; 100 × 89 cm.
Dorel Topan, Material girl,
tehnică mixtă; 100 × 62 cm.
artă care ne trimit în cu totul alte
epoci istorice. Marilyn şi Spider
Man provin din perioada Pop Art în
care sunt glorificaţi, dar nu numai
Warhool a făcut omagiul frumuseţii
feminine, transformând-o pe Mari-
lyn Monroe într-un arhietip. Portre-
tul de femeie al lui Rubens poate fi
asociat portretului lui Marilyn în
discursul postmodernist care-şi
arogă drepturile unei discuţii glo-
bale, nepărtinitoare, uşor ironice a-
supra istoriei imaginii.
„Surâsul uşor maliţios, ştiutor-
înţelegător relativizat al postmod-
ernismului” rezidă din asociere,
dialog, imaginea realului nemaifi-
ind cea a naturalului ci cea a repro-
ducerilor, a copiilor, a pastişărilor.
(Adrian Guţă, Texte despre gener-
aţia 80 în artele vizuale, Bucureşti,
2001, p.274).
numărul 4 / septembrie 2010
Dorel Topan, Die Hard,
tehnică mixtă; 100 × 80 cm.
Tehnica de execuţie face aluzie
la diferenţele de abordare proprii
epocilor diferite. Dacă Marilyn este
reprodusă cu ajutorul mijloacelor
actuale de tipărire (printul), portre-
tul din 1625 al cameristei lui
Rubens este o copie executată
manual în sepia şi cărbune presat.
Împachetarea cu sfoară se
referă la tezaurizarea ambelor
matrice cultural-estetice. Visul
hedonic al lui Warhol de a reduce
creaţia la plăcerea fabricării pro-
dusului de serie şi la acelaşi rang
cu aceasta, la fel ca cel al Avan-
gardei de a produce artă de dragul
artei, întreţinând o criză care se
sufocă în braţele propriului succes,
sfârşesc în cele din urmă prin a
deveni produse de succes şi refe-
rinţe ale postmodernismului a tot
evaluator. Încrâncenarea Avan-
62
gardei se transformă în îngăduinţa
ironică a postmodernismului dato-
rită demersului unificator al cul-
turii înalte şi a celei de masă a Pop
Art-ului.
În lucrări ca Hasta la vista
babe! sau Die hard icoane populare
consacrate de supremaţia cine-
matografului sunt asociate cu
citate din istoria universală a artei
care au paralelism narativ cu story-
ul cinematografic: Libertatea con-
ducând poporul lui Delacroix devine
un simbol al luptei de emancipare
socială la fel cum Arnold Schwar-
zenegger este perceput ca eroul
care învinge temerile omenirii le-
gate de o eventuală invazie extra-
terestră. David a lui Michelangelo
e „greu de ucis”.
Noul roman postmodern ca şi
cinematografia contemporană se
orientează spre aventură, SF, por-
nografie din dorinţa de a acoperi
golul dintre cultura de elită şi cea
de masă.
Acest postmodernism pop este
antiartistic şi antiserios, crează noi
mituri şi o anumită magie grosieră
care contribuie la o tribalizare mag-
ică într-o epocă dominată de maşi-
ni, internet, mass-media (Tomiţă
Ciulei, Seminarii de estetică post-
modernă, Iaşi, 2007, p.29.).
Mai mult decât atât, în lucrările
descrise mai sus, desenul este exe-
cutat pe fondul colajului din ziare
ale căror articole scrise şi poze de
reportaj evocă conficte armate,
atentate teroriste, ba chiar anun-
ţurile de la rubrica decese.
Nu s-a întâmplat pentru prima
oară ca un program estetic sau
artistic să fie eludat în mod mai
mult sau mai puţin intenţionat,
chiar de artiştii care într-o primă
fază i-au acceptat principiile.
Experienţa artistică şi-a dovedit de
multe ori propriile contradicţii, mai
ales în experimentele curentelor
avangardiste. Colajul acceptat încă
de la dadaişti ca mijloc de introdu-
cere a impersonalităţii artistului, în
perioada de glorie a Pop Art şi a
Noului Realism francez, defineşte,
prin maniera de vehiculare a imag-
inii preexistente în textul sau poza
din ziare, reviste, afişe, tocmai
amprenta personală a artistului
(Ioan Horvat Bucnariu, Apariţia
spiritului pop şi influenţa acestuia în
arta şi cultura contemporană, Cluj
Napoca, 2009, p.43.).
Copalnic Mănăştur
 63
Este în schimb adevărat că tex-
tul publicat în cotidienele sau săp-
tămânalele destinate consumului
cultural de masă fac legătura direc-
tă, ca şi în cazul de faţă, cu eveni-
menţialitatea cotidiană impusă în
mod general la nivelul culturii de
masă, element catalizator al anoni-
matului şi impersonalităţii, dar şi
instrument al uniformizări cultu-
rale întreţinută în mod repetat de
ştirea de senzaţie.
Odată instaurat, cultului ico-
nosferei populare nu-i rămâne
decât să se autoîntreţină. Tablo-
idele oferă ştiri cu o generozitate
debordantă faţă de consumatorul
de rând dornic a se identifica prin
orice întâmplare, atitudine vesti-
mentară, ori de scandal privat, cu
biografia vedetelor pop. Ziariştii,
reporterii, paparazzii au o grijă
exagerată faţă de orice noutate, nu
de puţine ori fabricată, în legătură
cu idolii contemporani: actori de
cinema, cântăreţi pop, sportivi,
politicieni. La rândul lor, majori-
tatea acestora, anticipând apetitul
Copalnic Mănăştur
Dorel Topan, Poveste mioritică,
acryl pe pânză; 150 × 120 cm.
publicului pentru noutate şi
extravaganţă, îşi crează şi întreţin o
imagine cât mai interesantă. A-
ceasta s-a instaurat la început ca o
formă de contestare a unor stereo-
tipuri anchilozate ale societăţii ca-
pitaliste a anilor '50-'60. He-
donismul pop, larg acceptat în zilele
noastre, cultul satisfacţiei instan-
tanee a dorinţelor, moralitatea dis-
tracţiei şi confuzia generalizată
între realizarea de sine şi simpla
autogratificare îşi au originea în
capitalism ca sistem, nu se poate
dezvolta decât prin încurajarea
consumului, a mobilităţii sociale, a
dorinţei de prestigiu social, negân-
du-şi, adică, iniţiala justificare
morală transcedentală clamată de
avangardă. (Matei Călinescu, Cinci
feţe ale modernităţii., Bucureşti,
2005, p. 21)
Celebrele asasinate politice din
anii '60 s-au transformat în asasi-
nate care au drept ţintă profesorii
VATR A
C H I O R E A N Ă
din şcoli iar criminalii sunt copii
răzvrătiţi împotriva sistemului.
Moartea lui Marilyn Monroe, Jimi
Hendrix, Jim Morisson, Elvis
Presley, Sid Vicious, Kurt Cobain
cauzată de abuzul de droguri şi
alcool este înlocuită azi de sărutul
între Madona şi Britney Spears.
Feministele care renunţaseră la
sutien şi la epilatul piciorelor în
anii mişcărilor hippy s-au transfor-
mat în manechine anorexice.
În Material girl chipul Madonnei
proiectat pe ştirile ziarelor în care
se amestecă simboluri ale icoanelor
populare cu femei puţin cunoscute,
unele anonime, sunt unificate de
dubla semnificaţie semantică a
materialului perdelei prin care răz-
bate textul ziarului. Fata materia-
listă se confundă cu materialul
kitsch. Madona cu semnificaţie
simbolică religioasă este înlocuită
de Madona culturii consumiste de
masă.
numărul 4 / septembrie 2010
VATR A
C H I O R E A N Ă
Seriile motivistice care au drept
sursă repertoriul banalului: cutii
de bere, sticle de whiskey, de Coca-
Cola, sticluţe de ojă, cutii de
ambalaje, borcane, jucării, bom-
boane, manechine pentru lenjerie
intimă, hârtii sau folii mototolite,
fructe, pensule, sunt pictate pentru
puterea de seducţie a obiectului
banal la fel ca şi la hiperrealişti, şi
tot ca la aceştia, majoritatea
obiectelor care prezintă interes
sunt cele rezultate din producţia
industrială de serie. De aceea
multe din lucrările mele se apropie
de imaginea publicitară.
Spre deosebire însă de hiperre-
alişti, compoziţiile mele cu obiecte
(naturile statice) nu mai rămân la
stadiul neimplicării afective a artis-
tului. Această implicare emoţională
se termină odată cu premeditarea
şi aranjarea naturii statice în ved-
erea procurării unui story. Titlul
numărul 4 / septembrie 2010
64
lucrării, personifică de cele mai Dorel Topan, Teatrul mic,
multe ori obiectele, întâmpinând acryl pe pânză; 89 x 100 cm.
descifrarea care de obicei se face în tive. La acestea se adaugă cele
chie ironică sau autoironică. aflate la nivelul conştiinţei perso-
Din acest moment demersul nale, relevante în planul rezonanţei
execuţiei imaginii este similar în cu experienţele personale. Obiec-
cea mai mare parte celui hiperrea- tivarea actului artistic se leagă de
list, interesul fiind dirijat spre procedeele hiperrealiste din dorinţa
veridicitatea imaginii. Ideea, princi- de excamotare a transpunerii di-
palul vector creator, ca şi la pictori- recte a trăirilor personale prin
aliştii postmoderni, precede ale- mijloace plastice înstrăinate de
gerea motivelor reale, şi manipu- repertoriul realului natural sau
larea acestora în contextul plastic, imaginar.
actul creaţiei fiind mai degrabă, în
cazul de faţă, un act intelectual, în
sprijinul unor autoevaluări afectiv
subiective trăite anterior actului
facerii imaginii picturale.
Subiectivarea, ca şi la artiştii
Pop Art, ţine mai mult de ataşa-
mentul faţă de un anumit cumul de
imagini preexistente care se referă
mai ales la spaţiul citadin, imple-
mentate la nivelul conştiinţei colec-
Copalnic Mănăştur
 65
Poetul, dramaturgul, ziaristul, diplo-
matul şi omul profund original Adrian
Dohotaru s-a născut la 2 aprilie 1939 şi
a murit, în chip dramatic, în 1 septembrie
1995 în urma unui accident de circulaţie
pe teritoriul Ucrainei în timpul unei vizite
oficiale făcută în vederea deschiderii
Centrului Cultural Român din Odesa.
Tatăl său, inginerul de căi ferate Nuţu
Dohotaru, originar din Petrova Mara-
mureşului, prin natura profesiei a avut
mai multe domicilii până când cei trei
copii au început şcoala şi-n cele din urmă
s-a stabilit la Cluj. În acest oraş, fiul cel
mare, Adrian-Nuţu a început şcoala la 6
ani, la 16 ani a fost absolvent de liceu iar
la 20 de ani a absolvit Facultatea de
Istorie din Cluj unde a avut iluştri dascăli
de care îşi va aminti cu plăcere şi-i va
avea modele în viaţa sa tumultoasă.
După absolvirea facultăţii s-a spe-
cializat în domeniul ziaristicii şi în 13
iunie 1960 debutează ca ziarist cu nos-
talgie că n-a urmat Institutul de Artă Dra-
matică Bucureşti cum a intenţionat la ab-
solvirea liceului. S-a apropiat totuşi de a-
cest domeniu ca dramaturg şi va avea
prieteni din lumea artei muzicale şi dra-
matice.
Adrian Dohotaru a publicat reportaje,
eseuri, anchete, ştiri, cronici teatrale şi
muzicale în toate publicaţiile centrale
lucrând ca redactor la Viaţa Studenţeas-
că, Amfiteatru şi Flacăra unde a fost
comentator publicist. În taină a scris şi
versuri pe care apoi le-au recitat mulţi
dintre prietenii săi actori. După 1989 a
activat ca diplomat cu rangul de ministru
secretar de stat în Ministerul Afacerilor
Externe al României, calitate în care a
fondat primele centre culturale româneşti
din capitalele europene.
Scriitorul original şi-a dovedit îndrăz-
neala şi spiritul său viu în dramaturgie
ocolind clişeele vremii în care i-a fost dat
să trăiască devenind în secret şi
Locotenent Mare Maestru al Marii Loji
Naţionale din România calitate devenită
publică doar după moartea sa.
Complexa personalitate a acestui
bărbat cu rădăcini în Nordul albastru al
României merită studiată pentru a fi
model celor conştienţi că viaţa nu ne este
dată să facem doar umbră pământului ci
să o trăim intens şi plenar lăsând “Umbre
pe pânza vremii” cum ar zice poetul
naţional al românilor Mihai Eminescu.
Copalnic Mănăştur
VATR A
C H I O R E A N Ă
dr. Ion PETROVAI
ADRIAN DOHOTARU –
punte de legătură între
Ţara Maramureşului
şi Ţara Chioarului
V
iaţa, creaţia şi activi-
tatea unei personalităţi
complexe precum Adri-
an Dohotaru ar merita
cercetată în chip sistematic şi în
colectiv, un singur om neputând
face o evaluare pertinentă a activ-
ităţii unui scriitor, gazetar, diplo-
mat şi om inedit cum a fost distin-
sul fiu al Marmaţiei, după tatăl său
şi fiu al Petrovei.
Ca unul care a avut bucuria şi
onoarea să-l cunoască, impresionat
fiind de izbânzile numeroase din
zbuciumata sa existenţă, în anul
2009 am pus în mişcare prietenii
noştri întru Bine, Adevăr şi Frumos
şi l-am omagiat atribuind Că-
minului Cultural Petrova un nume Adrian DOHOTARU
de rezonanţă naţională, Adrian ansamblul ei, întreaga activitate a
Dohotaru cu prilejul împlinirii a 70 lui Adrian Dohotaru.
de ani de la naşterea sa. Gestul nobil al unor oameni
La manifestarea complexă pe aleşi din Copalnic Mănăştur de a
care au organizat-o petrovenii sub ne onora cu prezenţa când l-am
bagheta primarului Petrovei, ingi- omagiat pe apreciatul Dumnealor
nerul Ion Petrovai, au fost invitate prieten, obligă cărturarii Petrovei
multe personalităţi ale culturii Maramureşului să iniţieze un
române care şi-au declarat public
parteneriat cu gruparea de la Vatra
prietenia cu ilustrul omagiat dar Chioreană având drept punte de
puţine au făcut ceea ce se cuvenea legătură pe Adrian Dohotaru care a
să facă pentru un prieten de marcă îndrăgit şi vizitat în adolescenţă şi
cum am dedus că era considerat tinereţe meleagurile chiorene deşi
consăteanul nostru de excepţie. era lăstar al celor maramureşene.
Oamenii locului unde îşi are Cu timpul ne vom putea găsi şi
rădăcinile paterne Adrian Dohotaru alte puncte comune care ar merita
au gânduri mari legate de punerea analizate şi puse în valoare spre a fi
în lumină a operei scriitorului, a duse mai departe bunele tradiţii
activităţii ziaristului, a muncii din Ţara Chioarului şi Ţara Mara-
diplomatului şi a amintirii omului
mureşului, spaţii spirituale româ-
deosebit Adrian Dohotaru. Editura neşti ce au dăruit neamului nostru
Ţara Maramureşului cu sediul în personalităţi care au făcut istorie şi
Petrova are în planul ei de activitate cultură naţională iar în vremuri
reeditarea creaţiei literare a acestui tulburi ca cele pe care le trăim pot
fiu al plaiurilor maramureşene iar fi modele pentru tinerele generaţii
dacă proiectului aflat în derulare i prin puterea de sacrificiu de care
se vor alătura şi alţi factori, per- au dat dovadă pentru împlinirea
soane fizice, instituţii şi organizaţii idealurilor măreţe ale naţiei româ-
culturale, se va putea aborda, în ne.
numărul 4 / septembrie 2010
VATR A
C H I O R E A N Ă
referent coregraf Alexandru CHIORAN
DANŢURILE
din Ţara Chioarului
„Ţara Chioarului” constituie o
zonă etno-folclorică întinsă, cu par-
ticularităţi distincte, dar şi cu o
serie de caracteristici apropiate sau
comune zonei Codru cu care se
învecinează. Satul chiorean este
răsfirat în zona piemontană si mai
concret în zonele joase. Sub aspec-
tul culturii materiale si spirituale,
caracteristicile etnografice sunt
relativ bine conservate, mai ales în
aşezările limită (Buteasa, Hovrila,
Vălenii Şomcutei, Prislop, Boiu
Mare, Mesteacăn, Vărai).
Interiorul caselor este împodobit
cu şterguri, ţoale, feţe de masă, per-
dele, veritabile produse artistice ale
industriei casnice.
Portul tradiţional chiorean are
elemente specifice care fac legătura
cu zonele limitrofe, dar si cu zone
etnografice mai îndepărtate (Vâlcea,
Bucovina), ceea ce demonstrează
unitatea portului popular româ-
nesc.
Costumul bărbătesc se compu-
ne din gacii largi (cioareci din pănu-
ră iarna), cămaşă din pânză, laibăr
de culoare neagră, din postav sau
din pănură. Se distinge pălăria de
paie, destul de înaltă si cu borul lat.
La femei, costumul diferă, în
raport cu vârsta. Fetele poartă
cămăşi frumos brodate, lucrate în
ciur, cu poale înflorate în culori vii,
numărul 4 / septembrie 2010
zadii negre de lână împistrite cu
dungi pe verticală, colorate în
negru, roşu, verde sau gri si iarna
poartă gubă din lână.
În ceea ce priveşte creaţia fol-
clorică, literară, muzicală, aceasta
se remarcă printr-o mare varietate.
Câteva dintre obiceiurile tradiţiona-
le sunt relativ bine conservate până
azi – nunta, claca, şezătoarea si
„danţul la sură”. De o deosebită
atenţie se bucură obiceiurile si
colindele laice, ocazionate de sărbă-
torile de iarnă precum si obiceiurile
si tradiţiile
Astăzi, păstrarea acestor tradiţii
este stimulată prin diverse activităţi
cultural-educative, în cadrul cărora
participă corurile ţărăneşti, echipe
de dansuri, aducând pe scenă, por-
tul tradiţional local.
Jocurile dansate cu regularitate
în Chioar sunt: Danţ din capăt,
Măndelul, Contrănescul, Învârtita
şi Măndelul de gătat.
Bătrânescul sau „danţ din
capăt” se dansează în perechi într-
un tempo nu prea repede. Este un
dans simplu şi cu un număr redus
de paşi.
Bolândul este un dans de
perechi, cuprinde şi o serie de paşi
bătuţi in diferite formule ritmice.
Săritele reprezintă un dans de
66
perechi, întâlnit în marea majorita-
tea satelor din zona folclorică a
Ţării Chioarului. În componenţa sa
sunt o serie de mici sărituri de la
pământ care determină o săltare
continuă a corpului.
Roata de la Groşi este un dans
de perechi în care partenerii stau
faţă-n faţă şi execută patru grupe a
trei paşi răsuciţi spre stânga şi spre
dreapta, după care se face o rotaţie
mişcată în sensul acelor de ceasor-
nic.
Roata de trei paşi este un dans
de perechi care execută două grupe
a trei paşi răsuciţi spre stânga şi
spre dreapta, urmată de o învârtitu-
ră rapidă a celor doi parteneri în
sensul de mers a acelor de ceasor-
nic încheiată cu o bătaie cu talpa
piciorului în pământ.
Roata de patru paşi este jocul
ce se compune din două grupe a
câte trei paşi executaţi spre stânga
şi spre dreapta, după care urmează
învârtire rapidă în sensul de mers a
acelor de ceasornic, încheiată cu o
deplasare de doi paşi executaţi spre
stânga băiatului.
Dans din capăt sau de arăduit
este un dans de perechi cu melodii
proprii şi cu figuri din care nu lip-
sesc plimbările prin spaţiul de joc şi
învârtirile. Aceste figuri de joc au o
mulţime de variante care diferă de
la o comună la alta, de la un grup
de dansatori la altul.
Măndelul - se dansează cu paşi
vioi dar săltaţi, cu grupe de câte trei
paşi executaţi în deplasare pe
suprafaţa locului de joc sau în
învârtire pe loc.
Codrenescul sau „Contră-
nescul” - joc de perechi în care
băiatul execută o gamă foarte com-
plexă de mişcări sau bătăi pe cizme
cu o singură mână şi salturi specta-
culoase fiind susţinut cu multă
putere de partenera sa de joc. Com-
binaţiile sale ritmice în „ponturile”
executate de bărbaţi au o notă pro-
prie şi îl înscriu în rândul dansuri-
lor de mare forţă şi virtuozitate.
Copalnic Mănăştur
 67
prof. Emilia LUPŞA
REVIGORAREA TRADIŢIILOR
ŞI OBICEIURILOR POPULARE
PRIN SERBĂRILE DIN GRĂDINIŢĂ
M
aramureşul cu cul-
tura sa specifică şi-a
"sculptat" în lemn
propria istorie. Este
locul unde tradiţiile, costumul po-
pular şi arta populară sunt păstra-
te ca nicăieri în altă parte a Ro-
mâniei. Maramureşul este un gi-
gantic muzeu în aer liber, iar viaţa
de zi cu zi a satului maramureşean
permite şi o întoarcere în timp la
vechile tradiţii.
Obiceiurile şi tradiţiile maramu-
reşene dezvăluie faţa necunoscută
şi nebănuită a existenţei membrilor
ei. Copiilor le conferă identitate şi
apartenenţa la neamul românesc.
În acest sens ne preocupă per-
manent ca bogăţia tradiţiilor moş-
tenite de la înaintaşi să fie cât mai
aproape de sufletele copiilor preş-
colari şi să se păstreze vii în inimi-
le şi conştiinţa acestora, pentru ca
la rândul lor să le poată transmite
generaţiilor care vor urma.
Am hotărât în urmă cu câţiva
ani ca serbarea de Crăciun să fie în
grădiniţa noastră „serbarea costu-
mului popular”. Este ocazia cu care
Copalnic Mănăştur
„Maramureşul tot e de fapt
o taină, acea oglindă ferme-
cată capabilă a reda
însuşirile de bază ale nea-
mului - dârzenia, neîngâm-
farea, toleranţa, puterea de
a ierta, ospitalitatea, buna-
cuviinţă.”
Nicolae Steinhardt
aducem an de an în faţa părinţilor
momente deosebite din viaţa satu-
lui de altădată, bunicii fiind sursa
acestor materiale, purtătorii auten-
tici ai culturii populare tradiţiona-
le. Alegem cu grijă obiceiurile şi
tradiţiile pe care le punem în scenă
cu preşcolarii şi le adaptăm nivelu-
lui de vârstă al copiilor, încercând
să le păstrăm nealterate de „no-
utăţi” de calitate îndoielnică.
Aria etnografică a Chioarului,
unde vieţuim, este situată în partea
de Nord-Vest a României şi include
o serie de sate şi orăşele, toate gru-
pate în jurul oraşului reşedinţă –
Baia Mare.
În ciuda vitregiilor, locuitorii a-
VATR A
C H I O R E A N Ă
„CLACA DE SECERAT”
SCENA I (anunţul clăcii)
(fecior, bate toba şi strigă peste sat)
- S-audă tăt omul că astăzi îi clacă de sece-
rat la Ionucu’ lui Todoru’ lui Grigore! Care
puteţi, sunteţi rugaţi să veniţi la clacă!
SCENA II (seceratul holdei)
(cântă muzica, vin fetele cu secere şi feciorii
cu coase, salută)
- Crească stogul mare!
- La dumneavoastră şi mai mare!
(toată lumea lucrează, mimează seceratul)
Fetele cântă:
-„ Sărace grâu retezat,
Multă zoală-ai aşteptat.
Multă muncă şi sudoare
De la noi, fete fecioare.
Grânele vara se coc,
Zis-o badea să nu joc,
Pân-la storsul vinului
Că voi fi mireasa lui.
Storsu vinului trecu,
Badea conciu nu-mi făcu.
Câşlegile încă trec,
N-am cu cine să petrec.
Vine şi postu cel mare
Şi port coadă pe spinare.
Câţi sunt tineri şi feciori,
Ei toţi sunt înşelători.
Bade de la secerat,
Tăt cu vorbe m-ai purtat
Că dac-a veni toamna
Mi-ai promis că mi-i lua.”
Strigături:
- Nu ştiu toamna-o fo prea scurtă
Ori n-ai avut bani de nuntă!
- Bani de nuntă-am avut eu
Da n-am vrut ca să te ieu!
- Bani de nuntă ţi-aş fi dat,
Numai de m-ai fi luat!
(un secerător strânge o fată în braţe,
„legând-o” cu braţele)
- Asta îi secerătoare,
S-o punem pe legătoare!
numărul 4 / septembrie 2010
VATR A
C H I O R E A N Ă
(Secerătoare):
- Ţucu-te holdă de grâu
Unde te văd mă mângâi.
-Mihăiţă cu surata
Mère bine cu postata.
-Cine leagă după mine
Tătă vara-i mère bine.
-Cine leagă după noi
Nu se uită după voi.
(Secerătoare):
- Pă mănunchi, secera mé,
Fă-mă bună dacă-s ré.
-Pă mănunchi batăr o lună
Să-mi margă „hiriu” că-s bună.
-Pă mănunchiu secerii
Scris-am numele badii.
(Secerătoare):
- Până leagă badea-un snop,
Mère soarele de-un þchiop!
-Până leagă badea-o cruce
Soarele din loc se duce.
(Secerător):
- Până-i soare pe răzoare
N-auzi nici o horitoare.
Dacă soarele sfinţeşte,
Tătă baba cârăieşte!
(Secerător):
- Du-te soare cât de tare,
Că-i ziua bugăt de mare.
Du-te soare după deal,
Că ne mână ca pe cal!
- Nu fi gazdă supărat,
C-a răsări celălalt.
Noi mèrem pã drum de piatrã
De la holda secerată.
(Secerător):
- Săcerat-o fetele
Holda ca păretele.
Fètele o sãcerat,
Feciorii clăi o ridicat.
Pus-o claie lângă claie
Ca soldaţii la bătaie.
Şi-aşa-s clăile de multe
Ca oiţele la munte.
Şi-aşa-s clăile-nşirate
Ca soldaţii la parade.
SCENA III (fata cu cununa, drumul pâna la
casa gazdei). Apare fata cu cununa de grâu.
(Secerător):
- De la vârful Obcinii
Vine fruntea cununii.
De la vârful muntelui
Vine fruntea grâului.
- De unde cununa vine
Multe clăi s-or pune mâine
De unde cununa pleacă
Rămâne ţarina-ntreagă.
numărul 4 / septembrie 2010
cestor sate şi-au păstrat vii tradiţii-
le şi folclorul. Astăzi puteţi vizita
aceste locuri şi puteţi admira stilul
unic de viaţă al oamenilor de aici.
În puţine alte regiuni ale Europei
s-a dezvoltat o cultură rurală atât
de puternică.
Căutăm cu prilejul serbărilor
din grădiniţă să facem cunoscută
copiilor frumuseţea portului popu-
lar românesc, obiceiurile şi tradiţii-
le, şi, de asemenea, să le sădim în
suflet sentimente de mândrie că
sunt români, că sunt maramure-
şeni, din zona Chioar.
Costumul popular tradiţional
din Ţara Chioarului este rafinat şi
dă originalitate acestei părţi a
României. Principalele părţi compo-
nente ale costumului sunt: o căma-
şă albă frumoasă şi rafinat cusută
în tehnica „ciur”; fustă albă bro-
dată pe poale, două şorţuri (în faţă
şi în spate), şi şorţ lucrat din lână,
purtat în timpul iernii şi con-
fecţionat în serile de iarnă, în şeză-
tori.
“Costumul tradiţional bărbătesc
este compus dintr-o cămaşă bro-
dată, o pereche de pantaloni largi
din in (pentru vară) şi o pereche de
pantaloni strâmţi din lână (pentru
iarnă), vestă, pantofi sau cizme şi
un suman din lână netoarsă pentru
sezonul rece”.
Într-o societate rurală, cu struc-
tura bazată pe ierarhia de titluri
dintre neamuri, „Udătorul”, „Tân-
jeaua”, „Măsurişul oilor”, „Claca”,
„Şezătoarea”, „Obiceiurile de nun-
68
tă”, etc. dincolo de funcţia de într-
ajutorare, legată de rodire, au şi o
funcţie socială. Ţăranii maramure-
şeni ştiau să se distreze, după
munca împlinită, indiferent de ano-
timp, respectând tradiţiile şi obice-
iurile ca pe ceva sfânt.
Atâta timp cât în satele mara-
mureşene femeile încă îşi păstrează
portul, vechile obiceiuri, mai ţes,
mai cos după vechile modele, atâta
vreme cât noi mai transmitem
generaţiilor tinere folclorul auten-
tic, putem accede în Uniunea
Europeană cu ceva ce este numai
al nostru, al românilor, un adevă-
rat tezaur ce nu poate dispărea,
făcându-ne unici şi deosebiţi.
Demersul nostru are drept scop
valorificarea întregului patrimoniu
cultural exprimat prin tradiţiile din
viaţa comunităţilor rurale şi încu-
rajarea tinerei generaţii de a
cunoaşte şi proteja, de a-şi însuşi
şi a perpetua aceste tradiţii, marcă
a propriei identităţi etno-culturale,
tezaur inalienabil al patrimoniului
nostru cultural naţional.
În zona Chioar, o parte a Ma-
ramureşului poate mai puţin
cunoscută, dar pitorească şi bogată
în tradiţii, în ultimii ani s-a remar-
cat o revigorare a tradiţiilor, un
interes sporit faţă de vechile obice-
iuri şi datini.
Am ales spre exemplificare câte-
va obiceiuri din viaţa satului:
„Claca de secerat”, „Şezătoarea” şi
„Obiceiuri de nuntă la Copalnic
Mănăştur” pe care le-am cules de la
Copalnic Mănăştur
 69
bătrânii satului, le-am prelucrat cu
grijă, adaptându-le nivelului de
vârstă, şi le-am prezentat cu grupe-
le de preşcolari în serbările organi-
zate cu prilejul sărbătorilor de
iarnă.
Tradiţiile, datinile, obiceiurile şi
folclorul din Maramureş sunt do-
cumente grăitoare privind isto-
ria şi cultura acestor locuri, con-
stituind monumente de mare va-
loare. Imensul tezaur flocloric al a-
cestei zone constituie o componen-
tă valoroasă, o moştenire de preţ
pentru toţi cei care s-au născut şi
vieţuiesc în această parte de ţară.
Această moştenire trebuie dusă
mai departe, căci un popor trebuie
să trăiască prin ceea ce lasă
urmaşilor săi.
Este bine să cunoaştem şi să
transmitem copiilor măcar un strop
din ceea ce a creat omul simplu de
la ţară cu iscusinţa minţii şi căldu-
ra sufletului său, căci izvorul sensi-
bilităţii şi spiritualităţii româneşti
trebuie să trăiască cu obiceiurile,
datinile sale, cu portul oamenilor
săi.
CLACA DE SECERAT
Este un moment original al acti-
vităţii ţăranilor maramureşeni în
anotimpul vara, deoarece prin
aceasta iese puternic în evidenţă
spiritul de într-ajutorare, de priete-
nie şi respect faţă de bunii gospo-
dari, dar şi spontaneitatea şi ve-
selia caracteristică poporului nos-
Copalnic Mănăştur
VATR A
C H I O R E A N Ă
tru. Obiceiurile de vară sunt mai
Fata cu cununa:
puţin numeroase tocmai din cauza
- Bună sară domni din ţară,
faptului că vara este anotimpul
N-aţi ieşit cu plin afară
lucrului. Deci, momentele de re- Înaintea cununii
laxare, de întâlnire trebuie valorifi- C-aţi gândit că n-oi veni.
cate la maxim prin cântec, joc şi Noi de mult am fi venit
glume. Dar ne-o fost grâu-ncâlcit
Claca de săcerat se anunţa de Doi feciori ne-o zăbovit
„dobaş” care colinda satul bătând Şi cu apă ne-o stropit.
toba şi anunţând „gazda”, adică Noi de trei zile venim,
gospodarul care are nevoie de aju- Curte nu v-o nimerim
tor ca să-şi secere holda de grâu şi
data clăcii. SCENA IV ( acasă la gospodar)
Fetele şi feciorii, dar şi cei căsă- -Mătură gazdă şura
toriţi, cu putere de muncă şi cu Că-ţi aducem cununa,
chef de distracţie, se adunau la Cununa cu spicele
holdă la data stabilită, gazda fiind o Împletit-o fetele.
persoană înstărită şi respectată.
Formulele de salut sunt origina- (Fecior):
le: „Să crească stogul mare!”, răs- - Casa asta-i susă-n grindă
punsul la fel de altruist:”La dum- Ş-a noastră cunună-i mândră.
neavostră şi mai mare!” Casa asta-i videroasă
În timpul lucrului (feciorii taie Cununa noastră-i frumoasă.
grâul cu coasa, fetele adună spice-
le cu secera şi formează snopul pe (Fată):
care îl pun pe legătoarea pregătită, - Noi cununa nu v-o dăm
alţii vin din urmă şi leagă snopii, îi Că cina nu o vedem.
adună şi construiesc „stogul” prin Că cina nu ne-aţi gătit
suprapunerea snopilor, într-o anu- Nici nouă vin îndulcit
mită ordine), fetele şi feciorii cântă, Cununiţă rotilată
Trebuit-ai adăpată
îşi adresează diferite mesaje prin
Cu apă dintr-un izvor
intermediul „strigăturilor”, fac dife-
rite glume. Feciorii strâng fetele în Şi cu vin dintr-un ulcior
braţe şi le aşază pe legătoare ca pe
(Fată):
snopii de grâu, profitând de ocazie
- Udă gazdă cununa
şi îmbrăţişându-le.
Că noi am gătat holda!
Cântecele sunt în general adre-
sate muncii, roadelor şi au în ele
(Fecior):
un fel de respect pentru pământul - Cununa trebe udată
care ne hrăneşte. Cu horincă şi cu apă
Cu apă din fântâniţă
Cu vin de la crâşmăriţă.
Cu horincă şi cu vin
Că la anu iar venim,
Cu-o cunună mai frumoasă
Mai mândră, mai arătoasă
(Fată):
- Şi noi încă ne-om ruga
Să ne daţi un fecior frumos,
Să ieie cununa jos.
Că-i copila tinerea
Şi-i cununa tare grea.
(se stropeşte cununa cu apă)
- Frunzuliţă de alună,
Hai cu apă la cunună!
Cununa trebe udată
Fata trebe sărutată.
Cununa să o udăm,
Fata să o sărutăm.
numărul 4 / septembrie 2010
VATR A 70
C H I O R E A N Ă

Fata cu cununa:
-Pentru osteneala mea
Că am adus cununa:
Un pahar de horincă
Şi n-oi mai zice nimică;
Şi-un pahar-două de bere
Şi-un joc-două pe podele
De m-ar juca cineva
De nu, pă vatră oi sta.
(se închină, se ciocnesc pahare)
- Să trăieşti, să ne mai chemi!
- Să trăiţi, să veniţi şi la anul!

Cântec:
-Frunză verde, iarbă deasă,
Iarbă din zăvoi,
Nu-i viaţă mai frumoasă
Ca în sat la noi.
Primăvara ară-n coastă
Plugul cu doi boi
Ce frumos mai cântă cucu
Seara în zăvoi.
Vine vara secerişul
Holdelor de grâu; Ironiile, subtilităţile, glumele nu care participanţii lucrează şi toto-
Fetele retează spicul fac altceva decât să întreţină o dată petrec, spunând poveşti,
Nalt până la brâu. atmosferă de veselie, fac să dispară glume, ghicitori.
Iar feciorii după ele oboseala. La şezătoare se lucra, se cânta,
Leagă snopii grei, Din grâul cel mai frumos se se spuneau poveşti, se practicau
Fetele sunt frumuşele, împleteşte o cunună care seara, la unele jocuri sociale, adică se trans-
Sunt frumoşi şi ei.
terminarea lucrului, va fi purtată mitea şi se prelua tradiţia popula-
de o fată tânără şi frumoasă până ră. Semnificaţia socială a şezători-
(Gazdele):
la casa gazdei. lor constă în faptul că ele contribu-
- Dragu-mi-i de dumneavoastră
Pe drum feciorii încearcă să iau la menţinerea unei mentalităţii
C-aţi venit la casa noastră.
oprească cununa de grâu stropind- colective în comunitatea satului.
Că de nu ne-aţi fi iubit,
La lucru n-aţi fi venit. o pe purtătoare cu apă. Şezătoarea înlesneşte împăr-
- Aici de faţă, la masă, Cununa este primită cu cinste tăşirea experienţei vârstnicilor
Ca mulţi ani să trăiască, de gazdă în şura prospăt curăţată. către cei tineri, pregătindu-i pentru
Noi vă dăruim De asemenea cununa este stropită următorii paşi în viaţă: prima
Cu colaci de grâu frumoşi cu apă de către un fecior, pentru dragoste, plecarea la armată a
Şi voi să fiţi sănătoşi. primenire. feciorilor, însuşirea unei meserii,
Pâine dulce românească Şi gazda trebuie să „ude” cunu- cununia şi nunta, cerinţele unei
Cine-o mâncă să trăiască. na, adică să o plătescă; nu cu bani căsătorii creştine. In şezătoare se
ci cu băutură: horincă, vin şi bere leagă prietenii între fete sau între
(Toţi): pentru toţi clăcaşii. Cununa este feciori şi fecioare pe baza afinităţi-
- Sunt colaci din hărnicie, / Din sudoare luată de către un fecior voinic care lor, frumuseţii fizice şi morale, pe
şi din glie, / Din roada pământului / Şi din va săruta fata şi va aşeza cununa la baza verificării în timp a compatibi-
raza soarelui. loc de cinste. lităţilor.
Muzica plătită de gazdă Sunt şezători de fete de măritat
Fata cu cununa: însoţeşte alaiul şi se încinge petre- la care se aşteaptă feciorii. Ele se
- Noi din grâu facem colaci cerea, cu cântece şi joc. desfaşoară în casa mare a unei
Şi îi dăm la prieteni dragi. Clăcaşii sunt „cinstiţi” cu colaci, gazde, cu fete care învaţă să coase,
Prieteni cu care, ca fraţii, ziua de muncă se prelungeşte într- să lucreze la razboiul de ţesut, să
Om trăi unii cu alţii. o seară de petrecere. toarcă şi să împletească.
Om trăi, ne-om ajuta Aşa munceau şi se distrau Şezătorile organizate de fete
Şi ca fraţii ne-om purta; ţăranii maramureşeni, la clacă, erau un prilej bun de a se întâlni cu
Şi la bine şi la rău, împletind truda de zi cu zi şi feciorii din sat. Feciorii aveau privi-
Şi la uşor şi la greu. veselia, dovedind încă o dată că legiul de a-şi alege şezătoarea la
„veşnicia s-a născut la sat”. care merg. Câteodată adulţii şi
(Toţi): tinerii se adunau împreună la şeză-
- La mulţi ani să trăiască
ŞEZĂTOAREA toare, dar în încăperi diferite: cei
Toată adunarea noastră! bătrâni în casă, cei tineri în tindă.
(se porneşte jocul) Nu se ţinea cont de situaţia mate-
Şezătoarea este adunarea res-
transă, la sate, în serile de iarnă, la rială a oamenilor, se întâlneau la

numărul 4 / septembrie 2010 Copalnic Mănăştur

 71
aceeaşi şezătoare şi săracii şi cei
mai înstăriţi. Gazda servea pe cei
de la şezătoare cu grăunţe de po-
rumb fierte, cu zahăr, şi câteodată
şi cu "pancove".
Atmosfera era veselă: se cânta,
se spuneau poveşti, glume, ghici-
tori, "se punea ţara la cale". La
şezătorile tinerilor era zarvă mai
mare, se lucra mai puţin, feciorii
"furau" fusul fetelor pe care le plă-
ceau şi fugeau afară, iar fata "era
nevoită" să meargă afară să-şi
recupereze fusul
Şezătorile încep toamna târziu,
când se învaţă şi unele colinde de
Crăciun, şi ţin până în primăvară.
Copiii sînt sensibili la strădanii-
le educatoarei, şi nu ezită să par-
ticipe la şezătoare ori de cîte ori
sînt invitaţi. Toţi migălesc pe
bucăţele de etamină în timp ce
cîntă sau spun ghicitori şi vorbe de
duh, menite a da un aer de veselie
sărbătorii.
Iarna nu avem nici o sărbătoare
şi de aceea planificăm cîte o şeză-
toare. Vrem să reînviem atmosfera
şezătorilor de odinioară, tradiţie ce
a pierdut mult teren în ultima
perioadă în favoarea altor obiceiuri,
mai moderniste, dar care nu au
aceeaşi savoare.
Obiceiul şezătorii se păstrează
la sate datorită bătrânilor, ce nu
vor uita niciodată datinile şi obi-
ceiurile, transmise din generaţie în
generaţie.
OBICEIURI DE NUNTĂ
LA COPALNIC MĂNĂŞTUR
Nunta este cel mai important
moment din viaţa omului, devenind
o manifestare a satului întreg, care
interesează diferite categorii sociale
de oameni şi se realizează printr-o
seamă de tradiţii. Căsătoria, prin
întregul proces al ceremonialului
tradiţional, reprezintă o schimbare
a statutului relaţiilor sociale ale
fetei şi feciorului cu comunitatea, ei
înşişi suportând schimbări funda-
mentale. Este o etapă existenţială
încărcată cu multe semnificaţii.
Nunta este o adevărată sărbă-
toare, ea implică întreaga comuni-
tate, aproape tot satul ia parte la
acest eveniment, pentru că este
important atât pentru miri, cât şi
pentru obştea sătească.
Ritualul de nuntă este ase-
mănător în toate părţile ţării,
Copalnic Mănăştur
fiecare având însă câteva elemente
specifice.
Se remarcă în desfăşurarea
nunţii în zona Chioar, Maramureş,
câteva momente specifice legate de
cerutul miresei, iertările de mi-
reasă, mersul la cununie şi legatul
drumului, închinatul la staroste şi
răspunsul, jocul găinii, precum şi
un obicei specific zonei noastre
intitulat „fărtăţia”. Poate sensul ce-
lor enumerate mai sus este altul
decât vă aşteptaţi. „Răspunsul” e-
ste darul pentru miri, „făr-
tăţia”semnifică legarea unei priete-
nii ridicată la grad de rudenie, de
frăţie de cruce, ea este pecetluită
printr-un legământ sfânt. Mirii
oferă fărtaţilor colaci, cei necăsăto-
riţi, vor „întoarce” colacii în
momentul când vor fi miri, adică le
vor da şi ei colaci frumoşi de grâu
la nunta lor.
Începând de la obiceiurile
prilejuite de fiecare eveniment
important din viaţa comunităţii,
continuând cu frumoasele costu-
me purtate în zilele de sărbătoare,
la petreceri, terminând cu cânte-
cele, dansurile şi strigăturile nelip-
site, putem afirma ca izvorul lor
este nesecat pentru cel ce vrea să
le cunoască şi să le adune într-un
mănunchi pentru a le dărui alto-
ra.
Să introducem copilul cu grijă
în lumea acestor valori, să-l lăsăm
să le descopere să le înţeleagă şi
să le trăiască la maxim. Să-i stimu-
lăm să participe la astfel de mani-
festări, să dorească să le cunoască
si să devină adevăraţi continuatori
ai acestora. Câte lucruri, câte
obiecte, câte frumuseţi n-ar fi dăi-
nuit dacă oamenii ar fi fost edu-
caţi în acest sens.
Bibliografie:
1. Nicolae Steinhardt - “Lecţia
Maramureşului”, Ateneu, revistă de
cultură, nr.9, sept.1992
2. Academia Română Institutul de
Etnografie şi Folclor "C. BRAILOIU",
2002, Sărbători şi Obiceiuri - Banat,
Crişana, Maramureş, vol. 2, Ed.
Enciclopedică
VATR A
C H I O R E A N Ă
ŞEZĂTOARE
Fetele:
- Bună sara, lele Mărie
Gazda:
- Bună sara, fetelor
Fata 1:
- Iată-ne, dragi surioare,
Am sosit la şezătoare
S-ajutăm şi la vecine
Ca bunele gospodine.
Mâna să meargă de zor
Şi pe fus şi pe fuior!
Gazda:
- Bine aţi venit, fetelor. Cele care v-aţi
adus caiere, toarceţi, iar celorlalte vă
dau eu de lucru.
Fetele:
- Ce să lucrăm?
Gazda:
- Să depănaţi, să desfăcaţi, să scăr-
mănaţi nişte pene.
(fetele lucrează şi cântă)
„ Frunză verde baraboi,
Astăzi îi clacă la noi,
Ca să toarcem cânepa,
Că se mărită Leana, măi dorule!
Gazda:
- Bine fusul învârtiţi,
Dar puteţi să şi vorbiţi.
Fata 2:
-Caierul de lână toarcem
Până-acasă ne întoarcem
Gazda:
- Voi alegeţi cele pene,
Ca să nu vă fie lene!
Fata 3:
- Mâinile de zor lucrează,
Se-nvârtesc ca o sfârlează.
La noi fusul se roteşte
Şi fuiorul tot sporeşte.
Gazda:
- Toate-s bune, fetelor, da’ nu ştiu de
ce nu vin feciorii, că doar şi pe ei i-am
chemat.
Fata 4:
- Hai să-i vrăjim! Am învăţat de la
bunica, mi-a spus cum făceau ele
când era ea tânără. Daţi-mi un fus:
(toarce)
- Haide Aurel, haide Ion, haide Victor,
haide………
(scutură fusul şi recită, grupul repetă fiecare
vers)
- Eu nu scutur prunii
Că scutur nebunii.
Eu nu scutur norii
numărul 4 / septembrie 2010
VATR A 72
C H I O R E A N Ă

Că scutur feciorii.
Să n-aibă stare şi-alinare
Până-aici în şezătoare. OBICEIURI DE NUNTĂ
Să-aibă şoareci în cioareci,
Furnici în opinci LA COPALNIC MĂNĂŞTUR
Până n-or veni aici.

( o fată se uită pe geam) (fragment)

O fată:
- Se-aude gălăgie pe-afară,
Cred că vin feciorii. Chemătorii:
Staţi jos şi lucraţi - Bună ziua, gazdă mare!
Să nu ştie că i-am vrăjit! Am venit cu o chemare,
În casă am intrat,
Cântec: „Când vii bade-n şezătoare” Scaune de odihnă ne-aţi dat.
(intră feciorii şi salută) - Bună seara Cuvântul de la mire şi mireasă
Ca să vă poftească
La o nuntă-mpărătească:
O fată:
La mese-ntinse,
- Nu ştiu ce-i cu feciorii, gândeşti că-s
La lumini aprinse
supăraţi: ce-i cu voi?
- Să faceţi bine să osteniti
Si la nuntă să veniţi;
Băiat:
La un pahar de băutură
- I-o venit lui Ion ordin să meargă în Si la multă voie bună.
armată. Că ştiţi dumneavoastră bine
Că nu-i cale de călătorie
O fată: Că-i cale de căsătorie.
- Nu fi supărat, Ioane,
Că armata nu-i tri zile, Peţitorii:
Da’ cine nu merge-n armată, - Măieran de lângă masă,
Nu îi bărbat niciodată. Tânăra noastră crăiasă,
Dimineţă s-o sculat,
Cântec: (băieţii) Greu vis i s-o arătat:
„Foaie verde ca iarba, Că azi pe la prânzişor,
Tună drace ce-i tuna Vine –un tânăr crăişor.
Tună-n firul paiului Şi-a ales voinici vreo şasă
Şi-n condeiul neamţului Şi-a intrat din casă-n casă.
Să nu aibă cu ce scrie În acest locaş sosiră,
Alţi feciori în cătănie. Crăişoara şi-o găsiră.
Mie cucu mi-o cântat Crăişoară, te găteşte,
Ne prânzât şi necinat Că împăratu’ nost soseşte,
În cătane de plecat. Că vine ca şi prin foc
Mie cucu mi-o horit Şi soseşte aici pe loc.
Necinat şi neprânzit Cântec: „Rozmarin în colţu’ mesii”
În cătane de pornit.
Eu mă duc mândră, mă duc Starostele:
În cătane, nu la plug. - Iubiţi mei adunaţi!
Eu mă duc mândră de-acasă, Faceţi bine şi-ascultaţi:
În cătane, nu la coasă! Ascultaţi-mă cu jale,
C-amu-i ceasu’ de plecare.
Băiat: Tu măicuţă, draga mea,
- Le-am cântat noi fetelor, da’ hai să Cât am fost în casa ta,
mai zicem unul şi împreună: Câte am făcut cu-ntristare,
Rogu-mă şi-mi cer iertare.
Şi voi fraţi şi voi surori
Cântec:
Şi tu, grădină cu flori.
I. Toarce, toarce, Leano, toarce,
Tu, măicuţă, nu ţi-i jele?
Că Ionică se întoarce,
Mi-ai ales hainele mele.
Acasă când o veni,
Le-ai mutat în altă ladă,
Tot pe tine te-o iubi. Gândeşti că nu ţi-am fost dragă.
Ref. Hai, hai, fusule,
Te-au udat lacrimile Mama miresii:
Din ochii ca murele - Ba mi-ai fost, draga mamii,
Da aşa-i rându’ fetii
Ca să-şi lase părinţii,
Să se ducă la alţii.
Starostele:
- Dragii mei nuntaşi,
Da-ţi-mi ascultare
La a mirelui rugare:
Înainte de-a pleca,
De-a mă cununa,
Eu cer iertare
De la a mea măicuţă
Care s-a zbătut,
Până m-a crescut. (mama îi dă
binecuvântarea, punându-i mâna
pe frunte)
Fârtăţia
- Cine n-are-n lume fraţi,
Să-şi cuprindă dragi fârtaţi
Da şi cine are frate
Încă poate-avea fârtate.
Prietenia cea mai dulce,
E fârtăţia de cruce.
Prietenia cea mai sfântă,
E când fârtatu’ te-ajută
Din frageda tinereţe
Până-n dalba bătrâneţe.
(Mirele şi mireasa dau colacii peste
masă fârtaţilor)
Cântecul găinii:
- Faceţi-mi loc şi cărare
Să mă duc la nănăş mare
Cu găina ca focu’
Să o dau la nănăşu’.
Cu găina ca para,
Să o dau la nănăşa.
Zi-i ceteră, zi-i una
Să pot juca găina.
Săracă găină grasă
Ieri ai fost pe după casă
Amu eşti friptă pă masă.
Săracă găină sură
Ieri ai fost pe după şură
Amu eşti cu banu-n gură.
Zi ceteră, zi, zi, zi
Să mă pot arădui
Zi ceteră, zi cu drag,
Să mă cobor de pe prag
Cu găina mea-mpănată
Ca în Mănăştur gătată.
Iu, iu, iu,……
Închinatul la staroste:
- Cinstită adunare

numărul 4 / septembrie 2010 Copalnic Mănăştur

 73
şi cinstită oaste mare,
M-aş ruga de-un cuvânt
de ascultare
De la mic până la mare.
Să trăieşti, staroste mare!
Dimineaţă te-ai sculat,
Părul nu ţi-ai pieptănat,
Tăt eşti burzulit de somn
Nu vezi că-i atâta om?
Ia de-aici şi bea o dată
Nu sta cu gura căscată.
Ia de-aici o prăjitură
Şi-ţi astupă şi cea gură!
Închinatul la nănaşe:
- Să trăieşti, nănăşe mare,
Mândră-i casa dumitale
La fereşti cu trandafiri
Să trăieşti că io-ţi închin
Să porţi pene de pe vale,
Să tot fii nănaşe mare.
Să porţi penişoare verzi,
Să cununi şi să botezi.
Scoală nănaşe-n picioare,
Să te văd cât eşti de mare
Că de când tăt nănăşeşti
Ai avut vreme să creşti.
Răspunsul naşei:
Tu, druşcă cu zadie neagră
Îţi umblă gura ca o toacă!
Bine-mi pare de ce-mi pare
C-am ajuns nănaşe mare!
Si-am o fină, O lumină,
Si-un finuţ, Un păhărut
Uită-te, druşcă, la zestre,
Să vezi mireasa ce gazdă este.
Că nu-s haine cumpărate,
Că-s de mireasă lucrate.
No stat cu ochii-n fereastră
Nici cu coatele pe masă
Ci-o stat cu ochii-n pământ
Şi la haine tot lucrând.
Închinatul la nănaş:
- Mă întorc către soare
Către nănaşu’ cel mare.
Nănaş mare, dumneata
Io frumos te-aş întreba
Dacă nu ti-i supăra:
Plăti-mi osteneala
Că ţi-am horit găina
Ori lăsa-mi-i cu atâta?
Peste masă m-oi pleca,
Mâna cu nănăşu oi da.
Răspunsul nănaşului:
Socăciţă lăudată,
Roşie şi-mbujorată!
Vină să-ţi închin odată
Că ţi-i găina nefiartă.
Nici fiartă, nici friptă
Numa o leacă-i pârlită.
Găina ţi-i numa-un pui
Nu îi mare preţu lui.
Copalnic Mănăştur
Hai, druşcuţă mai-nainte
Să-ţi spun 2-3 cuvinte
Că nu suntem golimani
Că suntem oameni cu bani
Şi decât să ne certăm
Mai bine ne împăcăm
Şi-am să-ţi dau o plată bună
Să îţi iei pe ei cunună
Şi în anu care vine
Să mă faci nănaş la tine.
Închinatul la mire:
- Şi tu mire, fătu-meu
Nu-ţi purta mireasa rău
Că te-a bate Dumnezeu
Şi de ţi-a greşi vreodată,
Fii cuminte şi o iartă
Că-i minte copilărească
Nu poate să nu greşească.
Măi mire de nu-i fi bun,
Să te ploaie ploaia-n drum
Şi pe mireasă s-o ploaie
De n-a fi bună găzdoaie
Şi s-o ploaie ploaie deasă
De n-a fi găzdoaie-n casă.
Da nu ţine ochii-sus,
Ţine minte ce ţi-am spus!
Închinatul la mireasă:
Mireasă mândră gătată
Mândr-ai fost la mă-ta fată
Mândră-i fi şi măritată
Şi de lume lăudată.
Tu mireasă, draga mea
Supără-te si nu prea
Că de-i face cât îi face
La socrii aşa le place:
Din picioare să mergi iute
Din gură să nu zici multe
Din picioare să te duci
Si din gură să nu zici.
-Miresucă struţ tocmit,
Tare iute te-ai păzit.
Te-ai păzit la măritat,
Ca floarea la scuturat.
Îi vidé pă mâni, p-alaltă
Cât de bine-i măritată.
Îi vidé pă mâni, pă joi,
Cât de bine-i fără noi.
La măritat te sileşti,
Numa să nu-ţi bănuieşti:
Cu fete pe drum nu-i sta,
Feciorii nu te-or căta.
Toţi: Foaie verde busuioc
Să aibă tinerii noroc.
Să trăiască tătă casa
Şi mirele şi mireasa
Că pentru ei a fost tătă treaba
asta!
(urmează jocul miresii)
VATR A
C H I O R E A N Ă
II.Toarce, toarce, fă Lenuţă
Că mai ai doar o lecuţă,
Când Ion s-o libera,
Tot pe tine te-o lua
Ref.
Băiat:
- Hai să ne mai înveselim un pic!
Cine ne spune o ghicitoare?
Băiat:
- Eu ştiu una: „Într-o apă lină, se
joacă-o lumină. Ghici ce-i?”
Toţi:
- Oglinda!
Băiat:
- Şi eu ştiu una: „Am două lopăţele,
făcute din bucăţele.”
Toţi:
-Mâinile!
Băiat:
-Hai să ne jucăm un joc care se joacă
în sărbători: „Învârte-te fusule!”
Băiat (rotind alt copil):
- Învârte-te fusule!
„Fusul”:
- Nu mă pot de pântece!
Băiatul;
- Până când?
„Fusul”:
- Până nu suie Vasile pe scaun şi
strigă Cucurigu de trei ori.
Vasile:
Cucurigu, Cucurigu, Cucurigu!
(se repetă cu alte pedepse hazlii)
Băiat:
- Da mai lăsaţi lucrul şi hai să jucăm!
Vreţi?
Toţi:
-Da, hai la joc! ( se joacă un joc din
zonă)
Toţi: (ieşind)
- Noi aici n-am fi venit,
Dacă nu ne-aţi fi poftit.
Noi de-aici mergem cu dor,
Cum merge luna prin nor.
Noi de-aici mergem cu jele,
Cum merge luna prin stele.
Noi aici om mai veni,
Numai dacă ni-ţi pofti!
numărul 4 / septembrie 2010
VATR A 74
C H I O R E A N Ă

prof. Ana Bisztricki Florian

Interferenţe ale cântecului liric din

Preluca Veche cu alte specii folclorice

Î
n decursul timpului, cântecul liric şi-a for-
mat moduri de exprimare în specii care au
forme şi rosturi proprii. Acestea nu sunt izo-
late de realitatea folclorică. Ele comunică
atât în interior, cât şi în exterior, producând acea
interferenţă sau chiar o trecere dintr-o categorie în
alta. Aceste întrepătrunderi sunt active şi interesante
in evoluţia lor ca specii. Prin transformări succesive,
variantele cu caracter epic s-au diminuat în favoarea
elementelor lirice. S-a produs mişcarea prin care cân-
tecul se dezbracă de starea ritualică şi se îmbracă în
haina liricului. Delimitările şi speciile liricii populare
în ceea ce priveşte registrul tematic şi imagistic, au
constituit preocupări complexe pentru cercetarea fol-
clorică, fapt ce a dus la identificarea valorilor morale şi
a celor estetice. Este uimitoare capacitatea de adapta-
re a cântecului la viaţa contemporană. Cele mai vechi
forme de liric apar în poezia obiceiurilor, în cântecul de
nuntă sau în colindă, luând amploare în temele
căutării şi-n cele ale înstrăinării. Bocetul şi cântecul
de înmormântare dezvoltă substanţa lirică în tema
reintegrării în Univers, în forme atât de expresive, su-
gerate de credinţă.
Unii cercetători consideră poezia de ritual şi cea
de ceremonial, drept specii distincte ale genului liric,
deoarece liricul şi epicul reprezintă modurile de
realizare ale ritualului sau ale ceremonialului. Temele
şi motivele deritualizate s-au integrat în categorii lirice
sau epice profane, asumându-şi într-un fel libertatea
lor.
Un proces ritualic aparte, se păstrează în cântecul
de leagăn, cântecul ce se situează la hotarul dintre liri-
ca rituală şi cea profană. Sentimentul profund matern
foto: Mihai Muntiu
îi atribuie valori de incantaţie sau chiar de urare,
având profunde afinităţi cu acesta. Urarea directă sau găn reconstruieşte fiinţa mică şi plăpândă, printr-un
indirectă, exprimată clar sau schiţată, se găseşte fenomen de transcedere, primeşte un caracter sacru,
exprimată în cântecul liric vechi. Cântecul de leagăn, reglează energiile pozitive, devenind astfel superior for-
prin conţinutul său, nuanţează destinul individual iar ţelor materiale. Şi totul se întâmplă ca o minune, pe
prin funcţia sa, are rolul unei incantaţii magice: care omul o numeşte iubire, sub ocrotirea mamei,
investită cu funcţie sacră.
„Abua puiuţ de cuc Acest fenomen este cuibul din care se naşte
Că s-o dus mama la plug! inocent, la fel ca fiinţa primară, jocul de copii.
Abua puiuţ de cioară Cântecul liric are interferenţele sale speciale şi cu
Că s-o dus mama la moară!” jocul de copii în formele de manifestare ludică şi-n
materia poetică. Jocul este o formă de iniţiere în taine-
Cântecul de leagăn are în miezul său, acel senti- le vieţii, un exemplu pe care îl oferă adultul, având
ment al predestinării de care este marcată fiinţa acea „funcţie compensatorie” (Petru Ursache,
umană în momentele vieţii, ale rostului său teluric, „Prolegomene la o estetică a folclorului”, p. 145, Editura
incluzând dualităţile binelui ca împlinire şi ale răului Cartea Românească, 1980) pe care o are şi cântecul şi
ca neîmplinire. Cântecul de leagăn are în esenţa sa, care devine o delicată „prelungire orfică” (ibidem).
tonalitatea poeziei arhaice care are puterea de a gene- Jocul de copii, ca reprezentare inocentă, selectea-
ra starea oniricului, ca stare de refacere, de regenerare ză forma dinamică a vieţii, sensul ei profund şi adevă-
şi de alungare a fenomenelor nefaste. Cântecul de lea- rat, într-o formă de mişcare, percepută în aura unui

numărul 4 / septembrie 2010 Copalnic Mănăştur

 75 VATR A
C H I O R E A N Ă

fantastic, proiectat în real, de trăirea copilului: mănă cu un ritual străvechi de înfrăţire, a cărui remi-
niscenţă are substrat mitic. Roata sau cercul are sem-
„Roza d’i pă vale nificaţia unei treceri temporale, marcante, divizante
O plecat pă cale sau o reprezentare grafică, gestuală, a spaţiului, un
Tri umbriţă porumbiţă principiu în care se manifestă puterea şi forma:
Rumpe-mn’i, o floare.
Şi io mn’i-am rupt una: „Lanţ, lanţ, ce mai lanţ!
Strună, strună, viorică, Lanţu’ mn’eu de aţă,
Hai la joc dragă Florică! Masă d’e mătasă
Să jucăm cu bucurie, Iut’e, iut’e, să porn’im,
D’in pt’icioare, d’in călcâie. Pă (numele celei prinse în joc) s-o-nvârt’im,
E destul” S-o-nvârt’im frumos,
Să nu pt’ice jos”
Structura textuală este un joc sublim de cuvinte
diminutivizate, încărcare cu esenţă afectivă şi cu valori Regula jocului, în simplitatea ei, prevede ca fieca-
estetice. Artificialul nu-şi găseşte aici loc, pentru că re copil prins în cerc, să treacă prin fenomenul unei
viaţa copilului de odinioară nu era afectată de acest învârtiri, fără să-şi părăsească locul şi fără ca cercul
nociv aspect. Jocul său reprezintă un microunivers al de copii în rotire, să se oprească, pentru a putea efec-
satului tradiţional, în care copilul se îmbogăţeşte spi- tua gestul. Locul şi jocul are proprietăţi particulare,
ritual prin contactul cu lucrurile neschimbătoare, de legate toate de chipul celor implicaţi, de imitarea
aceea pentru el, timpul înseamnă ceea „ce-l duce în veridică a întâmplărilor „pline de sensuri şi de valori
mod firesc, dincolo de trecător” (Ernest Bernea, ale unei mentalităţi mistice” (Ernest Bernea, op.cit.,
“Spaţiu, timp şi cauzalitate”, p. 162, Editura Humani- p. 32).
tas, 2005) Jocul de copii ia gestul celui matur, îi dă apoi
Expresia ritmată, personificările metaforice, ludi- cuvântul ca trăire pregătit cu seriozitate şi grijă ca să
cul manifestat în plenitudinea sa, sunt îmbinări ale devină odată cu gestul, o formă de învârtire reală, în
cântecului şi jocului, pentru sufletul de copil şi model, ciclul vârstelor, un mod de a învăţa trăirile ca „un dat”
pentru ceea ce a pierdut adultul. La rândul lui, crea- care este supus timpului ciclic. Un alt joc de copii
torul adult, păstrează în cântecul său, forma de viaţă include mişcarea ca dans şi cântecul pe care-l impune
inocentă, jocul de iubire, nostalgia vârstei fericite, această mişcare:
toate acestea, marcate frecvent de seriozitatea copilu-
lului care este oricum, prezent în creaţia sa şi care dau „Pântre munţ’ şi pântre văi,
cântecului şi jocului, nemurirea. Acest fenomen de joc Trece o căruţă,
mic şi inocent este cuprins într-un altul, un joc mare, D’intre tăt’e fet’ele,
al adulţilor, marcat pe alocuri de cauză, de efect şi de Tu eşti mai drăguţă”
vina existenţială. Spaţiul şi timpul ca reprezentări,
sunt un joc reciproc, un împrumut temporal, prin Textul poate fi modificat de imaginaţia creatoare a
formele de vârstă, o îmbrăţişare tandră a acestora sau celor implicaţi pentru că regulile oricărui joc impun
sporadic, în funcţie de temperament, o neconsolată implicarea afectivă şi creativă a participanţilor, ca o
respingere. formă primară de socializare, de integrare în comuni-
Apariţia cântecului ritmat în forma de joc este tate.
fenomenul ce se manifestă în cântecul vârstelor care Se constată frecvente identităţi textuale între cân-
separă aceste hotare prin tecul liric şi cântecele
formele vinovate de „înţe- sau jocurile de copii.
lepciune”. Jocul, în întregul său
Jocul copilului este include cotidianul la
spaţiul şi timpul deschise care se adaugă forme
imaginaţiei, observaţiei şi simple de mitic sau de
actului ce include dorinţa ritualic din care nu lip-
imediată. Sistemul său seşte poezia însăşi. O
spiritual poate străbate reminiscenţă din poezia
tot ceea ce cunoaşte şi mai paparudelor ca proces
ales, ar vrea să cunoască. de mediere între coti-
Vrând să cunoască vertijul dian şi mitic este păs-
vieţii, creează hora ca joc, trată în cântecul bubu-
marcând spaţiul prin în- ruzei care în jocul de
lănţuirea mâinilor, pentru copii, este o formă de
că nu poate cuprinde lu- descântec rostit, pentru
mea (deşi doreşte acest a confirma o „încadrare
lucru) fiind inconştient că mitică a cotidianului”
gestul lui, este o formă de (Mihai Pop, „Folclor liter-
a-şi marca limitele. ar românesc”, p. 172).
Înlănţuirea în joc sea-
foto: Mihai Muntiu

Copalnic Mănăştur numărul 4 / septembrie 2010

VATR A 76
C H I O R E A N Ă

Jocul este un spectacol simplu şi inocent având foto: Mihai Muntiu

drept actanţi copilul şi mica vieţuitoare care comunică
Textul este însoţit de scenariul în care copiii
prin ceea ce reprezintă ei în univers.
implicaţi îşi încearcă forţa, desfăcând lanţul de mâini
Identificată în apropierea sa, copilul ia buburuza
cu pieptul. Textul are lirismul său, mascat de jocul
în palmă, ridicând mâna sus, iar când aceasta îşi
teatral şi de forţa voinicească. Substanţa jocului inclu-
găseşte locul potrivit pentru zbor, copilul descântă:
de într-o formă orecum spectaculară, optimismul şi
încrederea în propriile forţe, descoperirea sinelui şi a
„Ruză, ruză, buburuză!
aptitudinilor caracteristice care se exteriorizează.
Încătro-i zbura,
Băiatul implicat în joc, trebuie să fie capabil să se
Acolo m-oi mărita( m-oi însura)”
mobilizeze, să convingă şi dacă este nevoie să atragă
alte forţe pentru a obţine victoria. Jocul nu este nici
Incantaţia sa este dominată de vocative, de forme
într-un caz renunţare ci iniţiere, descoperire şi rezul-
imperative indirecte şi de dorinţa de confirmare a des-
tat, un stimulent al capacităţilor de acţiune, o formă
tinului. De remarcat este faptul că în graiul regional al
de conturare a personalităţii viitoare a omului frumos.
Maramureşului istoric, buburuza este numită „păpă-
Imaginile artistice ale jocurilor de copii sunt ades
ruză”, numele este dat ca o formă de alint şi fetelor de
construite pe antitezele universale: bine-rău, frumos-
vârstă mică. Jocurile prezentate sunt specifice grupu-
urât, aceste imagini duale care sunt caracteristice
rilor de copii în care predomină fetele. Ele au şi ele-
creaţiei folclorice, în ansamblul ei. Jocul, fie că
mente specifice jocului de iubire inocentă, ca o
aparţine cântecului liric sau sie însuşi ca joc pur,
pregătire anticipată a rolului pe care îl vor avea în
poartă semnul grupului care-i dă viaţă, într-o aură
ipostazele vieţii, în momentul în care se vor confrunta
misterioasă şi necunoscută, marcată de atâtea dorin-
cu realitatea obiectivă.
ţe şi de atât de puţine împliniri. Totul se întâmplă din
Există şi jocuri specifice grupurilor de băieţi, simi-
momentul în care fiinţa umană aparţine spaţiului ca
lare în structura lor cu cântecul de cătănie sau de
dorinţă şi timpului ca împlinire. Creaţia folclorică este
voinicie:
marcată în esenţa ei de un uşor tragism, mascat cu
fineţe de optimismul abordant sau de contemplarea
„Înălţat’e împărat’e
creatoare a universului, reprezintând spiritul unei
Să-m’ dai ţara jumătat’e
comunităţi tinere, în formarea sa dar şi spiritul comu-
Şi tri sut’e de răgut’e
nităţii împlinite care are încă multe de spus în cânte-
Pă und’e-oi put’e-o rumpe”
cul său, ca trăire. Imagini cu semnificaţii ample, „în
(Informator: Florian Petre, 90 de ani)
care limbajul reprezentărilor imaginare” (ibidem) se

numărul 4 / septembrie 2010 Copalnic Mănăştur

 77
distanţează de real, la fel ca în cântecul liric, se iden-
tifică în poezia colindelor.
Poezia colindelor laice cu substanţă erotică, este
una descriptivă, în prezentarea portretului fetei fru-
moase care are origine nobiliară:
„Fiică mn’ică d’e-mpărat
D’imin’eaţă s-o sculat,
S-o lăut s-o t’eptânat,
În grăd’ină-o alergat...”
Aceeaşi substanţă lirică o au şi versurile care-i
prezintă pe cei trei voinici. Imaginile vizuale au vigoa-
re plastică iar stilizarea lor în forme alegorice,
aparţine unui adevărat artist:
„Pă porlaşu’ fântân’ii
Tri voin’ici ca işt’ea tri,
Unu-i n’egru ca corbu’,
Unu’i alb ca d’iocu’,
Unu-i roşu ca focu’...”
În colindă, magicul se converteşte în simbolic. Cei
trei voinici care se supun probelor de iniţiere pentru a-
şi dovedi virtuţile, au calităţi fizice şi morale unice,
fiind tipuri umane transpuse în sfera idealurilor, pen-
tru a reprezenta sublimul dorinţelor neexprimate ale
fetei. Aici textul are adevărate tangenţe cu basmul
popular, în structura narativă, în simbolul cifrelor, în
probele de iniţiere gestuală care actualizează miticul,
definindu-şi astfel profilul virtuţilor:
„Unu’ la ie s-o ţâpat,
Cofele i le-o vărsat,
Ie, d’e greu l-o blăstămat:
Cel ce-mburdă cofele,
Trăiu-ar ca lemn’ele!
Unu’ la ie s-o ţâpat,
In’elu i l-o luat
Ie, d’e greu l-o blăstămat:
Cel ce-apucă in’elu,
Rujin’iu-ar ca h’ieru’!
Unu’ la ie s-o ţâpat,
Cununa i-o apucat,
Ie, d’e greu l-o blăstămat:
Cel ce-apucă cununa,
Cununa-s-ar cu dânsa,
Cu dânsa, cu doamnă-sa”
(Informator: Florian Rozalia, 87 de ani)
Virtuţile dobândite prin proba de foc, îl ajută pe
eroul învingător să intre în rândul lumii, printr-un alt
ceremonial, cel al căsătoriei, o formă nouă de integra-
re, într-o altă stare socială. Versurile cu caracter
imprecativ devin similare cu cele ale cântecului de
dragoste. Imprecaţia este o atitudine pe care o poartă
numai semnul iubirii sau al urii. Textul poetic al co-
lindei poartă semnul iubirii iar imprecaţia este o for-
mulă expresivă cu valoare simbolică pentru proba de
incercare.
Colinda, ca şi cântecul liric, utilizează, în mare
parte, verbele la condiţional optativ, pentru expri-
marea dorinţei, a dorului sau a imprecaţiei. Atunci
când sunt folosite la pezent, verbele reprezintă simbo-
lul evenimentului trăit. Alteori, verbele la conjunctiv
primesc o nuanţă apropiată de a optativului.
Copalnic Mănăştur
VATR A
C H I O R E A N Ă
Colinda păstrează în bogăţia imaginilor, urme
vechi de cultură, bogăţie de culori, un microunivers
care îmbină elementele de incantaţie cu gestica, iar
cifrele şi obiectele au valoare de simbol. Limba poetică
a colindei este una modelată sub aspect estetic, adap-
tată ca formă de artă expresivă, una care impune o
atmosferă fabuloasă şi intimă, stăpânită de ascensiu-
nea umanului.
Temele, motivele şi imaginile din lirica neritualică,
dovedesc faptul că s-a desprins, ca gen literar, din
poezia obiceiurilor.
Cântecul liric deşi este străvechi, nu păstrează
creaţii care aparţin tuturor etapelor de evoluţie.
Temele universale ca: dragostea, înstrăinarea, dorul,
jalea, conservează motive şi imagini derivate din vechi
obiceuri şi credinţe, acele „metemorfoze lirice” afir-
mate de Mihai Pop, în „Folclor Literar Românesc”.
Confesiunea directă nu este întotdeauna îmbrăca-
tă în metaforă, este atît de reală, încât valenţele expre-
sive nu pot permite acest lucru. Concretul poate fi
selectat şi organizat în textul liric, încât să conducă la
aceleaşi semnificaţii:
„Care fată n-are mamă,
Să cunoşt’e pă năframă,
Că năframa-i d’estrămată
Câtu-i lume-i supărată.”
(Informator: Florian Rozalia, 87 de ani)
Unele creaţii lirice constitue stări meditative com-
plexe, altele sunt încifrări de sentimente provocate de
suferinţe, de nelinişti interioare sau de aprecieri con-
templative ale vieţii. Temele şi motivele evoluează de la
consolare, la revoltă. Omul se identifică pe sine în
munca sa, în norocul său, încercând să-şi explice viaţa
în sens filosofic:
„Foaie verde ca bobu’
Mândră floare-i norocu’
Nu să face-n tăt locu’
Nici îl are tăt omu’...”
(Informator: Florian Rozalia, 87 de ani)
În astfel de texte, există diferenţieri spaţiale,
exprimări originale, influenţate de evoluţia mentalităţii
populare şi ele devin valori dacă se integrează în
tradiţie. E un joc permanent între aceste valori pe care
nu şi-l asumă nici individul, nici comunitatea atât
timp cât fiecare nu îşi asumă valoarea ci o raportează
partenerului de joc. Atitudinea omului simplu faţă de
cântec nu este una egoistă, pentru că omul trebuie să
aparţină cântecului, să se includă în creaţia sa ca ea
să aibă valoarea permanenţei, conţinut propriu şi ca-
racter colectiv. Cântecul liric păstrează din sensibili-
tatea creatorului, de aceea este capabil să cuprindă
atâtea ipostaze ale destinului uman, în atâtea repre-
zentări variate. Fenomenul acesta se întâmplă atât în
procesul de creaţie, cât şi în receptarea, interpreatrea
şi transmiterea creaţiei.
Mai spontan chiar decât cântecul liric, este strigă-
tura care expune o serie întreagă de imagini tra-
diţionale, improvizaţii libere, care răspund unor situ-
aţii precise de viaţă. Unele au mai multă suprafaţă şi
mai multă durată, mai ales cele care se leagă de aspec-
tele largi ale vieţii oamenilor şi de ocupaţia lor.
numărul 4 / septembrie 2010
VATR A
C H I O R E A N Ă
Strigăturile nu sunt numai simple sclipiri de spirit,
amuzante sau înţepătoare, menite să întreţină dansul,
ci au rosturi adânci şi complexe, fiind legate de viaţă,
în toată diversitatea ei. Ca şi cântecul care nu e o
formă lirică şi simplă de veselie ci e componenta pre-
cisă a vieţii, strigătura exprimă gândurile, sentimente-
le, defineşte caractere, clarifică situaţii, plăteşte dato-
rii, defineşte viaţa în mod răspicat. Cântecul nu e
numai un prilej de afirmare a calităţilor ci şi un mod
de a pune în valoare personalitatea, de a alege şi de a
cunoaşte valori, raportându-se la acestea. Lirica de
dragoste a strigăturii ca şi cea a cântecului, stă sub
semnul discreţiei, a protejării iubirii prin tăcere.
Iubirea nevinovată nu se ascunde ci se afirmă în cân-
tec sau în strigătură şi are drept finalitate nunta dacă
fată răspunde în mod pozitiv chemării:
„Haida mândră-n cunun’ie
Până-i verd’e frunza-n d’ie
Dacă frunza s-a usca,
Îi vin’i, nu t’e-oi t’ema.”
(Informator: Nechita Constantin, 70 de ani)
Alte versuri definesc dorul cu forţa sugestivă a
adevăratului artist. Dorul reprezintă un secret profan.
El cucereşte şi tăinuieşte trăirile deşi efectul acestora
este vizibil. Ce înseamnă să-ţi dai dorului tinereţea,
ştie doar creatorul, capabil de trăiri autentice totale.
Nimic din viaţă nu este ratat, totul poate fi recuperat
prin iubire:
„Tu, mândruţă, puişor!
Tânără t’e-ai dat la dor,
Tânără ca şi iarba
Că ţ-o plăcut dragostea.”
(Informator: Oros Valer, 60 de ani;)
Strigătura este o comunicare directă, printr-un
limbaj de o fineţe discretă şi totuşi, este un limbaj
public, de o subtilă atenţionare sau constatare care
ţinteşte atât în plan apropiat cât şi în cel îndepărtat iar
comunitatea este uneori, pentru asta, martor şi
judecător. În comunitatea folclorică, oamenii vorbesc
pe ocolite sau direct, prin srigături şi prin cântec. „E
un fel de a vorbi cu toată fiinţa lor” (Mihai Pop,
„Folclor literar românesc”, p. 360, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1978)
Strigăturile ating şi aspectele de umbră ale vieţii,
în aceeaşi manieră, în care o face cântecul satiric. Ele
vin ca o completare a cântecelor lirico-sentimentale,
deoarece surprind, într-o artistică antiteză, un aspect
duios şi unul grav al stărilor de viaţă:
„Lelea albă ca d’e domn
Face mămăliga-n ol
Şi o freacă cu fusu’
Şi-o scoat’e cu sled’eru’”
(Informator: Dunca Ioan, 60 de ani;)
Chiar dacă izvorăşte dintr-o meditaţie senină,
strigătura are o funcţie critică dar nu repezintă expre-
sia unei duşmănii ci o expresie organizată de raţiune.
Adesea, textul strigăturii, pare a fi o fină autoironie.
Creatorul îşi asumă spusele cu sinceritatea-i specifică
pentru că el nu are un statut aparte în comunitate, în
numărul 4 / septembrie 2010
78
creaţia lui trăieşte fiecare moment de viaţă, trist sau
amuzant, ca într-un întreg. Ele pot aparţine oricui,
pentru că nu includ statutul social:
„La mândra-n podu şurii,
Nu m-or bat’e jendarii
Că-s mai tare io ca ii,
Că-s mai tare io c-on grad
C-am sărit şi-asar-on gard”
(Informator: Nechita Constantin, 70 de ani;)
Strigăturile sunt o formă vie de realizare sincreti-
că, cu versuri scurte, catrene lirice sau satirice, ritmi-
ce, rostite sau cântate într-un ritm specific. Cu rolul lor
antrenant, nuanţează dansul, sincronizează mişcările
dar transmit şi mesaje de dragoste, fiind momente de
comunicare afectivă sau satirizări asupra deprinderilor
negative. Se deosebsc de textele lirice prin forma sin-
cretică şi prin interpretare dar la fel ca şi cântecul, con-
stituie o formă expresivă a vieţii autentice.
Strigătura a favorizat în timp apariţia cântecelor
de strigat şi a ţâpuriturilor nedansante din Maramureş
şi din Ţara Oaşului.
La Preluca, în cadrul ceremonialului de nuntă,
există acele „t’iot’ituri” scurte, rostite în replici alterna-
tive care se caracterizează prin forţa rostirii şi sunt
identice mai degrabă cu un strigăt de luptă ce trebuie
neapărat receptat de tabăra adversă. T’iot’iturile se
manifestă şi-n cadrul jocului organizat cu prilejuri
diferite:
„Astă vară mn’iam rupt coasa
T’iot’ind după frumoasa
Şi frumoasa, săcerea
T’iot’ind după bad’ea”
(Informator: Florian Ioan; 61 de ani)
Un alt text reprezintă o formă de stimulare activă
a trăirilor, o formă relevantă a unor veleităţi artistice:
„T’iot’iţi fet’e frumoasă
Nu hiţ’ aşe ruşinoasă
Că feciorii ar t’iot’i
Da să t’em că s-or greşi”
(Informator: Florian Ioan; 61 de ani)
Aceste „t’iot’ituri” din care s-a desprins ca formă
individuală strigătura, erau şi forme de comunicare
cotidiană între membrii comunităţii în momentele în
care se anunţa ceva sau era o formă rostită reciproc
între doi tineri, ca semn de dor şi de dragoste, sau ca
semn „d’e urât” (Informator: Florian Rozalia; 87 de ani;).
Această formă teatrală de comunicare a omului
reprezintă un simbol al căutării, al unei alte prezenţe
în spaţiul mai mult sau mai puţin apropiat, o nevoie de
tămăduire a sentimentului de depărtare care astfel
poate fi transformat, în apropiere. Chiuitura nu numai
că seamănă cu cântecul ci-i aparţine, în ceea ce a fost
el, cântecul, în forma sa primară şi simplă.
Creaţia lirică este un fir din ţesătura invizibilă şi
simbolică a spaţiului tradiţional, un fir ce are tangen-
ţe şi cu poezia descântecelor, care trimite cu rost la
spaţiul sacru, prin registrul rostirii metaforice a
descântecului. Dorul exprimat în cântec poate trece în
basm sau în descântec oferind „o primă înălţare la
ipostaze mitice” (Nicolae Constantinescu, „Lectura
Copalnic Mănăştur
 79 VATR A
C H I O R E A N Ă

textului poetic”, p. 95)

Descântecul are puterea de a vindeca de sufer-
inţele fizice şi de cele morale, suferinţe care sunt deter-
minate de forţele malefice. Adesea, boala este cauzată
de ochii răi, „de uitătură”, de gândul rău sau de gura
rea. Cuvântul descântecului este rostit în şoaptă, cu o
uşoară legănare şi este însoţit de o gestică ritualică.
În comunitatea folclorică a satului Preluca Veche,
există descântecele de deochi, de bubă, de răguşeală,
(în termeni locali, amorţeală), de spăriet, de fapt şi,
descântecul cu caracter erotic, în care este invocată
steaua destinului. Scenariul este un fascinant ritual
marcat de inocenţe ludice:
„Una, stele,
Două stele, cocorstele,
Una ste’, steluca me!
Du-te-n lume, păstă ţară,
Până-n nouălea hotară
Până la orânda me...”
(Informator: Mihuş Reghina, 72 de ani)

Descântecul are caracter benefic, el este îndreptat

în alte texte şi asupra puterii ostile, pe care o anulează
prin invocarea forţelor binelui. În lumea satului poartă
numele de „desfacere” a ceea ce este de natură malefi-
că, „a făcăturii”. Răul este alungat cu ajutorul unor
obiecte simbolice. Dacă în Preluca Veche se folosea ca
instrument muzical pentru cântec piaptănul pe care-l
purtau fetele în păr, în unele sate din Zona Chioar, el
este folosit şi ca obiect magic în descântecul „de spări-
et”. Există texte în care anumite formule finale revin în
forţă ca simboluri ale prezenţei divine protectoare.
Epicul din structura descântecului este dens dar
sumar iar dialogurile sunt scurte, succinte, grăbite
chiar. Toate acestea fac loc formulelor magice, impre-
caţiilor violente, care au valoarea lor stilistică şi
funcţia lor ritualică. Cântecul liric imprecativ se
apropie în formulările sale, în funcţia rostirilor, de des-
cântec. Şi în descântec se trece brusc de la duioşie la
violenţă, de la tonul cald, şoptit, la rostirea aspră,
scurtă, sacadată, de la sentimente bine stăpânite, la
cele nestăpânite. O lume de urcuşuri şi de coborâşuri,
de încordări şi liniştiri, dezvăluie un suflet puternic
dar sensibil, ce ştie să vibreze de iubire şi de blestem,
puternic, îndrăzneţ, stăpânit de patimi care la rândul
lor pot fi stăpânite.
Credinţa în destin devine mai flexibilă, atunci
când este pusă sub semnul astral care reprezintă un
agent benefic:
„Nu-i da stare şi loc
N’ici cât are-on păr pă foc!
Nu-i da stare şi-aşezare
Cum n-are apa pă vale!
Până la min’e-a vin’i
Mâna dreaptă cu min’e a da
Şi-ntr-o cunun’ie, amândoi om intra”
(Informator: Mihuş Reghina)
În practica ritualică a descântecului cuvântul şi
gestul au o existenţă specială, acţionând unitar
asupra lucrurilor şi a fenomenelor.
Cântecul liric îşi dezvăluie ca şi descântecul sau
foto: Mihai Muntiu
ca şi colinda, structura sa, prin formula de adresare
specifică: „Teiule cu frunză deasă!”, „Frunză verde
lemn uscat!”, „Bâd’iţă, ce-ai zâs odată?”, care devin
invocaţii sau interogaţii, după care urmează indicaţia:
„Doru-mn’i să mărg acasă”, „Mn’i-o vin’it ord’in d’in
sat”, „Că tu n-ai să faci armată”, şi în cele din urmă,
consecinţa, ca o concluzie care nu demonstrează
dependenţa cu primele versuri ci justifică importanţa
mijloacelor de expresie ca un demers pentru clasifica-
re. Este importantă în cântecul liric, relaţia emiţător
sau executant cu receptorul sau beneficiarul. În acest
sens, cântecul liric are interferenţe cu descântcul
unde relaţia este evidentă între persoana specializată
şi pacient, cu colindul laic prin relaţia colindători şi
fata de măritat sau cu caloianul, în relaţia grupul de
copii şi colectivitate. La nivelul textului se stabilesc
următoarele relaţii pentru cântecul liric: emiţătorul
uman (interpretul) şi receptorul uman (bădiţa, mân-
dra) care primesc atribute metaforice. Dacă descânte-
cul şi caloianul mediază între uman şi mitic, în liric,
totul se transformă în metaforă.
Cântecul are tangenţe şi cu basmul în ceea ce
priveşte motivul plecării de acasă, al căutării, al doru-
lui care duce departe şi aduce de departe, a fiinţelor, a
obiectelor sau a fenomenelor. Dorul, cartea, pasărea
sunt metamorfozele fiinţei şi au rosturile lor bine
determinate. Nevoia imperativă de plecare aparţine
creatorului liric, cel ce are dorinţe de afirmare sau de
alinare a sentimentelor. Expresiile directe: „Du-t’e,
dor, pă su’ răzor!” „Du-te, cart’e, sănătoasă!” “Păsărică

Copalnic Mănăştur numărul 4 / septembrie 2010

VATR A
C H I O R E A N Ă
d’i pă coastă!” reprezintă tocmai ceea ce înseamnă liri-
cul: „arta sincerităţii prin excelenţă” (Ovidiu
Papadima, „Literatura populară română”, cap. „Lirica
populară ca expresie a vieţii” pg. 68, Editura Pentru
Literatură”, 1968)
Cântecul de nuntă şi descântecul sunt creaţii
populare în măsură să stimuleze misterul iubirii şi al
urii, al frumosului şi al urâtului, al vieţii şi al morţii,
alimentând atmosfera reală cu atmosfera fantastică.
Repetiţii sonore, cifre magice, care pot înlănţui iubiri,
pot elibera, pot face şi desface universuri, apropie
descântecul de cântecul erotic, prin încrederea pe care
o are în forţa nelimitată a iubirii:
„Mânurile-n apă le băgăi,
Un bulgăr de aur aflăi,
Faţa pă el mn’i-o scrisăi!
În faţă icon’iţă,
În dos păun’iţă
Şi la tăţ’ drăguţă...”
(Informator: Florian Rozalia, 87 de ani)
Acest fragment face parte dintr- un descântec de
iubire, care poate fi rostit de fata care doreşte să fie
apreciată pentru frumuseţea ei. Magia verbelor în cân-
tec şi-n descântec, expresiile antitetice, uneori cu rol
meteforic, au semnificaţie deosebită în afirmarea idei-
lor, constituind o forţă cu efect magic pe care de altfel
se bazează creaţia populară tradiţională. Prin modul în
care este rostit, descântecul se deosebeşte de cântec.
El nu se cântă niciodată, este mai degrabă o formă
teatrală a unei specii litrare aparte. Conceptul mitic pe
care se axează descântecul este cuvântul cu puteri
magice. Cel care beneficiază de efectele sale este de
multe ori cel ce transmite mesajul.
Descântecul se apropie de expresia lirică prin
exprimarea simplă şi prin structura scurtă a ver-
surilor. Ovid Densusianu remarcă apropierea de doină
mai ales atunci când el „răsare” din versurile lungi.
Cântecul de nuntă ca specie a liricului are o fina-
litate specială. El se juxtapune şi se combină cu cân-
tecul propriu zis, în manieră intimă uneori, încât nu
ştim unde se separă. El pune problema despărţirii, a
trecerii de la sistemul relaţiilor de familie şi de grup, la
alte relaţii, cu trăiri profunde în comportamentul celor
implicaţi şi care suportă ei înşişi schimbări funda-
mentale. Şi cântecul de nuntă promovează valori este-
tice, apropiindu-se de sensibilitatea cântecului pro-
priu zis. Cântecul de despărţire specific ceremonialu-
lui de nuntă, este unitar ca structură, „are substanţă
metaforică şi enumeră liric ipostazele de despărţire
şi rezonanţele lor simbolice în succesiune gradată”
(Mihai Pop, op. cit, p. 200) Cântecul de nuntă, în sim-
plitatea sa, implică deopotrivă planul real şi cel meta-
foric:
„Joacă-mă măicuţă-ncet
Că d’e astăz’ mă d’epărt,
Joacă-mă măicuţă lin
Că d’e astăz’ mă-nstrăin.”
(Informator: Florian Rozalia, 87 de ani)
Momentul despărţirii reprezintă acel „prag” spre o
lume necunoscută, o lume care o îndepărtează pe fată
numărul 4 / septembrie 2010
80
de idealul iubirii. Cântecul exteriorizează un sentiment
de tristeţe, nostalgia şi dorul, iar plânsul miresei e
determinat atât de starea interioară cât şi de „o obli-
gaţie ritualică de bunăcuviinţă” (Mihai Pop, idem,
pg. 199).
Structura cântecului de despărţire din cadrul
ceremonialului de nuntă este o organizare în secvenţe
care corespund cu etapele riturilor de trecere. Sen-
timentul despărţirii de cadrul obişnuit al existenţei,
este urmat de conştiinţa trecerii, de părăsirea a obiec-
telor, a lucrurilor, a deprinderilor care nu mai cores-
pund cu noua sa stare şi în al treilea rând, sentimen-
tul aproape tragic al integrării care impune renunţarea
totală la cântec şi la hore, la bucurii şi chiar la liberta-
tea tinereţii.
Străinătatea cântecului înseamnă drumul unic
„neîntorcător”, înseamnă izolare într-o lume în care el,
înstrăinatul, e lipsit de apărare pentru că el nu apar-
ţine lumii în care a ajuns dar e puternic în suferinţa
izolării sale pentru că aparţine lumii sacre.
La fel, simbolul călătoriei, al plecării, e legat de
ideea de străinătate. Plecarea reprezintă totuşi un
liant între lumea proprie, din care se pleacă şi lumea
în care ajunge, conform voinţei sale sau împotriva ei.
Fie că este chemat de acest departe cu dor, fie că des-
tinul îl duce acolo unde să nu cunoască pe nimeni, el
poartă cu sine imagini dragi care-l recheamă şi un
nemăsurat dor al trăirilor trecute. Aşa apare imaginea
satului, a măicuţei, a casei, a fraţilor şi surorilor, a
porţii, a uliţei, ca prag de trecere:
„Hai, mamă şi mă petreci,
Batăr, uliţa mă treci,
Uliţa şi cii doi fagi,
Cu v’-o două vorbe dragi,
Uliţa şi cii doi nuci,
Cu v’-o două vorbe dulci!”
(Informator: Florian Rozalia, 87 de ani)
Trecerea în noua stare este macată de opoziţia
dintre ceea ce se cunoaşte şi ceea ce s-a trăit frumos,
sub marca tinereţii şi ceea ce va urma, necunoscutul,
marcat de îmbătrânire, de trecere, de trudă şi de amar,
tuturor acestora, atribuindu-li-se o lumină incertă:
„N’ime-n lume nu să-nşeală
Ca fecioru’ când să-nsoară,
Prind’e patru boi la car,
Mere-n lume dup-amar,
Prind’e patru boi la rudă,
Mere-n lume după trudă...”
(Informator: Florian Rozalia, 87 de ani)
Starea care urmează să fie cunoscută reprezintă
incipitul unei lumi, care nu are neapărat valoare abso-
lută, dar e marcată de multe valori sacre.
Complexul artistic ce intră în structura compozi-
ţională a poeziei lirice populare este tradiţional. Lu-
mea artei are vechimea şi prospeţimea sa, menţinută
de cuvântul poetic care îngemănează speciile lirice po-
pulare în mod discret, abordând stiluri diferite propriei
viziuni folclorice.
Copalnic Mănăştur
 81 VATR A
C H I O R E A N Ă

professeur Ioan BOTA

Essayer, c’est bien; réussir, c’est mieux

C’est la devise sous laquelle Monsieur Loïc

Thétio, un grand ami du peuple roumain, depuis
20 ans organise et réalise des transports huma-
nitaires vers la Roumaine, – vers les départe-
ments : Maramures, Sibiu, Satu Mare.
Pour son activité humanitaire en faveur des
personnes pauvres ou malades, Monsieur Loïc
Thétio a été décoré d’une haute distinction de la
République Française, « Chevalier dans l’Ordre
National du Mérite », dans le cadre d’une céré-
monie officielle organisée à VANNES, en Bre-
tagne.
À cette cérémonie officielle ont participé
Monsieur Mihalca Vasile Ştefan - le maire de la
commune Copalnic Mănăştur, Monsieur Burzo
Nicolae - le marie de la commune Groşii Ţibleşu-
lui, Monsieur Szakacs Levente - le vice maire de
la ville de Baia Sprie, Monsieur Costin Gavril - le
conseiller local de la commune Şişeşti et
Monsieur Bota Ioan - professeur au Collège de
Copalnic Mãnãştur.
Au nom de cette délégation, le professeur Bota foto: Maria Bota
Ioan a tenu un discours. Voilà le texte du dis- pour des activités humanitaires en faveur de nos
cours: villes et de nos villages.
Il a réalisé 50 transports humanitaires vers la
« Monsieur le préfet de Morbihan, Roumanie – vers les départements de Maramureş, de
Mesdames et Messieurs les officiels, Sibiu et de Satu Mare.
Mesdames et Messieurs, Pour présenter la liste des donations que M. Loïc
Cher frère Loïc Thétio, Thétio avait faites, il me faudra deux heures, mais je
Permettez- moi de vous adresser, de vous trans- vous présente une très courte liste :
mettre les plus sincères et les plus cordiales saluta- - 5 véhicules d’intervention contre les incendies
tions de la part du préfet de Maramureş, M. - des équipements pour les pompiers volontaires
Alexandru Pocol, de la part des Services d’Urgence - des appareils et des instruments chirurgicaux
de Maramureş et aussi de la part des habitants du pour l’hôpital de Târgu Lăpuş, pour l’Hôpital
département de Maramureş représentés par les mai- d’Urgence de Baia Mare et de Baia Sprie, de Viseu
res Mihalca Vasile, Burzo Nicolae, le vice maire de Sus
Szakacs Levente et le conseiller local Costin Gavril. - des médicaments; des fauteuils roulants;
Notre arrivée à VANNES n’est pas dûe au hasard, - des autopiquers et des lecteurs de glycémie;
elle a un noble, un magnifique but, celui d’honorer, - des ordinateurs pour les écoles;
par notre présence, M. Loïc Thétio, à cette cérémonie - des livres de classe ; des équipements sportifs;
officielle au cours de laquelle M. François Philizot, le - des jouets pour les écoles maternelles;
préfet de Morbihan, lui remettra les insignes de « - des vêtements et des chaussures pour les famil-
Chevalier dans l’Ordre les pauvres;
Être décoré par une haute distinction est quelque - des peintures pour les écoles et d’autres maté-
chose d’extraordinaire, et pour M. Loïc Thétio cela riaux.
signifie le couronnement d’un travail humanitaire Nous sommes ici pour le remercier, pour remercier
laborieux, en faveur des personnes pauvres ou également les membres de l’Association Humanitaire
malades. Solidarité Ploemu Roumanie – France, pour remercier
Depuis 20 ans, M. Loïc Thétio, a beaucoup travail- le peuple français et les autorités civiles et militaires
lé et a entraîné les membres de l’Association qui ont soutenu toutes les démarches de M. Loïc
Humanitaire Solidarité Ploemu Roumanie – France,

Copalnic Mănăştur numărul 4 / septembrie 2010

VATR A
C H I O R E A N Ă
Thétio. Il faut remercier spécialement sa famille qui
l’a compris et l’a soutenu dans ses activités.
Nous sommes enchantés, nous sommes fiers et
très heureux de pouvoir participer à cette merveilleu-
se cérémonie.
Nous exprimons notre profonde reconnaissance,
notre respect, notre admiration envers M. Loïc Thétio
et envers tous les Français qui ont travaillé et ont
soutenu le département de Maramureş, la Roumanie.
Un grand ami du peuple roumain, l’historien Jules
Michelet, disait: « la grandeur d’un peuple apparaît
au carrefour de l’histoire ». Et toujours, quand le peu-
ple roumain se trouvait « au carrefour de l’histoire »,
dans des instants difficiles, c’était la France – la
Grande Soeur de la Roumanie et bien sûr le peuple
français qui l’ont soutenu pour réaliser ses idéaux,
ses rêves - le témoignage que les frères restent à
jamais des frères”.
Monsieur Loïc Thétio fait partie des milliers des
Français qui ont soutenu le peuple roumain après la
Révolution de décembre 1989.
Monsieur Loïc Thétio a prouvé que la Roumanie
est son pays de Coeur et il a été baptisé « le
Roumain de l’Atlantique », appellation qu’il
accepte avec honneur.
Monsieur Loïc Thétio est connu par les habitants
de Maramureş; il est respecté, il est aimé et il est tou-
jours « le bienvenu » chez nous, il est « Citoyen
d’honneur » du département de Maramureş.
Mais ce qui est extraordinaire, c’est que M. Loïc
Thétio est un « HOMME », un véritable « Homme »; il a
été toujours responsable de sa mission, de ses acti-
vités et cela est vraiment formidable!
Antoine de Saint- Exupéry, dans son roman «
TERRE DES HOMMES », disait: « être homme, c’est
être responsable »; responsable de soi – et même du
destin des autres qui attendent de notre part un
geste humanitaire, un coup de main.
Je désire vous présenter une chose qui m’a tou-
jours étonné quand M. Loïc Thétio visitait des per-
numărul 4 / septembrie 2010
82
sonnes malades ou des familles pauvres; après une
demande faite ( de la part de ces personnes ), M. Loïc
Thétio répondait: « essayer, c’est bien; réussir,
c’est mieux! » et quand il était de nouveau en
Roumanie et il avait réussi d’accomplir les doléances
de ces personnes ou de la famille, il disait: « de
l’âme pour l’âme » ou « de tout coeur pour coeur! »
Et cela est possible seulement par le combat com-
mun des hommes de bonne volonté, des hommes à
grande âme, comme M. Loïc Thétio qui désire
construire un édifice européen par l’estime mutuelle,
par la tolérance et par la fraternité. C’est le senti-
ment qui unit les hommes.
La fraternité qui est un principe de la devise de la
République Française et M. Loïc Thétio a fait des
efforts pour la mettre en pratique dans la vie cou-
rante. Sincères félicitations, M. Loïc Thétio!
Finalement, au nom du groupe des Roumains, ici
présent, je vous remercie très vivement, à vous et à
toutes les autorités civiles et militaires de la France
qui ont contribué à réaliser des transports humani-
taires pour les habitants de Maramureş.
Nous remercions particulièrement Monsieur
François Philizot, le préfet de Morbian, pour ce cha-
leureux accueil qu’il nous a réservé.
Nous remercions M. Loïc Thétio, « le Roumain de
l’Atlantique », ainsi que sa famille, qui nous a invité
à cette cérémonie et qui est « coupable » de ces inou-
bliables moments de notre vie.
Monsieur Loïc Thétio, nos félicitations les plus
chaleureuses!
Nous remercions également la famille Costin
Gavril et Valéry dont le nom se lie de l’arrivée de Loïc
et de sa femme Lysane en Maramureş, son complice
de Coeur depuis juillet 1991.
Je finis par un passage cité du « Cid » de Pierre
Corneille : « …. Faisons serments de nous donner la
main, d’être à jamais de véritables frères! »
Je vous remercie,
professeur IOAN BOTA
Copalnic Mănăştur
 83 LITERA VATR A
C H I O R E A N Ă

Alexa Gavril BÂLE

ULUIALA

C
am de două ore stau pe malul vâl-
celei. Apa susură peste pietrele ver-
zui, alunecăcioase. De maluri atârnă
rădăcinile arinilor. Cele ale răchiţilor
sunt încolăcite. Lutul dintre ele se surpă în undele
limpezi, ce–mi fură privirile. „Fîşşş…”, se aude un
zgomot ce sigur sperie peştii pe care încă nu-i văd.
Mai jos câteva smocuri de ferigă de apă. Verde
crud. Se clatină imperial. Mireasmă de vegetaţie în
putere. Frunze late, ascuţite la vârf ca nişte lănci.
Le mângâie vântul uşor.
Umbre amestecate: arini, răchiţi borţoase, feri-
gi tremurătoare, ţărmuri abrupte, bolovani ieşiţi
din apă. Pe o mică porţiune umbra mea. Probabil
nu m-au văzut şi de aceea s-au apropiat. Un stol de
peşti maronii înotând lent împotriva curentului.
Nu privesc decât la şuvoiul săltăreţ. Deasupra,
cerul poate fi senin, poate s-a înnorat. Ştiu însă că
nu plouă. Aş vedea picurile dizolvându-se in apă.
Deduc după umbrele ce se tot lungesc că este
soare. Un soare pe care nu-l văd şi care-mi arde
ceafa. Peştii cenuşii, câţiva cât palma de lungi
înoată leneşi pe loc, descriind traiectorii în formă
de virgulă. Cei mici seamănă cu mici semne de Alexa Gavril Bâle (grafică de Emanuel Luca)
exclamare ce înoată şi ele, cu capătul gros înainte.
măgiţi din gura falsa pradă, care este luată de
Aici li se văd doar ochii bulbucaţi, disproporţionat
curent. Frunza de arin are gust acrişor şi miros
de mari faţă de restul corpului ce apare de-abia
iute. Peştii însă nu au miros.
schiţat.
Curând mă simt privit. O privire ascuţită insis-
În fiecare zi vin aici pe mal. Sunt patru după-
tentă. Mă uit împrejur şi văd că într-un colţ de cer
amieze în care am stat pe muşuroi şi m-am gândit.
s-au pripăşit doi nori albi, cât clăile de mari.
De fiecare dată peştii au sosit amestecându-se cu
Soarele însă n-a fost acoperit şi atârnă ca un bolo-
umbra mea proiectată în fundul văii. Nu-i mai
van greu, undeva pe la ujiniţă. Pe ceas ujiniţa este
băgam în seamă. Doar în prima zi mă lăsasem fas-
la ora cinci şi jumătate. Deşi obosit mai are ceva
cinat de jocul lor. Se unduiau lent mânaţi de curio-
cale până să asfinţească după spinările de bivol ale
zitate şi mai tare, în căutarea mâncării. Când se
dealurilor. În afară de o mierlă ce-şi mişcă ner-
speriau de ceva deveneau iuţi ca nişte săgeţi în
voasă coada, cu spatele la mine, nici o vietate.
cădere. Un păianjen de apă cu picioare lungi, fira-

M
ve traversează oglinda încremenită. Câţiva peşti
ă privea un peşte. Stătea oblic păs-
saltă să-l prindă. Nu apucă decât să-i atingă trena
trându-şi echilibrul cu adieri din
cu boturile cleioase. Prada lor sunt cosaşii. Ameţiţi
coadă şi înotătoare. Pe frunte avea
de căldură, însetaţi după ce roua s-a evaporat de
un punct albastru ce părea un
sub iarbă, chiar şi de sub frunzele late ale minciu-
rubin. Peştele mă privea uluit. Cum mi-am dat
nelelor, se aruncă în apă, zvâcnind din picioarele
seama că este uluit, dacă mă întrebaţi, n-aş şti să
din spate precum schiorii din beţe. Câte patru-
răspund. Pur şi simplu îi simţeam uluiala atingân-
cinci peşti se bat pentru o biată victimă pe care
du-mă ca o boare rece, ascuţită. Ceilalţi tovarăşi
curentul o face să fie neajutorată. Doar unul reu-
din băltoaca formată pe vale continuau să vâneze
şeşte. O apucă de picioarele inutile şi o trage la
păianjeni de apă, bucăţele de frunze, ori cosaşi
fund. În dreptul cleştelui ce ţine loc de gură o bulă
nătângi.
de aer ce se desprinde când peştele o înfulecă.
Peştele cu rubin în frunte, poate nu era rubin,
Arunc un pumn de frunze mărunţite. Bucăţelele
oricum nu mă pricep la pietre preţioase, poate era
par o turmă de cosaşi graşi. Peştii intră în alertă.
o pată de culoare dintr-o cutie de vopsea aruncată,
Când să ajungă la fund să se ospăteze lasă deza-
ori doar reflexia vreunei raze de soare ce-i împo-

Copalnic Mănăştur numărul 4 / septembrie 2010

VATR A LITERA 84
C H I O R E A N Ă

dobea fruntea silindu-l, pentru a o păstra la nemiş-
care, deci peştele n-ar fi trebuit să mă privească
aşa, adică uluit. Nu cred să nu mai fi văzut oameni.
Eu nici măcar nu aveam la mine vreun instrument
de pescuit ca să mă privească cu ură. Sătenii din
aval îi prindeau cu undiţe improvizate din ace de
gămălie îndoite în care înfigeau câte o bucată de
râmă. Mulţi pur şi simplu cu mâinile goale scoto-
ceau pe sub pietre, atenţi ca să nu nimerească
peste lipitori ori şerpi. Noaptea la lumina lanterne-
lor îi hăicuiau cu furci având trei colţi bine ascuţiţi
la polizor. Peştii atraşi de lumină ieşeau de prin
cotloanele acvatice şi se ridicau la suprafaţă
crezând că a răsărit soarele şi o să prindă muşte.
Spinările lor deveneau vulnerabile. Nu se zbăteau
mult. Colţii sfâşiau groaznic. Doar doi pescari erau
în sat care pescuiau cu lanţete profesioniste.
Femeile îi prindeau cu coşurile, îşi suflecau poale-
le, intrau cu picioarele goale în apă şi trăgeau coşul
în sus, apa se strecura printre nuielele împletite
uitând de peşti. După ce coşul era ridicat aceştia se
zbăteau mult până ce aerul îi sufoca. Nici cablu cu
curent să-i curentez nu aveam, nici carbid să-i
ameţesc aruncând un bulgăre în apă. Carbidul ar
fi sfârâit scoţând un gaz neprietenos cu vietăţile
apei. Nici dinamită pe care s-o detonez cu capsa de
la o baterie de lanternă nu aveam, nimic din toate
aceste instrumente ce ar fi putut să le strice tihna
şi să le curme vieţile.
Peştele cu albastru în frunte, cu ochi mici, cât
jumătate din ochiul de vrabie nu ar fi trebuit să mă
privească nici cu frică, nici cu ură, nici măcar cu
uluială. Poate nici cu curiozitate, pentru că în
nemişcarea mea puteam fi un trunchi scorţos de
arin bătrân.
A cincea zi am venit din nou pe malul apei m-
am aşezat pe muşuroiul înierbat, ce fusese părăsit
de furnici. În vale peştii încremeniseră. Nici măcar
nu mai vâsleau din cozi pentru a se menţine în
curent. Încremeniseră asemeni insectelor din cris-
talele artificiale din acelea ce se poartă ca brelocuri
pentru chei.
Toţi peştii aveau pe frunţile netede, abia bul-
bucate câte un punct aproape minuscul, albastru.
Nici nu vă mai povestesc cât de uluit am fost!

Ioan Ţura

Regresii în timp la pomul oprit

O fensatoare carenţe, fie şi vremelnice, ale ofrandei şi daniei mirene educaţionale

Cu intempestive, vetuste şi arhaice lacune în conduita civică lumească a eticii morale,
Excelau tendenţios pervers, posesiv, sfidător şi chiar ostil sau tipic cleptomanic,
Când, comportamentul instinctual primar se manifesta hidos, vulgar şi animalic.
Atunci când într-o noapte înstelată, cu îmbătătoare miresme polenifere de vară,
Postată pe talpa bătrânului bujdei strămoşesc înjghebat în edenica livadă de la ţară,
În care se uscau în leasă pârguite şi delicioase poame coapte, orzăne şi rumenite,
După o străbună rânduială culinară rurală autohtonă, din uitate vremuri învechite,
O candidă bătrână a satului, aflată în directă legătură cu ale naturii pastorale frământări,
Înfruntând la ceas târziu de noapte cu legitimă cerbicie, imprevizibile şi nefaste provocări,
Cu furca în căuşul palmelor aspre bătucite, îşi apără în bătătură, de intruşi, bruma de agoniseală.
Iar când povara anilor, beteşugurile şi truda o copleşeau subit şi implacabil, aţipind de oboseală,
Cei mai năvalnici vlăjgani teribilişti ai satului, hămesiţi teribil, fiziologic, nevoie mare,
Dădeau ostentativ buzna-n pomărie, strujind haotic şi rapace,
parfumate şi zemoase, caise de pe stâlpare.
Stâlpărind vijelios şi impulsiv baldachinuri de ciorchini, brutal, furtunos şi confuz, pe bâjbâite,
Acaparând ascunşi în bezna inconştienţei desuet, bestial şi abuziv, mezocarpele râvnite.
Suculente plăsmuiri văratice vegetale,
dătătoare de înmiresmate arome volatile şi captivantă savoare
Savurând culpabil la ospăţ, apetisante surogate naturale cu virtuţi senzoriale ispititoare.
Dripălind cu opincile imposturii, etichete şi principii, la adăpostul milenarei bezne barbare,
Civice norme de conduită morală şi convieţuire socială, umane, fireşti şi elementare.
Într-o lume sufocantă de malefice metehne, ce absurdul şi ridicolul, cu osârdie frizează,
Suspendată în derută, ce prin viduri verticale, pângăreşte diabolic, tulbură şi profanează,
Mutilează şi dărâmă, despuiază de substanţă, compromite, agresează şi divide
Ancestrale valori telurice sacre şi eterne, cu valenţe cosmice,
în Universul sferelor astrale al Creaţiei Divine.

numărul 4 / septembrie 2010 Copalnic Mănăştur

 85 LITERA VATR A
C H I O R E A N Ă

Valeriu SABĂU
Baba Nărăvaşa

V
ineri de vineri, de aproape şase luni, de
cum se crapă de ziuă, Nărăvaşa e pe
scările primăriei, unde, până în man-
datul anterior, unicul şi scumpul ei fiu,
Ţuţu, a ocupat funcţia cea mai de vază în localitate.
Om a-ntâia fiind considerat de către consăteni, l-au
ales. Vine, aşadar, îşi pune perniţa luată de-acasă
pe cimentul rece şi se aşează confortabil. Scoate
rozarul din sân şi începe să se roage în gând. Pentru
unicul şi scumpul ei fiu, Ţuţu – care, musai, după
vrerea sa, trebuie să revină în funcţie la alegerile din
toamnă. Din când în când îşi trage câte trei cruci cu
limba pe cerul gurii. Le numără prin atingerea sin-
gurului dinte din faţă, pe care îl mai posedă. După
ce îşi termină de petrecut boabele şiragului printre
degete, se ridică greoi, întoarce perniţa pe cealaltă
faţă şi îngenunchează icnind. Şi-apoi, în şoapte gră-
bite, dă-i şi dă-i cu blestemele împotriva actualului
primar, Horde. Om nesăbuit şi acesta, de altfel, pre-
cum unicul şi scumpul ei fiu, Ţuţu. Căci apucăturile
acestuia înspre vădanele satului i-au fost nefaste în Valeriu Sabău la Tabăra Naţională ARCHEUS 2010
precedenta campanie. În răstimpuri numai de ea
ştiute, afuriseşte cu voce tare: „Bărbat de mi-ar fi, din doar două înghiţituri. Îi face semn crâşmarului
nemernicul, n-ar vedea plod de femeie numai atunci să-i mai umple un pahar. Contrar obiceiului. Mirat,
când i l-aş arăta eu din Vârfu’ Pietrii. Îngrozi-s-ar Lulu se execută. Numai Nărăvaşa ştie ce ştie. Îşi
lumea de el şi de neamul lui!” Dar termină degrabă poate permite, deoarece, după căderea întunericu-
cu blestemele, fiindcă îndată se face şapte şi vine lui, nu va mai proceda ca în celelalte seri de vineri.
Horde la birou. Îşi ia perniţa subsuoară şi o apucă Nu va mai merge, adică, pe scările primăriei pentru
în josul uliţei. Până la cârciuma lui Lulu – care toc- ritual – ca să-i fie reales unicul şi scumpul său fiu,
mai deschide la fix. Intră. Nu merge la tejghea. Ia loc Ţuţu. Goleşte paharul dintr-o suflare. Îşi trece dosul
la prima masă pe stânga. Aşa îi este obiceiul. palmei peste buze. Îşi ia perniţa şi iese. Lulu rămâ-
Degrabă, Lulu îi aduce un pahar de albuşcă. Îl bea ne să-şi vadă de ale sale. Se îndreaptă cu paşi repezi
spre casă. Fiindcă diseară are de bocit un mort toc-
mai în celălalt capăt al satului…

Am înălţat ziduri de marmură albă

Şi cărări ocolitoare am trasat
Pe pietruitele cărări

Străină să fiu de toţi şi de toate

Şi nimeni să nu izbutească a mă găsi.

"- Străinul, străin va rămâne

Iar labirintul - casa lui veşnică de piatră albă!"
S-alerg doar eu cu mine pe pietruitele-i cărări
Când omul va înceta să mai caute.

Şi-a încetat...
Manuela Zubaşcu

Şi-a trebuit să caut singură,

să strig, să alerg, să găsesc.
Dar lumina
e de nepătruns
în întunericul ştiut numai de mine
Întuneric!

"- Am intrat în labirint,

Sunt doar poteci înşelătoare
FLORUŢ

Tu îi ştii însă toate cărările

Şi paşii mei ce încă nu i-am făcut îi ştii!"
Foto: Vlad

Copalnic Mănăştur numărul 4 / septembrie 2010

VATR A LITERA
C H I O R E A N Ă
Navigăm cu un înger pe pleoapă
navigăm cu un înger pe pleoapă,
cu inima uitată la ospăţul trecut
putrezeau scândurile muşcate de apă
în aşteptarea primului sărut
am înţeles, începuse să plouă
sub streaşina casei, poate, te-ai dus,
te-ai îmbrăcat cu rochia cea nouă
şi-n ochiul ploii, poate, te-ai ascuns
eu vin prin ploaie şi răsuflu greu
dar inima nu mi-a rămas departe,
ca un mesteacăn peste trupul meu
te-apleci uşor, cu capul într-o parte
Am văzut ninsori fericite
nu încuia zăvorul, primeşte-mă-n odaie
de-acum vine iarna cu ger şi cu zăpezi
o flacără şi-o torţă şi poate o văpaie
eu mă strecor spre tine cu ramurile verzi
de-acum serenade desigur nu-ţi mai cânt
anii frumoşi şi tineri s-au dus pe lângă noi
precum adolescenţa cu pletele în vânt
s-o povestim în iarnă, s-o împărţim în doi
nimic şi nimeni voie să stea de-a curmezişul
nu are, nu e drept şi nu-i îngăduit.
iubito, vine iarna, din brad adun frunzişul
şi vin spre sărbătoare de-a dreptul fericit
numărul 4 / septembrie 2010
86
Nicolae I. Petricec
Eu am plecat puţin
eu am plecat puţin
dincolo
trupul mi-a rămas pe rogojină
stă liniştit sub cer
de păsări legat
chiar şi inima mi-a rămas departe
până când mă voi întoarce
să legene frunza în calendar
Ne aruncăm în trenul
ce curge clandestin
întârziat peronul în noaptea de alarmă
nu întrerup tăcerea viorilor ce-s sparte
dar visele ne frânge întâiul foc de armă
gonit de mari ecouri să se întoarcă-n carte
doar scrisul meu respiră în gara asta mică
o haltă anonimă în mijloc de câmpie
poetul face semne şi dreapta o ridică
să mai salute versul şi coala de hârtie
ne aruncăm în trenul ce curge clandestin
ni se destramă viaţa pe linia ferată
macazul saltă vesel înspre un alt tărâm
noi, tot mai euforici, spre ce ni se arată
mai toarnă-mi întuneric pe şoapte şi pe gură
nu ştim unde ne ducem într-un vagon de zgură
Aştept numai o barcă pe apele uitării
în noaptea asta rece, cu tâmplele cărunte
eu stau peste hârtie şi tot încerc să scriu
târziu, Serghei coboară şi îmi aduce-un munte
dar mie gându-mi fuge mai iute spre-un sicriu
mestecenii se-apleacă şi mă ating pe umăr
şi îmi şoptesc că gândul să-l dau acum uitării
dar eu mi-am strâns viaţa grămadă într-un cufăr
aştept numai o barcă pe apele uitării
m-oi duce de-acum probabil spre seară
cum ar pluti pe ape cândva o vioară
Copalnic Mănăştur
 87 LITERA VATR A
C H I O R E A N Ă

Aurel Pop
Aurel Pop. (n. 1949). Cetăţele, jud. Maramureş. Doctorand,
Institutul de Istorie "George Bariţ" al Academiei Române - filiala
Cluj-Napoca. Absolvent al Facultăţii de Stiinţe Umaniste, Politice
şi Administrative, Universitatea de Vest “Vasile Goldiş” Arad.
Redactor-şef al revistei literare "Citadela". Cărţi publicate:
“Pelerinaj de secesiune”- poeme, (2004); “Calvarul cuvin-
telor”- poeme, (2006); “Sonete din regatul disperării” –
sonete, (2007); “La hanul verbelor” – critică literară,
(2008);“Cuvinte dintr-un noian de vorbe”- interviuri, (2009),
“Semne dintr-un trunchi de cuvânt”- poeme, (2009). A publicat
în revistele literare: Tribuna, Familia, Vatra, Pan, Convorbiri
literare, Ateneu, Pleade, Poesis, Pagini bucovinene, Solstiţiu,
Pagini sătmărene, Bucovina literară, Reflex, Vatra Chioreană,
Oglinda literară, Plumb, Archeus, Cetatea culturală, Citadela,
Marmaţia literară, Banat, Sud, Dunărea de Jos, Nord Literar,
Axioma, Acasă, etc.

Repetiţie Isteric Singuratic

Şesul se-ntinde
Stai şi priveşte Cu îngăduinţa din ochi Hoinar
Şarpele Smulg din orizontul lumii Prin
Târându-se Nelinişti Lume
De la Facerea Lumii Adunate în cercuri de trunchi Singur
Consecinţa blestemului Topind umbra Vin
Sau lăcomia femeii De sub stratul brumei Atât de repede
Jucându-se de-ascunselea goală Rugându-mă Ca de obicei
Cu frică de Dumnezeu O viaţă-n genunchi Să-mi beau
Şi ruşine de semenii *** Paharul
Repetând “cu durere” Fără
Voi naşte poemul Să
Blestemat să fie cuvântul Scot
Adu-ţi aminte Semnul divin Un cuvânt
Când mai scrii ***
De poetul Am cântat aseară
Care a pus titlul poemului Din frunza de viţă
Nu uita să-l reciţi Din ţâţe curgeau Singurătate
O dată pe zi Şiroaie de vin
Fă-i publicitate pe net Văduva cocea prescura
Fără
Bate-l în cuie de lemnul crucii La focul din vatră
Un bărbat
În piaţa mare a oraşului Din ceruri se-aşteaptă
Singurătatea-i
Chiar dacă dâra de sânge Semnul divin
Mai puţin singurătate
Va curge Îmi deschid un ochi
Fără
De sub coasta Poetului Către lume
O femeie
*** Celălalt îl mai las
E singurătate
O vreme închis
Oarbă
Rugă Întorcându-mă acasă
Beat criţă
Un bărbat
Îmi întind braţele Înţeleg
Şi-o femeie
Cuprind cu trufie ogoare Şi totuşi îmi pare un vis
Alungă
Atunci se face întuneric ***
Singurătatea – alungă
Şi asta mă doare Orbirea
Când lacrimile ***
Se scurg pe răzoare
Îndreptându-se spre mare

Copalnic Mănăştur numărul 4 / septembrie 2010

VATR A LITERA 88
C H I O R E A N Ă

Teodor Florean

Îţi aminteşti cum ziua

Abia se născuse
Din mersul tânar şi confuz
Al dimineţii
Şi răsăreau
Atâtea dughene cu flori
Pe margini de trotuare.

Destăinuire Dimensiuni triste

Am vrut să mă ascund Părândă-se frunza

De timp În rătăcire ciudată,
Să-l şantajez Pe răsfăţ de cuvânt
Să mă prefac că mâna i-o întind Şi pe reci săruturi de vânt,
Şi că-l urmez Nesfârşite şi începute vreodată.

Dar încercarea mea Umbre, lumini şi desfătare,

N-a mers Trecuturi de metal au mai ucis o vară.
Că mai târziu Romanţele târzii
Am înţeles Mocnesc obosite pe-un umăr de chitară.
Că e suveran şi de neînvins
În univers Toamnă îngropată în petală,
Pleava durerilor mele.
Ochiul vânăt în noaptea de sticlă
Identitate De departe braţele a doi căutători de inele
Atârnă în cuie de plumb,
Nu sunt decât În hăuri de iubiri şi tăcere!
Omul născut dintr-un vaet de mamă
Pământ frământat
Cu sudoare amară
Fierbinte şi trudă Cale
Lacrimă stinsă
În bucurie şi dramă Pe drumul paşilor pierduţi
Putere şi zbucium Timpul a îmbătrânit
Ochi – depărtare – Cernând uitarea
Pădure şi bucium Din când în când
Sunet prelung de aramă Întrezăriţi la orizont
Ochii vreunui călător
Prin eul meu adolescent şi matur Nestăpâniţi, cerşind curiozităţii
Timpul în secunde diverse se scuză Un entuziasm strivit de lungă cale
Indolent şi sarcastic Pe care odinioară
Ca valul şi nisipuri ridicate la cer Găseam urarea de drum bun.
Fără blândeţe lovind în peluză Ce-a fost atunci
Furtună şi ape Nu mai este acum
Fluturând în catarg Ci pustii şi strâmte umbre
- Alfa şi Omega - Asemănătoare cu o cărare.
O paralelă pierdută în larg
Sunt cel dintâi
Ce iubeşte, îndură şi acuză

numărul 4 / septembrie 2010 Copalnic Mănăştur

 89 LITERA VATR A
C H I O R E A N Ă

Ioan B. Marcus
Publică un prim volum de poezie în anul 1997 la editura Mesagerul din
Cluj-Napoca (Întâmplări cu zeităţi mărunte), prefaţat şi prezentat de
poeţii Alexandru Pintescu şi Ion Mureşan. Urmează, în anul 2000, un alt
volum de poezie (Imaginea lucrurilor) la editura Roprint Cluj, prezentat
de poeţii Adrian Popescu şi Ion Cristofor, dublat de o antologie de poezie
scrisă de medici veterinari (Anotimpuri printre cuvinte), scrisă în colab-
orare cu Alexa Gavril Bâle. În 2002 îi apare la editura Roprint Cluj volu-
mul de poezie „Vânătorul de Absolut”, cu o prezentare de poetul
Adrian Popescu. În aceiaşi perioadă mai publică la editura Roprint un
volum de articole şi eseuri (Biografia unei Neputinţe, 2000), o antolo-
gie de proză scurtă scrisă de medici veterinari din România (Cerul înste-
lat deasupra mea, 2002), un volum de eseuri şi aforisme „Provocările
Neantului” în anul 2003, respectiv un volum de articole, eseuri şi inter-
viuri (Iluzia Modernităţii, 2004).

Când nu te văd Cum că noaptea-n care ne-adâncim

Sufletul lăsându-l să se stingă
se-aprind în mine focuri
din trecut făcut-a ţintirim
iar prezentul cioburi de oglindă.
Când nu te văd se-aprind în mine focuri Orbi precum al nopţii întuneric
ce ard în calea lor pământ şi locuri - sâmburele vieţii l-am pierdut
căci nu-mi găsesc în lucruri alinarea când din praful stelelor himeric
ci doar în focul care-ncinge zarea. templu pentru moarte ne-am făcut.
Când nu te am e ca şi cum aş fi
la fel cum este noaptea pentru zi - Al nopţii farmec e-un poem nescris
asemeni dimineţii-n care visul rece
refuză din privirea mea să plece.
Al nopţii farmec e-un poem nescris
Pe ziduri scrisă-i foamea mea de tine
săpat pe fruntea celui ce visează -
cu litere pe care nu le ştie nime -
un dor al celor ce trăiesc în vis
doar timpul mai silabiseşte câte una
să ţină frumuseţea vieţii trează.
când din înaltul nopţii ne priveşte luna.
Din depărtări ce par fără sfârşit
se-nalţă-n umbra nopţii o lumină
Aidoma-s râului ce curge domol căci însuşi Spiritul s-a-nvrednicit
în viaţa visătorului să vină.
Aidoma-s râului ce curge domol Trecând prin lume ca printr-o poveste
între ţărmuri mai largi sau mai strâmte cu sine poartă-al nopţii vers nescris -
prin viaţă fac zilnic câte-un ocol căci nu-i nimic din tot ce este
întipărindu-mi destinul pe frunte. să nu fi fost la început un Vis.
De pe maluri se-aud versuri şoptite
simt parfumul zilelor tinereţii Ziduri închid sufletul ca-ntr-o icoană
chipuri ce par pe cer zugrăvite
se-aruncă-n vâloarea vieţii.
Ziduri închid sufletul ca-ntr-o icoană
Cu ale timpului ape-nfrăţit
vorbe pe care nu le-am spus niciodată
răscolit-am pământul şi marea
tot ce-am lăsat în urmă mă cheamă
căci trăit-am prin tot ce-am iubit
la a timpului grea judecată.
şi muri-voi odată cu zarea.
Un fir cât o rază-n amurg
mă leagă de-a vieţi-mi străine-nţelesuri
Praf de stele-mi umplu ochii goi destrăbălate dorinţele-mi curg
prin inima-mi pustiită d-eresuri.
Praf de stele-mi umplu ochii goi Pe creste nevăzute de munte
palmele-mi trudite îl frământă ale zidurilor urme se-aştern
peste ani povestea spune-o-voi le simte-ngândurata mea frunte
celor care astăzi nu m-ascultă. cum dezlănţuit-au războiul etern.

Copalnic Mănăştur numărul 4 / septembrie 2010

VATR A
C H I O R E A N Ă
ELENA ZUBAŞCU
Numai in vis
Numai in vis mă desprind de
ţărână,
târându-mi rădăcinile spre înalt;
sunt uşoară şi zbor deasupra lumii
şi mi-e bine şi mi-e somn
şi mi-e cald.
Numai in vis nu mă puteţi atinge.
Eu - prea sus, voi - prea jos;
Îmi curg printre degete raze de lună
şi simt cum se stinge în păru-mi
un surâs de stea naiv şi luminos.
Numai in vis părăsesc
uşurată pământul,
Dezamagită, în trezie şi veghe
dureros mă-ntorn,
Sunt soră cu ploile,
cu frunzele
cu păsările
şi cu vântul
numai în vis,
numai în dulcele somn.
Umbrei mele
Stai mereu lângă mine
păzindu-mi deziluziile,
numărându-mi paşii,
contabilizându-mi căderile...
Niciodată desprinsă de mine,
eu merg, tu te târăşti;
eşti eul meu condamnat
la nefiinţă, la umilinţă.
Niciodată desprinsă de pământ,
(pământul de jos,
pământul din mine)
etern alunecându-mi pe urme
ca o trenă bizară
ca o dulce povară...
Mă urmăreşti disperată,
eşti punctul în care rămân mereu
legată organic de ţărână,
straniu cordon ombilical prin care
se-nalţă vremelnicul meu lut
puterea pământului.
Dacă n-ai fi tu
mi-ar fi mai uşor,
poate-aş învăţa
să zbor...
numărul 4 / septembrie 2010
LITERA 90
Ana Bisztricki Florian
HAI-HUI DESTRĂMĂRI
Dincolo de mine-i vară, Ochiul frunzei,
Dincoace de tine-i zi. ochi de munte,
Măsurăm cu ochii zarea zbor ce se preface punte…
Şi-nvăţăm a fi Inima mea, într-o stea -
ce se preface şi ea,
Timpul se divide-n mine, ochi de cer,
Un erou nebun! ochi de pământ,
Clipele-mi dau mâna un cuvânt, în necuvânt…
Să pornim la drum.
În tăcere, vina grea,
Hai cu noi, iubire, o tresărire de stea ,
Dincolo de timp! îmi colindă inima,
S-a desprins din soare lumea ta spre lumea mea
Fraged anotimp. şi destramă starea noastră
într-o lacrimă albastră.
Hai, să prindem Lumea
S-o-mbăiem in mări,
S-aninăm iubirea
Pe clame de zări!
Ionela Zubaşcu
Numărătoare
Eu am o cutiuţă cu amintiri.
Acolo am adunat bucăţi din viaţa mea.
O deschid uneori şi încep să refac pe bucăţi.
Pun pe categorii toate lucrurile din ea:
Lacrimile în primul sertar, zâmbetele în al doilea…
În al treilea am hotărât să pun oamenii.
Pe urmă le număr:
Atâţia oameni, atâtea zâmbete, atâtea locuri.
Da! Mi-e frică de-ntuneric...
Nu ştiu cum să vă spun -
Începe să-mi fie frică de întuneric!
Sting lumina… şi parcă picioarele mele vor să plece
Ochii mei caută să vadă,
Să iasă din beznă.
Încep să mă tem când vine noaptea -
E teama de a rămâne singură cu mine…
Sau teama că nu mă voi găsi
Ca o să mă pierd în întuneric.
Încep să dorm cu lumina aprinsă
De teamă că temerile mă vor ajunge din urma,
Că n-o să mai am scăpare…
Şi-o să fie noapte pe veci.
De azi… n-o să mai dorm deloc
Mă tem că mâine
Ochii n-or să se mai deschidă
Şi voi fi condamnată la beznă.
Copalnic Mănăştur
 91
Mircea Crişan
spune-mi ce cuvânt
îţi place cel mai mult
să îmi promit
că n-o să-l rostesc vreodată
iar în felul acesta
o să ai mereu
un motiv să-mi stai
să aştepţi ceva de la mine
***
aici trebuia să fii tu
ecou încastrat în începutul
nostru de hârtie
poate e timpul să mă
gândesc repede la tine să
nu-mi sari
pe următoarea pagină
să trebuiască să încerc să
te înţeleg ca pe o carte
deschisă
între braţul stâng şi
dreapta noastră mângâiere
de aceea
nu-i destul să-mi termini
respiraţia că oricum sunt
al tău
chiar şi aşa aruncat
dintr-o alergare bezmetică
a zeilor ne-îmblânziţi
în fond diferă doar
starea de spirit şi numele
ră-sucirii noastre şi
parcă parcă
nu-mi iese nimic pentru că
aici trebuia să fii tu
aici unde singura poezie ce
contează
e am avut parte de o
hai acasă
***
în realitatea mea
tu eşti
noapte bună
echilibrul furtunii
ţâşnite special
să pară liniştea
dintre noi mai
noapte bună
Copalnic Mănăştur
LITERA
***
e prea greu să decid
cât să te iubesc şi cum
să mă întorc spre
capitolul tău făcut prea
scut între
pasiune şi raţiune.
da
ştiu teoria că dacă iubeşti
nu iei decizii
de aceea te iau cu totul
să-mi fii sită pentru
încetinirile terestre
şi pentru când
nu pot să aleg ce
din trăirile noastre
punem pentru la iarnă
***
poate suntem doar
preţul vindecării
unui înger obsedat
de dragoste
***
dacă pot vedea un punct
de pe pagina anterioară
înseamnă că acolo
experienţă intensă
sau două suprapuneri.
parcă până acum
nu mi-am dat seama
că dacă faci nori sau
mâzgăleşti hârtia
poţi avea surprize
pe pagina de mâine
de aceea
astăzi dacă scriu despre tine
îmi vine să bag
cerneala cuţit
VATR A
C H I O R E A N Ă
prin toate caietele lumii
să se convingă şi cei
care nu cred în poezie
că tu eşti
adevăratul meu poem
***
atât îmi eşti de dragă
încât în jurul nostru
parcă şi lumina are greutate
de aceea
îţi spun acum
că n-o să trebuiască
să aprinzi vreodată
lumânări pentru ce a fost
pentru că
nu a fost
încă
mai nimic din acest
prezent continuu
***
pentru a vedea
cine spune primul că
şi-a ţinut cât a putut de mult
mirosul pe care celălalt
i l-a lăsat în palmă
şi uite-aşa
fiecare ne ducem încă
instinctiv mâinile spre faţă
de parcă ne-am pregăti
pentru un plâns copios
dar de fapt acolo în
intimitatea noastră
dintre mâini şi ochi
inhalam tot ce mi-a
rămas de la ea
ca paginile din prima biblie
atinsă de mâna lui Dumnezeu
numărul 4 / septembrie 2010
VATR A LITERA 92
C H I O R E A N Ă

***
Fluturele acesta
Daniela Cecilia se zbate-n vis.

Bogdan Singurătatea
îi trece somnul pe celălalt mal.

Peste pod ***

*** se aude un cântec de leagăn... Iată o poveste
Timpul tău Pe pod în care...
este cumpănă aşezată se aud trecând doar lumina e lină!
pe mugur de linişte, paşii urcioarelor
bucurie văzută în care mai murmură În preajma ei,
pe cartea deschisă apa neîncepută, o formă
la pagina destinului, netezită de firul de iarbă. îşi atinge aripile
timp ce se rostogoleşte de lacrima cerului,
spre mine, În trezire, pe când
gândul tău fluturele iertările răstignite
fără adormire... şi-a despletit nemurirea. mângâie umerii timpului.

Adrian Jacotă timpul dă roade însufleţinde. Şi

hai să repetăm vis după vis
şi verb după verb,
Dragostea de a iubi cât primăvara din trupurile
copiilor,
cum şi bărbăţia dragostei de a iubi
Preţuieşte acest poem,
vor avea chip de taină curată
această emoţie
cum o cifra fără zecimale. Şi
în care îngenunchiatu-mi-au
lasă acest poem
secundele şi ridurile, fruntea primitoare
să te înveţe pe dinafară,
ca un altar al sudorii, al
firesc,
depărtărilor privirii sensului
cum o fereastra iluminată de gutui. Şi
orizontului veşnic neatins. Preţuieşte
iată
acest poem,
sărut dragostea de a iubi...
cât inima dă ocol ochiului
între glezna tăcerii
cu îngândurări ancestrale. Manole
şi genunchiul şoaptelor. Uneori
înzidind cerul
nu ştii să bănuieşti durerea,
şi chiar mitul care este
dar îmi place să sărut ziua
copilăria ca o mănăstire
în care te-ai născut
a purităţii. Aşa cum
mai firesc decât însăşi firea,
Ana înzidită în legendă
şi mai firesc decât însăşi religia
este emoţia,
dezminţirii de fără înşine. De aceea,
cum litera în cuvânt ori speranţa
preţuieşte acest poem
în astre. Şi dacă ea este uneori Ulise,
ca pe o cadenţă,
ori dacă ea este alteori Troia,
ca pe un ritual al pulsurilor...
e pentru că trebuie să învăţăm
dar mai ales
unde ne sunt iubirile şi tristeţile,
pentru că e scris cu cuvinte,
blestemele şi năpădirile reîncarnărilor
aceleaşi care au născocit zeii şi dorul,
sanguine, tăcute, victorioase. Şi
Olimpul şi legendele firii asemănătoare
învaţă să-i săruţi încheieturile
nouă. Dacă miroase a mâl,
între paşi - între glezna
e pentru că vine din neatinsul
clepsidrei şi genunchiul
adâncurilor care este cerul. Şi câte
marilor îndepărtări. Şi
încă se lasă răstălmăcite
pentru că este singură uneori,
în chip de frunză şi cerb,
şi pentru fiorii ei metaforici,
de basm şi aripă,
îmbrăţişează-i căutările
de simţire şi piramidă,
care îi provoacă mai firesc decât
de clipă şi polen,
însăşi firea.... şi
de lumină şi întuneric,
mai firesc decât sângele grăbit al
de lumină, lumină şi întuneric,
îmbrăţişării. Preţuieşte acest poem...
de lumină, lumină, lumină...
aşa vei înţelege cum

numărul 4 / septembrie 2010 Copalnic Mănăştur

 93 LITERA VATR A
C H I O R E A N Ă

Adrian POP

neştiutorule, tu nu mi-ai spus

că îţi vei pune lespede
peste făptura dinlăuntrul meu
vei cultiva primăveri
peste întinsul pământului
ce aproape-i depărtarea aceasta…
o pierzi! … aici şi acolo…
tu nici nu ştii
când ai venit la întâlnire…

elegie de suflet palimpsest văratec

îngerii fără aripi mi-ai scrijelit pe tîmplă

ispita graţiei divine un palimpsest uitat
spuneau că de vremi, de oameni, neguri şi vecie
somnul e un zeu în lumea asta nimeni nu l-a dezlegat
a cărui trufie doar ochiul tău revine şi mîngîie…
a plecat în zori şi am să trec cu pas şoptit prin faţa
vitrinelor cu amintiri spălate
iar clopotele din trestii de ploaia naşterilor mele, de lipsa
vesteau timpul nefurtunii naşterilor tale…
iertarea amară a vremurilor s-a desluşit din tine un izvor
şi livada bătrînă cu vişini şi e o apă vie ce dă veste
îmbată călător şi trecător
şi toate se reîntorc la rang de „este”…
durerea de a simţi

Îmi trebuie o nouă suferinţă primăvara părinţilor

Ca să mă pot deprinde cu uitarea,
Căci în furtună numai o furtună În oraşe străine am văzut
Astîmpără, pe stînci, descătuşarea. spaima exactă
Îmi trebuie-o durere fără seamăn, a însingurării de sine
Durerea veche să mi-o pot înfrînge, aş vrea să fiu acasă
Căci numai cînd voi plînge în tăcere presimt
Pentru tăcerea ta nu voi mai plînge. cum va izbucni primăvara în părinţi…
De ce te miri? E loc destul în mine
Pentru-un vulcan ce-aşteaptă să erupă, merg pe urmele lor arzînd
E loc destul în mine pentru vinul ca un lan de grâu
Turnat, la zile mari, din cupă-n cupă. apele şi cerul se ating
Sînt mai încăpător decît o rană, în calmă durere
Mai vast decît o peşteră din ere iar mama-i o lacrimă
Şi poate că e loc destul în mine uitându-se în zare
Şi pentru tine şi pentru tăcere. şi-mi port deznădejdea
Doar pentru mine nu e loc în mine, că nu-i pot oferi
Eu singur nu-mi găsesc în mine locul, decât o sculptură de aer.
De-aceea vreau o nouă suferinţă
Din care focul meu să-şi soarbă focul, ţărâna ruginie seamănă
cu vieţile oamenilor simpli
De-aceea vreau o nouă încleştare şi-n oraşe străine
Pe care harfa mea s-o strângă-n coarde. când venea ploaia visam
Căci numai când voi arde-n mii de ruguri, să populez nisipul umed
Pe rugul meu aprins nu voi mai arde. cu tic-tacul secundelor…

Copalnic Mănăştur numărul 4 / septembrie 2010

VATR A LITERA
C H I O R E A N Ă
Emanuel LUCA
cântec din oglindă
nu cerceta trecutul ci lasă ochelarii
când dureros lumina se-ntoarce în cuţit
oraşul se ridică şi intră în vitralii
pe străzi încet se plimbă doar cei ce au murit
bătrânul timp ca larvă îşi mistuie cavoul
şi călăreţii negri pornesc din zări amare
sub paşii lor de ceaţă a-ncremenit ecoul
şi mucegaiul verde opreşte secundare.
dar toarnă vin pe pietre şi lasă ochelarii
din lumea oglindită îl vor sorbi zidarii
cântec de prag
pe prag e-un şarpe negru ce lumile desparte
muşcând din soare luna când ziua-i în amurg
şi tainice izvoare de dincolo de noapte
purtând otrava blândă prin trup încet îi curg
nu-s tălpi ca să-i zdrobească privirea rece-n prag
să treacă fără vamă în casa de pământ
când nopţile cleioase în oase se retrag
şi dimineaţa creşte dincolo de mormânt.
pe prag e-un şarpe negru ce lumile desparte
şi orice dimineaţă mă naşte către moarte
numărul 4 / septembrie 2010
94
foto: Mihai Muntiu
cântec de umbră
în dealul de sub casă cresc rădăcini amare
deasupra izvorăşte blând umbra peste zi
din ea se-alcătuieşte o punte către soare
când ultima suflare a nopţii va veni
e-anevoios urcuşul prin ierburi spre lumină
nu-s pietre şlefuite doar vânturi rele bat
în pântecul grădinii mai creşte-o rădăcină
prin ea se scurg din lume toţi oamenii din sat.
umbra-i un dar pe care ni l-a făcut lumina
când cea din urmă noapte îşi creşte rădăcina
cântec din vale
târziu cuprins de sete am coborât în vale
dar apele-n izvoare s-au ferecat ascuns
doar pietre lungi şi albe ca oasele de sare
mai apără-n tăcere hotarul nepătruns
dincolo parcă strigă o pasăre de noapte
ce arsă de lumină prin vamă a trecut
dincolo ştiu că-i ziuă în dealul de aproape
iar pasărea învaţă un zbor necunoscut.
târziu cuprins de sete am coborât în vale
când pasărea de noapte aprinde felinare
Copalnic Mănăştur
 95 VATR A
C H I O R E A N Ă

Despre cum am pus struţu pe ŞURĂ

C
um s-a născut ŞURA?
Păi, din dorinţa de a
face ceva simplu şi
firesc… fără festivităţi
şi panglici tricolore agăţate de dife-
rite gâturi, fără oameni ce stau în
săli aplaudând la conferinţe etc…
să nu ne amărâm acuma cu imagini
nasoale… (Ioana zice să îl las pe fie-
care aşa cum e că e loc pentru toţi,
că nu poţi schimba lumea şi că
oamenii au nevoie de toate şi fieca-
re îşi alege în ce crede… asta cam
aşa e, dare eu… bun). Făcusem fie-
care rând pe rând câte ceva, o tabă-
ră de arte la Preluca, (cu asociaţi,
oameni, înţelesuri, culori, contrazi-
ceri, faină) la şură şi celelalte hlea-
buri, spectacole, zile şi seri în care
oameni cu chitara povesteau ale
lor, fetele erau implicate în multe
asociaţii şi se ocupau cu studiul tata lor pentru ajutor). Pe urmă, lor Unde se povesteşte? Unde se stă la
despre societăţi, fetele din Jabeniţa le-am mai povestit despre un bun taclale în clăci şi şezători? Şi unde
cu culorile, la propriu şi la figurat, prieten, om al locului, bun priceput se petrece petrecând? În şură!!!
(ele însele sunt culori din cap până şi bun consilier în ale culturii, a ŞURA!!! Uau!!!! Şura!!!! Ce tare!!!
în picioare, Ioana şi Cami), he he, şi Chioarului, despe Florin. Super! Cu artele la şezătoare! Şi pe
ştiu că “mândre-s jăbincencele, ca câmp! Şi să ducem şura şi în cafe-

şi vara florile”…. Cu Irina şi Iulia m-
am întâlnit prin barul bibliotecii şi
le-am povestit şi le-am convins. Şi
Irina de colo parcă deja ştia ce
vreau. Şi azi ştie. Irina ştie tot. Şi
doamna de la bar striga: mă! Nu
aburi fetele! Hai şi poveşte-mi mie!
Şi ne-am entuziasmat unul pe celă-
lalt, (în clipele acelea Ioana era pac-
tică… ea ştia deja de anul trecut
câte implică tabăra asta. He he, de
nu erau varza de-nceput de tabără,
varza, ouăle, Ioana, Cami, şi cu
această ocazie mulţumim lui tanti
mama lui Cami şi a lui Ioana şi lui
B
un, şi uite aşa, îm-
preună, am văzut că
avem multe gânduri
mişto, că vrem să fa-
cem lucruri şi am pus de-o ŞURĂ.
Greu o venit numele ăsta, mai uşor
veneau proiectele. “Circumscriem la
cultură”, “pune-ţi sau puneţi sau
deschide-ţi sau deschideţi (nu mai
ştiu) capu’ la cultura”, etc. Şi am zis
că vrem să facem lucruri simple, că
vrem să adunăm artele la un loc cu
cortul, că vrem să ajutam copiii, să
facem teatru, filme etc… şi unde
altundeva se pune satul la cale?
nele! Şi în baruri! Să conferenţiăm!
Ha! Iupiiiiii! Să o colorăm! Ce mişto!
Noroc că ne-am entuziasmat atât de
tare încât am avut energie destulă,
cam 3 până la 4 luni şi mai bine, de
când se tăiau porcii de Crăciun
pâna când în loc de cârnaţi ne-am
dat pe urzici, şelate, ba chiar până
când au început să se scuture de
floare merii la Preluca şi la
Jabeniţa, pă malul Gurghiului,
Jean Pericol o început să fiarbă
pălinca şi via să nu mai plângă, să
facem hârtiile pentru şura noastră.
Şi am început să ne lovim de tanti

Copalnic Mănăştur numărul 4 / septembrie 2010

VATR A 96
C H I O R E A N Ă

birocraţia şi de nenea sistem! Eram
pe sistem! şi cu greu, cu nervi, cu
zile amânate, cu caziere ce expirau,
cu semnături şi întâlniri, cu “de
unde facem rost de bani să deschi-
dem contul?”, cu iară caziere ce
expirau, cu iară semnături şi întâl-
niri, ia că am am făcut rost şi de
ştampilă… şi ce ne-am mai ştampi-
lat pereţii, mâinile, hârtiile, si ne-
am ştampilat o ţâră şi noi, în cin-
stea ŞURII, în ziua de 22 mai, leat
2010. Şi uite că am pus struţu’ pe
şură…
Botezul
În data de douăjdoi mai, în
Şura lui Văsălica Bârle de dincolo
de Titel, a avut loc botezul asociaţiei
care şi-a luat angajamentul organi-
zării de acum înainte, în Ţara
Chioarului în pimul rând şi apoi în
multe alte părţi, a unor evenimente
cultural-artistice printre care şi
Tabăra de Arte Preluca ce a ajuns
anul acesta la a treia ediţie. Şura,
pentru că aşa îi zice asociaţiei ce-şi
are sediul în comuna Copalnic Mă-
năştur, îşi propune, după cum
numele ne spune despre identitatea
ei, să ţină aproape de simplitate,
artă, oameni, întâlniri, neconven-
ţional, firesc, teatru, arte plastice,
muzică, natură, fotografie, colabo-
rarea cu şcolile din sate, creativita-
te, spontaneitate, joc, munca cu
copiii, sport şi din nou artă şi cultu-
ră. Despre toate acestea, au vorbit
fondatorii asociaţiei: Balint Iulia,
Bisztricki Florian Ştefan, Enea
Irina, Oltean Camelia şi Oltean Ioa-
na Maria iar Florin Pop, consilierul
în toate ale Şurii, a adus aminte
despre importanţa acestui spaţiu,
în care oamenii altădată povesteau
şi se povesteau şi despre importan-
ţa actului cultural pur în comuna
în care, în anii treizeci, se compu-
nea celebrul cântec Ionel Ionelule.
Ce şi-a propus Asociaţia ŞURA pen-
tru viitoarea perioadă? Să organize-
ze Tabăra de Arte Peluca, ai cărei
oganizatori principali din fiecare an
sunt acum membri ai asociaţiei, să
colaboreze cu şcolile din satele din
Chioar precum şi din ţinutul Re-
ghinului şi ai Gurghiului (de acolo
sunt o parte din membrii asociaţiei)
şi împreună să pună la cale şcoli de
vară care să-i ducă pe copii în tai-
nele teatrului, atelor plastice, ico-
nografiei si a muzicii, să organizeze
o tabără de pictură, să promoveze
respectul pentru natură prin cam-
panii de ecologizare precum „Duşi
cu pluta”, campanie ce se va des-
făşura în vara lui 2011, dacă vor
mai fi gunoaie pe râul Lăpuş, şi,
alături de acestea, asociaţia gân-
deşte un proiect îndrăzneţ, ce
sperăm să se concretizeze într-un
festival de film documentar. Dar
botezul nu s-a făcut oricum ci Şura
a fost udată cu horincă bună de
prună în cântec de chitară cu Ioan
Onişor, Ionuţ Mangu, precum şi cei
ai Şurii, care se mai pricep, alături
de Dan Pop, Laura Bobb si Mihai
Sabou. Şi în fiecare an, „douăjdoi”
mai să fie data de naştere a şurii,
cu darea de samă a faptelor de cul-
tură de peste an, cu cântec, artă,
joc şi voie bună.
Ştefan Bisztricki Florian

Ce înseamnă
TABĂRA NAŢIONALĂ DE ARTE
PRELUCA?

T
abăra de Arte Preluca, judeţul Ma-
ramureş, adună în şură, pe târnaţ, pe
lângă găbănaş şi alte hleaburi de lângă
casa omului, studenţi la actorie şi profe-
sorii lor, artişti plastici, fotografi, sculptori, oameni de
muzică, specialişti în ateliere de şopron şi mulţi iubi-
tori de artă într-o descătuşare de energie artistică.
Timp de o săptămână, la Preluca, artiştii creează
în spaţii neconvenţionale, improvizează, joacă şi se
joacă teatru şi lucrează pe teme de actorie adaptându-
se acestui spaţiu, pictează, fac instalaţii, propun,
cântă, fotografiază, învaţă unii de la alţii şi astfel,
artele, îşi dau mâna la Şură.
Organizatorii doresc aşadar să aducă arta în spa-
ţiile neconvenţionale ale Prelucii dar şi să facă locuito-
rilor care nu au acces la artă cunoscut fenomenul
artistic şi să ofere artiştilor prilejul de a evada din coti-
dian şi de pe marile scene convenţionale pe o scenă a foto: Dan PREDESCU
naturii, să evidenţieze aspectele culturale şi turistice mente din viaţa satului, ne-am propus să organizăm
ale zonei, fapt care va contribui la o mai bună cunoaş- evenimente artistice într-un astfel de spaţiu reprezen-
tere şi comunicare între artişti, comunitate şi specta- tativ pentru comunităţile din Transilvania, "şura",
torii străini de loc. precum şi în alte spaţii neconvenţionale (în case tra-
Urmând tradiţia "jocului la şură" şi a altor eveni- diţionale şi în natură).

numărul 4 / septembrie 2010 Copalnic Mănăştur

 97 VATR A
C H I O R E A N Ă

ARTA SE RĂSFAŢĂ SEARA Placă şi veniţi la

PE PRELUCĂ Tabăra de Arte
sau Preluca 2010
despre preaminunata ediţie a III-a Ediţia a III-a

a Taberei Naţionale de Arte PRELUCA 2010 Chezaşi – Asociaţia ŞURA,

revista Vatra Chioreană;

L
una lui gustar şi Preluca au fost şi anul acesta gazdele Cu sprijinul Primăriei Copalnic
Taberei de Arte Preluca pentru a treia oară. Timpul şi spa- Mănăştur şi al Consiliului
ţiul alese de către organizatorii taberei, adică membrii Judeţean Maramureş
Asociaţiei ŞURA, au dat tonul spre simplitate, spontanei-
tate, creaţie şi au adunat spiritele şi energiile creatoare într-un ritm,
atitudine, bucurie; artiştii au creat împreună şi au învăţat unii de la Faceţi bine şi, lăsând de puteţi
alţii; s-au făcut ateliere şi artele au şezut la poveste la şură; copiii şi- coasa şi fânul, la vreme de
au găsit locul în tabără şi artiştii i-au iniţiat în ale picturii, iconogra- amiază când şi soarele se odih-
fiei, teatrului de păpuşi; oamenii au trecut prin tabără şi s-au simţit neşte un răstâmp de-şi adapă
acasă la ei; şi s-a jucat ca în Chioar şi ca în Maramureş la jocul de caii sau la vreme de sară ori
Şură. noapte, cum puteţi dumnevoas-
tre, haidaţi în Săcătură şi în
Ce s-a întâmplat Poniţă, să intraţi în rândul
în Săcătura şi artiştilor la o poveste, un pahar
de horincă şi depănări de amin-
în Poniţa Prelucii? tiri. Şi de vreţi, vă aşteptăm cu
mare drag să vedeţi cum văd
Atelier de olărit fotografii locurile noastre, cum
Tabăra a început la casa din sculptorii dintr-un mniez de
Poniţă, cu povestea lutului, prezen- lemn ori piatră şi fân sculptea-
tată de olarul Daniel Leş. Ne-am ză, cum muzicanţi din toată
adunat toţi în jurul roţii olarului ţara, cu multe instrumente, ţin
pentru a admira bucata de lut care isonul celorlalţi artişti, cum pic-
s-a transformat într-un ulcior care torii aduc culori la noi şi pe noi
va fi pentru vinul taberei din anii ne duc în culori şi cum actorii
viitori. Doritorii au avut posibilita- se îmbracă în haine prelucă-
tea de a încerca această experienţă: neşti, îşi iau vorbele de pe
modelarea lutului şi transformarea scenă, personajele, păpuşile şi
lui în propriile mâini. le transformă pe toate pre-
lucăneşte. Şi pe lângă toti, ola-
rul ne va spune povestea lutului
Pictură, instalaţii odată cu mâinile ce vor naşte
şi modelaj ATELIER DE OLĂRIT; foto: Matei MUNTIU din el oale şi ulcele. Şi iară om
Pictori din Dej şi Cluj şi-au în-
tins pânzele la Preluca pe rame de
geam, între copaci, în pădure, în
şura din Săcătură şi au pictat. Şi
au modelat în lut. Şi au pictat
modelările. Şi lemne şi scânduri şi
copiii mere şi nuci şi pictorii au mai
făcut schiţe şi desene şi sculptorii
cu alţi artişti, alegându-şi locul
potrivit şi starea potrivită, au făcut
instalaţii din crengi, frunze, lemne,
unelte, fân, sârmă pe diferite teme
inspirate din locul taberei şi satul
Preluca. Dintre aceşti artişti putem
spune de numele: Vlad Andrei, An-
dra Băban, Andrei Mărginean, Mă-
dălina Mărginean, Alexandru Mora,
Vlad Mureşan, Mihai Rusu, Sevan
Sekely, Andrei Ionuţ Vădean, Paul
Vekony, Radu Filip Zan.
INVITAŢIE PRELUCĂNEASCĂ; foto: Ilinca VÂNĂU

Copalnic Mănăştur numărul 4 / septembrie 2010

VATR A 98
C H I O R E A N Ă

şedea la o poveste, un pahar de

horincă şi un depănat în amin-
tiri... Şi pă joi sara, 19 gustar,
fiţi bineveniţi, în struna ceterii,
a braiciului şi a gordonii la jocul
de şură. Şi copiii sunt aşteptaţi
să paticipe la ateliere de: icoane
pe sticlă; teatru de păpuşi; olă-
rit; pictură.

Ce-om mai vedea!!!

-asta ne-am propus înainte de tabă-
ră, şi în numele acestora am chemat
artişti din toată ţara-

Atelierele de teatru: improvi-

zaţii, pantomimă, commedia
dell’arte la şură şi târg, drama-
tizări ale unor texte aparţinând
scriitorilor prezenţi în tabără,
teatru lectură la foc de tabără, Creaţii ale artiştilor de la atelierele
ateliere cu copii şi tineri pentru Atelier de iconografie de pictură, instalaţii şi modelaj;
descoperirea sinelui şi ateliere foto: Matei MUNTIU
În spatele casei din Poniţă, unde
de teatru de păpuşi; totodată,
mari şi mici s-au deprins în tainele cer şi râu, copii şi artişti. În tabără
studenţii şcolilor de teatru din
tehnicilor picturii icoanelor pe sti- au fost prezenţi 5 fotografi: Matei
ţară au posibilitatea să se
clă. Şi sfinţii au prins contur spre Muntiu, Ştefan Muşat, Simona
cunoască cu ceilalţi şi fiecare pe
bucuria celor implicaţi. “Mare lucru Suşnea, Ilinca Vânău, Filip Zan dar
sine într-un spaţiu neconvenţio-
să-l desenezi pe Dumnezeu”. Greu a şi alţii care s-au folosit de aparate
nal şi, ca şi ceilalţi artişti, să
fost până fiecare a învăţat să spele pentru a surprinde atmosfera sau
cunoască prin experienţă cele-
sticla, să o şteargă, să o dea cu imaginile din tabără. În ultima
lalte arte şi să comunice cu alţi
spirt, din nou să o şteargă… lucru seară pe înnoptate, la lumina lan-
artişti. Şi-om mai vedea...
deloc uşor dar sfinţii au avut răbda- ternelor si a felinarelor, a avut loc la
Atelierele de pictură dau posi- re cu copiii mici şi copiii mari… ceainăria “Două Făcituri”, şura din
bilitatea să "murdărească" în
Săcătură, expoziţia fotografiilor şi a
culori celor ce vor să coloreze şi Fotografie picturilor care s-au realizat în tabă-
să se coloreze alături de pictorii
Fotografi din ţară au venit, au ră, acompaniată de muzică experi-
şi studenţii şcolilor de pictură.
văzut, s-au jucat şi au surprins cu mentală, folosindu-se obiecte din
Şi-om mai vedea...
obiectivele lor, unii abstract, alţii gospodărie (coasă, furculiţe, linguri,
Atelierele de fotografie: sur- alb negru, sepia sau color, tabăra, vase etc.) dar şi instrumente muzi-
prind in imagini tabăra, Pre- Preluca, oameni şi întâmplări, ani- cale (bongo, chitară, muzicuţă).
luca, oamenii precum şi... ce- male, clăi şi căpiţe, culori şi nori,
om mai vedea;
Atelierele de muzică: cu chita-
ra, bongo-ul, muzicuţa, instru-
mentele improvizate, cântăreţii
o să ţină isonul celorlalţi artişti
cu folk, blues, jam-session, o să
compună şi spre dimineaţă...
om mai vedea...
Ateliere de sculptură: din reci-
clabile, lemn, fân, crengi şi... ce-
om mai vedea, sculptorii şi pe
langa ei, cei ce vor, vor sculp-
ta... uite-aşa!
Filme documentare - ce-om
mai vedea! din alte culturi, alte
spaţii, mentalităţi, trăiri adu-
cem şi proiectăm un dram de
seară la Preluca, pe un cearceaf.

ATELIER DE ICONOGRAFIE; foto: Vlad FLORUŢ

numărul 4 / septembrie 2010 Copalnic Mănăştur

 99
Film de animaţie
Din şindrila veche s-a făcut o
instalaţie. Instalaţia se modifica şi
se schimba mereu. Creştea şi des-
creştea. Pe fundal s-a adus un cear-
ceaf. Fotograful a surprins fiecare
mişcare în mii de cadre. Peste cadre
s-au suprapus alte fotografii din
tabără. Şi s-a realizat un film de
animaţie care s-a prezentat în pre-
mieră la Preluca. Idee şi regie:
Andrei Mărginean; Imagine foto:
Matei Muntiu; Montaj: Simona Suş-
nea; voci, coloană sonoră: experi-
ment la care au participat toţi ai
taberei. Film relizat în studiourile
“Din sus de casă”, ale Taberei de
Arte Preluca.
Proiecţii de filme
şi animaţii
Am întins cearşaful în grădină şi
ne-am simţit ca la cinema. S-au
proiectat scurt- metraje dar şi două
filme documentare: Vendetta, 2007,
relizatori Nicoară Mihali şi Doru
Filipaş, un documentar al răz-
bunărilor şi al cuţâtarilor din Ţara
Oaşului şi Against blood justice,
2008, Franţa, realizat de Nathalie
Rossetti şi Turi Fino Cchiaro, având
ca temă tot răzbunarea dar în
Albania. Alături de acestea, s-au
prezentat filme realizate de unii
participanţi din tabără: studenţi la
regie şi arte plastice.
CAPOIERA; foto: Mihai MUNTIU
Copalnic Mănăştur
VATR A
C H I O R E A N Ă
Expoziţia de pictură şi fotografie din
ceainăria “Două Fârcituri”. foto: Filip ZAN
Atelierul de capoeira
S-a ţinut în Fundu Poniţii, în Jocul de ŞURĂ
dimineţile primelor trei zile ale tabe-
ŞURA a adus la şură o parte a
rei în ritm de muzică afro-ameri-
grupului Iza (Ioachim Făt, Grigore
cană, a sclavilor de pe plantaţii, la
Chira în colaborare cu braicistul
care cei pricepuţi, din Cluj, i-au
Claudiu Trif), care o zâs din ceteră,
deprins pe toţi artiştii cu mişcările
gordonă şi braici la jucăuşii din
acestui dans tradiţional brazilian
tabără şi la oamenii din sat, în sara
îmbinat cu elemente de luptă.
de luni, douăzăcişitri august. Şi
Atelierul i-a adunat pe toţi ai tabe-
după ce s-o bătut bongosul în sat,
rei alături de coordonatorii Adi
bun înlocuitor de tobă (“Ooaaamini
Cimpoeşu şi Bogdan Rakolcza, şi
buuni, placă de viniţ’ la joc…”), şi
i-a provocat la descoperire şi comu-
după ce unii artişti s-au deprins cu
nicare prin dans. Şi i-au mai învă-
roatele de Preluca, o zâs Iza câteva
ţat să cânte la instrumente tradiţio-
jocuri bune până cătă dimineaţă.
nale originare din America de Sud,
Africa, bongosuri, tobe, instrumen-
te cu corzi şi mici ţambaluri din
felurite lemne exotice. Şi vânătorul
din sat i-a învăţat cum stă treaba
cu fliscoaia din coajă de alun.
Atelierul de percuţie
Tot băieţii de la Capoeira, Adi şi
Bogdan, ne-au învaţat că fiecare
dintre noi avem un ritm si că nu
trebuie să ne fie frică de artă, ne-au
învăţat să ne dăm drumul şi acom-
paniindu-i, atât noi cât şi copiii, cu
câte un instrument, au ieşit îmbi-
nări de ritmuri originale. În ultima
seară în care au mai rămas, şi-au
adus instrumentele de percuţie
lângă foc şi începând de la o simplă
bătaie într-un bongos a ieşit o îm-
binare de ritmuri diferite care a co-
lorat noaptea şi care a transformat-
o în noapte de Vamă.
Atelier de TEATRU; foto: Mihai MUNTIU
numărul 4 / septembrie 2010
VATR A
C H I O R E A N Ă
Teatru:
Ateliere de teatru pentru des-
coperirea şi redescoperirea sinelui,
jocuri şi improvizaţie, teatru de
mişcare, în fiecare zi, la care au
participat toţi ai taberei alături de
studenţii UNATC-ului din Bucu-
reşti, de actorii companiei Passe-
partout Dan Puric şi studenţii fa-
cultăţii de teatru Hyperion. Ateli-
erele au fost însoţite de ritmurile
date de instrumentele de percuţie
din tabără şi dans iar copiii şi-au
găsit locul cât se poate de firesc
printre copiii mai mari. Atelierele au
fost coordonate de Alina Surduc şi
George Rotaru, studenţi în cadrul
facultăţii de actorie, UNATC,
Bucureşti.
Teatru de umbre în care impro-
vizaţia, spontaneitatea şi creativita-
tea au unit artiştii plastici cu acto-
rii şi cunoscătorii instrumentelor
afro-americane şi din nou copiii,
alături de oricine a vrut, în spatele
cearceafului dintre nucii din grădi-
na Prelucii. S-a început cu prezen-
tarea istoricului şi a semnificaţiilor
acestei forme a teatrului şi a conti-
nuat cu antrenarea tuturor partici-
panţilor în acest joc interesant al
oamenilor dar şi al artelor. S-a rea-
lizat o îmbinare de improvizaţii in
muzică şi teatru, s-au creat poveşti,
personaje şi situaţii, imagini şi s-a
improvizat în numele mitului împă-
ratului Wu ( mitul dragostei, care
numărul 4 / septembrie 2010
stă la baza teatrului de umbre în
China, de unde a fost adus în
perioada medievală în Europa), des-
cătuşare a energiilor şi a imagina-
ţiei, rezultând mici fragmente de
teatru ce au avut spectatori pe cei
ai taberei dar şi oameni în trecere
pin tabără. Coordonatoarea acestui
atelier este Raluca Răcean, absol-
ventă UNATC Bucureşti, actriţă la
Teatrul de Comedie, Bucureşti,
actor păpuşar şi membră a trupei
Passepartout Dan Puric.
Teatru de păpuşi. S-a întâm-
plat să găzduim şi teatru pentru
copii, un atelier în care copiilor li
s-au dezvăluit din culisele mânuirii
Teatru de umbre; foto: Mihai MUNTIU
100
JOC LA ŞURĂ; foto: Ştefan MUŞAT
marionetelor în spatele scenei.
Iniţiativa a avut-o tot Raluca
Răcean, alături de colega ei An-
dreea Dârdaic, iar cei mici au fost
foarte încântaţi de ea cât şi de ele;
s-au jucat, s-au distrat, au constru-
it ei poveşti cu marionete adevăra-
te dar şi improvizate din beţe,
cârpe, paie.
Andreea Dârdaic, absolventă U-
NATC Bucureşti, actor păpuşar şi
membră a trupei Passepartout Dan
Puric.
Spectacol de poezie la Şură şi
în Şură, în noapte, în lumină de
lună plină, de bliţuri şi lanterne, la
care au participat studenţi la acto-
rie şi iubitori ai teatrului din celelal-
te arte. Spectacolul, ce a avut “pre-
miera” la sfârşitul taberei şi care a
fost regizat de Dan Lungu, a trecut
în revistă personaje şi fapte din
tabără, a exploatat cu mult umor
seara de început în care toţi s-au
pierdut în noapte pe dealurile
Prelucii la “concursul de orientare
turistică”, s-au creat imagini inedite
şi s-a terminat cu cel mai frumos
poem al taberei şi al spectacolului:
La uşa şurii, la părăul de dincolo de
Balta Poniţii, la sfârşit de poem şi la
ceas nu departe de miez de noapte,
George a cerut-o în căsătorie pe
Alina. Şi ea a spus DA!
Excursia la râu. În ziua de
duminică, fiind zi de sărbătoare, am
căzut cu toţii de acord că avem
nevoie de o pauză şi de odihnă, prin
urmare s-a propus o excursie la
Copalnic Mănăştur
 101 VATR A
C H I O R E A N Ă

râu. Am mers cu toţii aproximativ

4 km pe jos, admirând peisajele
superbe, căţărându-ne pe bolovani,
fotografiind, chiuind, tăcând şi în
final bălăcindu-ne în râu.
Foc de tabără. După terminarea
programului, în fiecare seară s-a
făcut foc de tabără, care s-a lăsat
cu muzică, joc şi voie bună, poezie,
happeninguri, percuţie, improviza-
ţii, etc. Nopţi de neuitat, nopţi cu
horincă, cu tobe şi chitări, în care
toată lumea s-a simţit bine iar unii
au adormit la foc... până dimineaţa
Am învăţat că unele lucruri se REGULAMENTUL
pot face fără o anumită pregătire TABEREI
teoretică ci din spontaneitate, am
descoperit trăiri în noi, reuşind să
percepem arta şi în alt fel, mult mai
natural. Teatrul a demonstrat la
Preluca că este o artă sincretică şi
Preluca a demonstrat că este un
spaţiu în care artele comunică şi
împreună fac lucruri bune.
Ioana Maria Oltean,
Camelia Oltean,
Ştefan Bisztricki Florian.

A nu se folosi, uza, emite, în

plină audienţă şi vizionare, pen-
tru orice act, mai mult sau mai
puţin artistic, cuvinte, expresii,
concepte ce aduc aminte de ele-
mente mai mult sau mai puţin
tari, lungi sau scurte, moi sau
perisabile… ce pana mea!
A se evita nerespectarea ega-
lităţii artistice, exprimarea mă-
reşagului şi acumularea coceni-
lor, merelor sau a bănuţilor de
aur (adică premii).
A nu se opri artistul, în ma-
nifestarea lui catarhică, prin
expresii ori atitudini ce lezează
Capoeira şi ritm prelucănesc; foto: Mihai MUNTIU demnitatea artistică.
A nu se frige slănină sau
cartofi şi a nu se fuma langă
“Şi de vreţi iubirea s-o găsiţi pereche, şuri, făcituri, căpiţe.
haideţi dimineaţa la Preluca Veche” A nu se arunca spurcăşagu-
rile, rondiurile şi poria în spaţii-
(Imn Preluca - Ana Florian)
le neprihănite.
A se bea, pentru sănătatea
trupească şi sufletească minim
Iată mai jos şi poezia prin care George
2 litri de lichide pe zi. În cazul în
a cerut-o pe Alina în căsătorie:
care, din cauza lichidelor, starea
trupească şi spirituală suferă
modificari acute, a se lua mă-
Ne-am jucat împreună cu vânt şi pistrui
surile specifice şi necesare.
M-ai trântit apoi pe pământ
A se respecta caracterul unic
Ai scos din mine cuvânt cu cuvânt
şi sacru al focului de tabără, loc
Copiii mării şi ai soarelui
de întâlnire şi dezmăţ pentru
toţi participanţii.
Acum dorm în sânul unui foc
A se folosi apa cumpătat căci
Pe iarba viselor de mai
şi ea suferă din cauza căldurii.
Şi mă întreb dacă mai ai lângă tine un loc.
A se îndrăzni folosirea spa-
ţiului şi obiectelor din tabără
de fapt, un singur lucru vreau să spun cu poezia mea;
fără stinghereală, evitând apela-
Alina, iubito, vrei să fii soţia mea?
tivul: „pot să...”
A se folosi liber întreg cadrul
Asta e poezia prin care
taberei cu scopul eliberării spiri-
iubita mea a acceptat
tului prin iubire.
sa mă lase să o iubesc pentru toată viaţa.
GEORGE

Copalnic Mănăştur numărul 4 / septembrie 2010

VATR A
C H I O R E A N Ă
Organizatori:
Ştefan Bisztricki Florian:
Suntem frumoşi, suntem ŞU-
RA! Poniţa răsună încă de spirit
liber şi casa bunicilor e plină de
artişti… pe prispă răsare o insta-
laţie la care bunica se uită mirată
şi mă întreabă ce e asta. Nu ştiu ce
să-i zic şi inventez un răspuns iar
ea îmi zice că pe aia de o vezi noap-
tea îţi vine a trage uşa înapoi după
tine. La Balta Poniţii altă instala-
ţie, cu un cearceaf pe ea îşi aşteap-
tă vernisajul; în Pădurea Popii alta
şi lângă ea, între doi copaci, o pic-
tură pe o pânză mare de care dai,
a doua zi, în singurătate, într-un
mod ciudat: în loc de ciuperci,
găseşti o pictură şi o instalaţie. În
Fundu Poniţii, cercul actorilor se
învârte, se plimbă, actorii fac exer-
ciţii, se descoperă, redescoperă şi
învaţă unii de la alţii - cei de la
UNATC, cei de la Hyperion, cei din
Cluj şi cu ei, toţi iubitorii de teatru.
Dan face repetiţii pentru spectaco-
lul de poezie. Superb a ieşit, uite
aşa, zice Ioana puşcând din dege-
te. Uite aşa, Ştefan, îţi dai seama,
simplu, zice, din ce a fost acolo,
inspirat din prima noapte a taberei
în care ne-am pierdut toţi prin
Preluca şi în care i-am jucat o
farsă lui Dan. Uite aşa a ieşit tot,
simplu, firesc, sincer, nespus de
sincer. Ca şi cum am fost acolo şi
de acolo. Asumându-ne spaţiul,
căutându-ne în fiecare zi, găsind
înţelesuri, pictând, modelând,
ascultând povestea olarului şi a
lutului. Cu un film de animaţie din
şindrilă, o instalaţie din şindrilă,
fotografiată în fiecare mişcare a ei,
film făcut de Andrei Marginean,
Simona Suşnea şi Matei Muntiu.
Cami râde gras si dansează. Ioana
numărul 4 / septembrie 2010
mă îmbrăţişează. La “Două Fâci-
turi” se nasc şi renasc pictorii cu
schiţele lor şi cu picturile. Sevan
ne uimeşte cu o pictură înaltă
până în podul şurii. Pe jos e fân, pe
butoaie sunt culori şi pânze colo-
rate, masa din mijloc, de piatră, e
pictată şi apar fotografiile agăţate
pe sfoară cu cleme din lemn de
bambus. E vernisaj în noapte şi
pictorii, din grajd, cântă blues şi
jazz la muzicuţă, chitară, (chiar
ştiu) şi la o coasă (chiar sună tare
de tot). Şi toate le vedem în lumina
bliţurilor. Raluca pune un cerceaf;
departe de cearceaf, nu mult
departe, câţiva metri, pune un
videoproiector... dacă mergi spre
videoproiector umbra se măreşte...
dacă te apropii de cearceaf umbra
scade... oamenii propun poveşti...
actorii se execută, sar în spatele
cearceafului, intră unul, iese altul,
priveşte, intră iară. E un spectacol
fascinant dacă mergi în spatele
cearceafului, plin de viaţă, nebun
şi plin de râs. Povestea curge în
umbre şi oamenii râd şi cum mai
râd! E teatru de umbre. Iar copiii
uimesc prin originalitate. Raluca
face cu ei teatru de păpuşi. Copiii
se joacă cu o marionetă. Şi fac o
poveste. În spatele casei, Ioana îşi
pune sticlele pentru icoane. Copiii
şi cei mari işi iau sticlele, fiecare pe
a lui, icoana şi izvodul. Doamne da
greu mai e, curăţat, apă, spirt,
şters iară, nu zgâria, o întreagă
muncă ce nu poţi decât să o trans-
formi în ritual ca să ţi se pară fru-
moasă. Şi iar atelier de teatru, în
fiecare zi ateliere de teatru şi în fie-
care zi, după ateliere, mirări.
Oamenii vorbesc, chiar vorbesc
despe ce au descoperit. “Uitaţi-vă
unii în ochii celuilalt şi vedeţi-l pe
cel de lângă voi copil.” Exerciţiul
luminează privirile. “Jucaţi-vă cu
mâinile, facem oglinda”. Şi grupul
Iza ne-a zis din ceteră, gordonă şi
braici. Şi am jucat şi am învăţat
toţi să fim pentru o seară prelu-
102
cani. Şi a doua zi, atelierele au
inceput mai târziu puţin... că na, e
după joc. Şi am bătut doba în sat,
cu Cami, din Vârful Paltinului am
bătut-o. Şi iară veneau din Cluj,
sau Bucuresti sau Dej... “Alo, cum
ajungem?” Bogdan şi Adi îşi
pregătesc bongosurile, berimba-
uăle, tobiţele şi alte instrumente
care au forme, sunete, muzicali-
tăţi. Noi nu le ştim. Cercul se
abandonează în dans, cântec,
capoeira, muzică afro-americană.
Sună superb. Nopţile au înţelesuri
colorate. Asta e tabăra de la
Preluca. O tabără în care oamenii
trec şi vin, trec şi vin, văd, joacă şi
se joacă, copiii sunt aşteptaţi iar
oamenii nu sunt privitori ca la tea-
tru ci se implică... nu musai în ate-
liere ci între ceilalţi, acolo în tabă-
ră! Tabăra de la Preluca nu e între-
cere cu alţii. Nici în trecere prin
Preluca. E din Preluca...
“La fereastra casei mele, casei
meeeleeeeee, Răsărit-o lighidili-
dombai logodilihenghel două ste-
leeee...” cântă bădiuca Ion şi badea
Ionuc în noapte târziu, la o poves-
te cu artiştii. Au venit de la stână
şi în drumul lor spe casă s-au oprit
în tabără... ca la ei acasă...
Ioana Maria Oltean:
Am fost prezentă anul trecut,
ca participant, la Tabăra de Arte
Preluca. Cine ar fi crezut că un an
mai târziu voi fi unul dintre cei
care va organiza acest eveniment?
Eu nu…
Organizarea taberei a întâmpi-
nat mult ghinion, de la neexisten-
ţa site-ului până la internarea în
spital a ceteraşului de la grupul
Iza, chiar inainte de jocul la şură,
dar ne-am descurcat noi cumva şi
ieşit. A fost şi joc de şură, şi tea-
tru de umbre, şi improvizaţie în
teatru dar şi în muzică, capoeira,
exerciţii de teatru, animaţii care
s-au realizat acolo, altele care s-au
Copalnic Mănăştur
 103
proiectat, proiecţii de documentare
şi scurt-metraje, jocul cu marione-
te pentru copii, atelier de olărit,
câte n-am avut!!! În ceea ce priveş-
te organizarea unui eveniment,
Ştefan e singurul din echipă care
are această experienţă, restul sun-
tem învăţăcei, şi ne-a ieşit foarte
bine. Am fost o adevărată echipă, şi
cu bune şi cu rele, iar împreună cu
voluntarii am încercat ca totul să
iasă perfect.
Mi-ar fi plăcut să mă bucur din
plin de toată forfota artistică, să
particip la cât mai multe ateliere,
să fiu mai prezentă la ceea ce se
întâmplă artistic acolo, dar ca şi
organizator ai o serie de responsa-
bilităţi care trebuie duse la bun
sfârşit. În schimb satisfacţia pe
care ţi-o oferă participanţii, mai
ales cea de la sfârşitul taberei,
merită tot sacrificiul. Când vezi că
tabăra şi-a îndeplinit scopurile, că
a creat un spaţiu în care artistul
să creeze şi artele să comunice
între ele, când vezi lumea cu
lacrimi sincere la despărţire, mul-
ţumindu-ţi că ai făcut posibilă
toată această nebunie, simţi că
munca şi sacrificiul nu au fost în
zadar, ba chiar dimpotrivă.
Eu am încercat, în puţinul timp
în care am fost liberă, să fac
împreună cu copiii icongrafie pe
sticlă. Am învăţat acest lucru în
liceu şi încerc să îl practic şi acum.
Am reuşit să îi învăţ câte ceva pe
micuţi, dar ceea ce m-a surprins a
fost faptul că ei s-au plictisit destul
de repede, iar la masa cu icoane,
sticlă, vopsele şi izvoade am rămas
cu cei mari, cu participanţi care în
timpul zilei lucrau la piesa de tea-
tru, iar seara vroiau să facă icoane
pe sticlă, şi de la care nu mă aştep-
tam să manifeste atât interes.
Icoanele nu au ajuns neapărat la o
finalitate, o icoană necesită ceva
timp pentru a fi gata, dar am reuşit
să-i învăţ pe cei mari şi pe cei mici
câteva tehnici şi să le provoc intere-
sul pentru această artă.
Iulia Balint:
Despre natură şi joc se vorbeşte
adesea în rândul artiştilor însă ce
se întâmplă atunci când în hora lor
se îmbină bucuria blidului cu
mămăligă şi gustul horincii. Tabăra
de Arte Preluca nu numai că a
adus diverşi artişti la un loc cu sco-
pul de a crea şi a reproduce esenţe-
Copalnic Mănăştur
le naturii cât a dat naştere unei
simbioze dintre teatru şi dans, cân-
tec şi bucate, cât şi dans - iubire.
Locul în care omul, iubitor de fru-
mos poate întâlni frumosul din el…
Preluca şi colinele sale au găz-
duit o tabără dedicate oamenilor
cu suflet curat ce iubesc natura în
esenţa sa şi traiul simplu departe
de murdarul cotidian. Îmbinarea
ramurilor artistice a respectat
sacrul frumosului, al artei pure,
Preluca fiind locul de întâlnire a
razelor de soare aproape de origi-
ne. Nicăieri nu am întâlnit frumo-
sul atât de aproape de soare, de
căldura ce purifică.
Şi după ce s-a cântat, s-a jucat,
s-a pictat, s-a iubit, ne-am întors
pe cărările noastre cu gânduri şi
inspiraţii măreţe însă cu sufletul
mult mai curat, căci tabăra ne-a
ajutat să înţelegem sinceritatea
naturii şi simplitatea construirii de
frumos. Iar dacă frumosul aduce
fericire atunci Preluca e un izvor ce
nu seacă niciodată. Chiar dacă
drumul e greu, aici ne-am întâlnit
de pretutindeni, actori, cântăreţi,
pictori, fotografi şi chiar oameni
simpli cu darul sincerităţii în ei, ce
au dorit să înveţe de la ceilalţi arta
de a iubi simplitatea si frumosul ce
înfloreşte din ea.
Cu cântec de culori şi dans în
imagini am reuşit, pentru o săptă-
mână, să aducem arta la Preluca şi
să oferim celor de acolo puţin din
sclipirea de sinceritate de care
atârnăm şi noi. Sperăm că an de
an, această rază să se transforme
într-un astru mândru ce oferă
inspiraţie tuturora ce îşi îndreaptă
chipul către ea.
Voluntari:
Ana-Maria Oltean:
„Preluca, Preluca, Preluca”, a-
uzeam în urmă cu mai bine de un
an şi auzeam acest nume de sat
rostit cu o pasiune nebună şi un
drag imens. Mă gândeam atunci,
„Omul ăsta e dus (Ştefan Florian),
nu se poate ca un sat, un simplu
sat să îţi ofere atât de multă liber-
tate, sau atât de multă inspiraţie.„
Anul acesta, în 17 august am
început să gust din plin de tot ceea
ce are de oferit Preluca Veche,
datorită taberei de creaţie organi-
zată de Asociaţia Şura. Am ajuns
VATR A
C H I O R E A N Ă
acolo pe o furtună care punea
copacii la pământ, care făcea frun-
zele să zburde şi oamenii să stea la
adăpost. Şi mă gândeam doar la
patul de acasă... şi am ajuns ca în
zilele ce au urmat să uit şi de casă
şi de Tg. Mureş. Singurul lucru
care mi-a rămas în cap era un sen-
timent puternic de libertate iar pe
buze un zâmbet care era aproape
la fel cu cel pe care îl vedeam în
urmă cu un an la Ştefan.
Şi Doamne, frumos a fost locul
şi oamenii, un loc undeva la 12 km
de Copalnic Mănăştur, pe care se
ajunge pe un drum precoce dar cu
peisaje care taie din respiraţie;
nişte oameni calzi şi blânzi pentru
care nu contează atât de mult tim-
pul, care nu cunosc agitaţia, care
te cuprind cu calmul lor.
Cred cu tărie că un alt loc mai
potrivit pentru o tabără de creaţie
nu există; în Preluca, locul şi arta
se îmbină perfect şi pentru asta ţin
neapărat să felicit oamenii care au
avut iniţiativa şi care s-au chinuit
puţin ca tot ce s-a întâmplat să ia
viaţa. Mulţumesc şi braţe de felici-
tări pentru: Ştefan, Ioana, Cami,
Iulicu.
Ionuţ Andrei Vădean:
Asta-i Preluca, o ruptură de lu-
me! Preluca e drumul către mai
bun... Acolo, timpul nu-şi are
locul, dar locul îşi are locul. El cer-
cetează şi însufleţeşte acele stări
vii şi simple, pe care mulţi dintre
noi le uităm. Te regăseşti şi tră-
ieşti!? Aerul ce poposeşte peste
dealurile şi pădurile de acolo, îţi
înfige în suflet liniştea şi puterea
de a crea. M-am născut acolo într-
o seară de vară. O seară cu Caleea
Lactee pe Cerul înstelat. Somnul a
fost un fulger. Dimineaţa devreme,
cocoşul sătul de atâta somn a căs-
cat şi cuvântul a fost rostit: “scula-
reaaa!!!”.
Lucrurile au început să prindă
formă şi culoare. Adunătura de
artişti a împânzit locul.
Pădurea mi-a cercetat sufletul
şi mi-a oferit un loc cromatic ca să
pot crea. Liniştea şi foşnetul frun-
zelor din pădure m-au pus pe
culoare. Pânza, aşezată între cei
doi copaci, caută să unească Arta
cu Natura. Pictura în pădure e o
nemaipomenită aventură a culo-
rilor, a formelor, a trăirilor, a
viselor, o aventură pe un ţărm
numărul 4 / septembrie 2010
VATR A
C H I O R E A N Ă
ascuns de lume. Îmbinând Arta cu
Preluca, TRĂIEŞTI! Preluca e un
ţărm ce îţi oferă tinereţea eternă.
Ilinca Vânău:
Pe de o parte, aş putea mai
degrabă să vă spun ce nu a fost
Tabăra de Arte de la Preluca: nici
un preţios eveniment cultural(oid)
transfrontalier, nici o deprimantă
şi negustorească înghesuire tip
butic-şi-iar-butic. Pe de altă parte,
nimeni nu aştepta aşa ceva de la o
tabără, aşa că ar fi poate un pic
nedreaptă această împărţire a
lucrurilor. O fac doar ca să vă sim-
ţiţi, dimpreună cu mine, în sigu-
ranţă. La Preluca s-a petrecut,
într-un chip firesc, o întâlnire
minunată într-un loc minunat. Ne-
am întâlnit om cu om, ca pe o
insulă dăruită fiecăruia dintre noi
şi am avut parte de pictură, de tea-
tru, de joc şi de cântec, nu după
reţete aduse de-acasă, ci adesea
tocmai prin desprindere de ele,
inspiraţi de înţelegerea rostului
clipei unice - binecuvântarea că
împărţeam acelaşi spaţiu şi timp.
Sigur, aveam să descopăr, împleti-
rea dintre spaţiu şi timp nu
înseamnă doar să circuli fizic două
săptămâni pe dealurile prelucane,
cu gândul la artă şi cu sentimentul
că eşti într-o enclavă uitată de
antropologi. Înseamnă întregul
freamăt al locului cu toate poveşti-
le oamenilor care au trecut vreoda-
tă pe acolo de când e lumea, cu
gândul la coasă, la mândruţă, la
vecină - ori la viitorime, deci la noi
care-am ajuns pe urmele lor (şi ne-
am întors la ei prin timp - în gând).
Mă bucur că ne-am îngăduit
răgazul să fim adoptaţi de acea
stare naturală de bine; că ne-am
dus dinspre autostrăzi spre cără-
rui ca să simţim pământul sub
picioare - pământul către care
cerul a coborât atât cât să ne lumi-
neze cu stelele până-n suflet.
Licărind. Ca nişte nostalgice infor-
maţii esenţiale despre un loc mai
bun decât ne putem aminti cu
mintea.
Ana Bisztricki Florian
(gazda)
August. Preluca. Arta la ea
acasă. Vibraţie, identificare, bucu-
rie a descoperirii sau nevoie de alt-
ceva. Un reflex al voinţei de depă-
numărul 4 / septembrie 2010
şire a limitelor, a banalului, ieşirea
din individual şi apropierea de o
profundă depărtare care de altfel le
aparţinea. Un joc al alterităţii, asu-
marea unui rol şi pur şi simplu
iubire. Asta a fost ca o dorinţă
complexă de cunoaştere, de accep-
tare, de creaţie, de locuire sau de
înlocuire a eului cu altceva: cu
noaptea, cu focul, cu stelele, cu
lemnul şi cântecul, cu înaltul, cu
zvonul întunecatelor păduri sau cu
simplitatea rustică a oamenilor de
aici.
De ce aici? Pentru că au ceva
special oamenii aceştia, spun unii,
ceva ce poartă în ei amurg şi răsă-
rit, rugăciune şi trudă, frumuseţe
interioară şi timp, timp bătrân
ţesut din poveşti de viaţă adevăra-
tă, pentru că iubesc tinerii şi le
place să se identifice cu tot ce le
aparţine lor, pentru că ştiu să-i
preţuiască pe semeni şi se bucură
de veniri ca de un început (şi aici
sunt multe, multe veniri), apoi
rămân trişti şi resemnaţi la
plecările cu ecou de sosire. Atât de
liniştiţi în resemnarea lor, ştiu să
facă din ea o formă specială de
viaţă pe care puţini o pot înţelege.
Simpli, muncind cinstit, cu respect
pentru ei şi pentru semeni, cu
pacea interioară şi tihna în care şi-
au crescut pruncii mulţi, se mân-
dresc ei, perechea de oameni ade-
văraţi Petre şi Rozalia Florian din
satul Preluca Veche. Aşa sunt şi
prelucanii mai tineri sau mai vâr-
stnici dar şi cei ce locuiesc în
Dealu-Corbului, generoşi şi fru-
moşi în simplitatea lor.
Regretă că nu pot reţine numă-
rul oamenilor primiţi de-a lungul
vieţii în căsuţa lor mică, sanctua-
rul viu al generaţiilor, construit pe
credinţă şi încredere, simbolurile
trăiniciei, care reprezintă într-un
fel, arta longevităţii, pe care ei o
oferă cu generozitate tuturor. Erau
momente speciale, pentru fiecare
om în parte ce le călca pragul şi de
momente cu totul speciale şi poate
chiar de suflete speciale, bântuite
de spirit artistic, au avut parte şi
copiii lor.
Copilăria şi tinereţea şi-au dat
aici mâna, în universul generaţiilor
complete, bunici, părinţi, copii,
nepoţi şi strănepoţi, generaţii ce-şi
poartă în suflet ospitalitatea simplă
care vorbeşte de la sine despre
lucruri bătrâne, cu suflet de copil.
104
Se mai poartă şi orgolii şi preju-
decăţi în acest microunivers dar cei
doi stâlpi de înţelepciune şi bună-
tate, bătrânii şi înţelepţii părinţi, le
ţin frâul cu multă străşnicie şi mai
ales cu blândeţe. Toate vietăţile de
aici, oameni şi animale, copilăresc
în nesupusă prietenie mirate şi
nevinovate de regulile umane.
Aici s-au reîntors în august de
vară, tineri şi frumoşi, simpli şi
modeşti mesageri ai artei... şi-au
devenit ai locului... dacă nu cumva
erau dintotdeauna... I-am redesco-
perit de data asta la căsuţa mea
natală, într-un miracol, nu întâm-
plător, cineva pusese asta la cale.
Ştefan, tânărul, artist hoinar, suflet
inocent, pe care-l descoperi în fieca-
re zi şi- l pierzi într-un singur mira-
col, arta. Asta ştie, asta face!
Poate nici n-au plecat pentru că
prea era sinceră şi simplă venirea,
şi lucrurile s-au înscris de la sine
în ordinea lor firească după cum
impunea spaţiul. Nimic artificial,
nimic vulgar... un prisos de lumină
în priviri, generozitate şi dorinţă de
comunicare. Toate acestea fău-
reau starea de spirit pentru ceea
ce noi numim simplu, artă. Un ate-
lier al sufletelor de artist, cu feres-
tre de zi şi de noapte, în care se
făurea cântecul la lumina focului,
se elibera horea cu noduri spre a
se întâlni cu ecourile pădurii iar
piatra, lemnul şi frunza erau acolo
cum era firesc, simboluri sacre
prin care lucrează doar cei iniţiaţi.
Mă gândesc acum şi poate alu-
nec uşor în melancolie şi nici nu
mai ştiu cine erau ei, tineri sau
stele? Cine erau ei, cântec sau joc
în poezia locului ? Cine eram eu?
Nu mai ştiu dar am devenit atât de
bogată! De tinereţe, de artă, de
dor, de dorinţă de comunicare şi
m-am lămurit trist, după plecarea
lor, în grădină, când căsuţa natală
îşi ştergea lacrimile cu mâinile
mele, când prispa casei zăvora în
umbrele ei singurătatea din mur-
murul serii. Sunt aici, pentru că
poveştile îşi au partea lor. Sunt
aici, pentru că trebuia să fiu aici...
Sunt fericită că sunt atâţia oameni
frumoşi în lume! Ea, lumea, renaş-
te din astfel de întâmplări, din
simplitatea gesturilor teatrale, din
firescul lor, din entuziasmul vieţii
transpuse în poveste, din căderea
stelelor care răsar inevitabil într-
un scenariu şi-n ochii semenilor.
Copalnic Mănăştur
 105
Nu ştiu, poate, sigur, am vorbit
oarecum „în dodii” dar eu sunt
fericită că o pot face, chiar dacă
sunt contrariată... e într-un mo-
ment de copilărească transcedere
spre ludic şi mi-e dor de fiecare în
parte, ca de un Întreg.
Participanţi:
Bogdan Căian:
Pf... Preluca... Preluca pentru
mine e un colţ rupt din realitate ce
poate face fericiţi oamenii şi poate
îmblânzi sufletele care nu şi-au
găsit liniştea... Einstein spune:
“Sunt două feluri de oameni! Cei
care nu cred în magii, şi cei care
cred că totul e magic...” iar eu cred
că Preluca e magică... De-a dreptul
frumos... Oameni frumoşi, oameni
cu idei... cu multă imaginaţie...
blânzi, cu chef de a arăta bună-
tate şi de a cunoaşte frumosul...
A fost o săptămână în care am
simţit cum e să fii înconjurat de
iubire şi de dorinţa de a cunoaş-
te... de a ne cunoaşte felul nos-
tru... felul fiecăruia. Oameni des-
chişi, combinaţi cu natura, cu
locul magic din Maramureş. A fost
o adunătură de magie şi suflete. A
fost Preluca.
Matei Muntiu:
Pentru mine tabăra asta a
însemnat libertatea spiritului.
Când spiritul e liber se poate
manifesta uşor în mod creator.
După ce parcurgi un drum des-
tul de neîngrijit şi anevoios pentru
o maşină mică (faptul că drumul
nu este unul dintre cele mai bune
face ca “civilizaţia” să pătrundă
mai greu aici unde oamenii, ani-
malele şi natura încă mai trăiesc în
deplină armonie), se deschide încet
un peisaj superb care îţi umple
sufletul cu copilărie şi bucurie de
joacă. Locul te inspiră să te joci.
Artistul nu se joacă la fel ca un
copil mic, el se joacă într-un mod
creator. Iar aici la Preluca orice fir
de iarbă îţi poate servi drept muză.
În tabără, pe lângă faptul că e
amplasată într-un loc minunat
unde niciodată nu va ajunge ideea
de “consumerism” (sper!), se
trăieşte la cort, se face duş la butoi
Copalnic Mănăştur
şi se mănâncă preparate de casă.
Aici lumea se adună pentru a crea
liber, pentru ca artele să inter-
acţioneze, să se facă schimb de
idei, să se experimenteze şi să se
improvizeze.
Pe toată perioada taberei am
trăit momente deosebite, cu încăr-
cătură artistică, pline de originali-
tate izvorâtă din spontaneitatea
noastră şi din faptul că ne-am
adunat să ne jucăm cu artele. S-au
creat momente de teatru de umbre
la care au participat chiar şi cei
care nu fac teatru, iar toţi împreu-
nă au creat clipe unice.
La Preluca am fost surprins că
încă se mai creează şi se creează
frumos şi ceea ce s-a creat nu a
ţinut neapărat de un anumit
curent artistic, ci doar de acel
curent, de flacăra care trece prin
sufletul artistului atunci când el
îşi simte spiritul şi trupul cu ade-
vărat libere. Locul inspiră mult
mai mult şi te îndeamnă la a crea
pentru că la Preluca artistul se
eliberează de orice lanţ impus de
şcoala de arte şi scapă poate de
stânjeneala pe care o simte într-un
atelier de artă între patru pereţi.
Pentru că nu au existat profesori
sau critici înverşunaţi ci doar
colegi care au apreciat sau au con-
tribuit cu idei, artiştii s-au simţit
mult mai liberi ceea ce a determi-
nat că tot ce s-a creat pe perioada
taberei să fie spontan, unic, impro-
vizat şi cu valoare mult mai mare,
poate, decât ceva foarte elaborat şi
gândit.
Cu cât ne apropiam de sfârşitul
taberei încet-încet se contura câte
o sculptură, o instalaţie făcută
exclusiv din frunze şi lemne în
pădure, o piesă de teatru, un nou
dans, o expoziţie foto în şură, o
animaţie, o pictură. Ca să dovedim
că lumea ideilor este nesfârşită, s-
a creat o expoziţie vernisată în
întunericul şurii, urmărită de
lumina lunii prin găurile din aco-
perişul de paie. Pare ceva absurd,
dar acest absurd a conturat un
moment memorabil făcându-ne să
ne arătăm nouă înşine că se poate
ţine un vernisaj pe întuneric, la
lumina lunii si a câtorva lanterne
ale vizitatorilor expoziţiei. Toate
acestea au născut o atmosferă pe
care cred că nici un vernisaj al
nicicărei expoziţii nu a avut-o.
M-am încărcat de energie, opti-
VATR A
C H I O R E A N Ă
mism şi mai multă încredere în
mine, pe perioada întregii tabere,
exact ceea ce are nevoie cineva care
se simte un spirit creator.
Interacţiunea cu ceilalţi artişti, ine-
vitabil, te face să vezi lucrurile şi
din alte perspective şi unghiuri, iar
eu le-am văzut şi le-am fotografiat.
Preluca şi puţinii localnici cu
care am intrat în contact (pentru
că satul e împrăştiat pe mai multe
dealuri) este un loc inedit care tre-
buie păstrat aşa şi lăsată doar
Natura să intervină şi să pună
vânt, soare, frunze, iarbă şi vrajă
luminii lunii noaptea. Bunicuţul si
Bunicuţa sunt cei care au păstrat
locul în acest fel, iar noi trebuie să
le respectăm munca şi vârsta.
Alina Surduc
şi George Rotaru:
Oameni de prin toate locurile
ţării au primit titulatura de artişti
prelucani creând ARTfel decât pe
plaja privată a unui hotel de cinci
stele. Au revenit la începuturi şi au
prins răsărituri curate.
Aşa cum lucrurile bune şi
momentele de fericire adevarată
durează puţin, tabăra de la
Preluca a trecut atât de repede că
nu am reuşit să ne săturăm de
toate darurile pe care le-am primit.
Însă am învăţat după terminarea
ei că trebuie să preţuim un lucru
atâta timp cât îl avem, indiferent
cât de mic sau de scurt este, fiin-
dcă mai târziu este posibil ca a
doua bucurie să nu mai apară la
fel de uşor şi frumos.
Iată-ne, aşadar, ajunşi în Co-
palnic Mănăştur. Aşteptăm cu
nerăbdare să mergem la casa
bunicilor prelucani. Pornim spre
sătucul cocoţat în vârful muntelui
şi ne clătim ochii cu o privelişte pe
care nici filmele hollywoodiene nu
o au fără editări. Ne bucurăm de
fiecare pietricică, de fiecare gură
de aer curat, de fiecare copac
bătrân, de fiecare rid al pământu-
lui. “Servus! Mă bucur de cunoş-
tinţă”, ne-au spus tinerii care ne
aşteptau în tabără. Ne dăm jos din
maşină şi pornim spre poieniţa cu
vestita Şură. Ne aşteaptă merele
verzi, prunele şi perele din livadă şi
parcă cer să fie gustate. Începe
tabăra…
La gura sobei. Păi ce ne-am fi
făcut noi fără dragul de Bobi, care,
numărul 4 / septembrie 2010
VATR A
C H I O R E A N Ă
în fiecare zi, a stat şi ne-a gătit câte
trei mese pe zi, dar nu trei mese
oarecare, ci mese cu mâncăruri
tradiţionale ardeleneşti. Am avut
mâncare atât pentru consumatorii
de carne cât şi pentru vegetarieni.
Ne-am hrănit sănătos, după pro-
gram. Şi siesta a fost de fiecare
dată un somn bine primit pe iarbă,
sub soarele care tot timpul a ţinut
cu noi.
La gura poieniţei. Ce poate fi
mai încântător decât să vezi cum
actorii învaţă să picteze, pictorii
învaţă să sculpteze, sculptorii în-
vaţă să scrie şi să înveţe poezii, ingi-
nerii şi arhitecţii învaţă să danseze
şi regizorii învaţă să îmbine aceste
arte într-un mod deosebit? Aici am
avut ocazia să participăm la ateliere
interactive care au cuprins mai
multe ramuri ale creaţiei. Am reuşit
să ne desfătăm privirea cu picturi
pe pânză, cu instalaţii lucrate în
pădure, cu filmuleţe montate lângă
casa bunicilor, cu fotografii expuse
la şură şi la final am participat la
un spectacol de poezie desfăşurat
într-un decor arhaic.
La gura râului. Munte, munte
şi iar munte! La un moment dat am
văzut de sus Cheile Lăpuşului, apoi
o cetate stâncoasă şi spre finalul
excursiei corpurile noastre s-au
înfruptat din apa călâie şi curată.
Ne-am înroşit nasurile pe nisip, ne-
am jucat vestitul joc Samurai, am
pregătit cartofi copţi şi porumb
copt şi ne-am odihnit pe pietre.
Dacă ştii cum să piepteni muntele,
el îţi va fi un prieten devotat.
La gura şurii. Ei bine, şura a
adăpostit lucrările fotografilor şi
ale pictorilor, voie bună şi ceai
proaspăt. În imediata vecinătate a
şurii un hamac a stat la dispoziţia
tuturor celor dornici de câteva
clipe de feerie la umbra pomilor
voluptuoşi.
La gura focului. Heheee…
Horincă, dragă horincă, îţi mulţu-
mim pentru că ne-ai încălzit serile
şi ne-ai limpezit zilele cu cântece şi
zâmbete. În fiecare seară baieţii au
adunat lemne şi au făcut câte un
foc de tabără, în jurul căruia am
stat şi am cântat la chitări şi
instrumente de percuţie. Le mulţu-
mim celor trei oameni speciali care
au cărat de acele instrumente ca
să ne înveţe că putem face terapie
şi prin muzica braziliană ţi ritmu-
numărul 4 / septembrie 2010
rile interioare.
La gura jocului. Prelucani! La
roate cu voi! Într-o seara am avut
plăcerea de a asculta cantece
tradiţionale maramureşene şi ne-
am distrat copios învăţând să dan-
săm. Ne-am călcat pe picioare?
Nu-i bai. Am căzut pe jos de la
învârtite şi răzvrătite? Nu-i bai. Am
făcut o hora de treizeci de oameni?
Nu-i bai. Suntem tineri şi ştim sa
ne distram, dar de asemenea ştim
să le mulţumim celor care încă
păstrează anumite tradiţii.
Vedeţi câte daruri am primit în
numai şapte zile? Haideţi să vă
mai arătăm încă un dar pe care cu
siguranţă toţi cei care am fost
acolo l-am primit şi îl păstrăm.
“Ne întoarcem, întoarcem
Cu august de vară,
La Preluca arta
E-n haine de gală.”
Dariu Remeş:
Zile la rând m-am frământat. Mă
duc, nu mă duc, mă duc, nu mă
duc... ??? Până la urmă am hotărât:
mă duc.
Ziua I (18 august 2010). Ajung
în tabără în jurul orei 10. Se mai
servea micul dejun. Ştefan, aşa
cum îmi spusese când vorbisem,
îmi zice să-mi instalez cortul în
livada de lângă şura mai jos de
casa bunicilor. Acolo, spunea el,
voi avea parte de linişte în timpul
nopţii, o să mă pot odihni. L-am
crezut un pic. Ce dezamăgire. Nu
va fi deloc aşa. Dacă zilele erau
dumnezeieşti, nopţile, una după
alta, aveau să fie un coşmar.
Onu mă ajută să-mi instalez
cortul după care plec singur la râu.
Pe drum admir splendide peisaje:
clăi de fân, pajişti cosite, prunii de
lângă drum cu şi fără gard în ale
căror ramuri poame albastre ard.
Ajung la apă, mă scald puţin, lene-
vesc pe pietre, mă simt bine.
Revin în tabără şi ziua trece.
Seara mă duc cu Iustin, „omul
padurii“, unchiul lui Ştefan, la un
izvor şi la întoarcere aducem şi vac-
ile acasă. Iustin îmi spune pe scurt
viaţa lui. Seara târziu, „maestrul”
Dan Lungu are ideea unui concurs
de orientare turistică pe timp de
noapte. Un concurs ratat, se „pier-
de” Ie, „maestrul” se sperie iar în
106
final, când înţelege că este victima
unei farse se supără. Eu aud din
cort toată vânzoleala şi agitaţia.
Ziua II (19 august 2010). Mă
trezesc (un fel de a zice) devreme.
Mă duc şi stau la masa la care ne
făceam veacul cu poveşti, cafele,
ţigări, pălincă şi alte alea. Stau de
vorbă cu bunicul lui Ştefan care
are 90 de ani şi este un adevărat
patriarh. Acest om are atâtea de
spus. Este un autodidact, plin de
înţelepciune. Când te gândeşti ce
nulităţi sunt cultivate azi, iar un
om ca el se pierde în anonimat, pe
bună dreptate îţi vine să spui că
lumea în care trăim nu este una
normală. După micul dejun,
împreună cu Matei, cu Onu şi cu
Simona, mergem până la Con-
stantin de pe Obcini (în Preluca
Nouă) să vizităm o gospodărie
veche, în parte foarte bine conser-
vată. Sunt şi ei încântaţi de ceea ce
văd fie ca fotografi care surprind
lumini, umbre, culori şi altele, fie
ca oameni care pur şi simplu se
emoţionează în faţa a ceea ce este
frumos, simplu şi pur. Gazda ama-
bilă, o nepoată de-a lui nea
Constantin. Revenind în tabără, ca
şi la plecare, mai ciugulim mure şi
prune de pe marginea drumului.
Seara are loc un spectacol de
teatru de umbre. Cea care por-
neşte jocul este Raluca Răcean
ajutată de colega ei Andreea
Dârdâic, actriţe din Bucureşti. O
improvizaţie reuşită, plină de emo-
ţie şi umor. După miezul nopţii ur-
mează nebunia. Trupa de capoei-
ra, condusă de Bogdan dau un
recital la tobe într-un ritm nebun.
Cred că răsună până dincolo de
râu (Lăpuş) spre Vima.
Ziua III (20 august 2010). Du-
pă o nouă noapte de nesomn înce-
pe o nouă zi. Discuţii cu bunicul
iar după micul dejun plec până
sus la troiţă. Întâlnesc trei copii
care păzeau vitele. Trei copii
amărâţi. Îmi amintesc brusc de
copilărie când şi eu la fel de săr-
man ca aceşti copii păzeam vitele.
Îi fotografiez, mâncaseră pâine cu
dulceaţă iar la cel mic se vedea
foarte bine asta pe faţă. Revin în
tabără pe alt drum şi întâlnesc o
casă veche, dar din păcate pe aco-
periş era pe lângă şindrilă şi car-
ton asfaltat. Trec pe lângă, şi
fotografiez două cimitire cu cruci
Copalnic Mănăştur
 107
foarte vechi din lemn. Cimitirele
din Preluca au ceva aparte. Merită
văzute. Seara se prezintă filme de
scurt metraj.
Ziua IV (21 aug. 2010). După
micul dejun împreună cu Ştefan
Muşat şi încă un domn plecăm în
drumeţie spre Aspra. Îl întâlnim pe
'nea Constantin de pe Obcini care
lucra cu fânul, stăm puţin de
vorbă, ne dă azimutul Valea Rea şi
înainte. Trecem Valea Rea peste
punte, o luăm la stânga şi ajun-
gem pe Arsuri. Ne oprim într-o gos-
podărie cu o şură veche acoperită
cu paie (goz, cum spun localnicii),
foarte bine păstrată iar în faţa şurii
erau snopi de ovăz, atât pe jos, cât
şi într-o căruţă. Discutăm puţin cu
gazda, o femeie singură care tră-
ieşte într-un loc mirific, exact ca în
balada „Pe-un picior de plai, pe-o
gură de rai”. Mai multe despre
această femeie la întoarcere.
Continuăm drumul şi la un
moment dat ajungem la un mic
magazin, bem bere. Merge grozav
la setea şi deshidratarea din noi.
Alături, o altă şură veche, iar în
faţa gospodăriei, la drum, o fântâ-
nă cu cumpănă. Pornim mai
departe spre Aspra, eu şi Ştefan
mergem bine, colegul începe să
dea semne de oboseală. Îl lăsăm la
poalele colinei pe care se află bise-
rica din Aspra. Ajungem la biseri-
că. Eu şi Ştefan facem fotografii. O
bisericuţă foarte modestă, acope-
rişul din lemn iar pereţii din bârne
lipite cu lut. Nişte ferestruici foarte
mici. Alături, încă neterminată,
noua biserică. Ne întoarcem, îl
recuperăm pe coleg şi înapoi. La
magazin ne oprim iar de data asta
beau bere singur iar Ştefan cum-
pără pălincă. Ajungem din nou la
acea femeie de mai sus care ne
pofteşte la un pahar de pălincă.
După primul pahar de pălincă (eu
n-am băut) îi zic femeii că ar merge
bine cu puţină brânză şi aduce
slană şi brânză. Mâncăm iar ei
beau pălinca ce se dovedeşte a fi
de pere puturoase, adică cea mai
cea pălincă de pere. Îi cerem feme-
ii adresa, deoarece Ştefan îi promi-
te că îi va trimite nişte poze (sper
să se ţină de cuvânt). Aflăm că o
cheamă Veronica Ştef, este văduvă
(73 de ani) şi singurul copil pe care
l-a avut a murit într-un accident.
Mulţumim frumos şi mergem mai
Copalnic Mănăştur
departe. Trecem iar Valea Rea şi
ajungem la nea Constantin. Iarăşi
poze cu gospodăria lui, de data
asta Ştefan fotografiază, apoi hai
în casă, un aperitiv rece, o pălincă,
o bere. Gazda, o altă nepoată de-a
lui nea Constantin.
Înainte de-a intra în tabără ne
oprim sus la la stejar, unde, la
masa de lucru, nişte tineri pictau
sau desenau. Imaginea pe care o
creau în locul acela era una foarte
frumoasă. Trecem prin pădure
unde Onu pictează o pânză prinsă
de doi copaci iar alături Filip,
‘fratele’ lui, realizează un happen-
ing din vreascuri şi frunze. Doi
băieţi buni. Ajungem în tabără,
unde ne aşteptau sarmalele care
mai erau încă la fiert.
Ziua V (22 aug. 2010). Mă tre-
zesc tot mai obosit, dorm tot mai
rău; gălăgie până târziu în noapte,
după ce se liniştesc ‘nebunii’, pe la
3 sau 4 noaptea îşi face Lord (un
câine frumos) numărul, apoi ime-
diat încep cocoşii iar dimineaţa
după 7 vine bunica să mulgă vaci-
le şi cât durează asta, povestesc.
Din cort nu înţeleg foarte bine ce-
şi spun, dar bunica le vorbeşte
întruna. Azi, Ştefan a hotărât că
mergem, nu, nu vă speriaţi, nu la
biserică deşi este duminică ci la
scaldă la râu. Cu mare greutate la
11 fără un sfert pornim, asta după
ce fiecare a luat cu el câte ceva de-
ale gurii: cartofi pentru copt care
vor înlocui pâinea, conserve, cozo-
nac. Pornim cu voie bună şi Şte-
fan, căpitan de plai, în frunte. Nu
mergem mult şi strigăte. Pe loc în
faţă, n-am luat-o bine. Noroc că nu
mersesem prea mult aiurea. În
sfârşit suntem pe drumul bun.
Repede iarăşi strigăte, de data asta
de satisfacţie. Au fost găsite indi-
ciile de la postul 5 de la concursul
de orientare. Mergem şi la prima
casă întâlnită ne-am abătut pe la o
ţuică. Dă-i cu ţuică, dă-i cu apă,
dă-i cu apă, dă-i cu narghilea, că
nu ne mai urneam. De la casa
următoare ni se alătură nenea
vânătorul pe post de... n-am înţe-
les ce. Cu un nene de la prima
casă pe post de călăuză şi cu
nenea vânătorul încheietor de plu-
ton mergem voioşi la râu. Când
ajungem deasupra defileului, toţi
rămânem muţi de uimire. Fru-
museţe cât cuprinzi cu privirea.
VATR A
C H I O R E A N Ă
Admirăm, pozăm, ne extaziem.
Apoi, abrupt si de-a dreptul, cobo-
râm la râu. Locul am înţeles că se
cheamă Geamăna. Începe scalda,
statul la soare, echilibristica pe
pietre. „Maestrul” cu chiloţii lui
coloraţi şi murdar pe cur începe să
se învârtă pe lângă o fată de la
Crucea Roşie. Unui alt băiat din
Cluj care şi el avea chiloţii murdari
o fată îi propune să şi-i dea jos,
poate că vroia să i-i spele, dar el a
refuzat-o. După o vreme, începe să
ne fie foame şi coacem cartofi în jar
şi cu puţin pate ne amăgim foa-
mea. În defileu se lasă umbrele şi
pornim spre tabără. Sus, facem
iarăşi o oprire să admirăm sub o
altă lumină defileul. În drum spre
tabără văd o gospodărie cu o şură
pe care o fotografiez. Când ajun-
gem la nenea vânătorul toţi cei
care doresc beau pălincă. Trec pe
lângă o cruce la marginea drumu-
lui pe care la plecare nu o văzu-
sem. Citesc numele şi îmi aduc
aminte că am avut un coleg de ser-
viciu cu numele acela. După mini-
me verificări aflu că este chiar el.
Alcoolul, o viaţă dezordonată şi
până la urmă destinul implacabil
l-au dus acolo. Am ajuns în tabă-
ră, am mâncat şi după câteva dis-
cuţii am plecat să dorm.
Ziua VI (23 aug. 2010). Mă tre-
zesc devreme hotărât să plec într-o
nouă drumeţie. Fatalitate! Când
încerc să mănânc ceva, de mânca-
re nimic, bucătarul lipsea, iar Şte-
fan dormea încă. Până la urmă, îl
trezesc pe Ştefan să mă hrănească.
În timp ce Ştefan se mai scărpina
şi tăndălea la cort, văd o grămadă
de «homelessi» care dormeau lângă
foc. Îi fotografiez. Imagini foarte
haioase. Primesc ceva de mâncare
de la bunici şi plec devreme spre
Preluca Nouă. Singur. Până după
puntea din Valea Rea pe traseul de
sâmbătă. După punte o iau înain-
te şi la dreapta şi ajung pe o colină
aproape de biserica ortodoxă.
Vizitez şi fotografiez o gospodărie
veche. În casă, pe meşter grindă,
încrustat anul 1866. Ce mult este
de atunci. Abia atunci România
începea să se nască cu adevărat:
pleca Cuza, venea regele. Şi tot ce
a urmat, toată istoria modernă a
României. Ajung apoi într-o curte
unde stăpânul casei tăia o bibilică
sau poate un bibilic că zicea că era
numărul 4 / septembrie 2010
VATR A
C H I O R E A N Ă
mascul şi se bătea ca şi cocoşii cu
rivalii. Îndrumat de acest om trec
peste pajişti pe o altă coastă unde
se vedeau două şuri vechi; una în
stare foarte bună, una foarte dis-
trusă. Ajung în Piţigaia, aproape
de biserica greco-catolică, o con-
strucţie nouă din lemn şi mă
opresc la magazin şi-mi stâmpăr
setea cu două beri în timp ce
povestesc pe rând nora şi soacra
din casă. Merg mai departe, vizitez
rapid pe cineva, apoi dau peste o
casă foarte veche şi foarte distru-
să. Fac câteva poze. Încerc să
ajung la o casă pe care o văzusem
sâmbătă de la mare distanţă. Din
păcate ratez drumul bun şi după
o vreme renunţ şi mă întorc.
Fotografiez o cruce mare cu Iisus
răstignit prinsă de un arbore foarte
mare şi probabil foarte bătrân.
Ţinta următoare, o casă veche, dar
al cărei acoperiş din paie a fost
refăcut în ultima lună. Ajung, fac
poze pe care le voi alătura celor
făcute la începutul lui iulie, în ace-
laşi loc. Lucrurile se mişcă.
Mergând mai departe ajung la o
altă gospodărie unde văd cruci cu
snopi de triticale secerate manual.
Gazda, o femeie, îmi spune că
peste vreo două săptămâni le vor
treiera cu o batoză veche. Lucru
tot mai rar. Plec spre tabără, trec
din nou pe la nana Veronica de pe
Arsuri, cumpăr 1,5 l. de pălincă de
prune cu care voi avea mare suc-
ces în tabără. Seara, echipa de
imagine: Marginean, Matei, Si-
mona, Turcoaica (Rada?) lucrează
la un scurt film de animaţie cu
imagini din tabără. Stau mult pe
lângă ei şi îi admir, îmi place ce fac
şi cum lucrează.
Jos, lângă şură, în livadă, se
organizează joc la şură. Ştefan,
Ioana şi încă câţiva, îmbracă nişte
cămăşi populare. Ceteraşii cântă,
lumea joacă şi se simt bine cu toţii.
Locul de desfăşurare - lângă cortul
meu. După joc urmează dansul şi
să te ţii până către 3 noaptea.
Ziua VII (24 aug.). Practic, ulti-
ma zi. După micul dejun plec
într-o drumeţie. Vreau să ajung pe
dealul... unde este o staţie de radio
amatori. Când trec un pârâiaş, mă
opresc să mă spăl puţin cu apă
rece pe mâini, pe faţă. Scot aparat-
ul foto de la gât, îmi dau jos şapca
de pe cap şi rucsacul din spate.
numărul 4 / septembrie 2010
Plec mai departe şi când sunt
aproape sus realizez cu groază că
nu mai am aparatul foto. Mă
apucă disperarea. Nu era vorba
atât de aparat în sine care nu este
unul scump (o săpunieră, cum zice
un nepot de-al meu, fotograf) cât
mai ales de imaginile pe care le
aveam. Cobor în mare viteză până
la râu unde ştiam că îl mai aveam.
Nu-l văd, mă învârt pe acolo, dar
degeaba, nu-l găsesc. Urc din nou
până într-un punct şi sun pe cine-
va din tabără pentru a cere ajutoa-
re la căutări. Nu rezolv nimic. Am
pornit încet spre tabără pentru a
mai căuta nişte ajutoare la căutat.
Tot timpul mă gândeam că trebuie
să-l găsesc. Nu puteam fi pedepsit
să pierd acele frumuseţi pe care le
aveam pe card. Mai calm şi mai
împăcat, când am ajuns la râu, m-
am uitat mai atent. Şi l-am găsit.
Am îngenunchiat, am sărutat
aparatul şi m-am închinat. Liniştit
am pornit din nou spre vârf. Am
ajuns, am stat întins la soare vreo
oră. Apoi am coborât la magazinul
de lângă biserica ortodoxă din
Preluca Veche ca să beau o bere.
Cand întreb de bere, fatalitate! N-
avem, zice. Până la urmă, la insi-
tenţele mele, găseşte una în frigi-
derul familei. După ce o beau plec
spre tabără. Trec pe la şura unde
se vernisase expoziţia de fotografie.
Mai spre seară are loc vernisajul
din pădure: pictură, happening.
La cină, Bobi bucătarul face o
pizza foarte foarte bună. Mâncăm
şi-am mai mânca cu mare poftă.
Trupa de teatru condusă de ‘ma-
estrul’ Dan Lungu prezintă un
spectacol de poezie. Concursul
ratat de orientare turistică mae-
strul îl exploatează în mod artistic
şi creează un moment plin de
poezie şi umor. Tot spectacolul
este cuceritor, luminile şi umbrele
din şură şi din faţa ei, textele, locul
acela unic în care nişte tineri
artişti s-au luat în serios fac o
seară minunată. La sfârşit, George
(Rotaru ) a păşit puţin în faţă şi,
luându-ne drept martori, a cerut-o
pe Alina (Surduc) în căsătorie.
Emoţionant şi ca fapt artistic ce
cred că a fost în primul rând, şi ca
fapt de viaţă. Apoi, cei trei sau mai
mulţi, ne-au prezentat animaţia. A
mai fost şi un spectacol de sunet şi
lumină la şură, dar n-am partici-
pat.
108
Ziua VIII (25 aug.). Ne trezim.
Toţi suntem puţin trişti, ca întot-
deauna în faţa unei despărţiri. Du-
pă ce până la urmă Ştefan, Ioana
şi ceilalţi din echipă reuşesc să
încropească un mic dejun şi Vlad
bistriţeanul îşi dezveleşte sperie-
toarea care le va ţine de urât până
la anul, bunicului, bunicii, lui
Iustin, părinţilor lui Ştefan, lui
Lord şi altora, urmează despărţi-
rea. Grupul cântă imnul taberei.
Îmi iau rămas bun de la bunicul
care ţine să mă îmbrăţişeze. Gestul
mă emoţionează şi mă bucură. Îmi
iau rămas bun de la bunica care
şade în prag puţin tristă. Îi salut
apoi pe părinţii lui Ştefan şi pe el.
Pe ceilalţi îi salut în grup şi nu pe
fiecare în parte fiind foarte emo-
ţionat şi le mulţumesc că m-au su-
portat. Vreo doi trei ţin totuşi
să-mi strângă mâna. Le mulţu-
mesc. Mă duc la maşină şi plec.
În loc de încheiere: Aş vrea ca
măcar unul din frumoşii nebuni
care au fost în această tabără să
ajungă un nume foarte cunoscut
în domeniul său. Mi-ar plăcea ca
peste 20-30 de ani să văd, să aud
sau să citesc un interviu cu ei în
care să spună cam aşa: “Eram încă
student, sau la început de carieră,
şi am fost într-o tabără la Preluca.
Undeva prin Maramureş. Locul a-
cela a rămas pentru mine ca ceva
unic. Un spaţiu mirific, nealterat.
Îmi amintesc că...”
Mihai Rusu
şi Mădălina Mărginean:
Ce puteam să-mi doresc mai
mult decât privirea culorilor tale
răsărind minunat din interior într-
un mijloc de lume proaspătă ca
pâinea luată din cuptor şi reavănă
cu acele miresme ale dimineţii.
Traiul simplu de cort şi prispa se
îmbină cu stilul ludic – creativ al
fiecăruia dintre noi. Totul e firesc
şi în acelaşi timp totul are o sem-
nificaţie: aerul e verde – pune sân-
gele roşu în mişcare, scăldatul – ne
readuce la acea stare primordială
fluidă în care arta şi artistul coin-
cid şi se desăvârşesc şi pădurea
topeşte spaţiul plat, îl îmbogăţeşte
cu mister şi chemare... şi oamenii
lângă care am apărut, oamenii
lângă care te transformi, curgi, râzi
şi cânţi cu ochi deschişi, închişi...
Copalnic Mănăştur
 109
sunt un trib de poveşti şi au
chipuri puternice şi simţi că au
acea putere de a înflori, de a scoa-
te la iveală acel mănunchi de raze
coerente pe care îl aşteptai din
întuneric. Da! Aici, la Preluca,
găseşti pământuri bune pentru
regăsiri. Mă aşez lângă făcitură, te
îmbrăţişez în fân şi te strâng cât
pentru un an...
Raluca Răcean:
Preluca, libertate, artă, oameni,
creaţie, voie bună. Cam aşa ar
suna în câteva cuvinte “fenomenul”
de la Preluca. Oameni frumoşi
care se adună să creeze, într-o
libertate totală. Am descoperit asta
într-o seară de august, când soare-
le adormise şi-o lăsase pe madam
luna să ne vegheze pofta de creaţie.
Când pentru toată lumea ziua se
încheiase, noi, prelucanii de au-
gust, am hotărât să ne jucăm cu
lumina şi umbrele proiectate pe
cearceaful bunicii. Am văzut doi
copaci şi i-am denumit pe loc “sta-
tiv”, am legat un cearceaf între ei şi
l-am numit “panou”, am făcut
repede rost de o sursă de lumină în
spatele panoului şi gata, joaca
noastră a şi început.
Eram adunaţi de la mic la mare,
curioşi de ce poate ieşi atunci când
îţi dai frâu liber imaginaţiei şi te
joci cu umbrele.
Pentru că orice joc are strategi-
ile lui, am prezentat timid câteva
dintre ele, descoperite de strămoşii
noştri chinezi, indonezieni, tailan-
dezi şi turci. Artiştii adunaţi în
jurul panoului ascultau ca nişte
copii mitul împăratului Wu, un mit
al dragostei, care stă la baza
teatrului de umbre chinezesc.
Ce anume le mai lipsea oare,
prentru a intra în jocul fascinant al
umbrelor? Nimic. Am simţit cum
creşte pulsul şi dorinţa lor de a
descoperi singuri teatrul de umbre.
Am încheiat spunând “Acum
panoul vă aşteaptă, cine are
curaj?“
S-au ridicat câţiva curajoşi şi
au alergat în spatele panoului. Au
înţeles imediat că orice vor face ei
în spate, ne va bucura pe noi cei
din faţă, aşa că au început uşor a
se descoperi pe ei sau umbra pro-
priului lor corp. Cu o sensibilitate
aparte, ne făceau părtaşi la o
renaştere, la o regăsire a lor. În
timp ce jocul nostru curgea, în spa-
Copalnic Mănăştur
tele panoului se adunau tot mai
mulţi curajoşi. Pentru mine era
minunat să văd cum fiecare îşi
încerca imaginaţia şi îşi anima
părţi ale corpului, oferind astfel
imagini spectaculoase; dintr-o dată
cearceaful bunicii devenise plin de
viaţă, se metamorfoza continuu.
Era un spectacol pe două pla-
nuri; pe “scenă” şi în “culise”.
Mânată de curiozitate am invadat
“culisele” şi acolo am descoperit
FRUMOSUL… Artişti din toate do-
meniile, fotografi, pictori, actori,
muzicieni improvizau armonios la
un scenariu ştiut doar de ei şi pe
care ni-l dăruiau nouă, celor ce-i
priveam. Orele curgeau şi nimeni
nu se dădea bătut….creativitatea
stătea la rang înalt, toate
descoperirile erau îmbrăţişate cu
aplauze. Asta a fost una din
formele noastre de a ne elibera şi
încărca de energie, într-o seară de
august, acolo, în Preluca. Ne-am
cunoscut, ne-am unit şi ne-am
jucat!
Filip Radu Zan:
Am scris şi am tot scris, până la
urmă ajungând la o formă care mă
satisface pe mine personal şi...s-ar
putea ca doar pe mine. Îi dau dru-
mul să curgă mai jos, dacă e ceva
ce vă place din el, puteţi să scoateţi,
să tăiaţi, să faceţi ce vreţi. Altfel nu
îmi iese. Am făcut un rezumat al
experienţei Preluca, încercând să
rămân cât de cât coerent în înşirui-
re. Încă mi se sedimentează infor-
maţia. Nu pot merge, taxa, nu am
unde sta, depresiv, hai că plec, cum
să pleci? biserica! Vlad, Irina, lan-
ternă, urcăm, jar încins cu fân, dia-
vole! îţi dau eu film mâine, Ilinca,
somn la cort. Ghioagă, bardă, gre-
blă. Lucrat mecanic, greblat stra-
turi peste straturi de frunze cu stra-
turi peste straturi de gânduri, îm-
bulzeli de sentimente ce nu mai
ştiau care şi cum să intre şi care să
iasă, un stern horcăind de râsete,
urlete, respiraţii în ritmul altor res-
piraţii, vibraţii ale corzilor vocale,
pumni în piept, crengi şi unghii
zgâriind suprafaţa acoperită de
părul aspru plin de fragmente de
frunze şi ţânţari, imagini vizuale
complexe, happeninguri nevăzute
de restul, teatru, dans, umbre, len-
tile, locuri, văzduh şi stele, horincă
şi foc, foc şi tobe, tobe şi horincă,
horincă şi suflete, suflete şi stele,
VATR A
C H I O R E A N Ă
stele şi vârtejuri, foc şi iar foc şi hor-
incă si iar horincă. Şi, vă rog, fără
folk. Capoeira, uită-te-n ochii lui,
elastic precum un bolovan, transpi-
raţie cu frunte roşie, pleacă, greblă,
ghioagă, bardă, lucru. Frunze,
crengi, frunze, crengi, somn, Fănel
cu pipă, crengi, Onu, mure, pânză,
pită. Pustiu, copaci, miroase a hoit,
ce plăcut e singur, vergeturile fetii,
critic şi rău, împodobim porcul cu
frunze, rană deschisă, hai să-l dez-
legăm! mai tăceţi! Lord, puţi! Iar
foc, porumb, Ştefan şi Ioana, spate
rece, pictură, Sevan, felinar, uite-o
şi pe Mia cea mereu veselă, pere şi
coarne coapte, mure, hârtie igieni-
că, zâmbete, glume discrete spu-
se-n şoaptă, somn plăcut, singur,
frig. Dani, chiloţi, teatru şi masaj la
ochi, spune-mi când te doare, mă
doare, te ridici şi te prăbuşeşti de
plăcere, chiloţii lui Dani, animaţie,
Mărgi, pizza, Bobby, ulei, Bobby
ştie ce face!
Bobby, artă, Bobby, hârtie, WC,
Bobby ştie ce face, modelează cu
noi! Hai devreme, nothing is over,
iar horincă, narghilea, de ce? gard
electric, râu, îţi fac o poză, dezbra-
că-te! ce cur are Roxana, uite cum
s-au adunat, Ştefan, buric, Mia,
suflă, nu le-am pus în context
încă! haide Mia, cartofi copţi,
înapoi, epilepsie, Crucea Roşie,
mure, Ilinca, şarpe, mâncare?
Iza, bundiţă, hai la joc, Cami, te
învăţ eu, Ilinca, nu suntem
decenţi! ne vede mama lui Ştefan!
dans, Cami, dans, Cami, dans,
Alexandra, dans şi iar dans, apoi
Cami, frustrat, leagăn şi somn.
Ştefan, Cami, Mia, Alexandra,
Ioana, Iulia, boaşe de berbec cu
morcovi proaspăt spălaţi şi Vlad.
Mâini în şold, capete legănate
către boaşele animalului. Fas-
cinant! Atât de puţin? unde sunt
restul? parcă eram mai mulţi...
foc, nu cade, ba cade! frigărui,
Lord, somn, sforăi, somn, iar
dimineaţă, ultima dimineaţă, bor-
can cu noroc, nehotărât cu smena
în buzunar, strâns mesele, Ie, nod
în gât, spin, ultima adunare, spin,
buze, spin şi usturoi, imn, pa, n-aş
fi vrut să, am ajuns prea repede,
trebuia să mai stau, mai mult
decât mulţumit, oameni grozavi,
apoi trafic, zgomot, aglomeraţie, ce
căcat, Preluca, pită, Preluca şi
numai Preluca, fantastic!
numărul 4 / septembrie 2010
VATR A
C H I O R E A N Ă
Manuela Zubaşcu:
"Tu ce faci în tabără?", primul
meu contact cu tabăra Preluca.
Întrebarea sau, mai degrabă, imi-
nenţa unui răspuns plana amenin-
ţător asupra liniştii mele, aşadar
îmbrăţişând atitudinea unui actor
neutru şi absent am răspuns: "Eu
am venit la bunici, nu în tabără! Eu
nu am niciun talent!" (aveam să
descopăr, mai târziu, că cel mai
important talent al meu era acela de
a mă fi născut în familia mea).
Recunosc, eram încă în faza de
negare, deşi conştiinţa mea trează şi
acidă dicta cu totul altceva. Por-
nisem cu noaptea-n cap spre Pre-
luca, la bunici, cu o arsură-n talpă.
Mă ardeau tălpile de curiozitate şi
nerăbdare. Am regăsit Preluca, locul
meu de refugiu şi reculegere, aşa
cum o ştiam; pe bunici, la gura
sobei. Brusc m-a izbit un val de
oameni, strângeri de mână, îmbrăţi-
şări şi în acel moment am intrat în-
tr-o succesiune de stări contradicto-
rii: panică, spaimă, confuzie, bucu-
rie, nervozitate... Am hotărât să ţin
piept "furtunii" şi am ieşit în recu-
noaştere. Lucrurile se schimbaseră
Organizatori: Asociaţia ŞURA
Vatra Chioreană
Un eveniment cofinanţat de
CONSILIUL JUDEŢEAN MARAMUREŞ
şi sprijinit de
Consiliul Local şi Primăria
COPALNIC MĂNĂŞTUR
SPONSORI:
Asociatia Modus Vivendi,
Hotel MARA, Bizo, Cetina,
Ferma Zootehnica, SC.Veva SRL,
Fragus, Roxar Prod. Com., Tiliafarm,
Crucea Roşie, SC. Prelucana SRL,
Moara lu’ Nemţucu, Brutăria Baia Sprie,
Florin Nechita, Augustin Coroian.
numărul 4 / septembrie 2010
peste noapte: oameni zâmbitori,
saluturi calde, cafea aburindă, vise
năvalnice, râsete şi planuri de Pre-
luca. Paşii mei uimiţi descopereau şi
redescopereau locul copilăriei mele
mai viu şi mai dezlănţuit ca nicio-
dată. Artele şi-au dat mâna şi-au
încins cea mai frumoasă horă pe
care mi-a fost dat să o văd vreodată.
Din Poniţă până în Săcătură şi mai
apoi de pe Tertiul Domnului până
După Dâmb, arta era Preluca şi
Preluca era arta! Ochii uimiţi de a-
tâta bogăţie, au lăcrimat, poate cău-
tam liniştea altor veri, sau poate mă
închinam în faţa atâtor talente. Tea-
trul (cu şura lui cu tot), pictura,
sculptura, olăritul, artele marţiale,
poezia, muzica şi dansul, toate se
perindau prin faţa ochilor mei ame-
ţiţi de atâta tinereţe, energie şi vis.
Cu mâini dibace şi harnice, opera se
năştea din nimic (lut, lemn, fân,
iarba, frunze, beţe) şi de fiecare dată
gâdila simţurile artistice ale partici-
panţilor şi sătenilor iubitori de artă,
care izbucneau în aplauze entuzias-
te. În livada merilor dulci, a prunilor
obosiţi de atâta rod şi a perilor în
pârg, ne-am iniţiat în ale teatrului,
110
artelor marţiale şi în capoeira. Luni,
la vreme de seară, au venit ceteraşii
de la Iza, şi-am tras un joc (fiecare
după pricepere şi origini), aşa cum
se şade bine la casa de moroşan.
Ceainăria "La două fâcituri" (şura
din Săcătură trecută prin fir de
poveste de mâinile şi imaginaţia atâ-
tor visători) a devenit gazda bună a
vernisajului de pictură şi fotografie.
Şi preabuna Prelucă a răsunat în
fiece seară a cântec, tinereţe şi fru-
mos, stropite în horincă veche, la
lumina focului de tabără. Ce-am
învăţat? Că arta nu se judecă după
numărul personalităţilor, după
dimensiunile scenei sau după
numărul participanţilor ci după dra-
gostea şi setea de creaţie a Omului.
La finele manifestării, din actorul
neutru şi absent, am devenit parte
din Tabăra de Arte de la Preluca, aşa
cum devine tot omul care calcă aces-
te meleaguri în miez de Gustar. Căci
la Preluca intri cu paşi timizi într-o
lume peste care domneşte starea de
miracol a acelor vremuri în care
omul era arta şi arta era om şi îl
binecuvânta spre veşnica şi fericita
înţelegere cu lumea lui Dumnezeu.
Copalnic Mănăştur
.
Dorel Topan - Teatrul mic (detaliu)
acryl pe pânză; 89 x 100 cm.