Semantica relaţiei în limba română

Semantica relaţiei în
limba română

Casa Cărții de Știință

Cluj-Napoca, 2018
Referent științific:
 Prof. univ. dr. Mariana Neț, CS I la Institutul de Lingvistică
„Iorgu Iordan – Alexandru Rosetti” din București al
Academiei Române

Coperta: Roxana Burducea

© Autorul

Editură acreditată CNCS (B).

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

MINICĂ, MIRCEA
Semantica relației în limba română / Mircea Minică. - Cluj-
Napoca : Casa cărții de știință, 2018
Conține bibliografie
ISBN 978-606-17-1365-3

811.135.1

Casa Cărţii de Ştiinţă

Tehnoredactare computerizată: Alexandra Blendea
Casa Cărţii de Ştiinţă
400129 Cluj-Napoca; B-dul Eroilor, nr. 6-8
Tel./fax: 0264-431920
www.casacartii.ro; e-mail: editura@casacartii.ro
Cuprins

Introducere..................................................................................... 9

1. Capitolul I. Eugeniu Coșeriu ...............................................17

1.1. Gramatica în viziunea lui Coșeriu – parte a semanticii
integrale............................................................................................... 17
1.1.1. „Gramatica 1” și „gramatica 2” – gramatica-obiect și
gramatica-metalimbaj ............................................................................. 20
1.1.2. Gramatica universală și gramatica limbii ........................... 22
1.1.3. Gramatica limbii – abordări metodologice ........................ 27
1.1.3.1. Nivelurile structurării gramaticale ............................... 29
1.1.3.2. Tipurile de semnificate de limbă .................................... 32
1.1.3.3. Sintaxă constituțională, sintaxă funcțională și
sintaxă relațională ................................................................................ 36
1.1.3.4. Hipertaxă, hipotaxă, parataxă, antitaxă ....................... 39
1.2. Procedee de structurare gramaticală. ............................ 44
1.2.1. Semnificat sintactic vs combinație de lexeme .................. 46
1.3. Concluzii: .................................................................................... 53

2. Capitolul II. D. D. Drașoveanu și modelul gramatical

sintagmatic ...................................................................................57
2.1. Sensul relațional. Cauzalitate vs fiindcă. ........................ 61
2.2. Organizarea categorială a semnificatelor de limbă ... 69
2.3. Valoarea relațională a organizărilor categoriale........ 89
2.4. Concluzii................................................................................... 108
3. Capitolul III. Platon ............................................................ 110
3.1. Onomázein și légein. Teoria limbajului la Platon..... 110
3.1.0. Argument ....................................................................................... 110
3.1.1. Sofistul sau cum este posibil falsul în limbaj? ................ 111
3.1.2. Limbajul ca semaínein .............................................................. 111
3.1.3. Falsul nu este posibil ca semaínein..................................... 112
3.1.4. Limbajul este și altceva decât semaínein ......................... 114

5
 3.1.5. Vorbirea. O primă conceptualizare a unei diferențe de
funcționalitate semiotică între cuvinte .........................................115
3.1.6. Vorbirea = koinonía între ónoma și rhema ......................117
3.2. „Schema” activității lingvistice la Platon .................... 118
3.2.1. Un principiu al „gramaticalității” .........................................118
3.2.2. Limbajul ca deloun .....................................................................122
3.2.3. Onomázein și légein vs lexic și gramatică .........................126
3.2.4. Deloun în structurarea lingvistică .......................................137
3.3. Concluzii ................................................................................... 139

4. Capitolul IV. Semnificația relațională ..........................143

4.1. Cauză, cauzalitate, fiindcă ................................................. 143
4.2. Acesta, acela ............................................................................ 151
4.3. Semnificatul „relațional” ................................................... 154
4.4. Relația ca funcție sintactică. O analiză a flectivului de
genitiv ................................................................................................ 155
4.4.1. „Semantic” vs „sintactic” în structurarea sintagmelor
genitivale ....................................................................................................163
4.4.2. Instrumentalitate semantică vs instrumentalitate
gramaticală ................................................................................................168
4.4.3. Funcția designațională a flectivului de genitiv ..............172
4.4.4. Relaţionalitatea semantică instrumentală a flectivului
de genitiv. ...................................................................................................175
4.5. Categorialitate primă vs categorialitate secundă .... 182
4.5.1. Conversiunea categorială (dezvoltarea) ..........................185
4.5.2. Funcționalitatea gramaticală a categorializărilor
secundare ...................................................................................................196

4.6. Din nou despre teoria relației la Drașoveanu........... 197

4.6.1. Relația – solidaritate între un relatem și un sens
relațional. Postulatul solidarității în viziunea lui
Drașoveanu ........................................................................................ 197
4.6.2. Nivelul sintagmic ................................................................. 206
4.7. Relaționalitatea categoriilor verbale ........................... 212
4.7.1. Substantivul ..................................................................................212
4.7.2. Verbele ............................................................................................216

6
 4.7.3. Adjectivul și adverbul .............................................................. 227
4.7.4. Faptele instrumentale (prepozițiile, conjuncțiile,
flectivele) ................................................................................................... 229
4.8. Concluzii................................................................................... 232

5. Concluzii generale .............................................................. 235

Bibliografie ................................................................................ 240

7
 Introducere

Am pornit în elaborarea acestei lucrări de la intenția

de a analiza posibilitatea existenței unei teorii generale a
relației care să includă printre faptele ei nu numai relațiile
gramaticale, ci și pe cele îndeobște considerate lexicale. In-
tuiția de la care am pornit a fost cea exprimată într-o obser-
vație a profesorului D. D. Drașoveanu din lucrarea Teze și
antiteze în sintaxa limbii române, observație în care gramati-
cianul clujean, titular al cursului de sintaxă a limbii române
de la Facultatea de Litere a Universității „Babeș-Bolyai” din
Cluj Napoca, își exprimă părerea că limba dispune atât de
procedee gramaticale, cât și de procedee lexicale pentru a
exprima variile relații dintre obiecte care apar în vorbire.
Astfel, pentru Drașoveanu, relația de posesie poate fi expri-
mată atât gramatical, prin flectivul de genitiv, într-o structu-
ră precum solzii peștilor, de exemplu, cât și lexical, prin in-
termediul verbului a aparține, în construcții precum solzii
aparțin peștilor. Gramaticianul clujean exclude, însă, din sfe-
ra faptelor gramaticale cea de a doua situație, argumentând
că, în acest caz, relația de posesie, fiind exprimată lexical, ea
nu face obiectul studiului structurii gramaticale a limbii.

„În afara lor [a relatemelor – n.n.] limba dispune și de căi

lexicale: solzii aparțin peștilor; într-un astfel de caz ideea
de posesie nu mai este însă organizată relațional, ci este
organizată ca sens-notă.” (Drașoveanu 1997: 28)

Totuși, în opinia noastră, – și aceasta este premisa

principală de la care am pornit în elaborarea acestei lucrări –
semnificatele de tipul lui „a aparține”, exprimând o relație de

9
posesie între obiectele / entitățile «pești» și «solzi»1, ar
trebui studiate ca fapte ale unei semantici generale a relației
și ar trebui să intre în sarcina unei astfel de semantici să-și
definească premise teoretice care să-i permită să le studieze
dintr-o perspectivă unitară cu cele gramaticale. Semantica
relației elaborată de Drașoveanu, analizând relația numai
din perspectivă gramaticală, nu oferă un cadru general favo-
rabil pentru o astfel de semantică generală a relației, ea
urmând a-și atribui exclusiv rolul unei semantici grama-
ticale a relației. Pe de altă parte, înțelegând sensul relațional,
categoria centrală a semanticii relației pe care o elaborează,
ca pe un fapt exclusiv de conținut lingvistic, așa cum reiese
din următoarea definiție:

„Sensurile relaționale [...] vor fi acele sensuri care pun în

anumite antinomii (obiect posedat – posesor, acțiune –
autor etc. etc.) altele două, nerelaționale.” (Drașoveanu
1997: 22),

Drașoveanu nu poate invoca un criteriu care să țină de

structurarea expresiei în definirea acestuia. Definit ca pur
fapt de conținut, sensul relațional nu poate depinde de orga-
nizarea sa în planul expresiei, astfel că fapte precum flecti-
vul de genitiv, în structuri ca (1) solzii peștilor, și verbul a
aparține, în structuri de tipul (2) solzii aparțin peștilor, ar
trebui să fie, din punctul de vedere al sensului relațional ve-
hiculat, similare. Este adevărat că, analizate din punctul de
vedere al relațiilor sintactice, cele două structuri sunt, în
mod esențial, diferite: în (1) avem o singură relație sintac-
tică, cea dintre substantivul în genitiv peștilor și regentul

1 Relație în care entitatea «pești», desemnată de lexemul peștilor este

posesorul, iar «solzi», designatul lexemului solzii, este obiectul posedat.
Mai precis, dacă peștilor desemnează posesorul, iar solzii desemnează
obiectul posedat, aceasta se întâmplă numai și numai datorită acțiunii
asupra lor a semnificatului „a aparține”.

10
său solzii, în vreme ce în (2) relațiile sintactice sunt mult
mai complexe, implicând, pe de o parte, relația dintre su-
biectul solzii și predicatul aparțin, pe de altă parte, relația
dintre verbul a aparține și complementul său indirect în
dativ peștilor. În planul conținutului, însă, avem de-a face, în
ambele structuri, cu aceeași relație de „posesie” între enti-
tățile «pești» și «solzi», realizată, în (1) de semnificatul –
sensul relațional al – flectivului de genitiv, în (2) de semnifi-
catul lexical al verbului a aparține2.
Prin urmare, o teorie generală a relației, fundamenta-
tă pe baze semantice, adică având în centru principiul coșe-
rian al semanticității limbajului – „limbajul este, fără îndoia-
lă, expresie, dar nu expresie ca simplă reacție, manifestare
imediată și necesară «în mod natural», ci expresie a unui
semnificat «obiectiv».” (Coșeriu 1966/1977: 37) –, ar trebui
să le aibă în vedere ca fapte, în principiu, echivalente. De
asemenea, am adoptat modelul drașovenian în a le descrie,
în primul rând, fiindcă sistemul gramatical dezvoltat, la Cluj,
de regretatul sintactician este unul dintre cele mai eficiente
în a institui studiul gramaticii limbii ca semantică a faptelor
de limbă relaționale și, în al doilea rând, pentru că, fiindu-i
student la cursul de sintaxă a limbii române din anul III al
Facultății de Litere din cadrul Universității clujene „Babeș-
Bolyai”, am asistat, alături de colegii mei, la unele dintre cele
mai entuziasmante și bine argumentate prelegeri de grama-
tică a limbii române.

2 Vom folosi, de-a lungul acestei expuneri notațiile, folosite în mod curent
în studiile de lingvistică – dar în primul rând așa cum apar ele în studiul
lui Coseriu Principes de syntaxe fonctionnelle, extras din Travaux de
linguistique et de philologie, XXVII, Strasbourg-Nancy, 1989 – : italice
pentru forma materială a semnului lingvistic (sau pentru semn în totalita-
tea lui), ghilimele pentru „semnificația” acestuia, pentru valoarea lui din
planul conținutului, și ghilimele franțuzești pentru «designație», pentru
«obiectul» sau «starea de lucruri» din realitate la care semnul lingvistic se
referă / trimite.

11
 Un al doilea model teoretic pe care l-am adoptat în
analiza faptelor care constituie subiectul lucrării noastre a
fost sintaxa funcțională coșeriană. Am analizat concepția lui
Coșeriu despre gramatică în primul capitol al acestei lucrări.
Principalele trăsături ale modelului gramatical coșerian pe
care le-am identificat au fost:
(1) o foarte precisă clasificare a tipurilor de semnificate de
limbă implicate în structurarea gramaticală și
(2) o stratificare detaliată a nivelurilor de structurare gra-
maticală prezente în limbă.
Ca unic procedeu de structurare gramaticală Coșeriu
descrie combinația dintre un lexem și un instrumental, ceea
ce face ca modelul de structurare gramaticală pe care îl pro-
pune să fie unul exclusiv paradigmatic. De altfel, Coșeriu
chiar definește explicit sintaxa funcțională, disciplina princi-
pală destinată, în lingvistica idiomatică funcționalistă coșeri-
ană, studiului sistemului gramatical al limbii, ca „paradigma-
tica semnificatului gramatical”. (Coșeriu 1989/1994-1995:
29). Înțeleasă ca paradigmatică, gramatica elaborată de
Coșeriu nu oferă, vom încerca să argumentăm, un cadru
teoretic în măsură să descrie convingător combinațiile de
lexeme, care sunt, în mod esențial, combinații sintagmatice
și nu pot fi studiate ca fapte paradigmatice. De exemplu,
combinația dintre semnificatul lexical al substantivului
subiect și semnificatul lexical al verbului predicat care
constituie conținutul de limbă al unei propoziții este, în
primul rând, o combinație de lexeme; ea nu poate fi
reprezentată ca valoare într-o paradigmă de structurare
gramaticală.
În opoziție cu modelul coșerian, modelul gramatical
propus de Drașoveanu, situând în centrul său sintagma, de-
finită tocmai ca o combinație de lexeme mediată de sensul
relațional, se prezintă ca un model gramatical prin excelență
sintagmatic. Am dedicat modelului drașovenian capitolul al
doilea al lucrării noastre. O analiză a sintaxei drașoveniene

12
din perspectiva conceptului coșerian de semnificat categori-
al ne-a arătat că flectivul de acord adjectival, considerat de
Drașoveanu sensul relațional care generează sintagmele ad-
jectivale, nu este, în realitate, faptul de limbă prin care ad-
jectivul se subordonează substantivului, acest rol revenin-
du-i, în fapt, semnificatului categorial al adjectivului, care
este – prin însuși felul în care adjectivul este organizat în
limbă (și anume, ca subordonat al substantivului) – relațio-
nal. Astfel, am distins relaționalitatea sintactică (sau gra-
maticală), generată de semnificatele instrumentelor grama-
ticale, de relaționalitatea categorială, generată de semnifi-
catul categorial al faptelor de limbă care se combină (și care
sunt, tocmai prin aceasta, relaționale). Modelul sintactic
propus de Drașoveanu ni s-a dezvăluit, din această perspec-
tivă, ca unul excesiv gramatical, care nu ia în considerare re-
laționalitatea categoriilor verbale. (De parcă definițiile cu-
rente din gramatici, care ne spun că substantivul denumește /
desemnează entități, iar adjectivul denumește trăsături,
caracteristici, proprietăți ale entităților, nu ar fi un indiciu
suficient de clar în această direcție.)
Așadar, în primele două capitole ale lucrării noastre
am analizat două modele gramaticale prin prisma relaționa-
lității și, în urma acestei analize, am constatat că fiecăruia
dintre ele îi scapă câte un anumit tip de fapte relaționale:
modelul coșerian nu reușește să descrie combinațiile de le-
xeme, iar cel drașovenian nu acoperă teoretic relaționalita-
tea faptelor categoriale. Prin urmare, pentru a descrie fapte-
le pe care le avem în vedere, am căutat, în capitolul al trei-
lea, un model relațional mai cuprinzător și l-am găsit în teo-
ria limbajului pe care o propune Platon în dialogul Sofistul.
Investigând limbajul din perspectiva proprietății acestuia de
a exprima falsul, Platon descoperă că limbajul nu este numai
semanticitate; limbajul nu are numai proprietatea de a orga-
niza și exprima, prin conținuturile cuvintelor sale, natura lu-
crurilor, ci mai are și capacitatea de a combina între ele a-

13
ceste conținuturi prin care a organizat natura lucrurilor,
pentru a da naștere unor conținuturi noi, care nu există
neapărat, ca atare, în lucruri. De asemenea, Platon distinge
două niveluri de funcționalitate a limbajului:
(1) limbajul ca activitate generală, desemnat, în Sofistul,
prin légein (aproximativ, „a rosti”), a cărui principală
funcție este semaínein, funcția semnificativă, cea prin ca-
re limbajul indică natura lucrurilor; instrumentele rosti-
rii sunt onómata, cuvintele în general, a căror unică func-
ție este, aici, cea de a indica realitatea, nediferențiate
încă după alte funcții;
(2) vorbirea, ca funcționalitate particulară a limbaju-
lui, desemnată prin lógos; la nivelul vorbirii Platon de-
osebește alte două funcții, și anume: onomázein, func-
ția de a numi obiectele realității, cele despre care se
vorbește, și légein, funcția limbajului de a spune ceva
despre obiectele (de)numite. Astfel, cuvintele, care la
nivelul limbajului ca semaínein erau de un singur fel,
ónoma, se deosebesc – în vorbire – în cuvinte care nu-
mesc, care stau pentru lucruri, cărora Platon le spune
tot ónoma, dar folosind acest termen într-o altă accep-
ție decât cea în care îl folosise la primul nivel, și cuvin-
te care spun, cuvinte despre lucruri, numite de Platon
rhema (rhemata). Vorbirea – lógos-ul platonician – va
fi dată, așadar, de „armonizarea” (koinonía) dintre
ónoma și rhema sau, dacă ar fi să folosim terminologia
propusă de Coșeriu, de combinația dintre semnificate-
le lor.
Platon propune, prin urmare, o înțelegere a gramati-
calității diferită de cea pe care am văzut-o în celelalte mode-
le: cuvintele nu se „leagă” între ele – nu sunt, cu alte cuvinte,
relaționale – pe baza unor semnificate pe care le au la nive-
lul limbajului în general (sau nu exclusiv pe baza acestor
semnificate), ci ele se leagă, în primul rând, pe baza funcțio-
nalității pe care o au în vorbire, unele numind o anumită rea-

14
litate, altele spunând ceva despre aceasta. La Platon, cuvinte-
le care nu sunt structurate de această funcționalitate parti-
culară a activității lingvistice care este vorbirea, nu sunt di-
ferite unele de altele, sunt toate onómata și au ca funcție pri-
mară pe semaínein, funcția de a semnifica / a indica / a tri-
mite la obiecte din realitate sau la „idei” din afara limbajului.
Abia în vorbire cuvintele devin de două feluri, onómata și
rhemata, corespunzând funcțiilor de onomázein și légein, și
astfel se pot combina („armoniza”) între ele, pentru a da
naștere unor (noi) conținuturi care nu ne sunt accesibile
prin semaínein. Pentru Platon, așadar, relaționalitatea este o
funcție primară a limbajului – alături de semanticitatea lui –
care nu depinde, ca în cele două modele analizate anterior,
de instrumentalitatea faptelor sale. Caracterul instrumental
al faptelor de limbă apare, astfel, ca o funcționalitate secun-
dară, instrumentalitatea, așa cum e ea înțeleasă explicit de
Coșeriu și implicit de Drașoveanu, a faptelor de limbă nefi-
ind cea care „generează” capacitatea de a se combina între
ele a acestora și, consecutiv, gramaticalitatea limbii. Altfel
spus, dacă gramaticalitatea limbii se prezintă ca o consecin-
ță a instrumentalității faptelor de limbă, acest lucru nu se
produce ca urmare a vreunei funcții de la nivelul limbajului.
Prin urmare, modelul relațional propus de Platon prezintă
relaționalitatea limbajului, în primul rând, ca pe o combina-
ție de lexeme și, ca atare, poate constitui un model teoretic
pentru o semantică generală a relației care să includă, ca
fapte relaționale echivalente, atât faptele relaționale lexica-
le, cât și pe cele instrumentale.
Urmărind această idee, în capitolul al patrulea al lu-
crării noastre am analizat faptele relaționale instrumentale
(aplicând această analiză flectivului de genitiv și) încercând
să delimităm funcția sintactică a acestora – funcția lor relați-
onală din planul expresiei – de funcția lor relațională seman-
tică – funcția relațională din planul conținutului. Considera-
te, în general, simultane și simetrice (inseparabile) –

15
Drașoveanu instituind chiar, pe baza solidarității dintre ele,
relația, ca fapt central al gramaticii (atât al unei gramatici
generale, cât și al gramaticii limbii) – aceste două funcții au
apărut ca distincte și separate, aducând astfel noi
argumente tezei noastre că relaționalitatea sintactică este
exterioară relaționalității semantice, chiar și în cazul
faptelor instrumentale. Am încercat, astfel, să izolăm
relaționalitatea semantică a faptelor instrumentale și să o
apropiem de relaționalitatea faptelor lexicale, propunând
pentru funcția relațională a amândurora conceptul de
semnificat relațional, care ar urma să fie principalul
construct teoretic al semanticii generale a relației, obiectivul
central al lucrării noastre.

16
 Capitolul I
Eugeniu Coșeriu

1.1. Gramatica în viziunea lui Coșeriu – parte

a semanticii integrale
Gramatica este o temă centrală în gândirea lingvistică
a lui Eugeniu Coșeriu, încă de la începuturile dezvoltării in-
tegralismului, și va fi o preocupare constantă a lingvistului
român, chiar dacă, așa cum s-a remarcat în mai multe rân-
duri, nu se va apleca asupra ei într-o manieră sistematică și
exhaustivă. Numeroase studii coșeriene sunt dedicate atât
teoriei gramaticii, cât și anumitor chestiuni empirice punc-
tuale, mai ales din domeniul limbilor romanice, ceea ce de-
monstrează interesul lui Coșeriu pentru o gramatică funda-
mentată pe baze teoretice unitare și coerente și pentru sta-
bilirea unui set de norme necesare pentru aplicarea ei. Și,
ceea ce ni se pare cel mai important, profund ancorată în
concepția sa generală despre limbaj și păstrând mereu legă-
tura cu tabloul de fundal al integralismului. Studiind textele
pe care Coșeriu le-a dedicat gramaticii de-a lungul întregii
sale activități, – afirmă cercetătoarea Heidi Aschenberg –
„cititorul va observa nu numai multiplele și variatele legă-
turi pe care gramatica le are cu celelalte părți ale edificiului
lingvistic elaborat de Coșeriu, ci va deveni pe deplin conști-
ent că ea constituie în bună măsură cimentul acestui edifi-
ciu” (Aschenberg 2003: 55). Cu toate acestea, contribuțiile
lui Coșeriu la o teorie unitară a gramaticii nu s-au bucurat
de receptarea pe care ar fi meritat-o, în comparație cu alte
contribuții ale savantului român, cum ar fi cele din semanti-

17
ca structurală sau din teoria generală a limbajului. Aceasta
s-a întâmplat din mai multe motive:
1. Un prim motiv ar fi, crede Aschenberg, lipsa unei
monografii elaborate de Coșeriu pe această temă. Deși a
scris numeroase studii și cercetări în domeniul gramaticii,
lingvistul nu le-a adunat într-o singură lucrare care să cu-
prindă, într-o manieră unitară și definitivă, concepția sa asu-
pra domeniului, ceea ce face oarecum dificilă orientarea în
această zonă a gândirii coșeriene.
2. Apoi, am adăuga noi, un al doilea motiv este relativa
popularitate de care se bucură gramatica empirică. Studiile
de gramatică au o tradiție îndelungată în cercetările lingvis-
tice, iar conceptele și instrumentele pe care le-au dezvoltat
și cu care operează și-au dovedit, de-a lungul timpului, efici-
ența în studiul structurii gramaticale a limbilor. Finalitatea
studierii gramaticii este una în primul rând practică și este
dificil de invalidat această „practicitate” din perspectiva ne-
voii de coerență teoretică a domeniului. Coșeriu însuși, vor-
bind despre confuzia care se face adeseori între categoriile
verbale, universale, și clasele lexicale, aparținând limbilor,
spune că aceasta se datorează în primul rând tradiției noas-
tre în studierea gramaticii, și anume faptului că așa-numite-
le „categorii” ale gramaticilor empirice tradiționale sunt ca-
tegorii convenționale, care se confundă cu clasele de cuvinte
și se stabilesc, eterogen, prin aplicarea simultană a mai mul-
te criterii: de cele mai multe ori, găsim în același sistem
descriptiv, coordonate ca fiind echivalente, categorii ca cele
ale substantivului sau verbului, stabilite pe criterii semanti-
ce, și cea a adverbului, stabilită pe criterii funcționale (sin-
tactice); de asemenea, spune Coșeriu, dacă analizăm clasa
adjectivului din gramatica empirică, vedem că ea s-a consti-
tuit pe criterii atât semantice (semnificatul categorial adjec-
tival), cât și funcționale (relația cu un substantiv sau pronu-
me), incluzând, pe lângă adjectivele propriu-zise, și alte fap-
te considerate adjectivale, de la așa-numitele „adjective de-

18
monstrative” sau „posesive” până la numerale. Asemenea
„categorii”, spune Coșeriu, sunt, fără îndoială, arbitrare și
hibride; cu toate acestea, ele se justifică din plin în planul
care le este propriu și servesc foarte bine scopului pentru
care au fost create, „iar a le critica dintr-o perspectivă teore-
tică sau științifică echivalează, mutatis mutandis, cu a-l criti-
ca pe grădinar pentru că nu cunoaște clasificările din botani-
că.” (Coșeriu 1972: 24) În realitate, gramatica empirică nu-și
propune obiective teoretice sau științifice, ci, de fiecare dată,
își propune obiective exclusiv practice și utilitare, care, con-
trar a ceea ce se crede uneori, nu sunt în nici un fel afectate
de arbitraritatea și „iraționalitatea” categoriilor sale, este de
părere Coșeriu. (Amintim aici, într-o paranteză, că profeso-
rul D. D. Drașoveanu, a cărui concepție despre gramatică o
vom analiza, de asemenea, într-o secțiune următoare a lu-
crării noastre făcea și el, la rândul său, distincție, în cursul
de sintaxă pe care l-a ținut ani de zile la Facultatea de Litere
a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj, între un nivel acade-
mic și unul didactic în studierea gramaticii, argumentând că
felul în care trebuie studiată gramatica de către specialiști
este diferit de felul în care trebuie ea predată elevilor, pro-
punând și el această disociere între nivelul teoretic și cel
practic în abordarea problemelor de gramatică.) Prin urma-
re, lipsa unei coerențe teoretice nu contravine finalității
practice a studiului gramaticii. În principiu, este vorba aici
de distincția între două tipuri de cunoaștere, pe care o facem
încă de la Aristotel, care, în Etica Nicomahică, distinge între
episteme sau cunoașterea științifică, teoretică, și techne, care
este cunoașterea practică. Astfel că receptarea relativ redu-
să a studiilor lui Coșeriu despre gramatică se poate explica
și prin aceea că disciplina pe care întemeietorul integra-
lismului lingvistic o propune pentru studiul structurii gra-
maticale a limbilor este o disciplină epistemică, în vreme ce
gramatica, în accepțiunea ei cea mai răspândită, este, în

19
principiu, o tehnică a vorbirii, a cărei finalitate este una emi-
namente practică.
3. Un alt motiv pentru slaba receptare a unei grama-
tici fundamentate pe baze integraliste ar fi și relativa com-
plexitate a concepției coșeriene despre gramatică. Acolo un-
de majoritatea cercetătorilor văd o singură disciplină,
Coșeriu vede o mulțime de distincții, din ce în ce mai com-
plexe, între mai multe discipline, cu obiective diferite și in-
strumente specifice.
O scurtă schiță a concepției lui Coșeriu despre grama-
tică ne va permite să constatăm complexitatea acesteia:

1.1.1.„Gramatica 1” şi „gramatica 2” –
gramatica-obiect și gramatica-metalimbaj
A. În primul rând Coșeriu distinge între două
accepțiuni ale termenului „gramatică”:
A1: Gramatica înțeleasă ca „tehnică a vorbirii”, compe-
tența gramaticală a vorbitorului „corespunzând unei limbi
determinate”, „știința” acestuia de a construi structuri gra-
maticale într-o anumită limbă, competență pe care el o actu-
alizează în comunicarea cu alți indivizi. Aceasta este, pentru
Coșeriu. „gramatica 1” sau „gramatica obiect” («gramática
objeto» Coșeriu 1971/1978: 130), pe care o numește astfel
întrucât ea constituie obiectul analizei lingvistice de tip gra-
matical. Aici ar trebui făcută o precizare: această accepțiune
a gramaticii este, în linii mari, similară cu ceea ce se înțelege
prin „gramatică” în teoria generativistă. O cercetătoare a ge-
nerativismului ca Liliane Haegeman, care face un rezumat al
principiilor de bază ale doctrinei în lucrarea Introduction to
Government and Binding Theory, definește gramatica unei
limbi ca fiind „totalitatea regulilor și principiilor” care se pot
formula în legătură cu acea limbă, ea constituind „un sistem
coerent de reguli și principii care stau la baza propozițiilor
gramaticale ale unei limbi. Spunem că o gramatică generea-

20
ză propozițiile unei limbi” (Haegeman 1991: 5)3 și, ca atare,
gramatica unei limbi trebuie să conțină „principiile generale
care îi permit vorbitorului nativ să producă și să interprete-
ze propoziții în limba lui și să decidă asupra acceptabilității
propozițiilor, pe de altă parte. O astfel de gramatică e o
formulare explicită a cunoașterii lingvistice tacite a vorbito-
rului nativ, a gramaticii sale interne” (Haegeman 1991: 7)4.
Suntem, cu această accepțiune a gramaticii, în proximitatea
conceptului chomskian de „competență”, concept utilizat de
lingvistul american, corelativ cu cel de „performanță” pentru
a denumi „cunoașterea de către un vorbitor-ascultător a
limbii sale” sau „cunoașterea vorbitorului-ascultător asupra
limbii sale”, în vreme ce performanța ar reprezenta „folosi-
rea efectivă a limbii în situații concrete” (Chomsky 1965: 4).
Deși definită inițial ca o abilitate / pricepere a vorbitorului
de a construi și înțelege structuri lingvistice fără o cunoaște-
re prealabilă a acestora și, ca atare, legată în mod esențial de
„creativitatea lingvistică”, alt concept fundamental în etape-
le inițiale ale generativismului, competența ajunge să de-
semneze, în stadiile târzii ale teoriei chomskiene, după
încercări repetate ale lui Chomsky de a o defini ca pe un
concept științific mai degrabă decât pe unul filozofic, un set
de mecanisme gramaticale răspunzătoare de generarea
structurii sintactice a propozițiilor, cu alte cuvinte, o „gra-
matică internă” a vorbitorului. Această „gramatică 1” din in-

3 „The total of all the rules and principles that have been formulated with
respect to a language constitutes the grammar of that language. A
grammar of a language is a coherent system of rules and principles that
are at the basis of the grammatical sentences of a language. We say that a
grammar generates the sentences of a language.” (Haegeman 1994: 5)
4 „A descriptively adequate grammar will not only describe the linguistic

data, but it will contain the general principles and processes that enable
the native speaker to produce and interpret sentences in his language and
decide on the acceptability of sentences. Such a grammar is an explicit
formulation of the tacit linguistic knowledge of the native speaker, his
internal grammar.” (Haegeman 1994: 7)

21
tegralismul coșerian nu corespunde, însă, în totalitate com-
petenței lingvistice chomskiene, dat fiind că ceea ce la
Chomsky reprezintă o unică facultate a vorbitorului este, la
Coșeriu, un cumul de competențe diferite, care se manifestă
la niveluri diferite ale funcționalității limbajului:
1. competența elocuțională = „știința” utilizării corespun-
zătoare a limbajului la nivel general, cunoașterea „lucru-
rilor”, cunoașterea intuitivă a principiilor gândirii etc.;
2. competența idiomatică = „știința” de a folosi corect o
limbă anumită, care presupune, pe de o parte,
2.1. o competență lexicală = „cunoașterea lexicului și a
procedeelor lexicale, ca și a combinațiilor lexicale per-
mise sau cerute” în / de limba respectivă (Coșeriu
1971/1978: 131) și
2.2. o competență gramaticală, am văzut-o deja, = cu-
noașterea utilizării corecte a sistemului gramatical al
limbii;
3. competența expresivă = cunoașterea folosirii adecvate
a limbajului în circumstanțe precis determinate.
A2: A doua accepțiune a termenului „gramatică” se re-
feră la „descrierea sau investigarea” competenței gramatica-
le care ține de „gramatica 1”. „Gramatica 2” studiază „grama-
tica 1”, este gramatica înțeleasă ca disciplină lingvistică sau,
cum îi mai spune Coșeriu, gramatica înțeleasă ca metalim-
baj.

1.1.2. Gramatica universală și gramatica limbii

B. În cadrul acestei a doua accepțiuni a gramaticii,
Coșeriu distinge între gramatica generală sau universală și
gramatica unei limbi concrete.
B1: Gramatica generală sau universală sau onomasio-
logică privește posibilitățile gramaticale ale limbajului în
general și este o disciplină teoretică ce dezvoltă și definește
conceptele și instrumentele necesare pentru analiza fapte-
lor gramaticale, concepte și instrumente aplicabile, în mod

22
potențial, oricărei limbi și operaționale în gramatica limbii.
Ea privește nu semnificatul, în calitatea sa de conținut speci-
fic limbii / limbilor, ci designatul, conținutul specific limba-
jului în general.
B2: Gramatica limbii sau semasiologică studiază struc-
turile gramaticale ale unei anumite limbi și face aceasta
studiind nu designatul, ci semnificatul, și făcând o distincție
extrem de precisă între ceea ce „se înțelege” în / printr-un act
lingvistic și ceea ce spune limba, exclusiv cu mijloacele ei. Din
această perspectivă, gramatica limbii trebuie să evite cu orice
preț designația (designatul), pentru că la construirea ei / lui
concură mijloace care nu aparțin în mod necesar numai
limbii. Un exemplu pe care Coșeriu îl dă, de obicei, în acest caz
este cel al valorii instrumentale a unei construcții ca tai pâine
cu cuțitul. Valoarea instrumentală nu aparține în acest caz
limbii, dat fiind că ea utilizează pentru a o exprima o structu-
ră (construcția cu x) care se poate folosi în multe alte feluri,
pentru a exprima și alte valori decât pe cea instrumentală, iar
distincția dintre aceste valori nu se face în limbă, la nivelul
semnificatului acestei structuri („cu x”), ci la nivelul desig-
natului, acolo unde prin acest semnificat „cu x” putem de-
semna și instrumentul: tai pâine cu cuțitul, și materia: prăjitu-
ră cu nucă, și asocierea: mă plimb cu Maria sau o acțiune con-
comitentă: citesc cu atenție ș.a.m.d. Gramatica limbii trebuie
să identifice în acest caz numai (ceea ce aparține exclusiv
limbii, adică) structura cu x și valoarea ei de limbă, semnifica-
tul acesteia, care ar fi, spune Coșeriu, „coprezența”. Ceea ce
spune limba în acest caz este numai faptul că x e coprezent, că
participă și el la acțiunea determinată de structura cu x, nimic
altceva. „X este coprezent” – aceasta este valoarea de limbă a
structurii cu x, toate celelalte valori – „x este instrument”, „x
este material” etc. – nefiind semnificate, invariante de limbă,
ci designate, variante de vorbire, accepțiuni designaționale
(Coșeriu 1989/1994-1995: 33-35). Prin urmare numai
această „coprezență” exprimată de structura cu x este un fapt
al gramaticii limbii, celelalte valori, „instrumentalitatea”, „so-
ciativitatea” etc., sunt fapte ale gramaticii vorbirii și se reali-

23
zează prin intermediul altor fapte decât cele ale limbii. Și
anume, prin „cunoașterea generală a lucrurilor”, detaliază
Coșeriu, adică prin faptul că eu știu dinainte că un cuțit în
contextul acțiunii de a tăia pâinea nu poate fi decât un instru-
ment, iar Maria în contextul unei plimbări pe care o fac nu
poate fi altceva decât o persoană care mă însoțește, lucruri pe
care, însă, nu mi le spune limba română, ci cunoașterea lumii
în care folosesc această limbă și, tocmai pentru că eu le știu
deja altcumva, limba nu trebuie să mi le mai spună, au fost
subînțelese deja de atâtea ori încât vorbitorii au renunțat la a
mai folosi limba pentru a le spune și, prin urmare, ele nu
trebuie să fie studiate – și nici descrise – de / în gramatica
limbii.
Situația este diferită în limba latină, de exemplu, unde
„instrumentalitatea” – valoarea „instrumental” – se exprimă
ca funcție de limbă, ca semnificatul gramatical al cazului in-
strumental din paradigma substantivului și unde această va-
loare este un fapt al gramaticii limbii, însă simplificarea flexi-
unii substantivului în trecerea de la latină la limbile romanice
(și, mai ales, constatarea de către vorbitori că o astfel de func-
ție de limbă este superfluă, constatare care a cauzat această
simplificare) a scos exprimarea instrumentalității în afara
limbii, în domeniul faptelor care se pot exprima fără mijloci-
rea acesteia. Ceea ce a dus la faptul, general romanic, că in-
strumentalitatea a încetat să mai fie o funcție de limbă. Astfel
că, atunci când spun că în propoziția

Tai pâine cu cuțitul.

construcția cu cuțitul este un complement circumstanțial in-

strumental, analizez nu ceea ce spune limba română prin / în
această propoziție, ci ceea ce se înțelege în vorbire din această
propoziție românească, analizez, prin urmare, nu un conținut
al limbii române, ci un conținut universal care e același indife-
rent de limba în care se exprimă (pentru că un conținut – de-
signațional, nu semantic! – de tipul «tai pâinea folosind / aju-

24
tându-mă de un cuțit» va putea fi exprimat de / în orice limbă,
indiferent de mijloacele proprii specifice pe care ea le va utiliza
pentru asta), nu fac, deci, gramatica limbii române, ci gramati-
ca vorbirii în limba română, discipline, în concepția lui Coșeriu
despre gramatică, diferite. Însă dacă vreau să fac gramatica
limbii române, atunci trebuie să analizez ce îmi spune limba
română și singura funcție (gramaticală) de limbă pe care o pot
identifica în acest caz este cea a prepoziției cu, exprimând co-
prezența cuțitului la acțiunea de a tăia pâinea. Atât. Înțelegerea
acestei coprezențe ca instrumentalitate nu mai este, însă, un
fapt al limbii române.
Drașoveanu face și el, în teoria sintactică pe care o
dezvoltă, o distincție asemănătoare, pornind însă nu de la
diferențele dintre gramatica limbii și gramatica vorbirii, ci
de la cele dintre funcții sintactice, purtate de sensurile relați-
onale, și funcții semantice, purtate de sensurile lexicale (nere-
laționale):

„În interpretarea funcțiilor, cR [conținutul relației /

relațional], recunoscându-i autonomia, trebuie apărat,
sustras eclipsării lui de către cL [conținutul lexemelor /
lexical]; de pe această poziție interpretând, încadrările
unor funcții se modifică. De ex. în s-a născut în orașul... /
în anul..., nu am avea complemente diferite, de loc și de
timp, căci „locul”, respectiv „timpul” sunt cL, ci unul sin-
gur, întrucât „în” rămâne același cRs [conținutul relației
subordonatoare] (= „conținerea”); la rândul lor, cele
două cL (orașul și anul) sunt dublate de același reflex
„continens” (cTs) [conținutul termenului subordonat].”
(Drașoveanu 1997: 43, completările explicative dintre
paranteze drepte ne aparțin)

Așadar, funcția sintactică fiind realizată exclusiv de

sensul relațional al prepoziției și nu de sensurile lexicale ale
termenilor, numai acesta trebuie luat în discuție atunci când
se analizează structura sintactică a construcției, rolul prepo-

25
ziției fiind același indiferent dacă termenul regizat este unul
cu sens temporal sau unul cu sens spațial. Prin urmare, va-
loarea spațială sau temporală a construcției nu intră în dis-
cuție atunci când se analizează sistemul gramatical. Este im-
propriu, deci, în viziunea lui Drașoveanu, a se vorbi despre
complement circumstanțial de timp și complement circum-
stanțial de loc în condițiile în care timpul și locul nu sunt
spuse prin intermediul sistemului gramatical și, deci, nu tre-
buie incluse în descrierea funcției gramaticale. Din punctul
de vedere al gramaticii, ar trebui să se vorbească, în ambele
cazuri, și în

S-a născut în orașul...,

și în

S-a născut în anul...,

de un singur tip de complement, și anume, spune profesorul

Drașoveanu, de un „complement al contenenței”5, pentru că
aceasta este funcția gramaticală de limbă care se exprimă cu
ajutorul prepoziției în, și numai acest lucru îl spune limba
prin intermediul sistemului ei gramatical. A vorbi de com-
plemente „de timp” și „de loc” înseamnă a considera „de-a
valma” și fapte gramaticale și fapte lexicale.
Situația este însă diferită în cazul enunțurilor:

S-a născut acolo (unde...).

și

5 Formularea „complement al contenenței” nu apare explicit în textul

studiului drașovenian citat, ca descriere a funcției gramaticale
corespunzătoare construcțiilor în orașul, în anul – deși precizarea că lexemele
orașul și anul sunt dublate semantic de un conținut gramatical „continens”, o
implică – însă autorul acestor rânduri și-o amintește de la cursul de sintaxă.

26
 S-a născut atunci (când...).

în care putem vorbi de complement circumstanțial de loc și,

respectiv, complement circumstanțial de timp pentru că în
aceste cazuri valoarea spațială și cea temporală fac parte din
structura semantică a adverbelor (deictice), care sunt, prin
ele însele, relaționale și, prin urmare, participă la structura-
rea gramaticală a enunțurilor.

1.1.3. Gramatica limbii – abordări metodologice

C. În cadrul gramaticii limbii, Coșeriu introduce o se-
rie de concepte și clasificări noi, urmărind o fundamentare
extrem de precisă, conceptual și metodologic, a domeniului.
În primul rând, din perspectiva integralismului, împărțirea
tradițională a gramaticii în morfologie și sintaxă nu este re-
levantă din punct de vedere teoretic, dat fiind că plasează
arbitrar limita dintre formă și funcție la nivelul de structura-
re lingvistică al cuvântului, ceea ce nu corespunde realității,
din moment ce:
(a) pe de o parte,

„nivelurile de structurare gramaticală superioare nivelu-

lui ,,cuvântului” (combinațiile ,,sintactice” în sensul tradiți-
onal al termenului: grup de cuvinte, enunț, text) nu sunt
nici ele lipsite de o formă determinată” (Coșeriu 1989 /
1994-1995: 39),

iar această formă a combinațiilor gramaticale superioare ni-

velului cuvântului poate face și ea obiectul studiului morfo-
logic;

(b) iar pe de altă parte, elementele gramaticale infe-

rioare nivelului cuvântului au și ele funcții gramaticale –
„pluralizator” pentru desinențele de plural, „actualizator”

27
pentru articolul definit ș.a.m.d. – și intră și ele în „combina-
ții” specifice, ceea ce ar justifica studierea lor din punct de
vedere sintactic:

„mai mult, există funcții specifice ale ,,cuvintelor” (flexio-

nate) chiar la acest nivel de structurare, ceea ce ar trebui –
dacă acceptăm drept criteriu distincția între ,,cuvânt” și
,,grup de cuvinte” – să ne determine să atribuim respecti-
vele funcții tot ,,morfologiei”.” (Coșeriu 1989 / 1994-
1995: 39-40).

A studia forma faptelor de limbă până la nivelul cu-

vântului și funcția lor deasupra acestui nivel este, deci, o re-
stricție metodologică justificabilă din punct de vedere prac-
tic, dar care nu are acoperire în realitatea lingvistică.
Distincția pe care gramatica tradițională o face în mod
curent între „morfologie” și „sintaxă” este, în opinia lui
Coșeriu, una „de două ori incoerentă”, întrucât se face simul-
tan pe baza a două criterii diferite, amândouă incomplet fo-
losite:

(I) criteriul nivelului de structurare gramaticală, din per-

spectiva căruia gramatica tradițională recunoaște numai
două niveluri, cel al cuvântului și cel al enunțului (propozi-
ției);

(II) criteriul funcției gramaticale, din perspectiva căruia, pe

de o parte, gramatica tradițională consideră ca având funcții
numai faptele situate la nivelul cuvântului sau deasupra
acestuia (cuvintele în propoziție sau propozițiile în frază),
iar pe de altă parte, nu face distincție între:

(IIa) funcțiile gramaticale, ale limbii studiate – realizate

exclusiv prin mijloacele gramaticale ale limbii luate în
discuție, „anume semnificatele gramaticale ale acestei

28
 limbi reprezentate prin unitățile de expresie ce le
corespund (de exemplu ,,utilizările genitivului”, ,,utili-
zările participiului prezent”, ,,utilizările pluralului”
etc.)”

și

(IIb) funcțiile designative, ale vorbirii – realizate prin

mijloace ale limbajului în general și care sunt – sau, cel
puțin, pot fi – aceleași indiferent de funcțiile gramati-
cale prin care se realizează, în aceeași limbă sau în
limbi diferite, „funcții designative unitare realizate în
fiecare caz prin semnificate gramaticale diferite (de
exemplu ,,exprimarea instrumentului”, ,,exprimarea
cauzei”, ,,exprimarea scopului” etc.).” (Coșeriu 1989 /
1994-1995: 40)

Pentru a aborda într-o manieră coerentă și eficientă aceste

probleme, Coșeriu consideră că o gramatică a limbii ar avea
nevoie, mai întâi,

1.1.3.1. Nivelurile structurării gramaticale

C1. de o clasificare mult mai complexă – și, firește, în
acord cu realitatea fiecărei limbi – a nivelurilor de structura-
re gramaticală. Astfel, modelul coșerian propune, de la com-
plex la simplu, următoarele paliere, numite de Coșeriu:
„straturile structurării gramaticale”:

6. Textul,
5. Enunțul,
4. Clauzula,
3. Grupul de cuvinte,
2. Cuvântul gramatical,
1. Monemul, elementul minimal.

29
 Reproducem aici descrierea succintă pe care Coșeriu o
face fiecăruia dintre aceste straturi în studiul său Principii
de sintaxă funcțională, după cum urmează:

1. „Astfel, sp. casa- și -s sunt, din punctul de vedere al

funcției lor gramaticale, ,,moneme”.”;
2. „casas, în opoziția (ori, în acest caz, în mica paradig-
mă) casa / casas este un „cuvânt gramatical” cu funcția
de „plural”.”;
3. sp. el manso buey, cu funcție ,,explicativă” („liniștitul
bou”), este un ,,grup de cuvinte”, opunându-se tocmai la
acest nivel lui el buey manso (,,boul liniștit”), care funcți-
onează ca ,,specificator”.”;
4. „Numim convențional ,,clauzulă” stratul funcțional
care, în interiorul unuia și aceluiași enunț, corespunde
opoziției ,,comentariu” / ,,comentat”. Astfel, în cazul lat.
certō scio, nu avem decât o singură clauzulă necomenta-
tă, deoarece enunțul semnifică pur și simplu ,,o știu cu
siguranță, cu certitudine”: certō este aici o determinare
adverbială a valorii lexicale a lui scire. Dimpotrivă, în
cazul lui certē scio, avem două clauzule: clauzula-comen-
tariu certē și clauzula comentată scio, deoarece acest
enunț semnifică „desigur că o știu”, ,,e cert că o știu”, ,,o
știu, asta e sigur”; certē nu determină valoarea lexicală a
lui scio (ar putea fi vorba și de cunoașterea unui fapt
nesigur), ci asigură realitatea faptului însuși de a ști,
funcționând, cum se spune, ca ,,adverb propozițional”.
,,Particulele” din germană (ca și cele din greaca veche)
corespund frecvent nivelului clauzulei, reprezentând aici
clauzule ,,comentariu”.”
5. „Stratul gramatical al ,,enunțului” se caracterizează
prin funcția de predicație; astfel, în cazul lui plouă avem
o predicație ,,nonatribuită”, în timp ce în Jean citește (sau
el citește) avem o predicație ,,atribuită”. Stratul acesta
este, de altfel, bine cunoscut în orice tip de gramatică;

30
 trebuie numai să precizăm că fraza (condiționând ,,pro-
poziții subordonate”) nu constituie un nivel superior, ci
corespunde tot acestui nivel al enunțului.”
6. „Stratul superior, exprimând funcții care trec efectiv
dincolo de enunț, este cel al ,,textului”. Astfel, dacă în
spaniolă spunem ¿Cómo está el aqua?, construcția
constituie la nivelul textului o întrebare pusă prima dată
(întrebare nonrepetată) sau una în care nu precizăm
dacă e repetată sau nu; dar dacă spunem El agua ¿cómo
está? (sau Que ¿cómo está el agua?), atunci avem o ,,între-
bare repetată”: semnalăm că am pus deja această între-
bare și o repetăm pentru că nu a primit răspuns din
partea ascultătorului (care n-a auzit sau n-a înțeles ce
era întrebat).” (Coșeriu 1989 / 1994-1995: 46-47)

Pe fiecare dintre aceste niveluri avem structurare atât de

formă (= expresie lingvistică), cât și de conținut, semnificat
(= funcție gramaticală); prin urmare, la fiecare dintre aceste
niveluri ar trebui să avem câte o disciplină atât pentru stu-
diul expresiei, cât și pentru cel al conținutului. Așadar,

(a) o morfologie care să fie în același timp

„o ,,morfologie” a grupului de cuvinte, o ,,morfologie” a e-

nunțului, o ,,morfologie” a textului, pe scurt, o morfologie
pentru toate nivelurile de structurare dintr-o limbă”
(Coșeriu 1989 / 1994-1995: 39),

dar și

(b) o sintaxă care să studieze și să descrie combina-

țiile specifice cu care avem de-a face pe fiecare dintre nive-
lurile identificate. Iar pentru a construi o astfel de sintaxă
avem nevoie să identificăm elementele care se combină pe
aceste niveluri, ceea ce presupune o complexă sistematică a
tipurilor de conținuturi de limbă (= semnificate) care contri-

31
buie la structurarea gramaticală a faptelor de limbă distri-
buite pe aceste niveluri.

1.1.3.2. Tipurile de semnificate de limbă

C2. O asemenea clasificare a semnificatelor de limbă
este al doilea mare traseu teoretic pe care se construiește
gramatica limbii în viziunea lui Coșeriu, ea fiind totodată și o
ilustrare a concepției fundamental semantice din perspecti-
va căreia abordează integralismul sistemul gramatical.
Astfel, lingvistul propune o clasificare / stratificare a semni-
ficației de limbă, pe 5 niveluri:
1. Semnificatul lexical, definit, pornind de la Husserl
(mai precis de la o distincție pe care Husserl o face în lucra-
rea Erfahrung und Urteil, în fapt, mai vechea distincție a-
ristoteliană dintre materie și formă) ca ,,Was der Erfassung”,
ce-ul intuiției, dat fiind că el reprezintă substanța, ceea ce
este captat prin limbaj din realitate, „esența” care a fost in-
tuită din realitatea extralingvistică; într-o serie ca alb – a
albi – albeață semnificatul lexical, spune Coșeriu, reprezintă
ceea ce au în comun toate elementele acestei serii, conținu-
tul „alb”, prezent la fiecare dintre ele, indiferent de categoria
verbală căreia îi aparține faptul de limbă care-l exprimă: în
alb, -ă avem acest conținut („alb”) organizat ca adjectiv, în a
(se) înălbi, a albi, avem același conținut organizat ca verb, în
alb(ul ochiului) sau albeață – ca substantiv ș.a.m.d. Coșeriu
oferă nenumărate exemple de astfel de serii semantice în
care elementul comun este semnificatul lexical.
2. Semnificatul categorial, ceea ce diferențiază între
ele elementele seriilor de semnificate lexicale, definit, por-
nind tot de la Husserl, ca „Weise der Erfassung”, cum-ul in-
tuiției, forma acesteia, modalitatea, modul în care este orga-
nizată lingvistic substanța – materia – a ceea ce a fost intuit.
Am văzut că în alb, -ă conținutul „alb” este organizat ca ad-
jectiv, în a (se) înălbi același conținut este organizat ca verb,

32
„adjectiv”, „verb” și celelalte valori ale semnificatului catego-
rial fiind așadar moduri de organizare ale lui „alb”, „verde”,
„roșu” ș.a.m.d. „Substantiv”, „adjectiv”, „verb”, „adverb” sunt,
prin urmare, valori ale semnificatului categorial răspunză-
tor de organizarea în limbă a acestor semnificate lexicale.
Nu putem avea în limbaj semnificate lexicale pure, pentru că
însuși faptul de a capta cu limbajul / prin limbaj esența
unuia sau a altuia dintre elementele realității presupune
organizarea mentală a acesteia într-una dintre formele intu-
iției noastre6.
3. Semnificatul instrumental – „semnificatul „morfe-
melor”, adică al procedeelor și elementelor instrumentale în
combinațiile gramaticale (topica, accentul, intonația, desi-
nențele, prefixele, sufixele, cuvintele morfematice precum
articolele, prepozițiile, conjuncțiile etc.)” (Coșeriu 1989 /
1994-1995: 44). Esențialmente, semnificatul instrumental
ține de structurarea primară a sistemului gramatical al unei
limbi, definiția pe care i-o dă Coșeriu fiind în așa fel formu-
lată încât să nu lase pe dinafară nimic din ceea ce ar putea
constitui fapt gramatical într-o limbă; semnificatul instru-
mental este, practic, sistemul gramatical al unei limbi la
nivelul monemului, primul dintre cele 6 niveluri posibile de
structurare lingvistică pe care le deosebește Coșeriu.
4. Semnificatul gramatical (structural, sintactic) – defi-
nit ca „semnificatul unei combinații gramaticale: lexem(e)
și/sau categorem(e) + morfem(e)” – este dat în combinațiile
gramaticale structurate cu semnificații instrumentale și re-
prezintă, în mod esențial, sistemul gramatical al limbii văzut
în dimensiunea sa sintagmatică; Coșeriu vorbește, în diferite
stadii ale elaborării teoriei integraliste, despre mai multe ti-

6 Cunoașterea noastră este finită – și strict definită – la nivel categorial (=

la nivelul instrumentelor cu care cunoaștem), dar infinită – și absolut

nedeterminată – la nivel lexical (= la nivelul obiectului ei). Firește,
cunoașterea a ceva infinit și nedeterminat nu este posibilă decât folosind
instrumente finite și determinate.

33
puri de astfel de semnificate sintagmatice: semnificat sintac-
tic, semnificat structural, semnificat gramatical fără a face o
foarte clară distincție între ele (sau considerând eventuale
distincții ca fiind subînțelese). O caracteristică generală a
acestui tip de semnificat pare a fi aceea că el reprezintă con-
ținutul de limbă al unei combinații gramaticale, indiferent
de natura acesteia. Coșeriu nu propune, însă, în gramatica
pe care-o elaborează, o clasificare a tuturor tipurilor de
combinații gramaticale care pot apărea într-o limbă. Vom
analiza această problemă într-o secțiune special dedicată ei
în lucrarea noastră, dar amintim aici că, în ceea ce privește
sintagmatica faptelor gramaticale, sintaxa dezvoltată de
Coșeriu descrie numai (a) combinația dintre un lexem și un
instrumental (vezi infra, punctul 4.1. din prezentarea tipuri-
lor de semnificate de limbă) și (b) combinația dintre semni-
ficatul unei propoziții sau fraze și semnificatul ontic (vezi
infra, 4.2.1.), nu și alte tipuri de combinații necesare unei
descrieri complete a procedeelor prin care se realizează
structurarea gramaticală pe nivelurile descrise. Din acest
punct de vedere, conceptul de semnificat sintactic ne apare
a fi unul vulnerabil pentru gramatica propusă de Coșeriu:
această concepție generală că semnificatul sintactic ar fi
semnificatul unei combinații gramaticale face ca, în absența
unei clasificări detaliate a tipurilor de combinații gramatica-
le avute în vedere, înțelegerea conceptului (și, în consecință,
extensiunea sa) să fie atât una strictă și foarte precisă, cât și
una vagă și generală. Astfel, ea este strictă și foarte precisă
atunci când se referă la:

4.1. o combinație simplă dintre un lexem + categorem (=

cuvânt cu semnificat lexical și semnificat categorial) (sau
numai categorem, în cazul faptelor de limbă fără semni-
ficat lexical sau cu semnificat lexical „generic”) și un fapt
de limbă cu semnificat instrumental: astfel, semnificatul
sintactic „plural” este conferit formei case – care, din

34
 punctul de vedere al structurării gramaticale este un
„cuvânt gramatical” și funcționează la nivelul al doilea
din clasificarea propusă de Coșeriu, cel al cuvântului –
de combinația de elemente minimale (moneme) cas-
(purtător al semnificatului lexical „casă” și al celui cate-
gorial „substantiv”) și -e (purtător al semnificatului in-
strumental „pluralizator”): cas- + -e.

Accepțiunea conceptului de semnificat sintactic este, însă,

vagă, imprecisă și generală atunci când acesta este folosit
pentru a desemna

4.2. semnificatul unor combinații mai mari (și mai greu

de descris ca succesiune de combinații minimale de
tipul celor de sub 4.1.), cum ar fi semnificatul unei pro-
poziții întregi sau al unei fraze.

La fel, tot de semnificat sintactic (sau structural) vorbește

Coșeriu și în cazurile în care (4.1.1.) unei întregi combinații
i se aplică un semnificat instrumental: un nu știu ce,
du-te-vino-urile, sau atunci când (4.2.1.) este vorba de com-
binația dintre semnificatul unei propoziții sau al unei fraze
și un semnificat ontic – vezi infra, punctul 5.
Neavând o clasificare detaliată a tipurilor de combi-
nații gramaticale pe care le putem întâlni într-o limbă, nu
avem (nici) o clasificare foarte precisă a tipurilor de semni-
ficate sintagmatice din gramatica acesteia, însă Coșeriu pare
a folosi pentru toate tipurile de combinații termenul de

4.3. semnificat gramatical, care ar fi un termen generic

pentru semnificatul combinațiilor gramaticale, indife-
rent de natura lor, indiferent dacă sunt combinații cu
un semnificat instrumental sau cu un semnificat ontic,
un termen generic (= arhilexem) pentru toate structu-
rările sintagmatice prezente în sistemul gramatical al
unei limbi.

35
 5. Semnificatul ontic este semnificatul care se aplică
propozițiilor întregi și le schimbă valoarea de existență sau
calitatea ontologică (afirmația, negația, interogația, moduri-
le verbale etc.). Coșeriu precizează:

„În sfârșit, s e m n i f i c a t u l o n t i c este semnifica-

tul ce corespunde valorii de existență atribuită stării de
lucruri pe care o semnifică un enunț sau o ,,propoziție”:
el este, la nivelul enunțului, față de semnificatul sintac-
tic al acestuia, cam ceea ce este semnificatul categorial
față de semnificatul lexical al unui cuvânt sau grup de
cuvinte. Astfel, enunțurile Jean citește, Jean nu citește,
Jean citește? au exact același semnificat sintactic, dar
semnificate ontice diferite, deoarece valoarea de exis-
tență atribuită ,,stării de lucruri” pe care o semnifică
este de fiecare dată diferită. Semnificate cum sunt:
,,asertiv”, ,,interogativ”, ,,optativ”, ,,injonctiv” (fiecare
subdivizat în ,,afirmativ” și ,,negativ”) sunt ceea ce noi
numim semnificate ontice.” (Coșeriu 1989/1994-1995:
44)

În continuare, Coșeriu consideră că avem structurare gra-

maticală – și, prin urmare, paradigme gramaticale – numai
pentru semnificatele sintactic și ontic, aceste două semnifi-
cate fiind cele care, împreună, alcătuiesc semnificatul gra-
matical propriu-zis, „semnificatul „gramatical” în sensul
strict al termenului” (Coșeriu 1989/1994-1995: 44), cel ca-
re constituie obiectul de studiu al gramaticii limbii.

1.1.3.3. Sintaxă constituțională, sintaxă funcțională

și sintaxă relațională
C3. Consecvent cu observația că la fiecare dintre ni-
velurile de structurare gramaticală descrise avem, în același
timp, structurare atât de conținut, cât și de expresie lingvis-
tică, Coșeriu consideră că pentru un studiu eficient și com-

36
plet al sistemului gramatical al unei limbi avem nevoie nu de
o disciplină („gramatică”) sau două („morfologie” și „sinta-
xă”), ci de trei discipline diferite:
1. Gramatica sau sintaxa constituțională este disci-
plina care studiază constituția materială a structurilor gra-
maticale (Coșeriu 1989/1994-1995: 145), nu numai până la
nivelul cuvântului, precum morfologia tradițională, ci la
toate nivelurile de structurare identificate de Coșeriu. Din
acest punct de vedere, sintaxa constituțională s-ar putea
defini ca o morfologie generală, ca disciplina responsabilă cu
studiul structurării expresiei la nivelul întregului sistem
gramatical al unei limbi:

„Gramatica ,,constituțională” privește constituția mate-

rială a structurilor gramaticale: structurarea expresiei
ce corespunde semnificatelor gramaticale ale limbii
considerate; aceasta e ,,morfologia” în sensul larg (și
coerent) al termenului, adică o morfologie care nu se
limitează nici la elementele minimale de expresie, nici
la nivelul ,,cuvintelor”, ci vizează și grupul de cuvinte,
enunțul, ,,textul” structurat gramatical, pe scurt, orice
expresie gramaticală, toate nivelurile de structurare
gramaticală existente într-o limbă.” (Coșeriu
1989/1994-1995: 40)

Responsabilitatea ei ar fi identificarea și descrierea tuturor

elementelor de expresie care se combină pe un anumit nivel
de structurare gramaticală pentru a da naștere unei unități
de nivel imediat superior. La limită, ea ar urma să identifice
și să descrie toate elementele formale implicate în structura
gramaticală a unei limbi, făcând abstracție de funcția lor și
studiindu-le exclusiv sub aspectul expresiei materiale.
2. Studiul funcțiilor ar urma să revină gramaticii sau
sintaxei funcționale, definită de Coșeriu ca „paradigmatica
semnificatului gramatical” (Coșeriu 1989/1994-1995: 29).
Aceasta studiază „funcțiile gramaticale”, dar este prin

37
excelență o disciplină semantică, dat fiind că obiectul ei de
studiu este semnificatul gramatical, fiind, prin urmare:

„semantica gramaticală a limbii considerate, având ca

obiect propriu ansamblul opozițiilor de conținut gra-
matical și, în consecință, semnificatele gramaticale uni-
tare pe care opozițiile le determină în fiecare limbă.”
(Coșeriu 1989/1994-1995: 40)

Astfel, sintaxa funcțională studiază paradigmele de semnificat

gramatical care funcționează în cadrul fiecărui nivel de
structurare gramaticală prezent într-o limbă anumită, stabilind
valorile din interiorul acestor paradigme, prin intermediul
opozițiilor care se stabilesc între termenii lor.
Elementele care structurează opozitiv termenii para-
digmelor de semnificate gramaticale sunt, însă, semnificate-
le instrumentale (sau / și cele ontice); prin urmare valorile
prezente în aceste paradigme vor corespunde în mod direct
acestor semnificate: pentru o combinație cu un instru-
ment(al) pluralizator vom avea valoarea „plural”, pentru
una cu un instrument(al) actualizator – valoarea „actual”
ș.a.m.d. Definind sintaxa funcțională ca „paradigmatica sem-
nificatului gramatical” Coșeriu are în vedere, ca obiect al
acesteia, toate valorile gramaticale pe care le poate avea un
anumit fapt de limbă, organizate într-o paradigmă. Paradig-
ma semnificatelor gramaticale ale substantivului cuțit ar a-
răta, prin urmare, în felul următor:

cuțitul
cuțite
un cuțit
pe cuțit
cu cuțitul
cuțitului
...
ș.a.m.d.

38
În această paradigmă de semnificate gramaticale, fiecare
dintre ele funcționând la un anumit nivel de structurare gra-
maticală, construcția cu cuțitul va avea valoarea „coprezent” –
dată de combinația cu semnificatul instrumental al prepozi-
ției cu – și nu valoarea „instrumental”, chiar dacă această con-
strucție va desemna în majoritatea cazurilor obiectul «cuțit»
drept instrument al acțiunii la care participă. Așadar sintaxa
funcțională studiază numai ceea ce spune limba prin interme-
diul structurii ei gramaticale și nu ceea ce se înțelege „în vor-
bire” din construcțiile acesteia. Sau, după expresia lui
Drașoveanu, cR, conținutul relației, răspunzător de structura
gramaticală a limbii, „trebuie apărat, sustras eclipsării lui de
către cL” (Drașoveanu 1997: 43), de către structura lexicală a
acesteia.
3. A treia disciplină gramaticală pe care o propune
Coșeriu este gramatica sau sintaxa relațională, disciplină
prin care se face joncțiunea între gramatica limbii și grama-
tica vorbirii. Ea ar urma să studieze unitățile designaționale
care se pot exprima prin semnificatele unei limbi, indiferent
de semnificatele prin care se exprimă ele. Astfel, o analiză a
funcției designaționale instrument și a felului în care se rea-
lizează ea prin intermediul unor construcții cum ar fi: cu x,
cu ajutorul lui x, ajutându-mă de x, folosind un x, și pentru
aceasta utilizez un x ș.a.m.d. aparține gramaticii relaționale.
Demersul ei este unul de tip onomasiologic; se pleacă de la
lucrurile desemnate și se caută funcțiile din limbă implicate
în desemnarea acestora.

1.1.3.4. Hipertaxă, hipotaxă, parataxă, antitaxă

Necesitatea unei gramatici coerente de a distinge între
aceste trei discipline în studiul faptelor sale este argumenta-
tă prin observația că, de multe ori, structurări de expresie
aparținând unui nivel de structurare gramaticală corespund
unor funcții manifestate la alt nivel. Coșeriu deosebește

39
patru tipuri de operații gramaticale asociate acestui feno-
men și le descrie în felul următor:
1. Hipertaxa, sau supraordonarea – reprezentată
grafic în acest fel:

– constituie operația prin care un element structurat din

punctul de vedere al expresiei la un anumit nivel funcționea-
ză, din punctul de vedere al conținutului, la un nivel supe-
rior. Astfel, plouă, deși structurat ca fapt de expresie la nive-
lul 2, prin combinarea radicalului lexical plou- cu desinența
de persoana a treia -ă, poate funcționa, ca fapt de conținut
lingvistic, la nivelul 5, cel al enunțului, constituind singur o
propoziție (Plouă!) (Coșeriu 1994: 78-79). El va fi, din
punctul de vedere al sintaxei constituționale un cuvânt gra-
matical. Din punctul de vedere al sintaxei funcționale va fi,
însă, un enunț. În Principii de sintaxă funcțională, Coșeriu
analizează un exemplu și mai concludent, în care un element
minimal (monem) funcționează de unul singur la toate nive-
lurile de structurare deosebite de sintaxa funcțională:

„Ne vom aminti de anecdota latină cu cei doi prieteni

care pariaseră că vor compune cea mai scurtă scri-
soare posibilă: unul a scris Eo rus, „Mă duc la țară”,
iar celălalt i-a răspuns I, ,,Du-te”, câștigând astfel
pariul. Ei bine, în acest caz – admițând că gramatica
latină cunoaște toate aceste straturi –, unitatea i este
mai întâi elementul minimal i- care apare în i-re, i-ter
(ca și în per-i-culum); apoi, drept cuvânt gramatical,
reprezintă persoana a doua singular a imperativului
prezent de la ire (opunându-se, prin ,,zero”-ul său,
tuturor celorlalte forme din paradigma acestui verb);

40
 la fel, i reprezintă prin el însuși nivelul grupului de
cuvinte și al clauzulei; apoi, este un enunț cu semnifi-
catul ontic de „imperativ” și, în sfârșit, fiind vorba de
o scrisoare, este un text complet (exprimând, aici,
sensul de ,,promisiune” sau ,,acord”).” (Coșeriu 1989
/ 1994-1995: 52)

2. Hipotaxa, sau subordonarea, poate fi reprezentată

astfel:

și este operația inversă hipertaxei, și se referă la faptul că o

unitate structurată la un nivel superior poate funcționa la
nivele inferioare. Este o operație bine cunoscută și detaliat
descrisă în gramatica tradițională, fiind răspunzătoare de
așa-numita „sintaxă a frazei”; altfel spus, structura gramati-
cală în care o propoziție întreagă, cu toată alcătuirea ei
materială, funcționează ca un singur cuvânt, cu o unică
funcție gramaticală, în interiorul unei alte propoziții (numi-
tă în sintaxa tradițională „frază”7). Astfel, propozițiile subor-
donate, funcționând în structura gramaticală a frazei în mod
asemănător felului în care funcționează cuvintele în structu-
ra gramaticală a propoziției, sunt manifestări ale hipotaxei,
ca operație sintactică implicată în funcționarea dinamică a
sistemului gramatical al unei limbi. Sintaxa frazei este însă
numai una dintre manifestările acestui fenomen, lui dato-
rându-i-se numeroase alte fapte gramaticale care „par a ridi-
ca dificultăți” în interpretările tradiționale, dar, argumentea-

7 Coșeriu nu consideră că fraza ar fi un nivel aparte în structurarea

gramaticală, tocmai datorită faptului că fraza este, în esență, o propoziție
în interiorul căreia funcțiile propoziționale sunt „ocupate” nu de cuvinte,
ci de (alte) propoziții.

41
ză Coșeriu, „pot fi interpretate în mod satisfăcător în cadrul
acestei concepții despre hipotaxă” (Coșeriu 1989 / 1994-
1995: 54), cum ar fi:
a. procedeele discursului indirect din numeroase
limbi, care sunt procedee – hipotactice – de subordonare a
textelor la nivelul enunțului;
b. „cuvintele compuse (cum ar fi germ. Haustier,
Apfelbaum) și perifrazele lexicale (cum ar fi fr. beau-frère,
poule mouillée) constituie din punct de vedere gramatical
subordonări ale grupului de cuvinte la nivelul cuvântului”
(Coșeriu 1989 / 1994-1995: 54);
c. locuțiunile prepoziționale de tipul cu ajutorul a, prin
intermediul a sunt tot structurări materiale de la nivelul gru-
pului de cuvinte funcționând însă la nivelul monemului, al
elementului minimal (în mod similar prepozițiilor veritabile
cu sau prin); statutul sintactic al prepozițiilor compuse și al
locuțiunilor de orice fel devine astfel mult mai coerent și
mai ușor de circumscris teoretic dacă se pleacă în interpre-
tarea lor de la procedeul hipotaxei;
d. așa-numitele „conjuncții subordonatoare”, care sunt
denumite astfel în mod impropriu, pentru că subordonarea
și conjuncția (în sensul etimologic al lat. coniugō) sunt feno-
mene diferite din punct de vedere gramatical („Subordona-
rea nu este o ,,unire”.”, spune Coșeriu, 1989 / 1994-1995:
54); se face confuzie între parataxă și hipotaxă, aceste
„conjuncții” nefiind, de fapt, altceva decât niște morfeme
subordonatoare care marchează funcționarea – hipotactică
a – unei structuri constituite la nivelul enunțului la un nivel
inferior acestuia;
e. determinarea unui grup de cuvinte cu ajutorul unui
morfem legat, cum ar fi construcțiile, frecvente în engleză (și
germană), de tipul the king of England’s army. Particula
genitivală ’s funcționează, în aceste cazuri, în același fel și
atunci când determină un singur cuvânt – England – , dar și
când determină un întreg grup de cuvinte – the king of

42
England – grup de cuvinte funcționând, într-o structură
hipotactică, asemeni unui singur cuvânt. (Coșeriu 1989 /
1994-1995: 54-56)

3. Parataxa este reprezentată astfel:

_______ + _______
și este operația cunoscută în gramatica tradițională drept
coordonare. Coșeriu o definește ca „proprietatea în virtutea
căreia două sau mai multe unități ale unui strat funcțional se
pot combina c h i a r l a n i v e l u l r e s p e c t i v pentru a
constitui, în a c e l a ș i s t r a t, o nouă unitate aptă de a con-
tracta raporturi sintagmatice specifice unităților simple ale
acelui strat.” (Coșeriu 1989 / 1994-1995: 57). Precizarea că
se combină fapte de la un nivel dat pentru a forma o nouă
unitate care funcționează la același nivel este extrem de im-
portantă, pentru că, în cazul raporturilor sintactice, se com-
bină fapte ale unui nivel care funcționează în mod normal
(adică făcând abstracție de procedeele de transgresare a ni-
velurilor gramaticale pe care tocmai le-am prezentat, hiper-
taxa și hipotaxa) – ca o nouă unitate – la un nivel superior. În
cazul combinațiilor sintactice, unitățile rezultate au proprie-
tăți gramaticale noi, diferite de cele ale elementelor combi-
nate și funcționează, de asemenea, într-o configurație gra-
maticală nouă (= la un alt nivel de structurare). În cazul
combinațiilor paratactice, însă, unitățile rezultate au ace-
leași proprietăți gramaticale cu elementele care se combină
și funcționează în aceeași configurație gramaticală.

4. Antitaxa are următoarea reprezentare grafică:

43
Antitaxa se mai numește și înlocuire sau substituție și este
„proprietatea în virtutea căreia o unitate a unui strat grama-
tical oarecare, deja prezentă sau virtual prezentă (,,prevăzu-
tă”) în lanțul vorbit poate fi reprezentată – reluată sau anti-
cipată – de către o altă unitate într-un alt punct al lanțului
vorbit (în discursul individual și în dialog), unitatea ,,substi-
tuentă” putând fi o parte a unității substituite, un instru-
ment având ca specifică această funcție sau chiar zero.”
(Coșeriu 1989 / 1994-1995: 61) Este o operație specifică în
mod primar pronumelor, a căror funcție este tocmai aceea
de a „înlocui” sau de a „sta pentru” (= a reprezenta) alte cu-
vinte sau grupuri de cuvinte. Analizând fenomenul, Coșeriu
demonstrează că este, în realitate, mult mai răspândit decât
se credea în gramaticile tradiționale. Nu ne vom opri mai
mult asupra antitaxei, dat fiind că nu intră în tematica lucră-
rii noastre.

1.2. Procedee de structurare gramaticală

În schimb, ne vom îndrepta atenția asupra fenomenu-
lui parataxei, observând că definiția pe care o dă Coșeriu
acestui fenomen ne arată că, în ceea ce privește combinațiile
sintagmatice prezente în sistemul gramatical al unei limbi,
acestea sunt de două feluri:
1.) combinații sintagmatice sintactice, în care două
elemente ale unui anumit nivel gramatical se combină între
ele pentru a da naștere unei unități funcționând la un nivel
superior, și
2.) combinații sintagmatice paratactice, în urma căro-
ra, din combinarea a două elemente ale unui nivel de struc-
turare gramaticală, rezultă o nouă unitate funcțională a ace-
luiași nivel, „aptă de a contracta raporturi sintagmatice spe-
cifice unităților simple ale acelui nivel.”, completează
Coșeriu (ib.: 57). Cu alte cuvinte, în vreme ce în cazul combi-
națiilor sintactice rezultă fapte cu proprietăți gramaticale cu

44
totul noi, în cazul combinațiilor paratactice rezultă fapte ale
căror proprietăți gramaticale sunt identice cu cele ale fapte-
lor care se combină.
Dacă analizăm definiția pe care am văzut că o dă
Coșeriu parataxei, ca fiind „proprietatea în virtutea căreia
două sau mai multe unități ale unui strat funcțional se pot
combina pentru a constitui o nouă unitate aptă de a contrac-
ta raporturi sintagmatice specifice unităților simple ale ace-
lui strat” (Coșeriu 1989 / 1994-1995: 57), vedem că nu exis-
tă nicio diferență, în parataxă, din punct de vedere gramati-
cal, între elementele simple care se combină și combinația
rezultată, din moment ce aceasta poate contracta raporturi
sintagmatice specifice elementelor minimale din care este
constituită. În parataxă, atât elementele simple care se com-
bină, cât și combinația rezultată sunt, indiferent de nivelul
de structurare la care are loc coordonarea, similare din
punct de vedere gramatical. Ele vor putea intra în același tip
de combinații sintagmatice (atât sintactice, cât și paratacti-
ce), fără deosebire. În cazul combinațiilor sintactice elemen-
tele combinate nu sunt similare din punct de vedere grama-
tical: am văzut că se combină lexeme cu fapte instrumentale,
semnificatul unei propoziții cu un semnificat ontic. (Aceste
două exemple de combinații sintactice le dă Coșeriu).
Mai departe, unitatea rezultată dintr-o combinație sin-
tactică funcționează la un nivel superior celui la care funcți-
onează elementele simple care intră în alcătuirea ei. Prin
urmare, la fiecare dintre nivelurile – „straturile structurării
gramaticale” (Coșeriu 1989 / 1994-1995: 45) – la care se
referă Coșeriu ar trebui să putem descrie două tipuri de
fapte care, combinându-se, să dea naștere unor unități de ni-
vel superior. Așadar, numai descrierea nivelurilor de struc-
turare gramaticală nu este suficientă pentru o descriere
completă a sistemului gramatical al unei limbi. Pe lângă
straturile de structurare trebuie descrise și procedeele prin
care se structurează materia lingvistică pe fiecare dintre

45
aceste straturi. Coșeriu deosebește șase straturi de structu-
rare gramaticală (vezi supra, 1.1.3.1.), dar nu descrie decât
două procedee de structurare sintactică pentru ele: combi-
nația dintre un lexem și un fapt instrumental și combinația
dintre o propoziție și un semnificat ontic.
Astfel, după cum am văzut deja, Coșeriu prezintă, ca
procedeu de structurare gramaticală (sintactică), combina-
rea unui lexem cu un fapt instrumental atunci când descrie,
ca tip de conținut gramatical, semnificatul sintactic. Dar
acest procedeu descrie structurarea gramaticală numai la
cel de-al doilea dintre nivelurile propuse de Coșeriu, cel al
cuvântului gramatical. Într-adevăr, la nivelul cuvântului, o
combinație ca maluri este constituită (se constituie) prin
combinarea lexemului mal (alcătuit, la nivelul conținutului
lingvistic, din semnificatul lexical „mal” și semnificatul cate-
gorial „substantiv”) cu forma instrumentală -uri, cu valoarea
„desinență de plural” (alcătuită, la nivelul conținutului, din
semnificatul instrumental „pluralizator”). Combinația dintre
un semnificat lexical și / sau unul categorial și un semnificat
instrumental care dă, în sintaxa funcțională coșeriană, sem-
nificatul sintactic, descrie foarte bine, ca rezultat al unui
procedeu specific de structurare gramaticală8, nivelul de
structurare lingvistică al cuvântului gramatical.

1.2.1. Semnificat sintactic vs combinație de lexeme

La nivelul grupului de cuvinte Coșeriu descrie apoi un
procedeu similar: combinarea unui conținut lingvistic de tip
lexical cu unul de natură instrumentală (topica):

8 Procedeu care ar putea fi descris, deci, astfel: combinarea unui semnifi-

cat lexical și / sau categorial cu un semnificat instrumental, ca elemente
ale nivelului de structurare lingvistică al monemului, pentru a da naștere
unei unități de structurare noi, funcționând la un nivel superior, cel al cu-
vântului.

46
 „Sp. el manso buey, cu funcție ,,explicativă” („liniștitul
bou”), este un ,,grup de cuvinte”, opunându-se tocmai la
acest nivel lui el buey manso (,,boul liniștit”), care funcțio-
nează ca ,,specificator”.” (Coșeriu 1989 / 1994-1995: 47).

Într-adevăr, Coșeriu include topica printre faptele de limbă

care au un semnificat instrumental9 și, aici, acest element
(topica = ordinea cuvintelor în grup = poziția adjectivului –
liniștit – în raport cu substantivul – bou) se combină cu sem-
nificatul grupului de cuvinte alcătuit (nediferențiat) din sub-
stantivul bou + adjectivul liniștit, însă în acest caz avem de-a
face cu un procedeu distinctiv de la nivelul celui de al treilea
strat, cel al grupului de cuvinte (= un procedeu care distinge
între două tipuri de unități ale acestui nivel, distinge, adică,
grupul de cuvinte liniștitul bou, cu funcție „explicativă” de
grupul de cuvinte boul liniștit, cu funcție „specificatoare”), și
nu cu un procedeu constitutiv, care, situat la nivelul infe-
rior, cel al cuvântului, ar descrie constituirea grupului de cu-
vinte în cauză prin combinarea a două elemente minimale
ale acestuia. Combinația cu semnificatul instrumental purtat
de ordinea cuvintelor în interiorul grupului construiește,
într-adevăr, pentru grupul de cuvinte analizat o paradigmă
cu valorile prezentate, „explicativ” și „specificator”, dar feno-
menul sintactic principal cu care avem de-a face în cazul
acestui grup – cel care dă socoteală de însăși existența lui –
este combinația de lexeme. Grupul de cuvinte analizat, fie că
este boul liniștit, fie că este liniștitul bou, se constituie ca fapt
de limbă nu prin combinarea unui semnificat lexical cu unul
instrumental, ci prin combinarea a două semnificate lexica-

9 Reamintim definiția pe care o dă Coșeriu semnificatului instrumental:

„S e m n i f i c a t u l i n s t r u m e n t a l este semnificatul „morfemelor”,
adică al procedeelor și elementelor instrumentale în combinațiile grama-
ticale (topica, accentul, intonația, desinențele, prefixele, sufixele, cuvintele
morfematice precum articolele, prepozițiile, conjuncțiile etc.)” (Coșeriu
1989 / 1994-1995: 44)

47
le: semnificatul lexical „bou” și semnificatul lexical „liniștit”.
Aceste două semnificate se combină într-un nou conținut și
abia apoi acest conținut „se desface într-o paradigmă”, prin
combinarea cu semnificatul instrumental purtat de topica
adjectivului în raport cu substantivul. Așadar, nu combina-
rea cu un monem (topica) ar trebui să fie ilustrativă pentru
existența nivelului de structurare al grupului de cuvinte, ci
combinarea a două cuvinte, ca unități de structurare ale ni-
velului inferior. Coșeriu pare să argumenteze existența stra-
tului de structurare al grupului de cuvinte prin posibilitatea
descrierii unei paradigme la nivelul acestuia. Dar existența
unui fapt de limbă nu depinde de paradigmatica lui. La fel,
existența (și funcționalitatea) unui nivel de structurare ar
trebui să depindă de relațiile sale cu alte niveluri, nu de rela-
țiile interne care se pot stabili între unitățile sale. Avem un
nivel de structurare al grupului de cuvinte pentru că, între
ele, cuvintele se pot combina și nu pentru că putem descrie
mai multe tipuri de grupuri de cuvinte. Coșeriu, însă, descrie
„straturile structurării gramaticale” ca realități paradigmati-
ce, arătând opozițiile care se pot identifica pe aceste straturi
și nu combinațiile de fapte în urma cărora rezultă ele. Tot
așa, descriind sintaxa funcțională ca „paradigmatica semnifi-
catului gramatical”, Coșeriu pare a avea în vedere ca fapte
gramaticale numai faptele paradigmatice, numai combinații-
le cu un semnificat instrumental (sau ontic, în cazul propozi-
țiilor). Într-adevăr, combinațiile de lexeme nu creează para-
digme, dar, în opinia noastră, ele sunt la fel de gramaticale
ca și combinațiile dintre un lexem și un instrumental (desi-
gur, în cazul în care duc nu la formarea unui cuvânt compus,
ci la formarea unui grup de cuvinte).
Astfel, sintaxa funcțională ar trebui să descrie, ca pro-
cedeu de structurare gramaticală specific grupului de cuvin-
te, combinarea a două lexeme sau, mai precis, combinarea a
două cuvinte gramaticale. Avem două cuvinte gramaticale,
structurate fiecare, desigur, prin combinarea a două mone-

48
me, dar structurate în așa fel încât să se poată combina ulte-
rior între ele pentru a da naștere unui grup de cuvinte. Fe-
nomenul gramatical principal în constituirea unui grup de
cuvinte este tocmai combinarea a două cuvinte gramaticale.
Nu se poate descrie o paradigmatică a grupului de cuvinte,
fără să se fi descris, în prealabil, o sintagmatică internă a
acestuia. Semnificatul sintactic însuși, a cărui paradigmatică,
în cele din urmă, constituie sintaxa funcțională, este definit
mai întâi ca o sintagmatică de moneme, ca „semnificatul
unei combinații gramaticale: lexem(e) și/sau categorem(e)
+ morfem(e)” (Coșeriu 1989 / 1994-1995: 44). O descriere
completă a semnificatelor implicate în combinațiile sintag-
matice care fac obiectul gramaticii unei limbi nu poate să nu
includă și semnificatul unei combinații de lexeme.
Coșeriu pare a reduce semnificatul gramatical la valo-
rile paradigmelor gramaticale atunci când spune că:

„paradigmele gramaticale nu există decât pentru semni-

ficatele sintactic și ontic. Prin urmare, acestea sunt cele
două tipuri de semnificat care alcătuiesc semnificatul
,,gramatical” în sensul strict al termenului.” (Coșeriu
1989 / 1994-1995: 44).

Mai apoi, însă, include printre semnificatele sintactice și

semnificatul unei propoziții sau al unei fraze atunci când, în
descrierea semnificatului ontic, argumentează:

„Astfel, enunțurile Jean citește, Jean nu citește, Jean citește?

au exact același semnificat sintactic, dar semnificate
ontice diferite, deoarece valoarea de existență atribuită
,,stării de lucruri” pe care o semnifică este de fiecare dată
diferită.” (Coșeriu 1989/1994-1995: 44).

În primul rând, semnificatul formei Jean citește nu

este un semnificat sintactic, pentru că nu este obținut așa

49
cum spune Coșeriu că se obțin semnificatele sintactice, adică
prin combinarea semnificatului unui lexem cu un semnificat
instrumental. Nu avem un semnificat de tip lexical „Jean + a
citi” care să se combine cu un semnificat instrumental
(care?) pentru a da semnificatul sintactic „Jean citește”.
Ceea ce avem în semnificatul enunțului Jean citește este, din
nou, în primul rând, o combinație de lexeme, dintre care unul
este un verb la un mod predicativ.
Mai departe, conținutul prin / cu care propoziția sem-
nifică o „stare de lucruri” nu poate fi conținutul unei valori
dintr-o paradigmă, ceea ce ridică, așa cum semnalam mai
sus, atunci când am prezentat în lucrarea noastră conceptul
coșerian de semnificat sintactic (v. supra, 1.1.3.2., C2., 4.), o
serie de probleme de interpretare în legătură cu felul în care
înțelege Coșeriu acest concept central al sintaxei sale funcți-
onale:
Astfel, dacă luăm în considerare definiția pe care o dă
Coșeriu „semnificatului sintactic”:

„S e m n i f i c a t u l s i n t a c t i c este semnificatul unei

combinații gramaticale: lexem(e) și/sau categorem(e) +
morfem(e). Astfel, combinația casa+s are semnificatul
„plural”, opus ,,singularului” casa (= casa + ø); combina-
ția el libro are semnificatul ,,actual”, opus ,,virtualului”
libro. Lucrurile stau la fel cu semnificate precum „pre-
zent”, ,,viitor”, ,,indicativ”, ,,activ”, „pasiv” etc., care sunt,
toate, semnificate ,,sintactice”, fiind semnificatele combi-
națiilor determinate și caracterizate prin ,,instrumente”.”
(Coșeriu 1989 / 1994-1995: 44)

și

„Prin semnificatul instrumental și combinarea lui cu un

semnificat lexical și categorial sau numai categorial se
naște s e m n i f i c a t u l s t r u c t u r a l sau s i n t a c t i c

50
 sau g r a m a t i c a l propriu-zis. Deci, -uri nu este plural,
ci este pluralizator, pluralizează; -l nu este actual, ci este
actualizator, iar această combinație (mal-uri) este un
plural; acest fapt în întregime este un actual, opus unui
virtual. [...] Deci, om prin opoziție cu omul este inactual și
omul e actual; mal prin opoziție cu maluri este un singu-
lar, și maluri un plural. Valori ca plural – singular
ș.a.m.d., activ – pasiv, actual – inactual sunt semnificate
gramaticale.” (Coșeriu 1994: 70),

constatăm că valorile semnificatului sintactic ar fi, în această

accepțiune, simetrice cu cele ale semnificatului instrumental
care participă la combinație: particula -uri are ca semnificat
instrumental valoarea „pluralizator”; ea pluralizează lexeme-
le cu care se combină, deci orice combinație în care ea apare
cu această valoare (de ex. maluri, valuri etc.) va avea un sem-
nificat sintactic cu valoarea „plural”. La fel, -l este „actualiza-
tor”, actualizează; deci toate combinațiile în care el apare cu
această valoare (omul, calul...) vor avea, ca semnificat sintac-
tic, valoarea „actual” ș.a.m.d. Deducem de aici că toate combi-
națiile cu același semnificat instrumental vor avea același
semnificat sintactic. Semnificatul sintactic ar fi, deci, conținu-
tul cu care combinația funcționează ca membru al unei para-
digme gramaticale („valori ca plural – singular ș.a.m.d., activ –
pasiv, actual – inactual sunt semnificate gramaticale.”). Însă
combinația maluri, din exemplul pe care-l dă Coșeriu, nu
funcționează în vorbire ca formă gramaticală concretă numai
cu semnificatul „plural” din paradigma numărului, dat de
combinația cu „instrumentalul” -uri. Semnificatul „complet” al
acestei forme, cel cu care va funcționa ea în vorbire, semnifi-
catul acestei forme „în totalitatea lui”, va fi alcătuit din suma
tuturor semnificatelor prezente în ea, adică:

„maluri” = (1) semnificatul lexical „mal” + (2) semnificatul

categorial „substantiv” + (3) semnificatul sintactic
„plural”.

51
Acesta va fi semnificatul „întreg” cu care forma gramaticală
maluri va funcționa în vorbire, semnificatul ei „gramatical”
(= semnificatul ei ca formă gramaticală concretă și nu ca va-
loare abstractă într-o paradigmă gramaticală). Iar acesta va
fi semnificatul ei numai în ceea ce privește funcționarea la
nivelul cuvântului. La alte niveluri ea va funcționa și cu alte
semnificate adăugate, specifice, în fiecare caz, nivelului la
care funcționează (sau nivelurilor la care funcționează în
același timp). Coșeriu definește semnificatul sintactic ca va-
loare într-o paradigmă, ca fiind conținutul de limbă răspun-
zător de structurarea termenilor într-o paradigmă gramati-
cală, dar, vorbind de semnificat sintactic și în cazul conținu-
tului unei propoziții, ca fiind conținutul prin care o propozi-
ție „semnifică” o anumită „stare de lucruri”, pare să-i atribu-
ie mai degrabă o accepțiune generală de conținut al unei
combinații gramaticale, indiferent de natura ei. Îi atribuie
această accepțiune, însă, fără a propune o clasificare a tipu-
rilor de combinații gramaticale prezente într-o limbă și înțe-
legând structurarea gramaticală în primul rând ca structura-
re paradigmatică:

„sintaxa ori gramatica funcțională... reprezintă paradig-

matica semnificatului gramatical.” (Coșeriu 1989 /
1994-1995: 29).

Dar „starea de lucruri” „pe care o semnifică” propoziția nu

poate fi o valoare într-o paradigmă, așadar conceptul coșeri-
an de semnificat sintactic trebuie nuanțat în raport cu aceste
două accepțiuni ale sale:
1.) valoare într-o paradigmă gramaticală: „semnifica-
te precum ,prezent”, ,,viitor”, ,,indicativ”, ,,activ”, „pasiv” etc.,
care sunt, toate, semnificate ,,sintactice”, fiind semnificatele
combinațiilor determinate și caracterizate prin ,,instrumente”.”
(Coșeriu 1989/1994-1995: 44);

52
și

2.) conținutul, în totalitatea lui, al unei combinații

gramaticale: „enunțurile Jean citește, Jean nu citește, Jean
citește? au exact același semnificat sintactic, dar semnificate
ontice diferite, deoarece valoarea de existență atribuită
,,stării de lucruri” pe care o semnifică este de fiecare dată di-
ferită.” (Coșeriu 1989/1994-1995: 44).
Vorbind de structurare gramaticală numai în cazul
structurărilor paradigmatice, Coșeriu pare a exclude combi-
națiile de lexeme din sfera faptelor gramaticale, însă, în opi-
nia noastră, ele sunt la fel de „gramaticale” ca și combinațiile
dintre un lexem și un instrumental care construiesc paradig-
mele limbii. Sintaxa drașoveniană, pe de altă parte, care pla-
sează în centrul sistemului teoretic de la care pornește în
descrierea faptelor gramaticale sensul relațional, pare a pro-
pune un model gramatical preponderent sintagmatic, bazat
pe înțelegerea faptelor gramaticale ca fiind în primul rând
combinații de lexeme, mediate / regizate de sensurile relați-
onale, principalii „actori” ai sistemului gramatical al unei
limbi. Vom încerca să argumentăm această afirmație în capi-
tolul următor al lucrării noastre în care ne propunem să
prezentăm, în principalele ei articulații, concepția despre
gramatică a profesorului D. D. Drașoveanu.

1.3. Concluzii:
Analizând sistemul gramatical coșerian, am identificat
coordonatele sale principale:
1. Clasificarea semnificatelor de limbă, care, după
Coșeriu, sunt de cinci feluri:
1.1. semnificatul lexical, reprezentând substanța a
ceea ce este intuit din realitate și organizat sub for-
mă de conținut lingvistic specific limbii;

53
 1.2. semnificatul categorial, care ține de modalita-
tea în care această substanță este organizată în
limbă
1.3. semnificatul instrumental, semnificatul răspun-
zător de organizarea primară a sistemului gramati-
cal al limbii, definit ca fiind conținutul procedeelor
gramaticale specifice unei limbi;
1.4. semnificatul sintactic, care reprezintă conținu-
tul concret al unei combinații gramaticale;
1.5. semnificatul ontic, semnificatul răspunzător de
organizarea în limbă a „valorii de existență” a con-
ținuturilor propozițiilor sau ale frazelor.
2. Nivelurile de structurare gramaticală. Combina-
țiile gramaticale care descriu sistemul gramatical al unei
limbi nu funcționează toate la același nivel, ci funcționează
simultan la niveluri diferite, descrierea acestor niveluri
dând măsura complexității sistemului gramatical al unei
limbi. Coșeriu descrie șase asemenea niveluri (sau straturi)
de structurare gramaticală:
2.1. stratul monemelor, cel pe care sunt organizate
elementele minimale ale combinațiilor gramatica-
le;
2.2. stratul cuvântului, care reprezintă combinațiile
gramaticale primare, cele dintre un lexem și un in-
strumental;
2.3. stratul grupului de cuvinte, cel la care se combi-
nă între ele cuvintele gramaticale de la nivelul an-
terior;
2.5. stratul clauzei sau al clauzulei, la care se face
distincția dintre vorbirea directă și cea indirectă,
prin care se face referire la prima dintre acestea;
2.5. stratul propoziției sau al frazei, bine cunoscut
din gramaticile tradiționale;

54
 2.6. stratul textului, care conține elementele grama-
ticale prin care se face structurarea discursului
lingvistic prin procedee supra-propoziționale.
Structurarea pe aceste niveluri se face în raport cu ni-
velurile anterioare. Coșeriu descrie, de asemenea, și o serie
de operații prin care structurarea gramaticală se face în in-
teriorul acestor niveluri, ca parataxa și antitaxa, precum și
procedee prin care conținuturile lingvistice transgresează
nivelurile de structurare, hipertaxa și hipotaxa, procedee
prin care un conținut lingvistic funcționează la alt nivel (su-
perior, in cazul hipertaxei, sau inferior, în cazul hipotaxei)
decât cel la care a fost structurat.
În urma analizei pe care am efectuat-o, am descoperit
că, pentru a descrie cât mai precis structurarea gramaticală,
ca operație specifică sistemului gramatical al unei limbi, nu
este suficientă numai descrierea elementelor implicate în
structurarea gramaticală – tipurile de semnificate de limbă –
și a nivelurilor la care ea se realizează – straturile structurării
gramaticale –, ci este nevoie și de descrierea unor procedee de
structurare gramaticală, care să arate felul în care structura-
rea gramaticală se produce, la fiecare dintre aceste niveluri.
Coșeriu descrie un singur astfel de procedeu: atunci când
definește semnificatul sintactic, ca parte a semnificatului gra-
matical, lingvistul afirmă că acesta se obține prin combinarea
unui semnificat lexical cu unul instrumental. Ceea ce face ca
sistemul său gramatical să fie unul exclusiv paradigmatic (am
văzut că el definește chiar sintaxa funcțională, disciplina teo-
retică pe care o instituie pentru studiul sistemului gramatical
al limbii, ca „paradigmatica semnificatului gramatical”). Însă
combinarea dintre un lexem și un instrumental nu poate de-
scrie structurarea gramaticală la nivelul grupului de cuvinte
și la cel al propoziției, dat fiind că, la aceste două niveluri,
principala operație prin care se structurează conținutul lin-
gvistic este combinarea unor lexeme. În exemplele prezentate
de Coșeriu, conținutul sintagmei boul liniștit este dat, în pri-
mul rând, de combinarea semnificatului lexemului bou(l), cu

55
semnificat categorial substantival, cu semnificatul lexemului
liniștit, al cărui semnificat categorial este unul adjectival. Abia
după ce această structurare gramaticală se produce, conținu-
tul astfel rezultat poate fi structurat în moduri diferite, în
funcție de topica în sintagmă a celor două lexeme, așa cum
arată Coșeriu, ca grup de cuvinte cu funcție (citește semnificat
gramatical) „explicativ(ă)”, în cazul sintagmei liniștitul bou
sau ca „grup de cuvinte” cu funcție de „specificator”, în cazul
sintagmei boul liniștit. În interpretarea lui Coșeriu, topica ele-
mentelor sintagmei funcționează aici ca un semnificat instru-
mental, care prin combinarea cu semnificatul „grupului de cu-
vinte” îi conferă acestuia valoarea gramaticală (= semnificatul
gramatical) „explicativ” sau „specificator”. Dar conținutul
„grupului de cuvinte” discutat, înainte de a fi „explicativ” sau
„specificator”, este dat de combinarea între ele a celor două
lexeme. Am considerat, astfel, că avem, ca procedeu de
structurare gramaticală, nu numai combinarea unui lexem cu
un instrumental, ci și combinarea a două lexeme. Combinații-
le de lexeme nu pot fi reprezentate ca paradigme, însă ele
sunt, din punctul de vedere adoptat de această lucrare, la fel
de „gramaticale” (și reprezentative pentru structura gramati-
cală a unei limbi) precum combinațiile dintre un lexem și un
instrumental. Prin urmare, sintaxa funcțională, ca disciplină
care studiază sistemul gramatical al unei limbi, nu poate fi, în
totalitate, „paradigmatică”; ea trebuie să includă printre
faptele pe care le studiază și combinațiile de lexeme, care
sunt, în mod esențial, sintagmatice. În continuarea lucrării
noastre, am urmărit felul în care sunt tratate combinațiile de
lexeme în alte două modele descriptive pentru relaționalita-
tea limbajului: în modelul gramatical sintagmatic dezvoltat de
profesorul Drașoveanu și în teoria limbajului elaborată de
Platon, în care lógos-ul, ca unitate elementară a vorbirii –
„vorbirea elementară și cea mai scurtă” citim în Platon 1989:
376 – este definit, vom vedea, tocmai ca o combinație de
lexeme.

56
 Capitolul II
D. D. Drașoveanu și
modelul gramatical sintagmatic

Profesorul Dumitru D. Drașoveanu a fost titularul cursu-

lui de Sintaxa limbii române al Facultății de Litere din cadrul
Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj, desfășurând o bogată
activitate în domeniul gramaticii limbii române, începând cu
anul 1954 și până la începutul anilor 2000. Este autorul unei
teorii sintactice de o surprinzătoare originalitate, care plasează
în centrul ei relația, ca fapt de limbă autonom și semantic.
Concepția despre gramatică a profesorului Drașoveanu reiese
cu claritate din cursul de sintaxă a limbii române pe care l-a
susținut vreme de mulți ani în fața studenților care urmau
cursurile anului III ale secției Română de la Facultatea de
Litere a Universității clujene „Babeș-Bolyai”. De asemenea,
punctele esențiale ale modelului gramatical pe care-l dezvoltă
sunt publicate (și) sub forma a numeroase studii și articole
care au apărut, cu regularitate, în revista Cercetări de Lingvisti-
că a Institutului de Lingvistică și Istorie Literară „Sextil
Pușcariu” din Cluj, începând din anii 1960 și până în 1997,
când, pe cele mai importante dintre ele, le adună și le publică
sub forma unui volum sintetic întitulat Teze și antiteze în
sintaxa limbii române, volum care rămâne să cuprindă, în
formă definitivă, cea mai mare parte a concepției despre
gramatică a regretatului sintactician, trecut în neființă câțiva
ani mai târziu.
Studii mai noi încearcă să pună în evidență unitatea
de viziune teoretică dintre modelul gramatical dezvoltat de
profesorul Drașoveanu și cel coșerian, încercând să nete-
zească asperitățile care le-ar putea face, la prima vedere, să

57
pară incompatibile. Aducem aici în discuție, pentru a ilustra
această tendință de validare a modelului drașovenian din
perspectiva lingvisticii coșeriene, în primul rând grupajul de
articole apărut în Dacoromania (serie nouă) XIII, nr. 2 din
2008, în care autorii proiectului „SIASTRO (Sistem informa-
tic pentru analiza sintagmatică a textelor în limba română)”
discută bazele teoretice ale modelului gramatical utilizat în
cadrul proiectului pentru descrierea sintagmelor limbii ro-
mâne10. Autorul lucrării de față remarca și el, la rândul lui, o
viziune convergentă a celor două sisteme gramaticale, în
recenzia la cartea lui Drașoveanu, Teze și antiteze în sintaxa
limbii române, recenzie apărută tot în Dacoromania11. Acest
paralelism este ușor de observat în cazul celor două con-
cepte centrale ale sistemelor discutate, sensul relațional din
sintaxa lui Drașoveanu și semnificatul instrumental din con-
cepția despre gramatică a lui Coșeriu, dar el merge și în pro-
funzimea viziunii teoretice a celor doi cercetători. Astfel,
după cum constată Emma Tămâianu-Morita,

„Viziunea [sintactică a lui Drașoveanu] este convergentă

cu modul în care domeniul sintaxei este redefinit în lin-
gvistica idiomatică funcționalistă coșeriană. Se impune
să precizăm că D. D. Drașoveanu și-a construit teoria sin-
tactică independent de sursele coșeriene și cu focalizare
declarată asupra limbii române, circumstanțiată prin
unele paralelisme structurale și funcționale cu limbile
latină și franceză. Coincidența rezultatelor sale cu viziu-

10 E vorba de articolele a trei reprezentanți ai Centrului de Studii Integraliste

„E. Coșeriu” de la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj: Emma Tămâianu,
„Tipologia sintagmelor în modelul D. D. Drașoveanu. Posibile aplicații în
proiectul SIASTRO”, în Dacoromania XIII, nr. 2/2008, p. 137-150, Cornel Vîlcu,
„Preliminarii teoretice la analiza gramaticală în proiectul SIASTRO: nivelul
sintagmatic”, id. p. 117-126 și Dina Vîlcu, „Conceptul de relație în opera
gramaticală a lui D. D. Drașoveanu”, id. p. 127-136.
11 Mircea Minică, recenzie la D.D. Drașoveanu, Teze și antiteze în sintaxa

limbii române, în Dacoromania III-IV, 1998-1999, p. 262-265.

58
 nea coșeriană, plasată de la bun început la palierul
epistemic al gramaticii generale, nu face decât să susțină,
odată în plus, validitatea și fertilitatea cadrului concep-
tual avansat de Drașoveanu și în calitate de model gra-
matical general.” (Tămâianu-Morita 2008: 139)

Trebuie să precizăm în acest sens și faptul că titlul tezei de

doctorat a profesorului Drașoveanu, susținută în anul 1974
și în care expune pentru prima dată nucleul central al teoriei
sale gramaticale, este Sensul relațional și expresia lui în
limba română, din care reiese cu claritate intenția teoreticia-
nului clujean de a se situa pe terenul unei gramatici genera-
le, pe care abia apoi să o particularizeze aplicând-o limbii
române.
Tot Emma Tămâianu situează în timp cele două siste-
me argumentând că „din punct de vedere temporal, elabora-
rea celor două teorii la care ne referim se situează în conco-
mitență, pe un interval de câteva decenii, începând cu anii
1960.” (Tămâianu-Morita 2008: 139, nota de subsol nr. 6).
Cercetătoarea propune chiar și o uniformizare terminologică
a celor două sisteme, utilizând pentru conceptul drașovenian
de sens relațional termenul de semnificat relațional, aflat în
proximitatea imediată a clasificării propuse de Coșeriu
pentru semnificatele de limbă, cu următoarea justificare:

„La Drașoveanu termenul de „sens” relațional se referă

la un tip de conținut specific structurării idiomatice. De
aceea, în perspectiva lingvisticii integrale fundamenta-
te de Eugeniu Coșeriu, pe care o asumăm drept cadru
general al tuturor investigațiilor noastre, preferăm ter-
menul de „semnificat”, pentru a-l diferenția de „sens”
în calitate de conținut specific planului textual.”
(Tămâianu-Morita 2008: 140, nota de subsol nr. 8)

Pentru a înțelege mai bine originalitatea concepției despre

gramatică a profesorului Drașoveanu ar trebui să ne amin-

59
tim cum sunt interpretate funcțiile gramaticale în gramatici-
le tradiționale. Gramaticile tradiționale consideră funcțiile
gramaticale ca fiind valori în paradigmele faptelor de limbă.
Se vorbește despre „valorile genitivului”, „ale ablativului”,
„ale gerunziului” ș.a.m.d., ca și cum cazurile substantivului
sau modurile verbale ar avea, în ele însele, funcții gramati-
cale, valori de limbă manifestate exclusiv în planul relațiilor
dintre cuvinte. Avem, pe de o parte, fapte de limbă, substan-
tive, adjective, verbe, pronume..., cu semnificațiile lor, iar pe
de altă parte, funcțiile gramaticale ale acestor fapte, ca niște
valori supraadăugate semnificațiilor, cu care ele funcționea-
ză în planul structurii gramaticale a limbii. Pe de o parte,
semantica, disciplină care studiază semnificațiile cuvintelor,
iar pe de altă parte, gramatica, răspunzătoare de studiul
relațiilor dintre cuvinte (sintaxa), pornind de la valorile
manifestate în paradigmele lor (studiate de morfologie).
Profesorul Drașoveanu este, după știința noastră, primul
gramatician care, venind din interiorul gramaticii și operând
cu instrumentele ei, răstoarnă această logică și consideră că
funcțiile gramaticale sunt, în realitate, nu valori în paradig-
ma altor fapte de limbă, ci fapte de limbă ele însele, cu sem-
nificații proprii specifice, care nu sunt exclusive gramaticii,
ci sunt, în fapt, organizări relaționale ale unor semnificații
proprii și faptelor non-gramaticale ale limbii. Astfel, pentru
Drașoveanu, semnificația conjuncției fiindcă este aceeași cu
cea a substantivelor cauză, cauzalitate sau cu cea a adjecti-
vului cauzal, -ă, semnificația de limbă a flectivului de genitiv
este aceeași cu cea a verbului a aparține sau a prepoziției la,
de exemplu (solzii peștilor, solzii la pești12, solzii aparțin

12 Sintagma solzii la pești, deși mai puțin întâlnită, ca genitiv analitic, printre
structurile uzuale ale românei literare (având însă o largă reprezentare la
nivelul varietăților ei regionale), are ca avantaje simplitatea și transparența.
Drașoveanu o alege, putem presupune, pentru caracterul ei ilustrativ, care nu
este „slăbit” de frecvența redusă în vorbire sau de structura mai puțin
conformă cu standardele limbii literare. Dimpotrivă, o alternativă cu deplină
acoperire în limba literară, precum cea din cuplul: solzii multor pești – solzii a
mulți pești ar fi fost, credem noi, mai greoaie și mai puțin transparentă.

60
peștilor), prepoziția pe are o semnificație pe care o regăsim
și în verbul a suprapune ș.a.m.d.13

2.1. Sensul relațional. Cauzalitate vs fiindcă

Argumentația este următoarea și ea reprezintă chiar
paragraful cu care se deschide teza de doctorat a profesoru-
lui Drașoveanu, susținută la Cluj în 1974 (argumentația este
reluată ulterior în studiul introductiv al lucrării Teze și anti-
teze în sintaxa limbii române, unde profesorul clujean rezu-
mă și sintetizează de o manieră definitivă concepția sa
despre gramatică):

„Comparăm, de exemplu, sensul substantivului cauzali-

tate cu cel al conjuncției fiindcă; nota comună: ideea de
cauzalitate; diferența: în timp ce substantivul organizea-
ză ideea respectivă noțional, conjuncția o organizează
relațional. Pe planul limbii, unde operăm cu sensuri,
avem deci, cu cele de până aici, sensuri noționale și
sensuri relaționale; ele fac parte dintr-o rețea.”14
(Drașoveanu 1997: 21);

13 Această observație a lui Drașoveanu nu a fost fructificată suficient în studiul

structurii gramaticale a limbii. Chiar și un specialist precum Coșeriu, care pro-
pune pentru semnificatul de limbă al ,,morfemelor”, „adică al procedeelor și
elementelor instrumentale în combinațiile gramaticale (topica, accentul,
intonația, desinențele, prefixele, sufixele, cuvintele morfematice precum arti-
colele, prepozițiile, conjuncțiile etc.” conceptul de semnificat instrumental
(Coșeriu 1989/1994-1995: 44), nu observă că în cazul acestor fapte nu avem
de-a face cu semnificații de limbă cu totul noi, prezente în limbă numai la
acest nivel, al instrumentalității, ci de fiecare dată, cu instrumentalizări ale
unor semnificații deja prezente în limbă, (și) la alte nivele ale structurării
semnificatului, semnificația instrumentală fiind, în esență, mai degrabă o
valoare a semnificației categoriale, adăugată celorlalte valori ale acesteia, sub-
stantival, adjectival, verbal sau adverbial, decât o semnificație de sine stătătoa-
re, opusă tuturor celorlalte.
14 Bun cunoscător al lui Saussure, pe care-l citează adesea în argumenta-

țiile sale, Drașoveanu propune aici termenul rețea – „rețea de sensuri” –

în accepțiunea saussuriană de sistem. Nu-i spune de-a dreptul sistem și
preferă termenul rețea probabil pentru a evita anumite confuzii care s-ar

61
Cu alte cuvinte, dacă o conjuncție ca fiindcă poate vehicula
un sens în esență similar cu cel al substantivului cauzalitate,
rezultă că ea nu este numai un instrument gramatical a cărui
funcție este de a exprima o relație între două propoziții, ci
un fapt de limbă cu semnificație proprie care pune chiar el
în relație – cu propria semnificație – propozițiile respective.
La fel, faptul că flectivul de genitiv organizează în paradigma
substantivului un conținut pe care-l regăsim și la alte nive-
luri de organizare a conținuturilor de limbă, ca sensul lexical
al verbului a aparține sau ca „valoarea” relațională a unor
prepoziții cu funcționalitate posesivă precum la (solzii la
pești) sau a (solzii a mulți pești), ne arată că exprimarea
„ideii de posesie” este un fenomen mai general în limbă și că
studierea genitivului ar fi mai potrivit să se facă din per-
spectiva mai largă a semanticității sale, ca parte a semantici-
tății generale a limbii, decât din perspectiva mai restrânsă a
structurii sale gramaticale. Flectivul de genitiv organizează
în paradigma substantivului „ideea de posesie”, ne spune
Drașoveanu, însă „ideea de posesie”, posesivitatea, nu este
un fapt exclusiv gramatical, ea putând apărea în limbă și la
alte niveluri ale structurării lingvistice, din această perspec-
tivă flectivul de genitiv fiind, în realitate, o ipostază gramati-
cală a unui fapt care nu este cu necesitate gramatical15. Ceea

putea datora faptului că la Saussure sistemul este descris mai degrabă ca

o structură de fapte lexicale, iar Drașoveanu introduce ca elemente ale
acestuia și fapte gramaticale – sensurile relaționale.
15 Acesta este, de fapt, credem noi, înțelesul însuși al instrumentalității: o dată

ce am organizat lingvistic opoziția lexicală dintre unul (singur) și (mai) mulți

(„om” – „lume”, „copac” – „pădure” etc.), o instrumentalizez ca opoziție între
desinența de singular și cea de plural pentru a o putea aplica și la alte entități
numărabile (la câini, la cai ș.a.m.d.). La fel, o dată organizată „ideea de posesie”
ca semnificație lexicală, de la posesor la obiectul posedat („posesie”: peștii au
solzi) sau de la obiectul posedat la posesor („apartenență”: solzii aparțin pești-
lor), o organizez instrumental ca valoare în paradigma substantivului pentru
a exprima direct relații de posesie între obiecte. Din această perspectivă,

62
ce în gramaticile tradiționale era considerat a fi un set de
reguli care guvernează relațiile dintre cuvinte sau propozi-
ții16 devine la Drașoveanu un sistem de fapte semantice care
realizează ele însele aceste relații. Deci, nu un set de reguli
conform cărora cuvintele limbii se combină, ci un sistem de
fapte de limbă care realizează aceste combinații.
Este și motivul pentru care sintaxa drașoveniană se
constituie ca o semantică a faptelor gramaticale – o semanti-
că a relației – mai degrabă decât ca o sintaxă în sens tradiți-
onal. Gramaticile tradiționale făceau o distincție foarte tran-
șantă între fapte semantice și fapte gramaticale, distincție
căreia i se datorează diferențierea care se face până în zilele
noastre între „lexic” și „gramatică”. Studiul faptelor semanti-
ce – al cuvintelor – revenea lexicului, lexicologiei, în vreme
ce gramatica studia „instrumentele și procedeele gramatica-
le”, răspunzătoare de combinațiile dintre cuvinte. Observa-
țiile lui Drașoveanu despre sensul relațional ne arată că se-
manticitatea este un fenomen mai general în limbă decât o
arată distincția care se face în mod curent între semantică și
gramatică și că perspectiva semantică poate fi aplicată cu
succes studiului faptelor gramaticale, ba, chiar mai mult, o
întemeiere pe baze semantice a studiului faptelor gramati-
cale aduce cu sine o înțelegere mai adecvată a structurii gra-
maticale a limbii.
Desigur, afirmarea semanticității faptelor gramaticale
nu era o premisă teoretică întru totul nouă la data la care

flectivul de genitiv instrumentalizează în paradigma substantivului „ideea de

posesie”. Când zic solzii peștilor nu mai exprim relația de posesie lexical (ca în
solzii aparțin peștilor ), ci instrumental. De aceea, denumirea de semnificații
instrumentale dată de Coșeriu acestor fapte de limbă este foarte potrivită.
Trebuie făcută însă precizarea că ele sunt instrumentale nu pentru că sunt
semnificațiile unor instrumente gramaticale, ci pentru că instrumentalizează
(organizându-le la nivel gramatical) semnificații lexicale.
16 Chiar și gramaticile generative moderne înțeleg gramatica limbii ca fiind, în

esență, un sistem de reguli în măsură să genereze exact acele combinații de

cuvinte care constituie propoziții gramaticale într-o limbă dată.

63
Drașoveanu publică studiile în care o expune pentru prima
dată în spațiul academic clujean. Coșeriu vorbea deja, în-
tr-un studiu din 1971, Semántica y gramática, apărut ulte-
rior în volumul Gramática. Semántica. Universales. Estudios
de lingüística funcional (vezi Coșeriu 1971/1978: 128–147),
despre semnificații care corespund lexicului și semnificații
care corespund gramaticii, domeniul lexicului fiind acoperit
de semnificațiile lexicale, iar cel al gramaticii de un set întreg
de tipuri de conținuturi pe care Coșeriu le descrie ca semni-
ficatul categorial, semnificatul instrumental, semnificatul
structural și semnificatul ontic. Le-am prezentat deja în capi-
tolul din teza noastră dedicat sintaxei funcționale coșeriene.
Trebuie să amintim, însă, aici, că traseele teoretice pe care
cei doi cercetători ajung la o fundamentare pe baze semanti-
ce a studiului faptelor gramaticale sunt, în mod esențial,
diferite: Coșeriu vine din perspectiva unei teorii generale a
limbajului; el distinge în primul rând, cu privire la faptele
gramaticale, între semnificație și designație și abia apoi iden-
tifică, la nivelul semnificației, conținuturile care corespund
structurării gramaticale17. Apoi, studiile lui Coșeriu se
înscriu într-o lungă serie de cercetări ale unor lingviști ca
Hervás, Humboldt, Steinthal, Misteli, Byrne, Winkler, Finck,
Boas, Bloomfield sau Sapir, care studiaseră funcțiile grama-
ticale din perspectiva conținuturilor de limbă vehiculate
(Coșeriu 1971/1978: 134-139). Demersul lui Drașoveanu
apare, prin comparație, ca unul mai degrabă solitar și relativ
insolit în peisajul cercetărilor de gramatică a limbii române,
desfășurat în întregime în interiorul acestui domeniu destul
de restrâns (fără deschideri conceptuale spre alte zone ale
studiului lingvistic, unde ar fi putut fi fructificat de o mani-
eră mai promițătoare) și condus aproape în exclusivitate cu
instrumentele cercetărilor gramaticale, fapt care-l face cu

17 De asemenea, Coșeriu deosebește gramatica limbii, centrată pe semni-

ficație, de o gramatică universală sau onomasiologică, al cărei obiect este
designația și ale cărei principii generale le trasase în studiul lui din 1957,
Determinación y entorno. Dos problemas de una lingüística del hablar.

64
atât mai pătrunzător. Coșeriu ajunge la semanticitatea gra-
maticii din perspectiva semanticității generale a limbajului.
Pentru integralismul lingvistic semanticitatea este unul
dintre universaliile limbajului, tot ceea ce este limbaj este, în
primul rând, semanticitate, limbajul fiind mai întâi conținut
și abia apoi expresie18. Expresia există pentru conținut, nu
conținutul pentru expresie. Prin urmare, manifestările
limbii19 sunt înainte de toate structurări de conținut și abia
apoi structurări ale expresiei. Pentru Coșeriu semanticitatea
gramaticii este o consecință directă a semanticității limbaju-
lui. Termeni ca semnificat gramatical, structural sau instru-
mental decurg firesc dintr-o viziune epistemică centrată pe
semanticitatea limbajului. Drașoveanu, pe de altă parte, vine
din interiorul gramaticii, unde structurarea expresiei are
preponderență – și autoritatea dată de secole întregi de
studiere a „formei” cuvintelor. Relațiile dintre cuvinte se văd
cel mai clar în structurarea expresiei lingvistice și, prin
urmare, expresia, forma cuvintelor, a făcut obiectul studiilor
de gramatică încă din cele mai vechi timpuri. Ca atare, se-
manticitatea gramaticii, de la sine înțeleasă în proiectul
integralist, trebuie foarte convingător demonstrată de
Drașoveanu pentru a o putea impune ca premisă teoretică
principală a unei gramatici a limbii. Ca atare, faptele de gra-
matică sunt înțelese, de la bun început, ca fiind „autoseman-
teme”, adică fapte cu semnificație proprie, de sine stătătoa-
re, asemenea tuturor celorlalte fapte ale limbii. Acest lucru
este pus în evidență prin mai multe procedee:
1. diferențele de semnificație dintre sintagme precum
carte pe bancă și carte sub bancă; comparând sensurile aces-
tor două sintagme constatăm că singurul element răspunză-
tor de diferențele de conținut dintre ele este valoarea se-

18 „Limbajul este, fără îndoială, expresie, dar nu expresie ca simplă reacție,

manifestare imediată și necesară «în mod natural», ci expresie a unui
semnificat «obiectiv»” (Coseriu 1966/1977: 37)
19 Ea însăși, în viziune integralistă, manifestare istorică, specifică unei

comunități, a limbajului ca activitate generală, este unul dintre palierele cu

funcționalitate specifică la care se manifestă limbajul, ca activitate generală.

65
mantică a prepozițiilor, de unde rezultă că acestea participă
la sensul general al sintagmei cu propriul lor sens, ca fapte
pe deplin semantice.
2. anumite „coliziuni” care apar între sensurile fapte-
lor gramaticale și sensurile – lexicale – ale faptelor propriu-
zis semantice, negramaticale; aceste „coliziuni” semantice
sunt descrise de Drașoveanu pe de o parte
(a) ca incompatibilități între sensurile gramaticale și
cele lexicale, în structuri de tipul locul când..., în care un
anumit cR – conținut al relației –, în cazul acesta conținutul
adverbului relativ când, cu valoare temporală, este incompa-
tibil cu un cL – conținutul lexical vehiculat de substantivul
locul, – a cărui valoare este în mod fundamental spațială,
această incompatibilitate arătându-ne că faptele gramaticale
au valori semantice proprii, bine definite, cu care funcțio-
nează în limbă, specializarea lor făcându-se și pe criterii se-
mantice, nu numai pe criterii pur relaționale;
(b) pe de altă parte, ca pleonasme care se pot produce
la întâlnirea dintre un cR – conținutul gramatical al unui fapt
relațional – și un cL – conținutul lexical al unui termen;
exemple de astfel de pleonasme sunt: ... către direcția, ...
pentru scopul, opoziția contra..., a suprapune pe... ș.a.m.d.
(Drașoveanu 1997: 43)
Aceste incompatibilități și pleonasme care apar, argu-
mentează Drașoveanu, ca urmare a coliziunii dintre două
(tipuri de) conținuturi de limbă sunt în măsură să pună în
lumină o componentă a instrumentelor gramaticale care a
fost ignorată multă vreme în cercetările lingvistice: conținu-
tul lor. Având o latură de conținut pe lângă cea de expresie,
faptele gramaticale se prezintă ca realități biplane ale limbii,
funcționând într-un mod similar celorlalte fapte de limbă.
Apoi, caracterul lor de fapte autonome este afirmat de
Drașoveanu și pornind de la observarea unei echivalențe de
funcționalitate în limbă între conective (prepoziții, conjunc-
ții, adverbe relative, considerate, în general, ca fiind cuvinte
gramaticale cu un grad mai mare de independență funcțio-

66
nală, dat fiind că nu sunt legate de cuvintele pe care le înso-
țesc) și flective (a căror autonomie ca fapte de limbă este
pusă sub semnul întrebării de faptul însuși că apar în inte-
riorul structurii altor cuvinte.) Astfel, echivalența funcționa-
lă a conectivelor cu flectivele este pusă în evidență de profe-
sorul Drașoveanu prin următoarele observații:
1. comparând construcțiile:

(a) solzii peștilor sunt...

și
(b) solzii la pești sunt...

observăm că în fiecare dintre ele avem unul și același sens

relațional – posesia – exprimat o dată prin flectiv, prin flecti-
vul de genitiv, în (a), și o dată prin conectiv, prin prepoziția
la, în (b); neputând identifica la cei doi purtători ai sensului
relațional de „posesie” vreo diferență de conținut, o discri-
minare calitativă între ei apare ca neconformă cu funcționa-
litatea lor, ceea ce ne obligă să-i considerăm ca fiind iposta-
ze ale unuia și aceluiași fapt de limbă, relația, care devine,
astfel, mult mai ușor de abordat teoretic și metodologic.
2. invers proporționalitatea dintre volumul flectivelor
de relație și cel al conectivelor; fapte complementare în
structura gramaticală a unei limbi, raportul dintre numărul
conectivelor și cel al flectivelor dintr-o limbă este ilustrativ
pentru caracterul ei sintetic sau analitic, conform principiu-
lui că limbile analitice vor utiliza preponderent conectivele,
iar cele sintetice – flectivele. Argumentul funcționează însă
și în sens diacronic, o scădere a funcționalității flectivelor pe
parcursul devenirii istorice a unei limbi (ca urmare a redu-
cerii flexiunii) atrăgând după sine o creștere a inventarului
de conective:

67
 „Acest raport dintre flectivele de relație și conective,
raport cantitativ, departe însă de a îndreptăți vreo
deosebire calitativă între ele, constituie un fapt care,
dimpotrivă, le situează la același nivel al limbii,
amândurora fiindu-le proprie și comună, ca cea mai
esențială, sarcina de a vehicula sensuri relaționale,
ambele concurând la exprimarea lor; unde sfârșesc
flectivele de relație încep conectivele; sau invers (în
cuprinsul aceluiași nivel.)” (Drașoveanu, 1997: 27)

Entități complementare, „flectivele de relație și conectivele

stau la același nivel, pe care-l împart diferit, proporția deter-
minând gradul analitismului / sintetismului limbii.”
(Drașoveanu, 1997: 28) Discriminarea care se făcea între ele
era menținută artificial în cadrul gramaticilor tradiționale și
de faptul că ele erau studiate de discipline diferite, flectivele
fiind studiate, ca elemente ale paradigmelor gramaticale, în
cadrul morfologiei, în vreme ce studiul conectivelor se făcea
în cadrul sintaxei. Prin recunoașterea identității dintre
flectivele de relație și conective se dă și o nouă întemeiere
disciplinei răspunzătoare de studiul structurii gramaticale a
limbilor. Aceste fapte gramaticale, considerate de gramati-
cile tradiționale ca fiind „simple instrumente gramaticale”,
devin la Drașoveanu fapte de limbă autonome, definite pe
baza solidarității conținut-expresie:

„Relația – deci sintagmatică – interlexematică, înțeleasă ca

fapt de limbă, cunoaște și ea solidaritatea conținut-expre-
sie. [...] Conținutul relației este sensul relațional (de ex.
„fiindcă”) – distinct de sensul noțional (ex. „cauză”, „cauza-
litate”), sau de cel calificativ (ex. „cauzal, -ă”)... –, pe care-l
definim drept sensul care pune în anumite antinomii altele
două, din lanțul vorbirii, nerelaționale. (În ex. solzii la pești,
„solzii” și „pești” sunt antinomizate de către sensul relațio-
nal „la”, prin învestirea lor cu conceptele de „obiect pose-
dat” și, respectiv, de „posesor”.) [...] Expresia sensului rela-
țional o constituie flectivele de relație (caz în care sensul
este categorie) și conectivele.” (Drașoveanu 1997: 79-80).

68
 2.2. Organizarea categorială a semnificatelor
de limbă
Analizând faptele limbii, Drașoveanu observă că este
în natura acesteia ca anumite „idei” – semnificații, am spune,
după Coșeriu, sensuri, în terminologia utilizată de profesorul
clujean20 – să fie organizate în limbă în moduri diferite în
funcție de valoarea pe care o au în structurile limbii și, intu-
iește foarte corect profesorul clujean, avem de-a face, în
limbă, cu mai multe tipuri de conținut. Astfel, în exemplul
discutat, „ideea de cauzalitate” poate fi:
(a) organizată substantival pentru a exprima noțiu-
nea generală de dependență cauzală sau
(b) poate fi organizată relațional, sub forma conjunc-
ției fiindcă, în care caz ea nu numai exprimă raportul de de-
pendență cauzală, ci și relaționează după acest raport două
propoziții. O înțelegere adecvată a acestui criteriu al „modu-
lui de organizare a sensului” pe care-l descoperă și utilizea-
ză Drașoveanu se poate face din perspectiva conceptului
coșerian de semnificat categorial. Atunci când distinge între
substantivul cauzalitate și conjuncția fiindcă după criteriul
modului în care organizează fiecare dintre ele conținutul
„ideii de cauzalitate”, profesorul clujean intuiește existența
în limbă a unui principiu structurant de organizare a con-
ținuturilor, principiu analizat pentru prima dată de Coșeriu,
într-un studiu apărut în 1972 în Revista de lingüística
aplicada a Universității din Concepción (Chile), întitulat
Sobre las categorías verbales (ʽpartes de la oraciónʼ). Con-

20 Pentru a elimina orice posibilitate de confuzie terminologică facem încă

o dată, aici, precizarea că, așa cum observă și Emma Tămâianu (v. supra p.
59), termenul sens utilizat de Drașoveanu este similar, în bună măsură,
conceptului coșerian de semnificat, „pe planul limbii [...] operăm cu sen-
suri” fiind o aproximare foarte potrivită, în sintaxa drașoveniană, la nive-
lul limbii, a principiului semanticității din integralism.

69
form acestui principiu, semnificatele limbii ar fi rezultatul
nu numai al funcției limbajului de a organiza, sub forma
unor conținuturi lingvistice, intuiții(le) despre realitatea
extralingvistică, ci și al funcției de a structura aceste conți-
nuturi, organizându-le în diferite moduri. Coșeriu pornește
de la o confuzie care se face în mod curent atunci când
încercăm să definim categoriile verbale ca fiind clase lexicale,
inventare de cuvinte din care ar face parte în mod natural
unele sau altele dintre cuvintele care aparțin dicționarului
unei limbi. Eroarea, argumentează Coșeriu este una triplă: 1.
categoriile verbale nu sunt „clase” de cuvinte; 2. clasele care
se pot constitui pe baza categoriilor verbale nu sunt clase
„lexicale”; 3. categoriile nu pot fi definite în planul „limbii”
(Coșeriu 1972: 8). „Categoria substantivului nu este clasa
substantivelor; această clasă nu este una de dicționar; și, în
ceea ce privește o limbă particulară, nu putem spunem ce
este substantivul, ci numai cum este el, care este organizarea
formală care-i corespunde.” (Coșeriu 1972: 9) Nu trebuie să
confundăm definiția, care este o operație ce se referă la
concepte, cu clasificarea, care este întotdeauna o operație
de tip „existențial”, spune Coșeriu, ce se aplică obiectelor
care sunt produsul unei abstracțiuni sau, mai precis, al căror
produs este abstracțiunea. De asemenea, definiția vizează
natura obiectelor cărora li se aplică, în vreme ce clasificarea
este o operație convențională, care se poate face pornind de
la un criteriu sau altul. O clasificare, dacă este coerentă, nu
poate fi bună sau rea, ci numai utilă sau nu scopului pentru
care a fost întocmită. Prin categorii poate fi justificată
constituirea claselor, dar nu se pot defini ele însele ca / prin
clase: „Putem alcătui clasa obiectelor triunghiulare, dar asta
nu înseamnă a defini „triangularitatea”, care nu este clasa
acestor obiecte, ci, dimpotrivă, rațiunea pentru care s-a
constituit clasa, ceea ce corespunde modului de a fi al
obiectelor incluse în ea.” (Coșeriu 1972: 9) În mod analog,

70
categoriile verbale corespund unor moduri de a fi ale cuvin-
telor.
Analizând distincțiile care se fac între cuvinte pe baza
acestui mod al lor de a fi Coșeriu ajunge să deosebească, în
cadrul conținutului organizat în structura semantică a unui
cuvânt, două niveluri:
1. unul, la care se organizează substanța propriu-zisă
a ceea ce se numește prin cuvântul respectiv, „obiectul” pri-
mar al intuiției pentru care a fost organizat ca fapt de limbă
cuvântul; în termenii lui Coșeriu, „lo organizado por el
lenguaje” – ceea ce a fost organizat prin limbaj; – Coșeriu
numește acest conținut „semnificatul lexical”;
2. și altul, la care avem „el modo de organizarlo”, mo-
dul de organizare a acestei intuiții, care poate fi de mai
multe feluri pentru același semnificat lexical; Coșeriu dă
exemplul cuplului de cuvinte din limba engleză (a) fire – (to)
fire, unde avem același semnificat lexical organizat în două
moduri diferite, o dată ca substantiv și apoi ca verb, situație
diferită de cea a cuplului ca (a) bear – (to) bear, unde și sem-
nificația lexicală și modul în care este ea organizată sunt
diferite; acestui tip de conținut responsabil de organizarea
substanței lexicale a cuvintelor în categorii verbale diferite
Coșeriu îi spune „semnificat categorial”.
Se vede limpede că temeiul în baza căruia Coșeriu de-
finește semnificatul categorial este același cu criteriul pe
care Drașoveanu îl propune pentru clasificarea sensurilor
faptelor de limbă: „modul de organizare”:
(1) modul de organizare a semnificatului lexical, la
Coșeriu;
(2) modul de organizare a ideii (de cauzalitate) la
Drașoveanu.
Coșeriu va relua problema semnificatului categorial
într-unul dintre cele mai importante studii pe care le dedică
gramaticii, Principes de syntaxe fonctionnelle, apărut în
Travaux de linguistique et de philologie, în 1989. Distincțiile

71
dintre acesta si semnificatul lexical sunt formulate astfel în
acest studiu:

„Semnificatul lexical este semnificatul care corespunde

în mod nemijlocit organizării lumii extralingvistice prin
intermediul limbilor, reprezentând prin aceasta, pentru
a spune împreună cu Husserl (Erfahrung und Urteil),
substanța, ,,Was der Erfassung”, tipul de realitate numit
prin limbaj. [...] Semnificatul categorial... privește nu sub-
stanța, ci forma intuirii realității, corespunzând, tot după
Husserl, diferențelor de Weise der Erfassung.” (Coșeriu
1989/1994-1995: 43)

În continuare, Coșeriu consideră că există, date prin limbaj,

numai patru tipuri de semnificat categorial: substantival, ad-
jectival, verbal și adverbial. Nu s-au găsit altele în limbile
studiate până acum, spune Coșeriu, iar felul în care ele sunt
prezente în limbă poate fi diferit de la o limbă la altă, în
sensul că unele limbi pot să nu deosebească categoria adjec-
tivului de cea a adverbului sau de cea a verbului, iar cuvinte-
le aparținând celor două categorii să fie organizate în res-
pectiva limbă ca o singură clasă. Firește, vorbitorii vor
distinge, în vorbire, adjectivul de adverb sau de verb, dar
această distincție se va face în vorbire și nu va fi dată prin
limbă. Categoriile verbale au, prin urmare, o funcționalitate
completă în vorbire, dar ele pot să nu aibă o organizare
completă, neechivocă, în limbă, ceea ce ne arată încă o dată
că ele sunt în primul rând fapte ale limbajului, aparțin
înainte de toate vorbirii și nu limbii.
În ceea ce privește felul în care cele două sisteme teore-
tice clasifică faptele categoriale cu care operează, trecând
peste felul în care Drașoveanu consideră adjectivele, adverbe-
le de mod și verbele acordate cu substantive ca fiind toate
caracterizate printr-un același fel de conținut, precum și
peste faptul că el consideră drept categorie aparte fapte (cir-
cumstanțiale) care aparțin, în clasificarea coșeriană, mai

72
multor categorii21, ceea ce atrage atenția este diferența dintre
felul în care cei doi cercetători tratează faptele instrumentale.
În vreme ce Coșeriu nu consideră că faptele instrumentale ar
avea un semnificat categorial, ceea ce Drașoveanu numește
sens relațional este – în consecvență cu ceea ce înțelege el
prin modul de organizare a conținutului – tocmai un semni-
ficat categorial specific faptelor instrumentale. Este sau nu
sensul relațional drașovenian o valoare a semnificatului cate-
gorial, în accepțiunea în care îl definește de Coșeriu?
(1) În sintaxa funcțională coșeriană faptele instru-
mentale par a funcționa în limbă la un singur nivel al conți-
nutului: cel al semnificatului instrumental. Spre deosebire de
faptele lexicale, care funcționează simultan atât la nivelul
semnificatului lexical, cât și la cel al semnificatului catego-
rial (substantivul frumusețe, de exemplu, funcționează atât
în planul semnificatului lexical – cu valoarea „frumos” –
unde se deosebește de substantive ca urâțenie ș.a.m.d., cât și
în planul semnificatului categorial – cu valoarea „substantiv”
– unde se deosebește de adjectivul frumos), faptele instru-
mentale funcționează, cu o singură valoare, numai la nivelul
semnificatului instrumental (flectivul de plural cu valoarea
„pluralizator”, articolul definit cu valoarea „actualizator”
ș.a.m.d.). Ele nu au, în sistemul coșerian al tipurilor de sem-
nificate de limbă, și o semnificație categorială, caracteristică
fiindu-le, se pare, tocmai absența, în cazul lor, a unui aseme-
nea (tip de) conținut. În cazul faptelor instrumentale,
Coșeriu nu vorbește de semnificat categorial; el spune că
avem numai patru asemenea semnificate: substantival,
adjectival, verbal și adverbial, ceea ce ne face să credem că
faptele instrumentale ar fi, în viziunea sa, fapte acategoriale,
fără semnificat categorial, deci.
(2) La Drașoveanu, dimpotrivă, din chiar argumenta-
ția prin care pune în lumină existența sensului relațional re-

21 Circumstanțiale nu sunt numai adverbele de timp și de mod, circum-

stanțiale sunt și pronumele demonstrative și chiar și substantive ca inte-
rioritate, proximitate, posterioritate etc.

73
zultă existența unui semnificat de tip categorial la faptele
gramaticale. Vorbind despre sens noțional și sens relațional,
ca valori diferite ale „ideii de cauzalitate”, Drașoveanu pre-
supune existența unui conținut lingvistic la nivelul căruia să
fie structurate distincțiile dintre aceste sensuri. Din faptul că
„modul de organizare” a „ideii de cauzalitate” este o trăsătu-
ră distinctivă pentru semnificațiile „cauzalitate” și „fiindcă”
rezultă că „modul de organizare” este o trăsătură exterioară
„ideii de cauzalitate” prezentă în cele două fapte de limbă
(substantivul cauzalitate și conjuncția fiindcă), și, prin
urmare, este structurată la nivelul unui alt conținut decât cel
la nivelul căruia este structurată „ideea de cauzalitate”. În
consecință, atât în cauzalitate, cât și în fiindcă vom avea
două conținuturi: „ideea de cauzalitate”, comună, și conținu-
tul responsabil cu exprimarea „modului de organizare” a
acesteia, cu două valori diferite, noțional și relațional.
Dacă am reface argumentația adaptând terminologia
utilizată de Drașoveanu la cea coșeriană, ar rezulta urmă-
toarea concluzie: substantivul cauzalitate și conjuncția
fiindcă organizează „ideea de cauzalitate” (= semnificatul
lexical „cauzalitate”) într-un caz ca „sens noțional” (= semni-
ficat categorial „substantiv”), în celălalt ca „sens relațional”
(= semnificat categorial „instrumental”). Rezultă că semnifi-
catul instrumental ar fi, în fapt, o valoare – „instrumental” –
a semnificatului categorial, care, astfel, ar urma să aibă cinci
valori și nu numai (pe) cele patru deosebite de Coșeriu.
Semnificatele instrumentale nu ar fi, deci, un alt tip de sem-
nificate, opuse celorlalte patru, ci ar fi organizări instrumen-
tale ale unor semnificate prezente în limbă pe celelalte pali-
ere de semnificare. Considerăm că tocmai acest lucru l-a de-
monstrat convingător Drașoveanu spunând că fiindcă este
organizarea relațională a „ideii de cauzalitate”, dar ideea de
cauzalitate apare în limbă și ca raport, în substantivul cau-
zalitate, și ca entitate relaționată cu alta după acest raport,
în substantivele cauză și efect, și ca procesualitate, în verbul
a cauza, sau ca proprietate a unui astfel de proces, în adver-

74
bul cauzal (ceva derivă cauzal din altceva), și chiar ca adjec-
tiv atunci când acest proces este organizat substantival (de-
rivare cauzală). Conjuncția fiindcă organizează „ideea de
cauzalitate” ca relaționalitate pură și nu ca determinare
relațională a unei alte realități. Acest conținut lingvistic, pe
care Drașoveanu îl numește „ideea de cauzalitate”, își gă-
sește în limbă organizarea cea mai pură într-o semnificație
instrumentală, așa cum conținutul „cal” își găsește organiza-
rea cea mai pură într-o semnificație substantivală, sau cum
conținutul „alb” își găsește organizarea cea mai pură ca
adjectiv. Ceea ce ne arată că semnificațiile instrumentale
sunt, în fapt, organizări categoriale ale semnificațiilor relați-
onale, ceea ce implică structurarea lor ca valori ale semnifi-
catului categorial, care va avea astfel cinci valori: substanti-
val, adjectival, verbal, adverbial și instrumental.
Multe semnificații relaționale nu sunt organizate in-
strumental, cum sunt spre exemplu adjectivele compatibil,
egal, adverbul afară (raportul de exterioritate nu este orga-
nizat instrumental, pentru că obiectele sunt în general exte-
rioare unele altora, astfel că exterioritatea este considerată
implicită; abaterea de la această normă, interioritatea, tre-
buie exprimată explicit și numai pentru ea s-au creat instru-
mente specifice: prepoziția în). Organizarea instrumentală a
acestor semnificații relaționale poate fi o trăsătură idiomati-
că; de exemplu, în engleză există o prepoziție care este orga-
nizarea instrumentală a antonimului prepoziției pe din
română. Noi nu avem în română o astfel de prepoziție. Ei pot
spune, de exemplu: Pune cartea oriunde altundeva decât pe
masă! cu o sigură prepoziție: Put the book off the table!, în
simetrie cu Put the book on the table! (Pune cartea pe masă!).
Dar și noi când spunem oriunde altundeva decât pe structu-
răm același conținut lingvistic („non-pe”), numai că îl orga-
nizăm diferit în limba română. Diferența este că în română
acest conținut nu este organizat ca o unitate de limbă (ca
semnificat unic, ca o singură funcție de limbă, în terminolo-

75
gia lui Coșeriu) și el trebuie structurat de fiecare dată prin
alte unități de limbă, în timp ce în engleză el este organizat
ca unitate de limbă și nu mai trebuie structurat, ci numai
semnificat atunci când îl folosim.
La o concluzie similară am ajunge și dacă am interpreta
semnificatul categorial prin prisma competenței elocuționa-
le22. Ce înseamnă, de fapt, că un cuvânt are un semnificat ca-
tegorial, substantival sau adjectival sau verbal...? Înseamnă, în
esență, faptul că, atunci când va întâlni (sau va utiliza) în
vorbire cuvântul, vorbitorul îl va percepe / interpreta, pe
baza competenței sale elocuționale (și, firește, și idiomatice),
ca substantiv, adjectiv, verb..., atribuindu-i o anumită schemă
elocuțională (și, în consecință, o anumită funcționalitate) pe
baza acestei interpretări. Valorile semnificatului categorial
sunt, în principiu, tipurile diferite de funcționalitate pe care
un cuvânt le poate avea în vorbire (la nivel elocuțional). Con-
siderăm, prin urmare, mai plauzibil ca recunoașterea instru-
mentalității unui fapt de limbă să se facă la nivelul schemei
sale elocuționale, în același plan în care are loc și recunoaște-
rea substantivității, a adjectivității sau a verbalității altor fap-
te, și nu ulterior, la un alt nivel de structurare a conținutului.
Cu alte cuvinte, noi nu recunoaștem faptele instrumentale
printr-o nedeterminare la nivel categorial, prin aceea că nu
au semnificat categorial, deci că nu sunt nici substantive, nici
verbe etc., ci le recunoaștem pe baza unei scheme formal-
funcționale care se află stocată pe același palier al competen-
ței elocuționale unde se află și schemele prin care recunoaș-

22 Competența elocuțională este definită de Coșeriu ca fiind competența care

guvernează desfășurarea activității lingvistice la nivelul cel mai general al

acesteia. „Deci recunoaștem că există o c o m p e t e n ț ă e l o c u ț i o n a l ă,
n o r m e a l e v o r b i r i i î n g e n e r a l, n o r m e, pe de o parte, a l e g â n-
d i r i i în general, pe de altă parte, n o r m e d e t e r m i n a t e d e
c u n o a ș t e r e a l u c r u r i l o r, de cunoașterea lumii” (Coșeriu 1994: 36) Ea
se opune, din acest punct de vedere, competenței idiomatice, care guvernează
vorbirea în acord cu normele unei anumite limbi și competenței expresive,
„care se referă la a vorbi în situații determinate și cu privire la anumite
lucruri, cu anumiți interlocutori” (ib: 36).

76
tem substantivul, adjectivul, verbul..., aceste scheme fiind, în
fapt, tocmai valorile semnificatului categorial.
Credem, așadar, că interpretarea pe care o dă profeso-
rul Drașoveanu sensului relațional este cea corectă și, în
opinia noastră, corespondențele pe care le observă între
semnificațiile unor conjuncții ca fiindcă și cele ale unor sub-
stantive precum cauză sau cauzalitate, cărora li se pot
adăuga multe altele asemănătoare23, dovedesc, în principiu,
suficient de convingător, că, în cazul faptelor numite de
Coșeriu instrumentale, avem de-a face, în realitate, cu orga-
nizări de tip categorial ale unor semnificații cu funcționalita-
te mai largă în limbă decât cea instrumentală.
În ceea ce privește reticența lui Coșeriu de a considera
instrumentele gramaticale fapte categoriale, credem că ea se
datorează faptului că, dacă le-ar atribui o asemenea calitate,
atunci ar trebui să accepte că ele ar avea, la fel ca celelalte
fapte categoriale, un semnificat lexical, or semnificatele nu-
mite de el instrumentale par a fi niște semnificate de alt tip
decât cele lexicale. Semnificatul lexical este definit în seman-
tica structurală coșeriană ca un tip de conținut trans-catego-
rial, adică prezent în mai multe categorii verbale, iar felul în
care vede Coșeriu acest semnificat face ca el să fie incompa-
tibil cu faptele gramaticale: nu se pot identifica valori gra-
maticale pentru semnificate ca „alb”, „verde”, „bogat”, „foc”,
„urs” sau alte asemenea semnificate discutate de Coșeriu în
legătură cu distincțiile dintre semnificatul lexical și cel cate-
gorial. Pur și simplu, semnificate de acest tip nu se pot in-
strumentaliza; nu avem în limbi semnificate de acest tip

23 Astfel, o semnificație de tipul celei pe care o găsim în prepoziția în, o

regăsim și la adverbul înăuntru, la adjectivul (și substantivul) interior,
precum și la verbul a intra; semnificația din lângă o regăsim în adverbul
aproape, în substantive ca proximitate, apropiere, vecinătate sau adjective
ca proxim, apropiat, vecin; pentru după avem ulterior; avem conjuncția
dar, dar și adjectivul diferit, substantivul deosebire ș.a.m.d. Tot astfel,
flectivele de persoană pot fi considerate instrumentalizări ale pronumelor
personale, flectivul de indicativ prezent – o instrumentalizare a adverbu-
lui acum și exemplele ar putea continua.

77
organizate ca fapte instrumentale. Pe de altă parte, însă, ob-
servațiile lui Drașoveanu arată că există în limbi semnificate
care, pe lângă organizările categoriale date de Coșeriu, pot
prezenta și organizări categoriale instrumentale, specifice
faptelor gramaticale. „Cauză”, „vecinătate”, „scop”, „interiori-
tate” și altele sunt astfel de semnificate. Nu sunt niște semni-
ficate de același tip cu cele pe care le discută Coșeriu, dar
sunt semnificate trans-categoriale, iar existența lor poate
constitui un argument greu de combătut pentru valoarea
categorială a faptelor gramaticale. Ipoteza noastră este că
ele ar fi semnificate trans-categoriale de alt tip decât cele de
tip lexical și că o regândire a sistemului semnificațiilor de
limbă din semantica structurală coșeriană ar fi necesară
pentru a le introduce printre celelalte tipuri de semnificate.
Vom încerca să dăm o descriere a acestui tip de semnificate
în cuprinsul lucrării noastre.
Revenind, însă, pentru moment, la problema „modului
de organizare a ideii” din sintaxa elaborată de Drașoveanu,
este limpede că sintacticianul clujean vede structurarea
celor două tipuri de conținut în același fel în care o vede și
Coșeriu: „ideea de cauzalitate” ar corespunde semnificatului
lexical, în vreme ce „sensul noțional”, „sensul relațional” și
celelalte sunt valori ale semnificatului categorial.
Categoriile verbale sunt definite de Drașoveanu nu
după ceea ce denumesc ele, ci după cum organizează conți-
nutul pe care îl exprimă, iar clasificarea sensurilor pe care o
propune este, cel puțin în ceea ce privește criteriul de la
care pornește, în deplin acord cu conceptul coșerian de sem-
nificat categorial. Această înțelegere a conceptului de cate-
gorie verbală este una cu totul nouă în gramatica româneas-
că. Pentru a ilustra acest lucru, vom aduce în discuție felul în
care este definită24 clasa (!) substantivului în Gramatica Aca-
demiei, ediția din 2008:

24 Sau, mai precis, descrisă, căci cu o descriere avem de-a face în acest caz.

78
 „Substantivul este o clasă lexico-gramaticală deschisă, ce
reprezintă aproximativ 50% din totalitatea cuvintelor
limbii române, fiind, alături de verb, o clasă fundamenta-
lă, implicată în definirea celorlalte clase lexico-gramati-
cale. Se distinge prin următoarele trăsături: morfologic,
prezintă gen fix și flexiune în raport cu numărul, cu cazul
și cu categoria determinării; sintactic, poate forma, îm-
preună cu verbul, nucleul unui enunț și este centrul gru-
pului nominal, selectând adjuncți, între care specifici
sunt determinanții și adjuncții genitivali; semantico-
pragmatic, se caracterizează prin modul specific în care
își asociază referentul, numai în combinație cu un deter-
minant; substantivul poate denumi (clase de) obiecte, în
sens larg: ființe (om), lucruri, (minge), fenomene (ploa-
ie), acțiuni (plecare), stări (criză), însușiri (bunătate), re-
lații (rudenie). Substantivele comune desemnează obiec-
te de același fel, neindividualizate (fată, oraș). Substanti-
vele proprii desemnează obiecte „unice” (Maria,
București). Categoria cea mai numeroasă, care poate fi
considerată prototipică, o formează substantivele comu-
ne propriu-zise flexibile (casă). Substantivele comune
propriu-zise sunt nume de obiecte concrete.” (GALR
2008, I: 61)

Se dă o descriere foarte amănunțită a clasei substantivelor,

locul lor în limbă fiind analizat pe baza a numeroase criterii.
Astfel, rezumând faptele expuse, ni se spune despre sub-
stantiv că este o clasă de cuvinte:
– [un criteriu statistic], cu pondere mare în vocabula-
rul limbii române;
– criteriul morfologic: caracterizată prin anumite ca-
tegorii morfologice specifice: gen (fix), număr, caz, de-
terminare (variabile);
– criteriul sintactic: care funcționează într-un anu-
mit fel în limbă: formează împreună cu verbul nucleul

79
 unui enunț, poate fi centru al unui grup nominal și se-
lectează adjuncți specifici;
– criteriul pragmatic (designațional / referențial):
nu au referință directă, ceea ce înseamnă că desem-
nează obiecte din realitate în urma unor procese de
determinare speciale, deosebindu-se, din acest punct
de vedere, de pronume, care pot denota obiecte din
realitate în mod direct;
– criteriul semantic (lexical25): denumește obiecte
într-un sens foarte larg: de la ființe, proprietăți, proce-
se până la raporturi (între obiecte).
Observăm însă că, deși se oferă o descriere foarte
exactă a clasei substantivelor în limba română, pe două trase-
e descriptive fundamentale: ce denumește și cum funcțio-
nează, nu este limpede principiul după care este structurată
această clasă în sistemul limbii. Nu ni se dă, adică, în termenii
lui Coșeriu, rațiunea de a fi a substantivului, ce îl face pe
substantiv (să fie) substantiv, care este faptul de limbă care îi
dă unui cuvânt această calitate. Cu alte cuvinte, nu este defi-
nită substantivitatea. Or, este evident că funcționarea în limbă
a substantivelor nu poate fi adusă în discuție pentru definirea
calității de substantiv, dat fiind că felul în care substantivele
funcționează (morfologic, sintactic, pragmatic etc.), este
ulterior organizării lor ca fapte în limbă. Substantivul
funcționează într-un anumit fel ca urmare a modului în care
este organizat și nu invers. Un fapt de limbă mai întâi este
substantiv și apoi funcționează ca substantivele.
Să luăm, de exemplu, conținutul de limbă „a pleca”. Nu
este în natura lucrurilor ca o acțiune, ceva ce se întâmplă, să
aibă gen. Cu toate acestea, dacă acest conținut este organizat ca
substantiv – plecare –, avem o plecare, două plecări: genul
feminin. Această trăsătură semantică [+feminin] prezentă în
conținutul substantivului plecare nu este ceva care să aibă

25 Specificăm acest criteriu ca semantic lexical, dat fiind că semantica – în

calitatea ei de știință generală a semnificației/semnificatului – este de mai

multe feluri, nu numai lexicală.

80
legătură cu lexicalitatea (cu semnificatul lexical al) acțiunii pe
care o discutăm aici. Acțiunile nu sunt feminine sau masculine.
Din punctul de vedere al semnificatului lexical „a pleca”, genul
feminin nu are nicio noimă, dar în structurarea sa gramaticală
se întâmplă tocmai așa ceva: organizarea lui ca substantiv adu-
ce cu sine o trăsătură semantică de gen. Calitatea de substantiv
conferă semnificatului lexical „plec / pleci / pleacă...” genul
feminin. Acțiunea nu are nevoie de o asemenea determinare,
dar, pentru a funcționa ca substantiv, trebuie să o accepte; nu
are încotro. Genul feminin, structurat în semnificația substanti-
vului plecare, apare, deci, ca trăsătură semantică26 în structura
conținutului „plecare” vehiculat de acest substantiv. Însă aceas-
tă trăsătură semantică nu poate fi structurată la nivelul conți-
nutului „a pleca” – cu care am văzut că este incompatibilă –, ci
va fi structurată la nivelul unui alt tip de conținut care se adau-
gă acestuia ca urmare a substantivității / substantivizării sale.
Iar acest alt tip de conținut este ceea ce Coșeriu numește sem-
nificat categorial substantival, iar Drașoveanu intuiește ca fiind
sensul noțional al substantivului. În concluzie, nu conținutul pe
care îl organizează îi dă substantivului funcționalitatea sa spe-
cifică în limbă, ci modul în care organizează acest conținut27.

26 „Pe planul limbii… operăm cu sensuri” spune profesorul Drașoveanu,

un alt fel de a spune că, în limbă, tot ceea ce se exprimă este (fapt de) con-
ținut și, prin urmare, este semantic. În consecință, și genul unui substan-
tiv este o trăsătură semantică structurată în conținutul acestuia, indife-
rent dacă aparține semnificației sale lexicale – ca în femeie – sau celei
categoriale – ca, așa cum am văzut, în plecare.
27 Ca să ducem argumentația mai departe, dacă am considera drept defini-

toriu pentru funcționalitatea gramaticală a faptelor de limbă conținutul

lexical organizat de acestea, atunci ar trebui să vorbim de subiect și com-
plement direct chiar și în cazul determinanților genitivali ai substantive-
lor care exprimă acțiuni verbale. Astfel, în plecarea copilului, copilului ar fi
subiect, în falsificarea rezultatelor, rezultatelor ar fi complement direct, în
trecerea frontierei, frontierei – complement circumstanțial de loc ș.a.m.d.
În realitate, însă, trebuie să distingem între aceste două tipuri de funcțio-
nalitate: funcționalitatea dată faptelor de limbă de conținutul organizat de
acestea (semnificatul lexical) și funcționalitatea datorată modului în care
organizează ele acest conținut (semnificatul categorial).

81
 Mai departe, dacă analizăm criteriul lexical folosit de
Gramatica Academiei pentru a descrie clasa substantivelor,
constatăm că nici ceea ce denumește substantivul nu este
definitoriu pentru calitatea de substantiv a unui fapt de lim-
bă. Se începe prin a se afirma că substantivul denumește
„obiecte, în sens larg” și se sfârșește prin a se spune că el
denumește „relații”, raporturi între obiecte28. Unde mai este
unitatea criteriului, dacă obiectele (în sens larg) ajung să fie
relații (între obiecte)? O descriere mai adecvată ar fi să spu-
nem că substantivul denumește nu obiecte ș.a.m.d. ci ființe,
lucruri, proprietăți, relații ș.a.m.d. ca obiecte. Substantivul
nu denumește proprietățile ca proprietăți, cum face adjecti-
vul29, relațiile ca relații, cum fac prepozițiile, procesele ca
procese, cum fac verbele ș.a.m.d., nu denumește toate aceste
lucruri ca atare, ci le denumește pe toate ca obiecte, indife-
rent dacă este vorba de obiecte ale realității sau obiecte
mentale, posibile. O abordare mai adecvată ar fi, deci, nu să
spunem despre substantiv că denumește obiecte și pe urmă
să tot arătăm ce fel de obiecte poate denumi până pierdem
legătura cu clasa obiectelor, ci să spunem că denumește
toate acele lucruri organizându-le ca obiecte. Ne întoarcem
astfel la același criteriu al modului de organizare, dat fiind
că nu ce denumește substantivul este important, ci cum de-
numește el acele lucruri.
Modul în care organizează conținutul pe care-l expri-
mă, aceasta este trăsătura definitorie a substantivului, nu
ceea ce exprimă, nu ceea ce denumește, pentru că, după cum
am văzut, el poate denumi orice, de la obiecte până la rapor-
turi. În realitate, nu există niciun tip de conținut exprimabil
prin limbă care să nu poată fi organizat ca substantiv; chiar
dacă un astfel de fapt nu există efectiv în sistemul limbii, el
poate fi creat, limba ne pune la dispoziție mijloacele de a-l
crea. Astfel că lucrul cel mai important despre substantiv pe

28 Am văzut și la Drașoveanu: cauzalitate; altele ar fi interioritate,

proximitate etc.
29 Cu mențiunea că adjectivul denumește nu numai proprietățile ca pro-

prietăți, ci și obiecte, procese, relații etc., tot ca proprietăți.

82
care îl spune Gramatica Academiei în fragmentul discutat
mai sus nu sunt criteriile pe care le invocă pentru descrierea
acestuia, ci faptul că substantivul este o „clasă deschisă”,
care nu cuprinde numai substantivele existente în limbă la un
moment dat, ci și substantivele pe care limba le-ar putea
organiza / crea vreodată, și, prin urmare, ea cuprinde și
mijloacele prin care limba creează mereu substantive. Sub-
stantivul este, prin urmare, mai degrabă acest procedeu lin-
gvistic de a crea substantive decât rezultatele acestuia care ar
putea fi încadrate într-o clasă de fapte de limbă. Acest proce-
deu lingvistic de a substantiva conținuturile organizate în
limbă – asta este, de fapt, substantivul și asta ne spune
Drașoveanu că este, prin acel sens noțional pe care-l intuiește
ca principiu structurant al clasei substantivelor. Sensul noțio-
nal este lucrul esențial despre substantiv pe care-l intuiește
Drașoveanu. El ne spune despre substantiv numai un singur
lucru: sensul noțional. Nu ce denumește, nu cum funcționează
ș.a.m.d. Sensul noțional. Iar acest lucru este suficient pentru a
defini substantivul în calitatea lui de categorie verbală. Mai
mult, putem spune că este prima definiție adevărată care se
dă categoriei substantivului în gramatica limbii române.
Toate celelalte definiții erau, de fapt, descrieri ale clasei
substantivelor.
Nefiind, după Coșeriu, o categorie a limbii, ci una a
limbajului, substantivul nu poate fi definit în limbă, la
nivelul acesteia, ci pot fi numai identificate modurile în care
această categorie a limbajului se manifestă în limbile parti-
culare: „con respecto a una lengua determinada, no se puede
decir qué es el sustantivo, sino sólo cómo es el esquema
formal que le corresponde.” (Coșeriu 1972: 9). Din acest
punct de vedere, desigur, substantivul apare în limbă ca –
sau, mai precis, descrie în limbă o – clasă de cuvinte deschi-
să, dat fiind că reprezintă manifestarea la nivelul limbii a
unui procedeu (structurant) de la nivelul limbajului. Într-un
studiu mai vechi, apărut în Romanistisches Jahrbuch, 1955-
56, și întitulat Determinación y entorno. Dos problemas de
una lingüística del hablar, Coșeriu discută tocmai posibilita-

83
tea teoretică de constituire a unei „lingvistici a vorbirii”, in-
dependentă de cea a limbii, pornind de la existența unor ca-
tegorii universale, specifice limbajului ca activitate generală.
Există anumite funcții lingvistice care nu-și găsesc o aborda-
re teoretică adecvată din perspectiva limbilor particulare, ci
numai din cea a vorbirii ca fenomen general. Istoricitatea
vorbirii, faptul că ea este, din punct de vedere istoric, deter-
minată a se desfășura cu necesitate într-o anumită limbă, nu
trebuie să ne facă să uităm caracterul ei universal, care
transcende limbile ca moduri ale vorbirii30. Trebuie să dis-
tingem între problemele istorice ale limbilor (care pot fi și
ele „generale”) și problemele universale ale vorbirii (Coșeriu
1955/1967: 32), motiv pentru care în studiile ulterioare
dedicate teoriei gramaticale Coșeriu va vorbi de două gra-
matici distincte: o gramatică generală, universală, a vorbirii
și gramatica limbii, cu reguli specifice adaptate fiecărei limbi
concrete. Gramatica universală este o disciplină mai degrabă
teoretică, al cărei obiect ar fi identificarea unor concepte ge-
nerale, în mod potențial aplicabile fiecărei limbi și care tre-
buie să dea un cadru general gramaticilor limbilor particula-
re, al căror rol ar fi, desigur, verificarea prezenței acestor ca-
tegorii generale în diferitele idiomuri și studierea felului în
care ele se realizează. Sau, în termenii unui studiu mai re-
cent, Principii de sintaxă funcțională, dedicat în întregime
gramaticii limbii:

„Ea [gramatica limbii] stabilește structura semantic-grama-

ticală a unei anumite limbi sau – din moment ce în limbă
orice structură ce implică cele două planuri semiotice, ex-
presia și conținutul, este motivată semantic –, mai simplu
spus: structura gramaticală a unei limbi. Prin aceasta ea se
opune gramaticii universale sau onomasiologice, care nu
privește de fapt semnificatul, ci d e s i g n a ț i a, și, prin ur-

30 Din acest punct de vedere, spune Coșeriu, sunt extrem de sugestive

formulările de tipul latine loqui, a vorbi românește, în care limba este înțeleasă
în mod intuitiv ca determinare adverbială a vorbirii, modalitate a acesteia.

84
 mare, nu s t r u c t u r i l e g r a m a t i c a l e ale unei limbi
date, ci p o s i b i l i t ă ț i l e g r a m a t i c a l e ale limbajului
în general (Coșeriu 1989/1994-1995: 29).

Exemplul analizat din această dublă perspectivă este chiar

cel al categoriilor verbale: ele nu pot fi definite, spune
Coșeriu, nici sintagmatic, nici paradigmatic, în limbile parti-
culare și nu sunt clase lexicale ale limbilor, ci „moduri sem-
nificative ale vorbirii” și, prin aceasta, universale (chiar dacă
nu istoric „generale”), cărora, în limbile particulare, le cores-
pund diferite „moduri formale de expresie” (care pot fi atît
paradigmatice, cât și sintagmatice). Nu putem defini o cate-
gorie universală „într-o limbă”, ci numai să verificăm dacă
ea există sau nu există în acea limbă și, dacă există, să indi-
căm care este „schema formală” care-i corespunde (Coșeriu
1955/1967: 33). Cu alte cuvinte, categoriile verbale vor fi
definite din perspectiva gramaticii vorbirii și descrise din
perspectiva gramaticii unei limbi anumite.
Astfel că, atunci când Drașoveanu definește substanti-
vul prin sensul noțional pe care lingvistul i-l atribuie, se situ-
ează pe terenul gramaticii universale, a vorbirii, identificân-
du-l, în calitatea lui de categorie verbală, prin aceea că orga-
nizează conținutul de limbă („ideea”) care-i corespunde ca
noțiune. Fără îndoială, o asemenea poziționare, situarea lui
teoretică, în acest moment inițial al sistemului sintactic pe
care-l elaborează, este corectă, dat fiind că pornește de la
identificarea unor principii universale ale gramaticii ca rela-
ție – existența sensului relațional și a sensurilor nerelaționale
– pe care apoi le va urmări și analiza, cu instrumente ale
gramaticii limbii, ca fapte ale limbii române. Această dublă
situare metodologică se vede, de altfel, și din titlul pe care-l
dă tezei sale de doctorat, Sensul relațional și expresia lui în
limba română, în care trecerea de la nivelul gramaticii uni-
versale la cel al gramaticii limbii române apare cu claritate.
Nu putem afirma cu certitudine că ar fi vorba de o opțiune
metodologică asumată în mod conștient, cel puțin nu în sen-
sul distincției pe care o propune Coșeriu între cele două gra-
matici, însă este evident că felul în care Drașoveanu înțelege

85
faptele pe care le pune la baza sistemului teoretic pe care-l
elaborează este în acord cu distincția coșerienă, văzându-le
în dimensiunea lor universală, ca pe posibilități, fapte ale
unei gramatici generale, pe care mai întâi o instituie ca teo-
rie a gramaticii și abia apoi o aplică limbii române. De aceea,
sistemul drașovenian are o foarte importantă componentă
teoretică, mai ales în fazele sale inițiale, dar și pe parcursul
aplicării lui în analiza faptelor de limbă concrete, profesorul
clujean oprindu-se aproape la fiecare pas pentru a evalua
consecințele teoretice ale faptelor analizate. Chiar felul de a
face gramatică al lui Drașoveanu este unul puternic ancorat
într-o foarte pătrunzătoare viziune teoretică pe care profe-
sorul Drașoveanu o elaborează în același timp cu analiza
concretă a faptelor. Așa se naște principiul unicității, ca
principiu de bază al sintaxei, sau foarte pertinenta clasifica-
re pe ranguri a cazurilor pe care o propune profesorul clu-
jean și exemplele ar putea continua.
Drașoveanu nu vorbește despre o gramatică a vorbirii,
sau o gramatică universală, însă înțelege sintagmica, știința pe
care o propune ca „disciplină a sintagmaticii cuvintelor”,
tocmai în sensul unei gramatici universale, o știință a sintag-
mei, sintagma fiind conceptul central al teoriei lingvistice pe
care-o elaborează, definită tocmai ca ipostază generală a rela-
țiilor dintre cuvinte. De altfel, în cursul de sintaxă pe care l-a
susținut la Facultatea de Litere a Universității clujene, structuri
ale limbii române erau deseori analizate prin comparație cu
structuri ale altor limbi (în special latină, franceză și germană),
de fiecare dată căutând-se elementele comune, în măsură să
dea o imagine cât mai generală fenomenului studiat.
În cazul Gramaticii Academiei avem de-a face cu o
descriere a clasei substantivului din perspectiva gramaticii
limbii – corect – dar fără a o asuma ca ipostază a unei categorii
universale a limbajului. În același timp, se prezintă această
descriere a substantivului în sistemul limbii române, ca defini-
ție a categoriei verbale a substantivului („Substantivul este...”).
Din păcate, așa cum am încercat să arătăm aici,
Drașoveanu nu duce până la capăt această intuiție a „modului

86
de organizare” a ideilor în limbă. Propune o clasificare a fapte-
lor de limbă pornind de la acesta, dar influența pe care acest
principiu de structurare a conținuturilor a avut-o asupra siste-
mului teoretic pe care-l elaborează se oprește, practic, la aceas-
tă clasificare. Sintacticianul nu identifică, mai departe, un fapt
(sau o funcție) de limbă responsabil(ă) pentru această structu-
rare a conținuturilor, așa cum Coșeriu identifică semnificatul
categorial și, ca atare, nici nu identifică un nivel al structurării
semantice în care categoriile de conținuturi astfel constituite ar
putea funcționa pentru a da un cadru general de desfășurare
faptelor care țin de sistemul gramatical al limbii. Chiar acel cri-
teriu pe care îl pune la baza clasificării sensurilor este prezen-
tat numai tangențial ca fiind modul în care conținuturile lin-
gvistice („ideile”) sunt organizate de faptele de limbă31.
Clasificarea pe care o propune Drașoveanu pentru fapte-
le de limbă pe baza modului în care organizează ele conținutul
pornește de la o distincție din logică, și anume aceea dintre no-
țiune și notă. Ca atare, prima distincție pe care-o operează este,
deci, cea dintre sensuri noționale și sensuri-notă, cuantifi-
când diferențele de statut gramatical dintre substantiv și adjec-
tiv. Sensurile specifice adverbelor ar fi de tip circumstanțial
pentru adverbele de loc și de timp, în vreme ce adverbele de
mod se comportă relativ la verbele determinate asemenea ad-
jectivului față de substantivul regent, sensurile lor fiind tot de
tip notă. Verbul finit – acordat în număr și persoană cu sub-
stantivul sau pronumele determinat – este caracterizat și el tot
printr-un sens-notă, cu mențiunea că exprimă note sau însușiri
ale noțiunii caracterizate, dar, spre deosebire de adjectiv, le
prezintă nu static, ci „în desfășurare”.

31 Considerăm că este prezentat numai tangențial, întrucât Drașoveanu folo-

sește acest criteriu nu pentru a propune o sistematizare categorială a faptelor
de limbă, ci pentru a izola în cadrul acestora sensul relațional. Ulterior, când
propune o clasificare a sensurilor cu scopul de a introduce într-o sistematică a
lor faptul a cărui existență o semnalează (sensul relațional), putem presupune
că operează cu același criteriu, dar acest lucru nu este afirmat explicit. În plus,
clasificarea pe care o propune ridică anumite probleme de interpretare în
ceea ce privește asumarea acestui criteriu.

87
 Structura conținuturilor – a „sensurilor” – de limbă ar
arăta, prin urmare, conform clasificării cu care operează
teoreticianul clujean, astfel:
Sensuri Sensuri-notă Sensuri Sensuri
noționale Statice Dinamice („în circumstanți- relaționale
desfășurare”) ale
Substantivul; Adjectivul; Verbul finit32. Adverbele de Prepoziții;
Pronumele; Adverbul de timp și de loc. Conjuncții;
Verbul infinitiv. mod. Flective de
relație.

32 Această problemă a echivalenței dintre adjectiv și verbul finit este una

importantă pentru Drașoveanu, ea fiind legată – atât cauzal, cât și consecutiv
– de una dintre tezele centrale ale teoriei sintactice pe care o elaborează,
anume cea a subordonării predicatului de către subiect. Pentru a o susține,
aduce argumente atât de ordin sintactic, cât și semantic. Printre argumentele
semantice pe care Drașoveanu le invocă pentru această echivalență este și o
observație a lui Bally, la care Drașoveanu trimite pentru a ilustra ceea ce el
numește „apropieri între verb și adjectiv”. Paragraful la care se face referire
este următorul: „L’inhérence est une compénétration intime des deux termes
et indique soit qu’une chose (le sujet) appartient au genre désigné par
l’attribut («La terre est une planète»), soit qu’il possède la qualité désignée par
cet attribut, propriété qui peut être ou une qualité constante («La terre est
ronde»), ou un accident: état ou action («la terre tourne»).” (Bally 1950: 107).
O confirmare a acestei intuiții găsește Drașoveanu și la Iorgu Iordan: „... între
atribut si predicat există o strânsă înrudire, datorită faptului că amândouă
arată o caracteristică a subiectului, amândouă „atribuie” subiectului un semn
caracteristic. De aceea raportul dintre atribut și subiect este tot de inerență, ca
și raportul dintre predicat și subiect, iar expresia lui sintactică este, iarăși ca în
cazul predicatului, acordul (sau congruența)”. (Iordan 1954: 613)
Argumente de ordin sintactic: (1) „analogia dintre verbul finit și adjectiv: deo-
sebirile acordului lor – nr.2 + pers.2, față de gen2 + nr.2 + caz 2 –, după ce
constatăm că fiecare se acordă în categoriile pe care le au comune cu substan-
tivul (la un verb finit pasiv desprindem acordurile și de pers. + nr., și de gen +
nr. + caz), ne vedem obligați să conchidem, sunt atât de neesențiale, încât este
de neconceput ca cele două manifestări ale aceluiași acord să organizeze răs-
turnat (una față de cealaltă) termenii – acordul adjectival să subordoneze, iar
cel verbal să supraordoneze. (Drașoveanu 1997: 89) (2) „Întocmai după cum,
în raport cu substantivul, adjectivul este cel omisibil, tot așa, și verbul finit”
(Drașoveanu 1997: 90). (3) „Definirea nominativului, drept caz al „nonsubor-
donării”, implică, de altfel, vădit teza pe care o susținem.” (Drașoveanu 1997:
90)

88
Drașoveanu nu vede acest „mod de organizare” din care
rezultă sensurile noțional, relațional, sensul-notă ș.a.m.d. ca pe
un conținut supra-adăugat conținutului lexical al cuvintelor, ci
mai degrabă ca pe un criteriu de a clasifica aceste conținuturi.
Drașoveanu a avut deci intuiția unui conținut supra-lexical și
nu a fructificat-o pe deplin. Să vorbești de sens relațional, sens
noțional, sens-notă și să nu ajungi să vezi că ele nu sunt decât
valori ale unui conținut care structurează faptele de limbă în
categorii ar putea fi una dintre nerealizările sistemului seman-
tic al lui Drașoveanu.

2.3. Valoarea relațională a organizărilor

categoriale
Analizând fenomenul acordului – căruia îi dă cea mai
completă și precisă terminologic descriere din gramatica ro-
mânească, atât în ceea ce privește acordul adjectival, cât și
pe cel verbal – profesorul Drașoveanu îl definește ca fiind o
corespondență totală de categorii gramaticale comune între
două fapte de limbă. În deplin acord cu sistemul sintactic pe
care-l elaborează, pentru Drașoveanu acordul este un feno-
men sintactic relațional, structura sintagmelor regizate de
acord fiind similară cu cea a sintagmelor în general:

Tr – R– Ts33,

cu substantiv(al)ul în ipostaza de Tr, flectivul de acord (ad-

jectival sau verbal) în ipostaza de R și adjectivul sau verbul
în cea de Ts. Flectivul de acord este, deci, considerat ca fiind
faptul relațional responsabil de structurarea sintagmelor
adjectivale sau verbale.

33 Termen regent – Relație(relatem + sens relațional) – Termen subordonat.

89
 Pentru a schița o imagine a sistemului sintactic dezvol-
tat de profesorul Drașoveanu, amintim că R este rezultatul
solidarității a două fapte, unul din planul expresiei – relate-
mul –, altul din planul conținutului – sensul relațional. Sen-
sul relațional este definit în felul următor: „Sensurile relațio-
nale vor fi acele sensuri care pun în anumite antinomii (obiect
posedat – posesor, acțiune – autor etc. etc.) altele două, nere-
laționale.” (Drașoveanu 1997: 22), dihotomia sens relațio-
nal / sens nerelațional fiind astfel instituită ca principiu
întemeietor al sintaxei drașoveniene, fundamentată, prin ur-
mare, pornind tocmai de la o clasificare categorială, pe crite-
riul relaționalității, a faptelor de limbă. Sensurile nerelaționa-
le sunt, am văzut, de mai multe feluri: sensuri noționale, speci-
fice substantivului, sensuri-notă, specifice adjectivului și ver-
bului finit, sensuri circumstanțiale, pentru adverbele de loc și
de timp.
La o analiză mai aprofundată observăm însă că atunci
când clasifică adjectivul printre sensurile nerelaționale profe-
sorul Drașoveanu folosește un criteriu vădit relațional: sen-
sul-notă. Împrumutat, ca un criteriu de clasificare a faptelor
de limbă, din logică, cuplul corelativ noțiune – notă descrie
categoriile substantivului și adjectivului34 ca fiind organizate
în limbă după formula „notele reprezintă trăsături ale noțiu-
nilor”. În termeni lingvistici: adjectivele desemnează însușiri,
proprietăți, caracteristici ale obiectelor desemnate de sub-
stantive și, ca atare, vor depinde de acestea în cadrul structu-
rii gramaticale a limbii35. Apare astfel o contradicție între
valoarea relațională a flectivului de acord adjectival și sensul
de tip „notă” pe care Drașoveanu îl descrie ca fiind caracteris-
tic adjectivelor: dacă adjectivul în întregul lui – în calitatea lui

34 Adjectivului Drașoveanu îi alătură ulterior și verbul finit ca fiind tot un sens-

notă, el exprimând „note, însușiri prezentate „în desfășurare”.” (Drașoveanu

1997: 22)
35 „Se acordă cuvintele care exprimă sensuri-notă (A2) cu cele exprimând sen-

suri noționale (A1).” (Drașoveanu 1997: 114)

90
de clasă de fapte de limbă36 – are un „sens-notă”, n-ar fi firesc
ca acest sens-notă să fie cel răspunzător pentru funcționalita-
tea sa relațională și nu acordul lui cu un substantiv?
Mai departe, dacă luăm în considerare teza drașovenia-
nă care spune că „relația este creatorul termenilor”, constatăm
că sintagmele în care adjectivele sau verbele sunt termeni sub-
ordonați nu sunt generate în același fel ca sintagmele în care
termenii subordonați sunt substantive: referindu-ne chiar la
antinomiile pe care Drașoveanu le dă ca exemplu în definiția
sensului relațional: într-o sintagmă ca solzii peștilor, se vede
limpede cum calitatea de posesor este conferită designatului
lexemului pești – corelativ cu cea de obiect posedat atribuită
lexemului solzii – de flectivul de genitiv, dar în calul fuge, de
exemplu, calitatea de acțiune a lui fuge este anterioară prezen-
ței lui în această sintagmă; nu flectivul de acord verbal îl face să
fie o acțiune, ci verbele, în general, desemnează acțiuni. La fel și
cu adjectivele, dacă le considerăm a avea un „sens-notă”, aceas-
ta presupune că ele vor desemna trăsături, caracteristici, pro-
prietăți ale obiectelor și, prin urmare, vor depinde sintactic
(relațional) de substantivele sau pronumele care desemnează
aceste obiecte.
Or, o teorie sintactică în măsură să justifice structura-
rea unor clase sintactice omogene trebuie să-și asume princi-
piul structurant în baza căruia acceptă aceste clase, și, impli-
cit, funcționalitatea relațională pe care acest principiu o con-
feră claselor structurate. Și, mai ales, să o accepte în baza
principiilor structurante pe care le-a adoptat / acceptat / de-
scris / instituit pentru a genera aceste clase, nu să caute ulte-
rior fapte care să realizeze această relaționalitate.
Sintaxa drașoveniană descrie adjectivul ca pe o clasă
sintactică omogenă, structurată pe baza unei categorii ver-
bale a cărei principală caracteristică este un fapt de conținut

36 Clasă de fapte de limbă descrisă de categoria verbală a adjectivului ca pur-

tător de „sens-notă”.

91
care o organizează lingvistic ca notă a unei alte categorii:
substantivul. Descrie și conținutul de limbă care o organi-
zează astfel: „sensul-notă”, un conținut prezent în structura
semantică a categoriei și care îi generează funcționalitatea
specifică în limbă. Dar să descrii clasa adjectivelor pe baza
trăsăturii categoriale „sens-notă” și clasa substantivelor pe
baza „sensului noțional” și apoi să spui că adjectivul se sub-
ordonează substantivului prin acord înseamnă să încalci
tocmai principiul sintactic în baza căruia ai stabilit cele două
clase.
Este evident faptul că funcționalitatea de limbă a ad-
jectivelor este de a determina, din poziția de subordonați,
substantive sau pronume. Ele nu pot funcționa independent
într-un enunț, ci vor fi întotdeauna în relație cu un substan-
tiv sau cu un pronume. Acesta este un fapt pe care îl va con-
firma în mod empiric orice vorbitor al limbii române (sau al
oricărei alte limbi care organizează ca fapt de limbă distinct
de celelalte categoria adjectivului37). Dacă însă justifici acest
fapt printr-o proprietate semantică a adjectivului în general,
și alegi să descrii această funcționalitate specifică a lui din
perspectiva unui fapt de conținut comun tuturor adjective-
lor și care le structurează ca alcătuind o categorie de cuvinte
distinctă de celelalte categorii prezente în limba română,
adică dacă pui această funcționalitate semantică a adjectivu-
lui pe seama unui „sens-notă” care-l structurează categorial
în limbă, atunci trebuie să accepți acest sens-notă, acest fapt
de conținut pe care l-ai descris ca structurând categoria ad-
jectivului printre celelalte fapte de limbă, trebuie să-l ac-
cepți și să-l asumi ca principalul conținut (= sens) relațional

37 Distincția pe care o propune Coseriu între categorii verbale și clase lexicale

(Coseriu 1972) rezumă de o manieră suficient de elocventă problema sintaxei
adjectivului la Drașoveanu: profesorul clujean descrie o categorie relațională
(adjectivul ca „sens-notă”), dar, considerând flectivul de acord drept principalul
fapt relațional al adjectivului, situează relaționalitatea lui la nivelul membrilor
clasei lexicale subsumate acestei categorii.

92
al adjectivului. Nu mai definești un alt fapt – în speță acordul
lui cu un substantiv – ca cel care realizează relația adjectivu-
lui cu regentul său.
Nu poți să vorbești în același timp și despre sens-notă,
care structurează adjectivul ca pe o categorie de cuvinte în
relație cu substantivul, și despre sensul relațional al acordului
cu un substantiv, care ar structura adjectivul ca individ al cla-
sei subsumate acestei categorii în relație cu indivizii din clasa
substantivului. Cu alte cuvinte, nu poți defini relaționalitatea
adjectivului simultan și la nivelul categoriei de cuvinte (ca
sens-notă) și la nivelul fiecărui individ particular al clasei de-
scrise de această categorie (ca identitate de categorii gramati-
cale cu cele ale substantivului determinat).
Există, din acest punct de vedere, două posibilități:
(1) ori nu spui despre adjective că au toate, în calitate
de categorie, un sens(-notă) specific, care le generează func-
ționalitatea de limbă relativă la substantive – și atunci poți
să spui că acordul cu un substantiv le generează această
funcționalitate de fiecare dată, dar atunci nu mai poți defini
adjectivele ca pe o clasă diferită de clasa substantivelor,
pentru că nu limba este cea care le structurează / organizea-
ză ca atare, ci acordul (în vorbire) cu un substantiv;
(2) ori, dacă spui aceasta, îți asumi acest sens-notă ca
sensul lor relațional.
Diferența dintre cele două situații ar putea fi cel mai
bine ilustrată dacă am lua în discuție cazul unei limbi ipote-
tice care nu ar face la nivelul categoriilor ei verbale distincți-
a între substantiv și adjectiv. Nu am avea, deci, în această
limbă, copil și copilăresc, ci numai copil (sau altă formă nedi-
ferențiată), plus un procedeu care să facă distincția în vorbi-
re, de fiecare dată, între cele două valori. Ceva similar pre-
poziției de din limba română în structuri de tipul atitudine
de copil, similar cu atitudine copilărească. Am avea o singu-
ră clasă de cuvinte, iar distincția între cele două valori cu-
prinse în ea s-ar face în vorbire, de fiecare dată când un

93
membru al acestei clase ar fi actualizat. Sau, cu alte cuvinte,
n-am avea, ca în română, un procedeu categorial care să
distingă două clase, ci un procedeu gramatical care ar
distinge două valori din aceeași clasă, generându-le ca pe
(două) funcții diferite.
Rezumând faptele:
(1) în prima situație am avea de-a face cu un procedeu
categorial care structurează două clase de limbă, sau, mai
precis, structurează, în limbă, două clase de cuvinte;
(2) în a doua situație avem un procedeu gramatical
care structurează două funcții gramaticale pentru membrii
aceleiași clase; distincția dintre substantive și adjective s-ar
face numai în vorbire, la nivelul structurii gramaticale, și nu
am putea deosebi, în afara sintagmelor adjectivale, adjecti-
vele de substantive.
Este evident că nu aceasta din urmă este situația din
limba română, care face foarte clar distincția, la nivel cate-
gorial, între clasa substantivului și cea a adjectivului, ceea ce
presupune să acceptăm relaționalitatea adjectivelor față de
substantive ca fiind structurată la nivelul semnificației lor
categoriale.
A considera acordul în gen, număr și caz ca fiind cel
care generează pentru adjectiv funcția de subordonat ridică și
alte probleme pe care le-am putea semnala. Una ar fi necesi-
tatea de a considera un alt fenomen sintactic în măsură să dea
socoteală de subordonarea adjectivelor invariabile, de tipul
feroce; ar fi o inconsecvență să considerăm că adjectivele va-
riabile se subordonează prin acord, în vreme ce cele invaria-
bile prin alt fenomen sintactic38. În al doilea rând, cum expli-

38 Cu referire în special la situația adverbelor, invariabile prin natura lor,

Drașoveanu vorbește de o așa-numită „combinare prin juxtapunere”: „Astfel de
combinări directe ale T-ilor au loc, dar numai în „juxtapunere”, unde R,
într-adevăr, nu există. În aceste situații, lipsa lui R este suplinită, din partea
vorbitorului, de cea mai probabilă asociație a sensurilor (cL): în va pleca mâine
acolo nu punem în legătură pe mâine cu acolo, deși există structura „adverb +

94
căm funcționarea în limba română a adjectivelor străine în
sintagme de tipul: „abordare soft”? Aceste adjective aparțin
unui alt sistem lingvistic, nu sunt adaptate sistemului lingvis-
tic al limbii române și, ca atare, se află în imposibilitatea de a
realiza vreun acord după regulile acesteia și, cu toate acestea,
vorbitorii le înțeleg ca fiind subordonate substantivelor lângă
care apar în vorbire; este suficient ca vorbitorul să fie conști-
ent de semnificația lor categorială – să știe, adică, faptul că
sunt adjective – pentru ca relația lor cu substantivul să se
producă, în absența – și chiar în imposibilitatea – vreunui
acord.
Mai departe, revenind la comparația dintre sintagmele
cu Ts substantiv și cele cu Ts adjectiv, în sintagma casa copi-
lului morfemul de genitiv creează calitatea de subordonat a
formei copilului; fără acest morfem forma respectivă nu ar fi
una subordonată – o alăturare sintagmatică de genul casă
copil nu va fi înțeleasă ca o construcție structurată, nu va
constitui o sintagmă, nici măcar o enumerare, care are măr-
cile ei specifice (virgulă între termeni etc.), ci o simplă alătu-
rare de lexeme –; în sintagma casa frumoasă, acordul adjec-
tivului frumoasă în gen, număr și caz cu substantivul casă
nu-i creează acestuia calitatea de subordonat, deoarece
aceasta era anterioară prezenței sale în această sintagmă.
Acordul ne arată numai că această calitate a sa de subordo-
nat se manifestă acum (= aici, în această sintagmă) față de
substantivul casă. Dar calitatea adjectivului de subordonat
al unui substantiv este anterioară prezenței sale într-o astfel
de sintagmă subordonatoare, în fapt este exterioară prezen-
ței sale în orice sintagmă; ea este aceeași indiferent de posi-

adverb”, ci pe fiecare cu verbul.” (Drașoveanu 1997: 41) Dar dacă sensuri

lexicale „nerelaționale” (cL) se pot „asocia” între ele (mai probabil sau mai puțin
probabil) fără mijlocirea lui R, în ce măsură mai avem nevoie de R ca principal
construct teoretic al unei semantici a relației? În realitate, firește, adverbul se
subordonează verbului nu prin juxtapunere și nici prin „cea mai probabilă
asociație a sensurilor”, ci prin semnificatul său categorial.

95
bilitățile sale distribuționale, este intrinsecă structurii sale
semantice, dat fiind că este organizată acolo ca fapt de conți-
nut de semnificația sa categorială.
Apoi, când spun că în enunțul (1) el este copil trăsături-
le semantice de gen și număr și cea sintactică de caz ale lui
copil sunt propriile sale trăsături, iar în (2) el este mic aceste
trăsături sunt copiate, preluate prin acord de la el, nu fac alt-
ceva decât să recunosc pe baza semnificației lor categoria-
le că forma copil – fiind (structurată în limbă ca) un sens noți-
onal – poate avea aceste trăsături ca urmare a propriei funcți-
onalități de limbă, le poate exprima prin sine însăși, în vreme
ce forma mic – sens-notă (la Drașoveanu) fiind – nu poate face
acest lucru, deci, trăsăturile respective nu vor fi ale ei, ci copi-
ate – prin acord – de la pronume. Însă faptul că eu recunosc în
copil o formă cu trăsături semantice proprii, iar în mic una cu
trăsături semantice copiate este un fapt anterior prezenței lor
în sintagmele limbii române; este, în realitate, un fapt care
structurează după propria măsură orice sintagmă (= toate
sintagmele) în care ele apar, este chiar sensul organizării lor
categoriale în limbă. Iar această intuire a funcționalității lor
de limbă diferită care mă face să le interpretez pe una într-un
fel și pe cealaltă în altul, este anterioară funcționalității lor
sintactice, ține de o funcționalitate semantică pe care orice
vorbitor o achiziționează ca tehnică de a le utiliza o dată cu
competența39 de a vorbi limba respectivă. Cu alte cuvinte, îna-
inte de a constata că în această structură forma mic este acor-
dată – și, prin urmare, subordonată pronumelui –, eu știam
deja că ea nu poate fi decât acordată, iar acest lucru mi l-a
spus semnificația ei categorială, adevăratul fapt relațional.
A spune că trăsăturile de gen, număr și caz ale adjecti-
vului sunt copiate, prin acord, după cele ale substantivului în-
seamnă a accepta că el nu le poate avea prin el însuși, ci nu-

39Competență în sensul lui Coșeriu: saber lingüístico = „a știi să vorbești”.

Vezi Coșeriu 1994: 27.

96
mai le poate prelua de la substantivul căruia i se subordonea-
ză. Și atunci care este faptul care-l subordonează substantivu-
lui: faptul că preia trăsăturile semantice ale acestuia sau fap-
tul – anterior – că nu poate avea propriile trăsături? Identita-
tea de categorii este numai o măsură suplimentară40 care ne
arată că, în contextul dat, el se subordonează acestui sub-
stantiv și nu altuia, dar calitatea lui de subordonat este dată
de faptul că nu poate avea trăsături semantice proprii, că tră-
săturile semantice pe care le exprimă nu sunt, de fapt, ale
lui41. Iar imposibilitatea da a avea propriile trăsături semanti-
ce se datorează modului în care este el organizat în sistemul
limbii, sensului său categorial, sensului-notă care-l structurea-
ză ca fapt de limbă.
Această relaționalitate se realizează chiar și în cazul
unui acord defectuos. Dacă cineva, un vorbitor începător de
limba română, de exemplu, îmi spune: am văzut niște case
frumoși, nu-i voi spune că nu înțeleg ce vrea să spună, sau că
ceea ce spune el nu are sens, nu înseamnă nimic, tot astfel
cum nici nu voi înțelege că, de fapt, voia să-mi spună că a
văzut niște copaci frumoși, ci voi înțelege că frumoși se refe-
ră la case, voi înțelege ce vrea să spună și-l voi corecta spu-
nându-i că nu a făcut bine acordul, că nu așa se spune în
română. Însă nu-l voi corecta spunându-i că nu a folosit bine
adjectivul, ci că nu l-a acordat corect cu substantivul. La fel,
copiii, când învață să vorbească, când deprind tehnica de a
vorbi într-o anumită limbă, învață să folosească adjectivul,
adică să-l pună în vorbire acolo unde trebuie în relație cu un
substantiv, cu mult înainte de a învăța să-l (și) acorde cu
acesta. Dacă adjectivul s-ar subordona prin acord, atunci

40 Suplimentară, în sensul că se adaugă altora, cum ar fi poziția sintactică

în structură etc.
41 Categoriile gramaticale pe care le organizează în paradigma lui nu expri-

mă trăsături semantice proprii, ci ale unor realități desemnate prin alte

fapte de limbă. Aceasta este chiar esența conținutului său de limbă, natura
fundamentală a semnificatului său categorial.

97
copiii nu ar ști să folosească în vorbire adjective până nu ar
deprinde acordul, pentru că nu ar ști să le subordoneze și
le-ar folosi impropriu, dar în realitate ei le folosesc foarte
bine înainte de a învăța să le (și) acorde. Adjectivul este bine
folosit din punctul de vedere al semnificației sale catego-
riale, își realizează relația cu substantivul, însă nu este folo-
sit corect din punctul de vedere al normelor gramaticale ale
limbii. Sau, ca să folosim termenii pe care-i propune Coșeriu,
adjectivul este folosit congruent din punct de vedere relațio-
nal (designațional), dar incorect din punct de vedere grama-
tical. Congruent din punctul de vedere al semnificației cate-
goriale, dar incorect din punctul de vedere al semnificațiilor
instrumentale implicate în structurarea sintagmei. Ceea ce
nu face altceva decât să spună că ceea ce generează în de-
semnare, și structurează ca designație, ca un tip de conținut
prin care limbajul se referă la lume, relația dintre semnifica-
tul lexical al unui substantiv și cel al unui adjectiv, este sem-
nificatul categorial al acestuia din urmă, și nu semnificatele
instrumentale prin care se realizează punerea în concordan-
ță a categoriilor lor gramaticale comune. Sau, cu alte
cuvinte, această regulă gramaticală a limbii române – acor-
dul – nu este, de fapt, ceea ce structurează la nivel designați-
onal relația dintre un adjectiv și un substantiv, acest fapt
fiind așa cum am încercat să demonstrăm aici, semnificația
categorială a adjectivului.
Relația de subordonare a adjectivului față de substantiv
este un procedeu al activității generale de a vorbi, acordul lui
cu substantivul căruia i se subordonează ține de tehnica de a
desfășura această activitate într-o limbă care cunoaște acordul.
Subordonarea adjectivului ține de limbaj, acordul lui ține de
limbă. Prin urmare, o semantică a relației trebuie să aibă în
vedere două tipuri de fapte relaționale și să facă o distincție, în
ce privește relațiile date în și prin limbă, între categorii relați-
onale – sau relaționalitate structurată la nivelul semnificatului
categorial –, ceea ce subordonează adjectivele substantivelor

98
sau adverbele verbelor, și funcții relaționale sau relaționalita-
te structurată la nivelul funcțiilor gramaticale –, ceea ce subor-
donează substantivele altor fapte de limbă. În primul caz, cel al
categoriilor relaționale, avem de-a face cu un fenomen care
relaționează faptele de limbă pe baza valorii lor categoriale,
consecința fiind, așa cum am văzut, faptul că adjectivul nu
poate funcționa în vorbire decât în relație cu un substantiv. În
majoritatea cazurilor, el se află chiar în subordonarea directă a
acestuia, într-o sintagmă structurată de semnificatul său cate-
gorial. Și manifestată, în limbile care cunosc acordul, de
coincidența de categorii între cele două forme. Coincidențele
de categorii nu structurează însă relația ca fenomen general, ci
o ilustrează în particularitatea ei. Dar chiar și în situațiile în
care adjectivul nu se află în directa subordonare a substantivu-
lui – iar aici este vorba de ceea ce Drașoveanu numește
„monștri sintactici”: adjective cu prepoziție42 – chiar și acolo
adjectivul numește tot proprietăți ale unor „obiecte” desemna-
te de substantive, deci el funcționează conform cu semnificatul
său categorial. Desigur, într-o gramatică centrată pe funcție,
care consideră funcționalitatea adjectivului structurată sintac-
tic, asemenea funcționalitate a adjectivului poate părea „mon-
struoasă”, dar ea nu este decât un indiciu al faptului că limba
nu structurează adjectivul sintactic, ca funcție, ci îl structurează
categorial (semantic), ca tip de fapte de limbă. Relaționalitatea
lui cu un substantiv nu este structurată de limbă ca fapt sintac-
tic, ci ca unul semantic (categorial); prin urmare, ea se poate
realiza în limbă și altfel decât ca relație sintactică directă. În
cazul funcțiilor relaționale, relația va fi structurată ca funcție
gramaticală și ea va fi generată, de fiecare dată, de faptul
particular care generează sintagma dând unei forme statutul
de regent și celeilalte pe cel de subordonat. Este vorba, mai
ales, de relațiile dintre substantive, care au, în limbă, statut

42Este vorba de structuri ca: din galbenă s-a făcut roșie; de harnică, e
harnică; o știu de mică și galbenă de palidă.

99
egal, și numai în vorbire se subordonează unele altora, de
fiecare dată în urma unui fapt relațional care își manifestă
funcționalitatea numai în sintagmele particulare pe care le
generează la fiecare ocurență.
Relaționalitatea adjectivului este dată prin limbă, cea a
substantivului este generată în vorbire, de fiecare dată. În ter-
menii sintaxei funcționale coșeriene, în primul caz statutul de
subordonat este conferit termenului de semnificatul său
categorial, în cel de-al doilea de semnificatul său gramatical
(dat de combinația cu un semnificat instrumental). De altfel,
Coșeriu însuși vorbește despre rolul important pe care sem-
nificatele categoriale le au în structurarea gramaticală, consi-
derând că ele aparțin în același timp și lexicului și sistemului
gramatical:

„Cât despre semnificatul categorial, el ține atât de lexic,

cât și de sistemul gramatical. El corespunde lexicului
prin aceea că în majoritatea limbilor el este deja dat, cel
mai frecvent, în cadrul funcției de ,,numire”, adică simul-
tan cu semnificatul lexical, nefiind separabil de acesta.
[...] Acest semnificat corespunde însă și sistemului gra-
matical: pe de o parte pentru că nu caracterizează numai
lexemele, ci și sintagme și enunțuri întregi; pe de altă
parte pentru că determinarea categorială implică întot-
deauna o orientare înspre anumite funcții specifice în
structurarea gramaticală; astfel, numai ,,substantivul”
(ca substantiv, pronume, sintagmă nominală, expresie
substantivată) poate constitui subiectul unei propoziții,
iar verbul este destinat, prin natura lui semantică, funcți-
ei predicative.” (Coșeriu 1989/1994-1995: 29)

Definind, însă, sintaxa funcțională ca „paradigmatica semni-

ficatului gramatical” (Coșeriu 1989/1994-1995: 29) și con-
siderând că „paradigmele gramaticale nu există decât pen-
tru semnificatele sintactic și ontic” (Coșeriu 1989/1994-
1995: 44), el lasă în afara sintaxei funcționale structurările

100
gramaticale date de semnificatul categorial, lucru firesc, dat
fiind că ele ar urma să fie studiate ca fapte ale gramaticii
onomasiologice. Relația dintre substantiv și adjectiv este un
fapt al gramaticii vorbirii și ea este numai ilustrată, în gra-
matica limbii, prin coincidențele de categorii care fac
obiectul fenomenului sintactic (idiomatic) al acordului.
Principiile unei gramatici universale, ca disciplină
care privește „nu structurile gramaticale ale unei limbi date,
ci posibilitățile gramaticale ale limbajului în general”
(Coșeriu 1989/1994-1995: 29) au fost trasate de Coșeriu, ca
primă abordare sistematică, într-un studiu din 1955,
întitulat Determinación y entorno. Dos problemas de una
lingüística del hablar. Deși ideile formulate acolo au rămas
valabile și au constituit un cadru general pentru dezvoltările
ulterioare ale integralismului, Coșeriu nu a mai revenit
asupra lor în studii ulterioare, „lingvistica vorbirii” rămâ-
nând formulată mai degrabă ca proiect al unei discipline,
decât ca o disciplină pe deplin elaborată43. Considerăm că o
dezvoltare viitoare a unei asemenea discipline lingvistice ar
putea include printre faptele luate în discuție și funcționali-
tatea gramaticală a semnificatului categorial.
În ceea ce privește teoria sintactică drașoveniană, am
putea trage concluzia, în lumina argumentației desfășurate
aici, că aceasta abordează relația numai în dimensiunea ei
gramaticală, nu și în cea categorială. Formula relațională a
sintagmei pe care Drașoveanu o propune drept principal

43 Analizând, într-un interviu din 1997, importanța pe care acest studiu a

avut-o în dezvoltarea concepției sale asupra limbajului, dar și receptarea
relativ redusă de care el a avut parte, Coșeriu spune „Este un întreg tratat
într-un articol. Despre fiecare secțiune se poate scrie un tratat, despre
deictice, despre delimitare. Totul e acolo in nuce.” (Coseriu (interviu) 1997:
129). În plus, interesul principal al lui Coșeriu în acest studiu nu este
descrierea posibilităților gramaticale ale limbajului în general, în opoziție
cu cele ale limbilor particulare, ci descrierea traseului semiotic pe care se
face trecerea de la conținutul specific limbilor – semnificatul – la conținutul
specific limbajului în general – designatul.

101
construct teoretic al unei gramatici generale, „înțeleasă ca
disciplină a sintagmaticii cuvintelor” (Drașoveanu 1997:
29), Tr – R – Ts, este dezvoltată pornind de la sintaxa sub-
stantivelor (și a propozițiilor), care nu sunt relaționale prin
ele însele și, prin urmare, au nevoie de fapte din afară (flec-
tive și conective, purtătoare de sensuri relaționale) care să
le pună în diverse legături. Dar adjectivele, verbele și adver-
bele sunt relaționale prin ele însele, ele au relaționalitatea
dată prin însuși semnificatul lor categorial – au funcționali-
tatea relațională structurată în însăși semantica lor, la nive-
lul semnificatului categorial – și, ca atare, ele se pot relațio-
na în mod direct și nu au nevoie de fapte exterioare care să
le pună în legături cu alte cuvinte44. Drașoveanu transferă

44 Anticipând concluzia la care vom ajunge în capitolul următor al lucrării

noastre și folosind termenii utilizați de Platon atunci când analizează lim-
bajul într-un dialog ca Sofistul, adjectivele, verbele și adverbele au, ca
fapte de limbă relaționale, funcția de rhema, sunt rhemata, și sunt astfel
organizate în limbaj încât să se poată lega de alte cuvinte, cărora Platon le
spune onómata, „armonizându-se” cu acestea, pentru a da naștere
logos-ului, care la Platon e „vorbirea elementară și cea mai scurtă”. Am
putea face aici o paralelă între sintagma drașoveniană, definită în felul
următor: „Relația împreună cu cei doi termeni ai ei – sintagma –
constituie unitatea, unitatea relațională – și minimală și maximală – a
nivelului sintagmic, comparabilă în ce privește poziția sa în lanțul vorbirii
cu molecula care păstrează proprietățile substanței.” (Drașoveanu 1997:
34), și logos-ul platonician, care, la Platon, este „vorbirea elementară și
cea mai scurtă” (Platon 1989: 376). Avem aici, în principiu, două modele
pentru o entitate minimală a unui nivel de structurare lingvistică superior
celui al cuvântului: sintagma, unitate minimală a nivelul sintagmic (sau
gramatical, cum îl mai numește Drașoveanu) și logos-ul, unitate minimală
a vorbirii, care – legein – este altceva decât simpla numire, indicare, sem-
nificare a (naturii) lucrurilor (semainein). Analizând aceste două modele
din perspectiva „elementarității”, constatăm că modelul platonician – bi-
nar: onoma + rhema – este unul „mai elementar” decât cel – ternar: Tr + R
+ Ts – al lui Drașoveanu, și, din această perspectivă, sintagma drașovenia-
nă se prezintă ca o dublă sintagmă de tipul onoma + rhema: pe de o parte
R = rhema în relație cu Ts = onoma (sintagma 1), pe de altă parte R+Ts =
rhema în relație cu Tr = onoma (sintagma 2). De altfel, Drașoveanu însuși,
atunci când vorbește despre o dinamică internă a sintagmei subordona-

102
tale quale relaționalitatea substantivului la adjectiv și la
verb, însă relaționalitatea lor este, după cum am văzut, una
de altă natură.
Dacă acceptăm valoarea relațională a semnificatului
categorial, atunci trebuie să reevaluăm formula sintagmei –
ca relație realizată – propusă de Drașoveanu : Tr – R – Ts.
Semnificatul categorial nu poate fi considerat R pentru Ts,
din următoarele motive :
1. Funcționalitatea principală a semnificației categori-
ale nu este cea relațională, ea reprezentând – ca Weise der
Erfassung, așa cum o definește Coșeriu, pornind de la
Husserl – un cadru de organizare pentru substanța intuiției
lingvistice (Coșeriu 1989/1994-1995: 43). Ea poate orienta
faptele de limbă spre anumite funcțiuni relaționale, dar
funcția ei principală este aceea de a organiza lingvistic
substanța a ceea ce este intuit din realitatea extralingvistică,
funcționalitate care, cel puțin din punct de vedere logic, este
anterioară unei funcționalități relaționale;
1.1. apoi, relația este definită de Drașoveanu ca entita-
te de nivel superior lexemelor pe care le relaționează; (a)
acestea, nerelaționale prin ele însele, sunt situate pe același
nivel de structurare a materiei lingvistice, nivelul așa-numit
lexical, iar relația acționează asupra lor de la un nivel supe-

toare, prezintă structurarea acesteia ca pe un proces în doi timpi: „În Sts

[sintagma subordonatoare], este generat – de către Rs [relația subordona-
toare] – cTs [conținutul ipostazei de termen subordonat], care dublează
unilateral un anumit L [lexem], și anume pe acela cu care Rs se află în
aderență, iar cTs, la rândul său, își reclamă antinomul, care, cTr [conținu-
tul ipostazei de termen regent], devine dublantul celuilalt L.” (Drașoveanu
1997: 44, completările dintre paranteze drepte ne aparțin). Am avea, deci,
în sintagma drașoveniană două relații, care, din perspectiva modelului
platonician, sunt ipostaze ale aceluiași fenomen. Definind sensul relațio-
nal ca pe o entitate care pune în legătură alte două entități, sintaxa drașo-
veniană nu poate surprinde relaționalitatea limbajului în aspectul ei ele-
mentar: relația simplă, nemediată, dintre două fapte legate între ele în
virtutea unei funcționalități primare a limbajului.

103
rior, pe care Drașoveanu îl numește gramatical, sau sintag-
mic; am avea, așadar, două entități de același nivel puse în
legătură de o entitate de la un nivel superior; (b) în cazul
relațiilor regizate de semnificația categorială, cele două
lexeme nu ar mai fi situate pe același nivel de funcționalitate
lingvistică, dat fiind că unul ar fi nerelațional, iar celălalt –
relațional, prin urmare am avea numai două entități cu func-
ționalități diferite (situate la niveluri diferite), relația dintre
ele nemaifiind rezultatul acțiunii asupra lor a unei terțe en-
tități, ci rezultatul diferenței de funcționalitate dintre ele;
relația, ca o a treia entitate care să pună în legătură cele
două lexeme nu-și mai găsește locul într-un astfel de model
al sintagmei;
2. Semnificația categorială este dată, în cadrul funcției
de numire a realității, simultan cu semnificația lexicală, și ca
atare, este inseparabilă de aceasta (Coșeriu 1989/1994-
1995: 45); astfel, ea nu se poate constitui într-un membru
de sine stătător al sintagmei, care să ocupe o „poziție” în
cadrul acesteia, așa cum se întâmplă în cazul relatemului din
sintagma drașoveniană.
O formulă a sintagmelor „regizate” de semnificatul
categorial ar fi, mai degrabă, una de tipul: Tr – Ts, cu faptul
relațional care structurează sintagma prezent în structura
semantică a termenului subordonat și nu ca un membru de
sine stătător al sintagmei. O astfel de structură a sintagmei ar
corespunde mai degrabă formulei platoniciene ónoma +
rhema (pe care o vom analiza în capitolul următor al prezen-
tării noastre) decât celei a sintagmei drașoveniene Tr + R +
Ts. Din această perspectivă, în structurarea sintagmei drașo-
veniene sunt implicate trei fapte de conținut supra-lexicale,
denumite de Drașoveanu (pentru sintagma subordonatoare):
cTr – conținutul ipostazei de termen regent, cTs – conținutul
ipostazei de termen subordonat și cRs – conținutul relației
subordonatoare. Pentru exemplul de sintagmă
subordonatoare pe care-l discută profesorul clujean – solzii la

104
pești – cele trei conținuturi (numite de Drașoveanu „sensuri
gramaticale”) sunt: cTr = „obiect posedat”, cRs = „la”
(exprimând ideea de „posesie” organizată relațional), cTs =
„posesor”. În cazul sintagmei platoniciene, avem numai două
conținuturi supra-lexicale: conținutul de „onoma” al unuia
dintre termeni și cel de „rhema” al celuilalt. Și Platon, și
Drașoveanu par a plasa sintagma la un nivel de organizare a
activității lingvistice situat deasupra celui al cuvântului, faptul
de limbă astfel descris fiind elementul minimal al unui astfel
de nivel: la Drașoveanu avem „nivelul sintagmic”, sintagma
fiind definită în felul următor: „Relația împreună cu cei doi
termeni ai ei – sintagma – constituie unitatea, unitatea
relațională – și minimală și maximală – a nivelului sintagmic,
comparabilă în ce privește poziția sa în lanțul vorbirii cu
molecula care păstrează proprietățile substanței.”
(Drașoveanu 1997: 34) La Platon, structura ónoma + rhema
este definită ca fiind „vorbirea elementară și cea mai scurtă”
(Platon 1989: 376), lógosul platonician constituind astfel
unitatea minimală a unei activități lingvistice pe care Platon o
descrie pentru prima dată, în dialogul Sofistul: vorbirea.
Apoi, am văzut că dacă analizăm cele două modele ale
sintagmei din perspectiva economicității, constatăm că mo-
delul platonician este unul „mai elementar” decât cel al lui
Drașoveanu, din această perspectivă, sintagma drașovenia-
nă prezentându-se ca o dublă sintagmă de tipul ónoma +
rhema. Mai departe, descriind dinamica internă a sintagmei
(vezi citatul de la nota 44) sintacticianul clujean presupune
o aderență între Rs și lexemul care constituie Ts, însă o astfel
de aderență este un fenomen pe care nu îl explică și care nu
își găsește explicație nici în definiția pe care o dă sensului
relațional, care, în termenii savantului clujean, „pune în anti-
nomii” două sensuri nerelaționale, și, prin urmare, un mo-
ment inițial în care el s-ar raporta la un singur astfel de
sens nu este cuprins în teoria sintactică pe care o propune,
dar ea își găsește explicație în mod firesc în teoria limbajului
dezvoltată de Platon ca relație dintre rhema și ónoma. Astfel

105
că Drașoveanu, definind sensul relațional ca pe o entitate
care pune în legătură alte două entități, nu surprinde relați-
onalitatea limbajului în aspectul ei elementar: relația simplă
dintre două fapte de limbă, care se leagă în virtutea unei
funcționalități primare a limbajului.
La Platon, pe de altă parte, relația dintre ónoma și
rhema este văzută tocmai în acest sens elementar, ca funcție
primară a limbajului, pe care se întemeiază una dintre mani-
festările sale fundamentale: vorbirea. Structurarea ca ónoma
+ rhema apare, potrivit lui Platon, atunci când cuvintele „se
armonizează” între ele la un nivel superior de funcționalita-
te lingvistică decât simpla numire a realității, nivel la care,
din această armonie a lor, se naște o structură superioară de
organizare lingvistică, pe care Platon o numește lógos. Fiind
o organizare de tip superior, structurarea ca ónoma + rhema
nu are nevoie neapărat de mărci la nivelul structurii seman-
tice a cuvântului, adică a cuvintelor care o compun. Atfel,
cuvintele nu sunt ónoma sau rhema în ele însele, ci numai
atunci când se armonizează unele cu altele în vorbire.
Aceasta presupune că putem avea organizare sintagmatică,
de tipul ónoma + rhema fără ca acest lucru să fie manifestat
explicit în structura semantică a termenilor sintagmei. Este
vorba de construcții de tipul om-lup45, în care niciunul
dintre termeni nu este, prin el însuși, relațional și totuși ei
se distribuie într-o structură relațională, de tipul ónoma +
rhema. Chiar în condițiile în care nimic din structura
semantică a unui termen nu îl subordonează în mod direct
celuilalt, ei tot se distribuie într-o structură de tipul ónoma +
rhema. Una dintre semnificații devine rhema în raport cu
cealaltă, care devine onoma, și astfel ia naștere o construcție
structurată, o structură relațională ordonată, fără ca acest
lucru să fie motivat în vreun fel de structura / organizarea
semantică a celor doi termeni.

45 Deși din punctul de vedere al structurii gramaticale construcțiile de acest

tip sunt considerate a fi cuvinte compuse, din punctul de vedere al sem-

nificațiilor care se combină ele sunt sintagme.

106
 Într-adevăr, în cazul unor sintagme ca (1) solzii pești-
lor sau (2) copac verde putem identifica fapte prezente în
structura semantică a termenilor care să structureze sintag-
ma – flectivul de genitiv, ca semnificat instrumental, în (1)
sau semnificatul categorial adjectival al lui verde, în (2) –,
însă în cazul unei construcții ca om-lup astfel de fapte
lipsesc. Niciunul dintre faptele de conținut prezente în
structura semantică a termenilor – substantivele om și lup –
nu este relațional și, prin urmare, în măsură să genereze o
sintagmă și, totuși, este suficient ca „știința” de a vorbi46 să-i
semnaleze vorbitorului că se află în fața unei construcții
structurate și nu a unei alăturări aleatorii de lexeme, pentru
ca sintagma să se producă, într-un singur fel posibil47.
Structurarea ca ónoma + rhema pare a fi, prin urmare, produsă
de o funcție primară a limbajului și nu de una secundară, me-
diată de structura gramaticală sau de cea semantică a termeni-
lor. Ea pare a fi dată înainte de structura gramaticală a con-
strucției sau de organizarea semantică a termenilor ei și nu în
urma acestora. Desigur, structurarea gramaticală este acolo, de
cele mai multe ori, pentru a decide semnificatul construcției,
dar chiar și în situația în care ea lipsește, când nu avem struc-
turare gramaticală, organizarea ca ónoma + rhema se produce
ca relație elementară între două conținuturi lingvistice. Care ar
putea fi deci funcția limbajului în măsură să genereze o astfel
de structurare? Platon identifică o astfel de funcție în dialogul

46 În termenii lui Coșeriu, „el saber linguistico”, competența lingvistică.

47 Semnificativ din acest punct de vedere este faptul că om-lup nu este
același lucru cu lup-om, unul este „om care este și lup”, celălalt – „lup care
este și om”, de fiecare dată una dintre semnificații fiind organizată ca
rhema în raport cu cealaltă, care este onoma. Se produce o ierarhizare a lor
ca urmare a structurii onoma + rhema care se stabilește între ele. Nu le
putem combina în alt fel. Nu pot numi și lupul și omul în aceeași entitate,
trebuie să numesc (onomazein) lupul și să spun (legein) despre el că este
(și) om sau să numesc omul și să spun că este (și) lup. Nu pot vorbi cu
două onoma, nu pot vorbi (numai) cu două rhema. Dacă vreau să numesc
ceva care este în aceeași măsură și lup și om (ceva jumătate lup, jumătate
om) trebuie să le folosesc pe amândouă ca rhema în legătură cu un alt
onoma și să spun „ființă care este jumătate lup, jumătate om”.

107
Sofistul, cel mai important dintre cele în care discută problema
limbajului și asupra concepției despre limbaj a filozofului grec
ne vom îndrepta atenția în următorul capitol.

2.4. Concluzii
Spre deosebire de modelul gramatical coșerian, care,
după cum am văzut în primul capitol al lucrării noastre, este
unul paradigmatic, modelul propus de profesorul
Drașoveanu este unul prin excelență sintagmatic. Acest
lucru poate fi observat din felul în care Drașoveanu numește
categoria centrală a sistemului gramatical pe care-l dezvol-
tă: relația. Rolul faptelor gramaticale nu este, prin urmare,
acela de a descrie paradigme de funcționalitate pentru fap-
tele lexicale, ci – explicit – acela de a relaționa între ele lexe-
mele limbii. Pentru Drașoveanu, gramatică = relație. Definite
ca sensuri nerelaționale, lexemele limbii nu se pot „lega”
unele de altele decât în prezența unui sens relațional care să
realizeze această legătură. Sensurile relaționale sunt defi-
nite ca „acele sensuri care pun în anumite antinomii altele
două, nerelaționale” (Drașoveanu 1997: 22) (definiție în
care substantivul antinomie este folosit pentru a evita,
„măcar în parte” pericolul unei tautologii de tipul „sensurile
relaționale sunt cele care relaționează”), iar denumirea com-
pletă a categoriei pe care se întemeiază modelul teoretic
drașovenian este „relația sintagmatică interlexematică”
(Drașoveanu 1997: 29, 79, s.n.), scoțând în evidență tocmai
funcția faptelor gramaticale de a relaționa „între ele” lexe-
me.
Analizând din această perspectivă cele două modele,
observăm că tocmai combinațiile de lexeme, care lipseau din
modelul coșerian, sunt puse de Drașoveanu la baza sistemu-
lui gramatical al limbii. Evident, nu este vorba de combinații
simple de lexeme, pentru că, după cum am văzut, la
Drașoveanu lexemele sunt nerelaționale și, prin urmare, nu

108
se pot combina singure, dar este vorba de combinații de
lexeme mediate / realizate / regizate de sensuri relaționale.
Premisa de la care pornește Drașoveanu este, așadar,
existența, în limbă, a două tipuri de sensuri (spune profeso-
rul clujean, semnificate, ar spune Coșeriu): sensurile relațio-
nale și sensurile nerelaționale. Am analizat această distincție
și am constatat că unele dintre sensurile nerelaționale pe
care le descrie Drașoveanu, și anume sensurile specifice ad-
jectivelor, sunt definite de sintacticianul clujean tocmai pe
baza unui criteriu relațional: în vreme ce sensurile specifice
substantivelor sunt definite ca sensuri noționale, sensurile
adjectivale sunt definite ca sensuri-notă. Drașoveanu
precizează că a preluat această terminologie din logică și o
utilizează tocmai pentru că ilustrează foarte convingător
distincția dintre cele două tipuri de sensuri. Însă, în logică,
principala caracteristică a notelor este că ele reprezintă
trăsături / caracteristici / proprietăți ale noțiunilor și. prin
urmare, depind (relațional) de acestea. O notă nu se spune
pe sine, ci spune ceva despre o noțiune, atribuindu-se ca
proprietate a acesteia. Ele pot fi spuse și ca noțiuni, dar
atunci nu mai avem de-a face, din punct de vedere lingvistic,
cu adjective: „mare” este o notă care se spune despre ceva
(ceva mare), „mărime” este o noțiune, dar nu mai este adjec-
tiv, ci substantiv. Definind adjectivele ca sensuri-notă, sintac-
ticianul afirmă implicit că ele se spun despre substantive și,
prin urmare, nu mai pot fi sensuri nerelaționale, ci se vor
afla în relație cu acestea. Astfel că avem din nou de-a face cu
o relație între lexeme, însă, de data aceasta, ea nu mai este
„mediată” de un sens relațional, ci sensul însuși al adjectivu-
lui (sens-notă fiind) este relațional și se atribuie chiar prin
aceasta substantivului. Am situat această „relaționalitate” a
adjectivului la nivelul semnificatului său categorial, din cla-
sificarea coșeriană a semnificatelor de limbă. Am văzut, ast-
fel, că și lexemele pot fi relaționale și că semnificatul catego-
rial trebuie avut și el în vedere atunci când se studiază
sistemul gramatical al unei limbi.

109
 Capitolul III
Platon

3.1. Onomázein și légein. Teoria limbajului la

Platon
3.1.0. Argument. În studiul său din 1989, Principes de
syntaxe fonctionnelle, Coșeriu abordează într-o manieră
sistematică problema gramaticalității limbilor, propunând
drept criteriu al acesteia o funcție specifică a limbajului
descrisă pentru prima dată de Platon:

„În sintaxa ori gramatica funcțională avem de-a face, evi-

dent, cu structurarea unui singur tip de conținut, și anume
cu […] semnificatul ,,gramatical”: semnificatul ce se rapor-
tează la ,,a zice”. În această privință trebuie tocmai să rea-
doptăm distincția antică dintre două funcții primare ale
limbajului: funcția de ,,a numi” (onomázein) și funcția de ,,a
zice” (légein), distincție de altfel prezentă și astăzi în dife-
rențierea curentă a ,,lexicului” de ,,gramatică”. Semnificatul
gramatical constituie într-adevăr organizarea semantică
proprie ,,zicerii” într-o limbă dată, în timp ce semnificatul
lexical privește exclusiv faptul ,,numirii”.” (Coșeriu 1989 /
1994-1995: 30)

Dialogul platonician la care face referire Coșeriu este

Sofistul și pentru a înțelege mai bine implicațiile acestei te-
matizări a gramaticalității care este sintaxa funcțională
coșeriană ne-am propus o analiză mai detaliată a acestuia.

110
 3.1.1. Sofistul sau cum este posibil falsul în
limbaj?
Încercând să dea o definiție sofistului, Platon se în-
treabă cum anume poate fi spus falsul, cum anume se poate
exprima prin limbaj ceea ce nu este (to me ón). Întrebarea
avea o importanță fundamentală pentru el datorită faptului
că în tradiția parmenidiană gândirea era una cu ființa, iar
adepții lui Parmenide susțineau că ceea ce nu este nu se
poate gândi. Platon transferă problema din gândire în lim-
baj, dat fiind că pentru el gândirea nu este altceva decât vor-
bire interioară, așa că problema exprimării neființei devine
una pur lingvistică. Îl găsim astfel pe Platon, filozoful, în pos-
tura primului cercetător al limbajului, aplecându-se asupra
acestuia, studiindu-l pentru a vedea cum poate el exprima
neființa, pentru că avea nevoie să înțeleagă acest lucru ca să
poată da o definiție convingătoare sofistului, ca fiind cel ce
spune ceea ce nu este în așa fel încât să creeze impresia că
ar fi.

3.1.2. Limbajul ca semaínein. Prima investigație pe

care o face Platon cu privire la posibilitatea exprimării
falsului în limbaj pornește de la funcția semnificativă a aces-
tuia: limbajul semnifică lucrurile, cuvintele lui (numele,
ónoma la greci) înseamnă (semaínein) ceva, indică, trimit
către ceva, către lucruri. Cuvintele indică lucrurile, acesta
este primul fapt pe care îl știm noi despre limbaj. Dacă știm
aceasta, neființa (to me ón), pentru a fi în limbaj, pentru a
putea fi spusă, ca semn al limbajului, ca un cuvânt în limbaj,
ar trebui să indice, la rândul ei, ceva. Străinul îl întreabă,
așadar, pe Theaitetos: Ce semnifică neființa (ceea ce nu este,
ca fapt al limbajului), spre ce indică ea, „ce oare să credem
cu privire la domeniul și lucrul pentru care va folosi [cineva]

111
expresia [„ce nu este”]?” (Platon 1989: 341)48. Tânărul
Theaitetos răspunde că i-ar fi „aproape de neatins” să dea
un răspuns, astfel că Străinul conchide: este evident că ex-
presia ceea ce nu este (to me ón) nu poate indica ceva ce este
(to ón), ceva ce are caracteristicile ființei, ale ființării. Dar
noi, chiar și numai numind „neființa”, spunându-i „ceea ce
nu este” (to me ón), o înfățișăm ca pe ceva singur (singular),
ca pe ceva în număr de unu, și nu ca pe ceva plural, adică îi
spunem „ceea ce nu este” și nu „cele ce nu sunt” (ta me ónta).
Însă numărul este o calitate a lucrurilor, a ființei, numai
„ceea ce este” poate avea număr, „ceea ce nu este” ar trebui
să nu aibă nimic din calitățile ființei, și totuși noi nu o putem
rosti fără să-i dăm astfel de calități. Cu alte cuvinte, noi nu
putem rosti neființa, nu putem nici măcar să o semnificăm
ca pe ceva din afara limbajului, datorită unei restricții struc-
turale a limbajului de a se aplica numai lucrurilor ce sunt,
adică ființei. Chiar și numai încercând să semnificăm „ceva
ce nu ar fi”, prin nimic altceva decât prin simpla lui semnifi-
care, noi îi dăm deja o ființă, care-i anulează tocmai neființa
pe care încercăm să i-o semnificăm.

„STRĂINUL Iată, dovedește-ne buna ta înzestrare,

încordează-ți gândul pe cât vei putea, dat fiind că ești
tânăr, și încearcă acum – fără a adăuga nici ființa, nici
unitatea, nici pluralitatea la ce nu este – să rostești ceva
îndreptățit despre el.” (Platon 1989: 344)

Așadar, nu putem semnifica neființa pentru că

semaínein creează ființa.

3.1.3. Falsul nu este posibil ca semaínein. A

semnifica înseamnă a trimite spre ceva, astfel că „neființa”,

48Citatele din Sofistul le dăm după volumul Platon, Opere IV, apărut la
Editura Științifică și Enciclopedică, București, în 1989.

112
ca semn al limbajului ar trebui să trimită spre nimic, în
nedeterminarea lui absolută, să semnifice nu „nimicul”, ca
idee – pentru că el deja este „ceva” – ci nimic, pur și simplu,
ceea ce i-ar anula tocmai statutul de semn. Me ón nu este
un lucru, iar limbajul este astfel construit încât să se aplice
lucrurilor, este ca și cum el ne-ar fi fost dat ca instrument
de cunoaștere a lumii, pornind tocmai de la ceea ce este.
Am dobândit limbajul pentru a înțelege ființa și, prin urma-
re, nu putem înțelege cu el neființa sau o putem înțelege
doar ca pe un (alt) fel de ființă.
Așadar, continuă Platon argumentația, dificultatea ex-
primării a „ceea ce nu este” constă tocmai în faptul că noi,
când folosim limbajul, când semnificăm, semnificăm întot-
deauna ceva, „ceva ce este”, vorbim despre ceva, légein (a
vorbi), nu există decât ca légein ti (a vorbi despre ceva49).
Or, când spunem ceva, spunem în același timp „este”, spu-
nem „ceva ce este”. Și, pentru că în greacă acest pronume, ti,
avea și număr (ti era singularul, mai avea forme pentru dual
și plural), Platon duce distincția mai departe și spune că
atunci când vorbim despre ceva (légein ti) vorbim despre
ceva ce este și despre ceva în număr de unu. Așadar, noi nu
putem înțelege și semnifica neființa decât ca pe o symploke,
o combinație, o „întrețesere” a ființei cu neființa. Aici, în
această restricție structurală a limbajului, se ascunde sofis-
tul și aici trebuie el prins și expus în falsitatea lui. Dar acolo
nu putem ajunge cu cuvintele ca semne, pentru că neființa

49 Aici trebuie făcută precizarea că la Platon nu apare, cel puțin nu în

Sofistul, o diferențiere semantică, precum în limbile moderne, pentru „a
desfășura activitate lingvistică”. Noi avem „a vorbi”, care este orientat
spre obiect, este structurat în relație cu obiectul activității lingvistice: „a
vorbi despre ceva” și „a spune”, care este structurat în relație cu subiec-
tul vorbirii: „a spune ceva”. La Platon, légein este mai degrabă a vorbi, dat
fiind că obiectul lui poate fi și plural, deci este mai degrabă referentul,
lucrul despre care se vorbește, decât subiectul, tema vorbirii, care nu ar
suporta pluralul. În plus, lucrul neființei, neființa ca lucru, este imposibil
de exprimat în limbaj.

113
nu poate fi semnificată – în înțelesul ei adevărat – de limbaj;
cineva care ar vrea să o semnifice, fără atribute ale ființei, ca
ne-ceva, ca determinare negativă, ar trebui, pur și simplu, să
tacă. Numai tăcând nu spune ființa cel ce vrea să spună nefi-
ința. Ceea ce duce, inevitabil, la contradicție orice încercare
de a-i dovedi sofistului adevărata natură.

3.1.4. Limbajul este și altceva decât semaínein. Însă

existența sofistului arată că falsul este posibil în limbaj, iar
sofistul poate fi – și trebuie – dezvăluit în adevărata lui
natură, ca un meșteșugar al falsului, trebuie numai să găsim
„modul potrivit” de a vorbi despre neființă, modul în care
falsul, „ce nu este”, poate fi spus ca ceva diferit de „ce este”
(și nu împreună cu acesta). Semanticitatea limbajului nu ne
ajută să înțelegem cum este posibil falsul, în fapt ne arată că
nu este posibil. Dacă-l căutăm în limbajul ca semaínein, nu
putem decât să constatăm că „sofistul, mai viclean decât ori-
cine, s-a ascuns într-un colț inaccesibil nouă” (Platon 1989:
344). Așadar:

„Nu este cazul să aflăm în cuvintele mele [= în cuvinte]

felul potrivit de a vorbi despre ce nu este, ci lasă-ne acum
să căutăm în bine [= cu adevărat, cu îndreptățire] unul”
(Platon 1989: 344, sublinierea și completările din
paranteze drepte ne aparțin)

Cu alte cuvinte, pentru a-l putea „prinde” pe sofist trebuie să

găsim felul potrivit în care falsul se poate spune, nu în cuvin-
te (ca semne), nu în semaínein, întrucât cuvintele semnifică
ființa, și, prin urmare, pentru a putea înțelege falsul trebuie
să înțelegem limbajul ca altceva decât semanticitate. Pentru
ca falsul să fie posibil, limbajul trebuie să fie și altceva decât
semanticitate, trebuie să descoperim ceva despre limbaj ce
n-am știut până acum, ceva ce nici „bătrânul Parmenide” nu
știuse atunci când a identificat ființa cu gândirea, trebuie să

114
găsim în limbaj o altă funcție decât semaínein, care să facă
falsul posibil. Așadar, nu trebuie să căutăm expresia falsului,
a „ceea ce nu este”, în limbajul ca nume, în ónoma, în
semaínein, ci trebuie s-o căutăm în vorbire, în légein. Vorbi-
rea, intuiește Platon, face falsul posibil și deci acolo trebuie
căutat el. Dar ce face vorbirea altceva decât semaínein pen-
tru ca falsul să poată fi posibil?

3.1.5. Vorbirea. O primă conceptualizare a unei

diferențe de funcționalitate semiotică între cuvinte. Platon
analizează vorbirea și descoperă că, așa cum se întâmplă
atunci când rostim un cuvânt și sunetele sale se armonizea-
ză între ele pentru a ne arăta o Idee50, tot așa și în vorbire,
cuvintele se armonizează între ele, iar în această armonie
(koinonía) a lor se arată ceva despre lucruri. Și după cum su-
netele sunt de mai multe feluri pentru a se putea armoniza,
tot așa și cuvintele trebuie să fie și ele de feluri diferite, iar
Platon distinge două categorii de cuvinte: ónoma și rhema,
care au în limbaj funcții diferite, pe care le definește ca func-
ții ale vorbirii: onomázein și légein. A numi lucrurile despre
care se vorbește și a spune ceva despre ele. În vorbire, con-
stată Platon, nu numai se numesc lucruri, cum se numeau
ele și în limbaj, în ceea ce nu era vorbire51, ci se și spune
ceva despre ceea ce a fost numit.
Astfel, onomázein, este, într-un fel, în vorbire, ceea ce
semaínein era în limbaj. Prin onomázein se numesc lucrurile

50 Aceasta era concepția lui Platon despre semnificare: sunetele sau litere-
le (grámmata) unui cuvânt se armonizau între ele și în acea armonie a lor
se arăta Ideea (Eidos), astfel că numele (onómata) trimiteau la lucruri, le
semnificau (semaínein) prin aceste idei care se aflau, se manifestau, în lu-
cruri ca reflexii ale unei realități de rang superior, Lumea Ideilor.
51 Platon nu face aici o distincție clară între „a vorbi” (légein) și a desfășu-

ra activitate lingvistică ce nu este vorbire (cum ar fi, de exemplu, în româ-

nă, „a rosti”). Exprimă însă această distincție ca pe cea între verbul légein,
care poate însemna și „a rosti”, și substantivul lógos, care înseamnă, în
această întrebuințare, „vorbire”.

115
despre care se vorbește, așa cum cuvintele numesc, în gene-
ral, lucrurile pe care le semnifică52. De aceea, Platon nici nu
le spune acestor onómata din vorbire altfel, le numește tot
cu termenul ónoma, care desemnează și „cuvânt” în general,
„nume” ca semn lingvistic. Astfel, o primă caracterizare pe
care o face Platon vorbirii este că în vorbire cuvintele nu-
mesc altfel decât în limbajul care nu este vorbire. Ceea ce în
limbaj era semaínein, în vorbire este onomázein. O observa-
ție care ar putea fi interpretată, în sens invers, și ca afir-
mând că semnele limbajului, cuvintele în general, numesc
lucrurile așa cum substantivele numesc obiecte în vorbire.
Ceea ce este onomázein în vorbire nu este fundamental dife-
rit de semaínein în limbaj, din moment ce ele se realizează
prin instrumente care pot purta același nume (ónoma).
Platon nu vede necesar să le dea alt nume. Pe de altă parte,
însă, verbul face în vorbire ceva diferit de ceea ce face în
limbaj, și, ca atare, el în vorbire nu mai poate fi ónoma, ci
Platon îi spune rhema.
Astfel, Platon remarcă aici pentru prima dată o funcți-
onalitate diferită a verbelor în vorbire decât în limbaj. Dacă
în limbaj aveam o singură realitate nediferențiată, onómata,
nume ale unor Idei, în vorbire „ne stau la dispoziție două ge-
nuri de indicare a ființei pe calea glasului.” (p. 376) Una in-
dicând obiectul (pragma), alta indicând acțiunea (praxis).
Apare astfel o primă conceptualizare a unei diferențe de
funcționalitate semiotică53 între cuvinte, înțeleasă de Platon

52 Aici Platon nu ne spune mai mult, dar Aristotel rezolvă această

problemă spunând că onómata, în limbaj semnifică nu obiecte, ci

concepte, „conținuturi ale conștiinței”, și abia în vorbirea despre lucruri,
în vorbirea aplicată lucrurilor, în judecată, în ceea ce el numește logos
apophantikos, abia acolo ele numesc obiecte. Coseriu dezvoltă aici o
întreagă discuție despre conceptele de semnificație și designație la
Aristotel. V. „Τо εv σήμαίvειv”. Significato e designazione in Aristotele, în
revista „Agor{ – Filosofia e Letteratura”, 1981, nr. 24-25, L'Aquila, p. 5-13.
53 Îi spunem funcționalitate ‘semiotică’ și nu ‘semantică’ pentru că

adjectivul semantic este asociat terminologic cu semaínein, iar

116
ca distincția care apare, numai în vorbire, între verbe și sub-
stantive, între onomázein și légein, funcțiile semiotice – dife-
rite – pe care le au ele în vorbire, în structurarea lógos-ului.

3.1.6. Vorbirea = koinonía între ónoma și rhema.

Platon ajunge, astfel, pentru prima dată la o înțelegere a vor-
birii ca „armonizare a verbelor cu numele”, ca o koinonía
între ónoma și rhema:

„Acum, din înșirarea numelor singure nu poate ieși o

vorbire, nici din rostirea verbelor fără de nume. […] De
pildă, cuvinte ca „merge”, „aleargă”, „doarme” și alte
verbe câte indică acțiuni, chiar de le-ar înșira cineva pe
toate, încă n-ar alcătui o vorbire. […] Și tot astfel, dacă ar
spune „leu”, „cerb”, „cal” și ar rosti toate numele celor ce
săvârșesc acțiunile, nici potrivit cu o asemenea înșiruire
nu s-ar alcătui o vorbire. Căci rostirea nu indică nici aici
nici acolo, vreo acțiune ori vreo lipsă de acțiune, nici
ființa a ceva ce este ori a ceva ce nu este, mai înainte de
se îmbina verbele cu numele. În schimb atunci s-a armo-
nizat și deopotrivă s-a născut vorbirea, producându-se o
primă înlănțuire, într-un sens vorbirea elementară și cea
mai scurtă.” (Platon 1989: 376)

Deși stau una lângă alta în același plan de structurare

lingvistică a lógosului, ónoma și rhema funcționează în vor-
bire la nivele semiotice diferite. Diferența dintre nivelul se-
miotic la care funcționează rhemata și cel la care funcționea-
ză onómata este dată de prepoziția despre. În formula „a
spune ceva despre ceva” rhemata sunt ceva în vreme ce
onómata sunt ceva-ul din despre ceva. Oricât de dificilă s-ar
putea dovedi o conceptualizare a acestei diferențe de funcți-

organizarea conținutului lingvistic care manifestă diferența observată de

Platon ține, după cum am văzut, de un alt tip de structurare a conținutului
decât cea presupusă de semaínein.

117
onalitate semiotică, ea este acolo, dată, structurată în opozi-
ția ceva / despre ceva și organizată ca semnificația „despre”.
Pe această funcționalitate a vorbirii de a construi conținutu-
rile care-i corespund ca pe combinații de ónoma și rhema se
întemeiază ceea ce Platon numește „meșteșugul de a face
plăsmuiri” (p. 344), téchne fantastiké, aceasta fiind arta
sofistului (téchne sofistiké).

3.2. „Schema” activității lingvistice la Platon

Astfel, Platon distinge în Sofistul nu (numai) două
funcții ale limbajului, așa cum îndeobște se consideră în
tradiția interpretării gândirii sale lingvistice, ci trei, dintre
care numai una este propriu-zis a limbajului, celelalte două
fiind ale vorbirii: conținuturile lingvistice date în limbaj ca
fapte de semaínein sunt organizate în vorbire ca niște conți-
nuturi specifice acesteia de alte două funcții: onomázein și
légein. Explicitând anumite distincții cu care Platon operea-
ză în mod implicit și rezolvând ambiguitățile de omonimie
ale terminologiei pe care o utilizează, tabloul complet al pa-
lierelor activității lingvistice, funcțiilor care le corespund și
instrumentelor deosebite de Platon ar fi acesta:

I. Limbaj (légein 1) Semaínein

(ónoma 1)
II. Vorbire (lógos) onomázein légein 2
(ónoma 2) (rhema)

3.2.1. Un principiu al „gramaticalității”. Vedem ast-

fel că o distincție mai adecvată între lexic și gramatică ar fi
nu cea propusă de Coșeriu: lexic – onomázein, gramatică –
légein, ci aceea dintre cele două nivele prezente la Platon:
lexic – semaínein, gramatică – onomázein + légein. Numai la

118
nivelul II avem de-a face cu structurare gramaticală, cu com-
binații de forme, această „combinare” a lor fiind prezentă
tocmai în îmbinarea, în „armonizarea” dintre ónoma și
rhema. Un principiu al gramaticalității ar fi, prin urmare,
tocmai diferența de funcționalitate semiotică dintre ónoma
și rhema. Coșeriu afirmă că nu există nicio diferență între
gramatică și sintaxă, că ceea ce s-a înțeles drept gramatică a
fost întotdeauna o combinare de forme (Coșeriu 1989 /
1994-1995: 38), dar nu descrie, nu identifică niciun princi-
piu pentru această „combinabilitate”, nu spune de ce aceste
forme se combină între ele. Or, principiul însuși al „gramati-
calității”, al „combinațiilor gramaticale” – identificat foarte
clar de Platon – stă în faptul că în și prin limbaj se organi-
zează două tipuri de fapte: unele care stau pentru ceva și
altele care stau despre ceva. Sau, mai precis: unele care stau
pentru ceva și altele care stau pentru altceva despre ceva.
Ceea ce se „combină”, de fapt, în gramatică, sunt întotdeauna
fapte care stau pentru ceva cu fapte care stau despre ceva.
„Combinabilitatea” – posibilitatea de a se combina – aparți-
ne însă faptelor care stau despre ceva; ele sunt astfel struc-
turate încât să nu poată sta pentru / prin ele însele, ci să
aibă nevoie să „se realizeze” în altceva. Ele sunt, prin urma-
re, relaționale, stau pentru altceva decât ele însele, cu alte
cuvinte, se raportează, se relaționează, la ceva. Un reflex al
acestei relaționalități funciare a funcționării limbajului ca
vorbire observă Platon atunci când spune că nici onómata,
nici rhemata nu pot forma singure o vorbire: pe de o parte
unele (onómata) sunt nerelaționale, pe de altă parte celelalte
(rhemata) sunt relaționale numai cu onómata, nu și între
ele. Din faptul că onómata nu se pot combina între ele și nici
rhemata nu se pot combina între ele, dar ónoma se poate
combina cu rhema, rezultă că onómata și rhemata sunt
structurate la niveluri diferite ale funcționalității lingvistice.
Avem un nivel nerelațional și un nivel relațional, pe fiecare
dintre ele fiind structurate fapte nerelaționabile. Relaționali-
tatea apare în structurarea limbajului ca tensiune între
aceste două nivele. Fapte structurate la un nivel se pot rela-

119
ționa (combina) cu fapte structurate la celălalt nivel și de
aici începe gramaticalitatea. Fapte combinate în acest fel vor
putea funcționa mai departe la oricare dintre aceste două
niveluri pentru a se combina cu alte fapte, dând naștere
unor combinații din ce în ce în ce mai complexe.
Astfel, masă – structurat la nivelul nerelațional – se va
combina cu prepoziția pe – structurată la nivelul relațional –
și va da naștere combinației pe masă, care va funcționa tot la
nivelul relațional, datorită faptului că „pe” are două relațio-
nalități și numai una a fost „ocupată” de masă, putând să se
combine mai departe cu cizmă, pentru a da combinația
cizmă pe masă, care va funcționa la nivelul nerelațional
(nemaiavând alte relaționalități). Așadar, primordială în
înțelegerea gramaticii este înțelegerea – și descrierea teore-
tică necesar a decurge din aceasta – a acestor două nivele de
structurare semiotică. Structurarea pe nivele de funcționali-
tate gramaticală se face înainte de structurarea gramaticală,
ca principiu al acesteia, și nu în urma structurării gramatica-
le, cum prezintă Coșeriu lucrurile:

„Faptul că opozițiile gramaticale sunt întotdeauna și în

mod necesar opoziții între ,,combinații” cuprinzând de
fiecare dată un element determinat și unul determinant
astfel că, în consecință, paradigmele gramaticale sunt în-
totdeauna „paradigme de sintagme”, face ca fiecare
sistem gramatical să prezinte cel puțin două niveluri: cel
al elementelor combinabile și cel al combinațiilor sau
sintagmelor.” (Coșeriu 1989/1994-1995: 45)

Dar dacă situăm „elementele combinabile” pe același nivel al

structurării gramaticale, suntem în domeniul lui leu, cerb,
cal. Ele sunt elemente combinabile tocmai pentru că nu sunt
structurate pe același nivel de funcționalitate gramaticală, ci
una este onoma, iar cealaltă rhema. Așa că atunci când
Coșeriu descrie stratul monemelor ca fiind alcătuit din ele-
mentele minimale ale combinațiilor gramaticale:

120
 „Astfel, sp. casa- și -s sunt, din punctul de vedere al
funcției lor gramaticale, ,,moneme”.” (Coșeriu
1989/1994-1995: 46),

el nu descrie, ca fapt teoretic, tocmai combinabilitatea lor, o

consideră ca fiind ceva de la sine înțeles, dinainte dat în gra-
matică, ceva ce nu trebuie demonstrat. Dar „din punctul de
vedere al funcției lor gramaticale” ele sunt fundamental
diferite: casa- nu are funcție gramaticală și vine în combina-
ție cu funcția lui lexicală, aceasta este ceea ce el aduce în
combinație și aduce acest lucru din afara gramaticii, ca pe
un fapt anterior structurării gramaticale; -s, pe de altă parte,
morfemul de plural, (instrumentul „pluralizator”, în terme-
nii lui Coșeriu), aduce în combinație tocmai funcția lui gra-
maticală. Ambele sunt „moneme”, în sensul că ambele sunt
elemente nedecompozabile, dar sunt astfel numai din
punctul de vedere al combinației rezultate, nu, cum conside-
ră Coșeriu, „din punctul de vedere al funcției lor gramatica-
le”. Din punctul de vedere al funcției lor gramaticale, ele nu
sunt fapte similare și nu sunt structurate pe același nivel.
Sunt moneme ale combinației rezultate, dar sunt fapte gra-
matical diferite.
Pentru sintaxa funcțională coșeriană elementele care
se combină pe un anumit nivel de structurare gramaticală
pentru a da naștere unei unități noi care funcționează la un
nivel superior sunt echivalente. Elementele care se combină
sunt, pentru Coșeriu, echivalente, pentru că sunt situate pe
același nivel de structurare gramaticală. Platon arată, însă,
că ele se combină tocmai pentru că nu sunt echivalente,
tocmai pentru că sunt structurate la nivele semiotice diferi-
te, dacă ar fi echivalente ne-am afla în domeniul lui „merge”,
„aleargă”, „doarme” sau în cel lui „leu”, „cerb”, „cal”, unde
combinațiile nu sunt posibile.
La fel, nici să definești semnificația instrumentală ca

121
 „S e m n i f i c a t u l i n s t r u m e n t a l este semnifica-
tul ,,morfemelor”, adică al procedeelor și elementelor
instrumentale în combinațiile gramaticale.” (Coșeriu
1989/1994-1995: 44)

nu slujește la nimic în a înțelege gramaticalitatea, pentru că

nu definește instrumentalitatea acestor fapte și, din nou,
presupune combinabilitatea lor cu alte fapte, neinstru-
mentale, ca pe ceva ce nu trebuie demonstrat. Profesorul
Drașoveanu, pe de altă parte, gramatician adevărat, începe
sintaxa lui tocmai cu definirea relaționalității, ca principiu al
gramaticii. El pune la baza sistemului descriptiv pe care-l
întemeiază distincția dintre sensuri nerelaționale și sensuri
relaționale, astfel că, deși nerevendicat de la Platon, sistemul
său sintactic este unul profund platonician, dat fiind că are
distincția dintre ónoma și rhema ca premisă teoretică prin-
cip(i)ală. Din acest punct de vedere, sistemul drașovenian,
deși fundamentat de un practician al sintaxei, este unul mai
bine întemeiat teoretic decât cel al unui mare teoretician al
limbajului.

3.2.2. Limbajul ca deloun. Un criteriu, deci, al realiză-

rii acestei koinonía între ónoma și rhema, este faptul că „se
arată atunci ceva cu privire la cele ce sunt”. Atunci când nu-
mele se armonizează, înlănțuindu-se, cu verbele, în mintea
noastră se arată ceva. Acest „ceva care se arată” în mintea
noastră este, firește, (tot) un conținut lingvistic, dar el nu
mai este semaínein, pentru că nu e ceva stabilit dinainte, nu
e ceva ce eu trebuie să știu dinainte pentru ca el să se produ-
că. „Ceea ce se arată” nu este ceva structurat anterior în lim-
baj și „înfățișat” ca urmare a unei relații de semnificare, ci
este ceva care se structurează chiar acum, și care s-ar fi
structurat exact la fel chiar dacă n-ar mai fi fost structurat

122
niciodată. Desigur, acest conținut se structurează pornind
de la semnificații, de la semaínein, dar este un conținut cu
totul nou, care apare numai în această koinonía dintre
ónoma și rhema, și pentru care semnificațiile celor două
fapte sunt numai expresie, așa cum sunetele sau literele
sunt expresie pentru semnificații. Platon vede pentru prima
dată acest tip de conținut și pentru a exprima funcția limba-
jului care-l creează, pentru a desemna faptul că „ceva se
arată”, folosește un verb diferit de semaínein: deloun. O tra-
ducere a acestui deloun ar putea fi „a manifesta ceva ce nu se
vede”, „a face vizibil”, „a dezvălui” și, în tradiția interpretări-
lor filologice a Dialogurilor platoniciene, este considerat ca
fiind sinonim cu semaínein. Platon pare să facă o distincție
între aceste două verbe. El mai folosește deloun în Cratylos,
atunci când discută teza conform căreia cuvintele nu numai
ar numi lucrurile, ci ar și arăta, ar manifesta (deloun, deci)
natura lor adevărată. Pare că Platon vede acest deloun ca pe
un fel de relație (între cuvinte și lucruri) care se stabilește
acum și se manifestă ca prezentă, nu ca pe ceva dinainte sta-
bilit cum am văzut că se întâmplă în cazul lui semaínein.
Unul dintre cei mai avizați comentatori ai lui Platon,
Martin Heidegger, care dedică Sofistului un curs susținut la
Universitatea din Marburg în semestrul de iarnă al anului
universitar 1924-192554, pune în legătură acest deloun cu
apophainesthai de la Aristotel (care exprimă mult mai clar
ideea de manifestare prezentă), îl traduce ca aufdecken și
întemeiază pornind de la el ceea ce avea să fie pentru feno-
menologia heideggeriană, și mai departe, în Ființă și timp,
„caracterul revelator al lógosului”, al limbajului. Analiza pe
care Heidegger o face lógos-ului platonician este una foarte
complexă, articulată în patru stadii fenomenale și extrem de

54Curs apărut, în 1992, cu titlul Platon: Sophistes, ca volumul 19 al Martin

Heidegger Gesamtausgabe (Martin Heidegger, Opera Completă), editată de
Vittorio Klostermann. Noi l-am consultat în traducerea în limba engleză:
Plato’s Sophist, 1997, Bloomington: Indiana University Press.

123
precis întemeiată în textul dialogului, dar, în principiu, ea
poate fi rezumată metaforic și prezentată printr-un exemplu
pe care îl dă Heidegger, cu un căruț care scârțâie pe stradă și
noi îl auzim, cu fereastra deschisă, din casă. Înțelegem scâr-
țâitul ca fiind ceva despre căruț, și astfel ființa căruțului ne
este dată ca scârțâit. Revelarea a ceva ca (alt)ceva (etwas als
etwas), aceasta este pentru Heidegger funcția revelatorie a
lógos-ului. Limbajul ca revelare a ființei.
Pentru Heidegger principalul traseu de conținut al
lógos-ului platonician este deloun și își exprimă părerea că
ar fi o greșeală ca acesta să fie asociat cu semaínein.

„What phenomenal state of affairs in the speaking of

words one after the other is the criterion for the
presence of a genuine koinonía within the manifold-
ness of words?... There is present a koinonía among
onómata (words, taken in the broadest sense) if the
ἐφεξῆς λεγόμενα are δηλώματα, if the speaking, as a
determinate sequence of words, reveals something, if
the sequence of words in itself, just as it is, lets
something be seen, shows something: semaínein,
semeion, the Aristotelian semantikos. Semeion must not
be translated here in an arbitrary and empty sense as
„sign”. Instead, semeion has already been interpreted
here, in this Platonic context, as deloun, with which it is
interchangeable terminologically. Thus it has the sense
of revealing, letting be seen, or in Aristotle:
apophainesthai. Consequently, it is, strictly speaking,
not in accord with the matter itself to connect in any
way the act of meaning or revealing something with the
phenomenon of the sign.” (Heidegger 1992/1997: 402)

Cu alte cuvinte, nu punem corect problema lógosului platoni-

cian dacă îl asociem cu fenomenul semnului lingvistic.
Husserl însuși, afirmă Heidegger mai departe, greșește atunci
când interpretează lógosul platonician prin prisma unei teorii

124
a semnului preluată de la John Stuart Mill și ajunge mult mai
aproape de esența lui atunci când îl pune în legătură cu con-
ceptul de intenționalitate. Nu putem construi o teorie a lógos-
ului platonician pornind de la fenomenul semnului lingvistic,
în primul rând pentru că semnul lingvistic presupune exis-
tența a ceva stabilit dinainte; relația semiotică însăși se ba-
zează pe – evocarea a – ceva convenit anterior, pe o relație
stabilită între un conținut și o expresie, semnificatul este ceva
dat dinainte și evocat, „adus în discuție” în prezent, iar ceea ce
se arată în koinonía dintre un ónoma și un rhema este un con-
ținut care „se dă” în chiar prezentul actului lingvistic, se con-
struiește acum, pentru prima dată, sau chiar dacă nu se con-
struiește pentru prima dată, se construiește ca și cum s-ar
construi pentru prima dată. Deloun, ca funcție de conținut a
limbajului, nu presupune existența prealabilă a conținutului
care-i este propriu; acest conținut ia naștere în chiar momen-
tul în care deloun, ca funcție, se întâmplă. Semaínein, pe de
altă parte, este o funcție a limbajului a cărei principală carac-
teristică este tocmai preexistența unui conținut. Semaínein
presupune evocarea unui conținut deja dat în limbă; el se rea-
lizează ca funcție dacă trimite spre ceva vechi, spre ceva ante-
rior, în vreme ce deloun are ca principală caracteristică
tocmai „dezvăluirea” a ceva ce nu era „prezent” înainte; el se
realizează ca funcție dacă trimite spre ceva nou.
Pentru Platon, semaínein este funcția de conținut a cu-
vântului, deloun este funcția de conținut a lógos-ului, a „an-
samblului de cuvinte”, în fapt este tocmai ceea ce identifică
lógos-ul ca atare, ca un ansamblu ordonat de cuvinte, o struc-
tură în care cuvintele se armonizează între ele pentru a da
naștere unei entități de ordin superior. Din acest punct de
vedere, deloun ar putea fi asemănat cu ceea ce Coșeriu nu-
mește designație, numai că designația, așa cum este definită
ea de Coșeriu, reprezintă o orientare a semnificației (a lui
semaínein, deci) înspre realitatea extralingvistică. Pentru
Coșeriu semnificatul și designatul sunt conținuturi care stau

125
în planuri diferite ale funcționalității limbajului, semnificatul
fiind conținutul specific planului limbii, în vreme ce designa-
tul este specific planului vorbirii, Coșeriu făcând o distincție
clară între ele. La Platon nu există o astfel de distincție, deloun
stă – „se întâmplă” – în același plan cu semaínein. Deloun este
un vector de constituire a designației, dar nu-l putem
identifica cu designația însăși.
Deloun este o funcție a limbajului care combină două
conținuturi preexistente – după formula ónoma + rhema –
pentru a crea un conținut nou. (deloun pare a fi – pentru
Platon – o funcție a limbajului care structurează conținuturi-
le date de semaínein în structuri de tipul ónoma + rhema
(onomázein + légein) pentru a construi, pornind de la ele,
conținuturi noi). Din acest punct de vedere, există o anumită
ciclicitate între semaínein și deloun: deloun se folosește de
datele furnizate de semaínein pentru a structura, pornind
de la ele, conținuturi lingvistice noi, iar aceste conținuturi
noi pot fi apoi reorganizate ca semaínein. O structurare
onomázein + légein (calul este tânăr) poate fi reorganizată
ca onomázein pentru un alt légein (calul tânăr mănâncă)
sau chiar ca semaínein („mânz”). Limbajul ar avea astfel
două funcții de conținut: funcția semnificativă – semaínein –
și, preluând termenul propus de Heidegger, funcția delotică
– deloun.

3.2.3. Onomázein și légein vs lexic și gramatică. În

ceea ce privește distincția de profunzime pe care orice teori-
e lingvistică trebuie să o facă (sau măcar să o constate) între
lexic și gramatică, Coșeriu consideră că ea se întemeiază pe
cele două funcții ale limbajului deosebite de Platon în
Sofistul, onomázein și légein, de la ele pornind distincția
care trebuie făcută, în limbă, între lexic și gramatică. Astfel,
după cum precizează Coșeriu:

126
 „În sintaxa ori gramatica funcțională avem de-a face,
evident, cu structurarea unui singur tip de conținut, și
anume cu semnificatul; mai exact, nu cu semnificatul în
întregimea lui, ci numai cu semnificatul ,,gramatical”: sem-
nificatul ce se raportează la ,,a zice”. În această privință
trebuie tocmai să readoptăm distincția antică dintre două
funcții primare ale limbajului: funcția de ,,a numi”
(onomázein) și funcția de ,,a zice” (légein), distincție de
altfel prezentă și astăzi în diferențierea curentă a ,,lexicu-
lui” de ,,gramatică”. Semnificatul gramatical constituie în-
tr-adevăr organizarea semantică proprie ,,zicerii” într-o
limbă dată, în timp ce semnificatul lexical privește exclu-
siv faptul ,,numirii”. Spunem ,,exclusiv” deoarece semnifi-
catul său gramatical ,,înglobează”, ca să spunem așa, faptul
„numirii”, pe când semnificatul lexical se limitează la func-
ția denominativă pură. Astfel, o frază numește și ea, prin
semnificatul său gramatical, o ,,stare de lucruri” determi-
nată, dar o face z i c â n d ceva despre ,,lucrurile” deja
numite de către lexic: zicând adică tocmai că ele alcătuiesc
(virtual) cutare sau cutare ,,stare de lucruri”.” (Coșeriu
1989/1994-1995: 30)

De asemenea,

„Există două funcții fundamentale ale limbajului, identifi-

cate deja de Platon, în Sofistul: onomázein și légein, „a
numi” și „a zice”, funcții corespunzătoare în cadrul limbi-
lor, în linii mari, lexicului și gramaticii.” (Coșeriu 1988 /
2009: 344)

În realitate, din perspectiva analizei pe care o propunem

aici, interpretarea pe care o dă Coșeriu celor două funcții te-
oretizate de Platon apare ca inexactă: onomázein și légein
sunt funcții de structurare a conținutului, în vreme ce dis-
tincția dintre lexic și gramatică ține de structurarea expresi-
ei, a formei. Atunci când spun calul este tânăr sau când spun

127
cal tânăr fac, într-adevăr, gramatică, pentru că am mai multe
cuvinte, mai multe expresii lingvistice, fiecare cu conținutul
ei, care se combină, după anumite reguli, numite tocmai gra-
maticale, pentru a da împreună un anumit – alt – conținut.
Dar același conținut îl pot avea în limbă exprimat și într-o /
printr-o singură expresie lingvistică, substantivul mânz. Iar
acest substantiv nu este, în sine, exclusiv ónoma, pentru că
eu, chiar și numai numind un obiect cu / prin el spun, în ace-
lași timp, ceva despre acel obiect, anume (faptul) că este
tânăr. Dar nu fac aceasta gramatical, pentru că nu mai am o
combinație de forme – și, prin urmare nici reguli gramatica-
le – , ci lexical. Am un lógos – o structurare cu ónoma („cal”)
și rhema („tânăr”) – organizat lexical, nu gramatical. Astfel
că în primele două cazuri am gramatică, în al treilea am
lexic. Evident că într-o propoziție de genul mânzul mănâncă,
„mânz” este numai onoma, în raport cu rhema „mânăncă”,
dar, în raport cu obiectul «cal» pe care-l desemnează, mânz
va fi, în același timp, și ónoma („cal”) și rhema („tânăr”).
Ónoma și rhema sunt, prin urmare, instrumente de structu-
rare a conținuturilor lingvistice, sunt, dacă vrem să le legăm
de ideea de gramatică, fapte ale unei „gramatici a conținutu-
lui”, dar ele nu ne ajută în studierea structurii gramaticale a
limbilor, pentru că structura gramaticală a unei limbi ține de
felul în care ea structurează – sau de felul în care în ea se
structurează – expresiile lingvistice pentru a exprima un
anumit conținut.
Un conținut (tocmai) structurat ca onomázein + légein,
„calul este tânăr”, poate fi (re)organizat în limbă – ca un nou
fapt de onomázein – ca o structură ónoma + rhema, rezultată
dintr-un onomázein + légein anterior: „cal tânăr”, sau chiar
ca o unitate lexicală de sine stătătoare în care structurarea
dată de onomázein + légein nu mai este vizibilă în planul
expresiei, dar structura(rea) internă de (ca) ónoma + rhema
este vizibilă – se manifestă – în planul conținutului: „mânz”
= „cal tânăr”. Distincția dintre onomázein și légein, așa cum a

128
fost ea formulată de Platon, se referă la structurarea conți-
nutului lingvistic. Platon spune: „căci se arată atunci ceva cu
privire la cele ce sunt.” – or, ceea ce se arată, și pentru care
Platon folosește verbul deloun, nu poate fi altceva decât un
conținut lingvistic. Distincția dintre lexic și gramatică se re-
feră, însă, la structurarea expresiei lingvistice. Prin urmare,
légein nu poate fi considerat, în el însuși, criteriu pentru gra-
maticalitatea limbii (limbilor), așa cum consideră Coșeriu în
Principii de sintaxă funcțională:

„Sarcina oricărei sintaxe funcționale este aceea de a sta-

bili în fiecare caz ce anume zice limba considerată, în și
prin ea însăși, prin intermediul opozițiilor ei gramatica-
le, și de a stabili pentru fiecare limbă sistemul paradig-
matic al acestor opoziții; cu alte cuvinte, de a stabili
pentru fiecare limbă ,,Weltanschauung”-ul gramatical ce
îi este propriu: sistemul specific în care ea structurează
lumea evenimentelor și a relațiilor care fac obiectul ,,zice-
rii”.” (Coșeriu 1989/1994-1995 30 s. n.).

Desigur, dacă presupui (1) că limba zice „prin intermediul

opozițiilor ei gramaticale”, atunci poți, în continuare, (2) defi-
ni légein ca fiind un criteriu al gramaticalității limbii, dar în
acest caz nu mai spui nimic nou în (2), pentru că deja ai echi-
valat légein cu gramaticalitatea în presupoziția (1). Poți să
spui simplu: „Sarcina oricărei sintaxe funcționale este aceea
[...] de a stabili pentru fiecare limbă ,,Weltanschauung”-ul
gramatical ce îi este propriu”, fără să mai întemeiezi gramati-
calitatea limbii într-o funcție identificată de Platon, funcție
care nu are o legătură directă cu gramatica. Coșeriu observă,
totuși, un lucru foarte important, și anume că întotdeauna
când avem un fapt de gramatică într-o limbă, aceasta se
întâmplă pentru că limba zice ceva, că unde avem gramatică
avem și légein, dar reciproca nu este adevărată. Légein există
în limbă și fără gramatică. Coșeriu însuși ne dă exemple con-
cludente în ambele sensuri:

129
 „Nu are importanță faptul că anumite „semnificate” sunt
gândite sau se cunosc datorită cunoașterii „lucrurilor”
desemnate: ceea ce contează este dacă limba face sau nu
distincția și dacă în fiecare caz există sau nu limite se-
mantice date de limba însăși. Astfel, spaniolii, italienii
etc. deosebesc, firește, bunica maternă de cea paternă,
dar le desemnează pe ambele cu același cuvânt (abuella,
nonna etc.), în timp ce suedezii nu numai că le disting în
realitatea extralingvistică, ci le diferențiază și lingvistic,
numind bunica maternă mormor (literal „mama mamei”)
și pe cea paternă farmor („mama tatălui”). Dacă, de
exemplu, într-o carte în spaniolă se vorbește despre o
bunică, suedezul care o traduce va trebui, prin urmare,
să se întrebe dacă este vorba de bunica maternă sau de
cea paternă, iar dacă textul nu o spune deloc, va trebui să
se decidă pentru mormor sau farmor. În mod analog,
atunci când traducem din engleză în spaniolă, va trebui
să introducem anumite distincții, adică, să adăugăm anu-
mite elemente diferențiale pe care engleza în mod
normal nu le utilizează, dar care în spaniolă sunt indis-
pensabile. În cazul lui „amigo” / „amiga”, distincția va
putea fi imediată, dacă textul englez specifică în vreun fel
că este vorba de girl-friend. Însă în cazul lui „cocinero”
[bucătar] / „cocinera” [bucătăreasă], dacă textul nu con-
ține nicio indicație în legătură cu aceasta, traducătorul
spaniol va trebui să se întrebe ce se desemnează prin
cook și dacă nu intuiește lucrul acesta prin indici indi-
recți, va trebui să aleagă el între cocinero și cocinera, dat
fiind că în spaniolă t r e b u i e să facem distincția respec-
tivă.” (Coșeriu 1973/2000: 185)

Așadar, așa cum spaniola nu poate să nu facă distincții gra-

maticale acolo unde engleza nu le face – nu poate să nu
spună genul unui substantiv, adică să nu facă și un légein
gramatical acolo unde face un onomázein lexical –, suedeza
nu poate să nu facă distincții lexicale acolo unde spaniola nu

130
le face, – adică nu poate să nu facă (și) un légein lexical acolo
unde face un onomázein (tot) lexical. Astfel că onomázein și
légein trebuie înțelese ca funcții de structurare a conținutu-
lui, în primul rând, și abia apoi ca funcții de structurare a
formei.
Fenomenul este unul foarte des întâlnit în cazul ver-
belor, datorită particularității speciale a semanticii acestora.
Pentru a-l ilustra, să analizăm din nou distincția pe care o
propune Coșeriu între semnificația lexicală și semnificația
categorială, pe care le definește pornind de la o observație a
lui Husserl, din Experiență și judecată55:

„S e m n i f i c a t u l l e x i c a l este semnificatul care

corespunde în mod nemijlocit organizării lumii extra-
lingvistice prin intermediul limbilor, reprezentând prin
aceasta, pentru a spune împreună cu Husserl (Erfahrung
und Urteil), substanța, „Was der Erfassung”, tipul de rea-
litate numit prin limbaj. Este, de pildă, semnificatul pe
care îl au în comun cuvintele seriei alb – albeață – a albi-
albire. În toate aceste cuvinte e vorba de un același tip de
culoare, diferit de cele numite prin seriile verde – verdea-
ță – a înverzi, roșu – roșeață – a (în)roși etc. S e m n i f i -
c a t u l c a t e g o r i a l este semnificatul pe care îl au în
comun termenii fiecăreia dintre seriile: alb – verde –
roșu, albeață – verdeață – roșeață, a albi – a înverzi – a
(în)roși, și care diferă de la o serie la alta. El privește nu
substanța, ci forma intuirii realității, corespunzând, tot
după Husserl, diferențelor de Weise der Erfassung. Astfel,
într-o serie ca alb – albeață – a albi, substanța intuiției
este aceeași, dar de fiecare dată concepută și prezentată
sub o formă diferită.” (Coșeriu 1989/1994-1995: 43-44).

Deși definiția pe care o dă Coșeriu acestor două semnificate

este foarte precisă și utilă din punct de vedere teoretic, lin-

55 Edmund Husserl, Experiență și judecată, București, Humanitas 2012

(traducere din limba germană, de Christian Ferencz-Flatz)

131
gvistul nu le înțelege potrivit ca funcții de limbaj, dat fiind că
atunci când le exemplifică el dă forme categoriale care nu
corespund aceleiași funcții lexicale / aceluiași semnificat
lexical: de exemplu, semnificatul „alb”, ca lexicalitate dată de
intuirea realității, ca substanță, „Was der Erfassung”,
exprimă o calitate (a unui obiect). Ceea ce a fost intuit ca
fapt al realității extralingvistice, în cazul lui, nu este un
obiect, ceva care să aibă o existență de sine stătătoare, ci o
calitate, ceva ce aparține la / ține de altceva. „Alb” nu se
spune numai pe el însuși, ci se spune pe el însuși în legătură
cu altceva56. Semnificatul lexical „alb” are, ca atare, o struc-
tură relațională care îl orientează spre un obiect, are struc-
turată în lexicalitatea lui relaționalitatea cu un obiect. Aceas-
tă relaționalitate, fiind structurată în lexicalitatea lui „alb”,
trebuie să se păstreze ca atare și în realizările sale categori-
ale (ulterioare acestei lexicalități57). Acest lucru se întâmplă
în exemplele lui Coșeriu în cazul organizărilor categoriale
adjectivale – foaie albă – și substantivale – albeața (albul)
foii –, însă organizarea categorială verbală pe care Coșeriu o
dă pentru „alb”, verbul „a albi”, are o cu totul altă structură
relațională:
1) în primul rând „a albi” are nu numai o relaționali-
tate cu un obiect – părul albește –, ci și cu două obiecte: soa-
rele albește oasele;
2) dar, chiar și când are o singură relaționalitate –
părul albește –, semnificatul „a albi” nu are structurată în
sine o singură calitate, ci două, dat fiind că sensul lui a albi
este „a deveni alb”, prin urmare, „a albi” exprimă o trecere
de la calitatea «non-alb» la calitatea «alb» și, prin urmare,
structurează în aceeași semnificație categorială două conți-
nuturi lexicale – conținutul „non-alb”, neorganizat ca semni-

56 De fapt, nici măcar nu se spune pe el însuși, ci spune el însuși ceva,

despre altceva.
57 Ulterioare ei, cu ambele determinării pe care acest lucru le presupune:

1) ulterioare ei, adică date după ea, adică dezvoltate din ea, și 2) ulterioare
ei, adică acestei lexicalități și nu alteia.

132
ficație de limbă58 și semnificatul „alb”, precum și semnifica-
tul „schimbare”, ca relație între cele două calități59. Schema
lexicală a semnificatului verbal „a albi” ar fi, deci, ceva de
genul: [„non-alb” – „schimbare” → „alb”], în care semnifica-
tul „schimbare” poate să aibă un agent – Maria albește rufele
– sau să nu aibă un agent – părul albește. Această schemă
lexicală este proprie verbului a (se) transforma, așadar, ceea
ce Coșeriu prezintă ca organizare categorială verbală a sem-
nificatului „alb” este, de fapt, semnificatul „a (se) transfor-
ma” în care s-a lexicalizat semnificatul „alb” ca punct final al
acțiunii pe care o exprimă: „a albi” = „a transforma ceva în
alb”60. Pentru ca „a albi” să fie o categorializare verbală a lui

58 în limba română
59 O altă problemă ridicată de interpretarea pe care o dă Coseriu faptelor pe
care le discută este legată de reorganizarea categorială ca adjective a semnifi-
cațiilor verbale analizate. Se știe că participiul verbal are și o funcționalitate
adjectivală, așa cum infinitivul lung sau supinul au funcționalități substantiva-
le. Un conținut verbal ca „a albi” se (re)categorializează adjectival – se (re)or-
ganizează categorial ca adjectiv – în forma (participiului) albit. Dar între alb, -
ă, -i, -e și albit, -ă, -ți, -te diferența de conținut este evidentă și este în mod clar
situată la nivelul semnificatului (lor) lexical, dat fiind că cele două forme au
același semnificat categorial (adjectival). Faptul că cele două forme au același
semnificat categorial ne face să presupunem că diferența de conținut dintre
ele nu este situată la nivelul acestui (tip de) semnificat. Nu este relevant aici
faptul că participiul poate avea, în anumite contexte, valoare categorială
verbală; ceea ce contează este faptul că el are, în contexte diferite, valoare
adjectivală și, ca atare, funcționează în limbă similar unui adjectiv, această
similaritate constituindu-se într-un motiv suficient pentru a situa distincțiile
dintre conținuturile lor la nivelul semnificatului lexical. Cu alte cuvinte, semni-
ficatul lexical „alb” e prezent în semnificatul lexical al formei (verbale) albi,
dar nu e identic cu acesta. „A albi” nu organizează verbal lexicalitatea –
semnificatul lexical – (a/al lui) „alb”, ci o altă lexicalitate.
60 Ceea ce ne duce la conceptualizarea unei diferențe de esență între

structurarea semnificațiilor substantivale și structurarea celor verbale:

„câine„ și „cal” sunt două intuiții fundamental diferite, ireductibile una la
cealaltă. „A transforma„ și „a albi” sunt una – a doua – o determinare a
celeilalte – a primeia –, adică, pot să am o intuiție care să-mi dea
semnificația a se transforma, ca pe o noesis ton adiaireton, o apprehensio
indivisibilium, așa cum spune Coșeriu, de la Aristotel, că iau naștere, în

133
„alb” ar trebui ca în structura foaia albește, de exemplu, ver-
bul să nu exprime altceva decât calitatea „alb” a foii, cum se
întâmplă, de exemplu, atunci când despre un lucru lucios
spunem că „lucește”. În aceste cazuri, verbul nu poate expri-
ma alte determinații decât cele prezente în lexicalitatea ad-
jectivului: relația cu un obiect (ceva lucește) și gradele de
comparație ale adjectivului (lucește tare, slab etc)61. Pentru
verbul a albi o astfel de lexicalitate se manifestă în emi-
nescianul:

De treci codrii de aramă, de departe vezi albind,

din poemul Călin (file din poveste). Acolo a albi nu are altă
semnificație decât „este alb”, vezi albind înseamnă „vezi că
ceva e alb”. Acest sens apare în Dicționarul Limbii Române
(Tomul I, partea I, literele A – B, publicat de Academia
Română, București, 1913), ca sensul62 I 3°. Intrans. „A stră-
luci (bătând în alb)”, al verbului a albi. Numai acest sens al
verbului este o categorializare verbală a semnificatului

înțelegerea vorbitorului, semnificatele lexicale, dar o semnificație ca a se

înălbi nu va fi structurată tot printr-o astfel de noeză, ci printr-o
determinare a acestei transformări, o specificare a ei prin aceea că duce la
dobândirea calității „alb”. Analizând însă și semnificația „a se transforma”
vom vedea că și ea este tot o determinare, a lui „a deveni”, prin aceea că
are exprimată ca relaționalitate nu numai raportarea la stadiul final al
„schimbării” – a deveni galben – , ci și la cel inițial – a se transforma din
verde în galben – , iar „a deveni” va fi „a fi în viitor” ș.a.m.d. În vreme ce
semnificațiile substantivale par a fi, într-adevăr, intuiții ireductibile la
altceva, ale unor „moduri de a fi” „captate” din realitatea extralingvistică,
semnificațiile verbale par a fi, dimpotrivă, determinări succesive, din ce în
ce mai precise și după diferite criterii, ale unei verbalități generale
prezentă în fiecare dintre ele.
61 Un alt exemplu concludent ar fi categorializarea verbală a substantivului

ploaie în „a ploua”. Faptul că se verbalizează un substantiv, adică o entitate

nerelațională, se traduce în non-agentivitatea verbului a ploua.
62 Sens, în accepțiune lexicografică, firește, nu în cea, integralistă, de

conținut al actului lingvistic particular.

134
adjectival „alb”, nu semnificatul „a albi” în întregime. Nu
avem însă un astfel de sens în cazul celorlalte verbe date ca
exemple de Coșeriu – a înverzi, a (în)roși – și este evident că
nu la astfel de situații face el referire.
„Alb ca verb”, este prin urmare „a fi alb”, și se vede
limpede că orice categorializare verbală a vreunui semnifi-
cat lexical nu este, în esență, altceva decât o determinare cu
semnificatul lexical respectiv a verbului a fi. Dacă înțelegem
astfel lucrurile, vedem că verbul „a fi” este faptul prin exce-
lență al vorbirii pentru că el, ca rhema aplicată lui, poate
transforma în vorbire orice semn al limbajului. Simpla afir-
mație ceva este – chiar dacă, în esență, nu spune nimic,
pentru că știm de la Parmenide că totul este – este un act de
vorbire. Astfel că verbul, în esență, nu este altceva decât un
instrument al vorbirii, ceva care face manifest faptul că
tocmai se structurează un conținut și nu numai se actuali-
zează un conținut deja structurat. Ceea ce ne obligă la o in-
vestigare viitoare a „verbalității”, ca funcționalitate princi-
pală a conținuturilor lingvistice proprii vorbirii. Să obser-
văm, însă, pentru moment, că, în lumina argumentației de
mai sus, semnificatul lexical „primar” al verbului a albi nu
este semnificatul adjectival „alb”, ci este semnificatul verbal
„a transforma”, „alb” funcționând numai ca determinare –
rhema – a acestuia.
Coșeriu analizează, la rândul lui, cazuri în care un
légein de tip gramatical este structurat ca o funcție semanti-
că negramaticală, dar, de pe poziția principiului că funcțiile
gramaticale se realizează întotdeauna prin combinații de
elemente, le consideră accidente ale relației expresie – con-
ținut:

„Paradigmele gramaticale pe care le stabilește sintaxa ori

gramatica funcțională sunt întotdeauna paradigme de
combinații, paradigme de sintagme, deoarece, în princi-
piu, o funcție gramaticală se exprimă întotdeauna printr-o

135
combinație de elemente și nu prin elemente simple și uni-
ce. Astfel, în omul, nu articolul -(u)l, ci întreaga sintagmă
este purtătoarea semnificatului gramatical (articolul nefi-
indu-i decât instrumentul sau ,,marca”). La fel, în 'A și B'.
nu instrumentul și, ci tocmai combinația 'A și B' are un
semnificat gramatical. Excepția reprezentată de cazurile
de ,,supletivism” lexical (de exemplu germ. Leute, funcțio-
nând ca plural de la Mensch sau Mann, alături de
Menschen, Männer) nu este decât aparentă: în acest caz
este vorba de elemente ,,simple” (neanalizabile), dar func-
ționând ca niște combinații, în paradigmele combinațiilor;
și chiar într-un caz ca Leute putem admite prin analogie
cu alte forme o combinație a unui element lexical *Leut,
inexistent în stare izolată, cu instrumentul pluralizator /-e
(Leut + -e). Prin urmare, nu există nicio diferență între
g r a m a t i c ă și s i n t a x ă, dat fiind că în întregimea ei
gramatica privește combinații ,,sintactice” (fie și combina-
ții cu elemente zero sau cu procedee suprasegmentale ori
procedee vizând ordonarea elementelor în expresia lor
materială): nu există gramatică ,,nonsintactică”. Pe de altă
parte, orice conținut gramatical trebuie să aibă o expresie
determinată (determinată cel puțin în fiecare combinație
în parte): sincretismele, la orice nivel, nu sunt decât acci-
dente ale planului material al limbajului și sunt recunos-
cute ca atare tocmai grație caracterului ,,regulat” al solida-
rității conținut-expresie, caracter presupus și de propria
lor identificare ca ,,deviații”. Expresia este cea care ar tre-
bui să constituie obiectul m o r f o l o g i e i (studiul ,,for-
melor” materiale ce exprimă un conținut gramatical). Dar
aceasta nu înseamnă că acceptăm distincția tradițională și
convențională între morfologie și sintaxă. Dimpotrivă,
ceea ce am afirmat implică doar că, cel puțin în privința
expresiei, nu există vreo diferență între morfologie și sin-
taxă, ele fiind, din acest punct de vedere, pur si simplu co-
extensive: de altfel, asta se pretinde că ar arăta termenul,
relativ nou. de ,,morfo-sintaxă”, echivalent celui de ,,gra-
matică”.” (Coșeriu 1989/1994-1995: 38-39)

136
Coșeriu expediază sumar aceste fapte, considerându-le su-
pletivisme, dar, în opinia noastră, ele fac parte din natura
limbajului și stau mărturie pentru faptul că orice combinație
ónoma + rhema poate fi (re)organizată ca semnificație unita-
ră și, prin urmare, resemantizată ca unitate a limbii. Orice
onomázein + légein poate fi reorganizat ca semaínein: este
un procedeu care ține de natura intrinsecă a limbajului.
Între semaínein și deloun (= onomázein + légein) există, atât
în vorbire, cât și în planul limbii, o continuă ciclicitate, conți-
nuturile lingvistice putând trece în mod natural de la o
formă de structurare la alta.

3.2.4. Deloun în structurarea lingvistică. Reluând

aici argumentația din capitolul în care am discutat conceptul
de semnificat sintactic (structural, gramatical) al lui Coșeriu,
unde am susținut că, în opinia noastră, combinațiile grama-
ticale sunt combinații de lexeme cel puțin în aceeași măsură
în care sunt și combinații dintre un lexem și un instrumen-
tal, trebuie să observăm că, așa cum ne apar lucrurile acum,
în lumina conceptului platonician de deloun, combinațiile de
lexeme sunt mai generale, la nivelul funcționării limbajului,
decât cele dintre un lexem și un instrumental. Credem că
limbajul este în primul rând combinație de lexeme și abia pe
urmă combinație între un lexem și un instrumental. Reamin-
tim exemplul discutat atunci: „enunțurile Jean citește, Jean
nu citește, Jean citește? au exact același semnificat sintactic,
dar semnificate ontice diferite, deoarece valoarea de exis-
tență atribuită ,,stării de lucruri” pe care o semnifică este de
fiecare dată diferită.” (Coșeriu 1989/1994-1995: 44) și re-
luăm afirmația noastră că semnificatul formei Jean citește nu
este un semnificat sintactic, întrucât nu este obținut așa cum
descrie Coșeriu că se obțin semnificatele sintactice, prin
combinarea semnificatului unui lexem cu un semnificat

137
instrumental. Ceea ce avem în semnificatul enunțului Jean
citește este în primul rând o combinație de lexeme care se
leagă între ele în virtutea faptului descris de Platon că unul
(Jean) este ónoma, iar celălalt (citește) este rhema. Acest
fenomen este unul „mai primar” decât combinația dintre un
lexem și un fapt instrumental, pentru că, după Platon, el re-
prezintă tocmai ceea ce stă la baza posibilității acestei com-
binații. Combinațiile limbajului sunt, în primul rând, combi-
nații de lexeme, de semnificate lexicale (semnificatul lexical
„leu” sau „cerb” sau „cal” se armonizează – la Platon – sau se
combină – dacă folosim terminologia coșeriană – cu semnifi-
catul lexical „doarme” sau „șade” sau „zboară”) și abia apoi,
ca urmare a faptului că unele dintre semnificatele limbii se
pot prezenta și ca semnificate instrumentale, pot fi combina-
ții de lexeme cu fapte instrumentale. A defini relaționalita-
tea faptelor limbajului numai (sau mai întâi) la nivelul lim-
bii, ca pe combinația dintre un semnificat lexical (și/sau ca-
tegorial) și unul instrumental, înseamnă a nu o vedea – și
înțelege – împreună cu Platon, ca pe o funcție primară a lim-
bajului, alături de semanticitatea acestuia. Ceea ce descope-
ră Platon în Sophistes este că limbajul nu este numai
semaínein, numai semnificare, indicare a naturii lucrurilor,
el este, în același timp, și deloun, combinație liberă de sem-
nificate, și tocmai acest fenomen este cel care face ca
limbajul să poată exprima și falsul, pentru că el poate pune
la un loc, în același semnificat, negația (me) și ființa (to on)
pentru a alcătui ceva (neființa, to me on) ce n-ar putea exista
ca semn pentru ceva în alt fel. Ceea ce Platon descoperă ca
fiind posibilitatea limbajului de a exprima falsul, este, de
fapt, funcția limbajului de a crea conținuturi lingvistice noi
pornind de la cele existente. Limbajul nu creează conținu-
turi numai captând din afară intuiții ale lucrurilor extra-
lingvistice, el creează conținuturi și combinând, în interior,
conținuturile date de aceste intuiții.

138
 Limbajul are capacitatea de a transcende experiența
sensibilă, nu numai de a o capta și organiza, ci și de a crea,
pornind de la ea, o altă experiență. De asemenea, limbajul
are și capacitatea de a construi conținuturi care nu sunt date
în experiență. Într-un cuvânt, ceea ce descoperă Platon este
funcția creatoare a limbajului. La Parmenide limbajul / gân-
direa nu putea concepe / exprima neființa pentru că limba-
jul era purtător al experienței. Platon descoperă pentru
prima dată că limbajul nu este (numai) purtător al experien-
ței; dacă ar fi numai atât, atunci falsul nu ar fi posibil,
întrucât experiența noastră nu poate fi falsă. Nu putem
vedea (percepe) ceva ce nu este, sau dacă vedem așa ceva,
acest ceva nu a fost pus acolo de vedere, de simțuri, de expe-
riență, ci de limbajul care a organizat acea experiență. Dacă
noi putem crede sau imagina (formula ca opinie, doxa, sau
ca imaginație, fantasia) lucruri false, aceasta este pentru că
limbajul le-a pus acolo, cu o altă funcție decât semaínein.
Această funcție pornește Platon la a o descoperi în vorbire și
apoi o identifică în acel deloun. Iar această primă conceptua-
lizare făcută de Platon a distincției dintre semaínein și
légein, chiar dacă neconceptualizată până la capăt, însă for-
mulată ca distincție între două funcții ale limbajului,
semaínein și deloun, este cea mai mare contribuție a lui
Platon la înțelegerea limbajului, o contribuție nefructificată
încă pe deplin în istoria gândirii lingvistice.

3.3. Concluzii
În căutarea unui principiu lingvistic care să facă posi-
bile combinațiile de lexeme, ne-am oprit, în capitolul al trei-
lea al lucrării noastre, asupra concepției despre limbaj a lui
Platon. Filozoful grec se apleacă asupra limbajului în mai
multe dintre dialogurile sale, cele mai importante fiind
Cratylos și Sofistul, dar idei despre limbaj apar și în
Parmenide sau Theaitetos. Am ales Sofistul pentru prezenta-

139
rea noastră, întrucât concepția despre limbaj a filozofului
grec apare aici cu mai multă claritate și a influențat, de-a
lungul secolelor, gândirea lingvistică a mulți cercetători și
filozofi ai limbajului, începând cu Aristotel și până la
moderni ca Heidegger sau Coșeriu.
În acest dialog Platon identifică pentru prima dată
vorbirea, ca funcționalitate specifică a limbajului și afirmă că
ea se întemeiază pe două funcții care apar în limbaj numai la
nivelul acestei funcționalități: onomázein, funcția de a numi
realitatea și légein, funcția de a spune ceva despre ceea ce a
fost numit. Ca instrumente ale vorbirii, Platon identifică
două tipuri de cuvinte, ónoma, care, ca rezultat al lui
onomázein, este cuvântul care numește realitatea despre
care se vorbește și rhema, cuvântul prin care se spune ceva
despre această realitate, rezultat al funcției de légein. Rhema
se leagă de ónoma, așadar, datorită funcției specifice pe care
o are în vorbire, care nu este onomázein, a numi ceva din
realitate, ci légein, a spune ceva despre ceva numit anterior.
Această funcționalitate ca rhema a cuvintelor poate fi orga-
nizată și la nivelul conținutului pe care cuvintele îl au în
limbaj (în limbă), sub forma semnificatului lor categorial
(astfel, adjectivul este categoria verbală care funcționează ca
rhema a unui substantiv și este ca atare organizat în limbă
prin semnificatul categorial pe care îl vehiculează), dar ea
este dată, în primul rând, în vorbire, ca reflex al funcției de
légein. Substantivele, deși neorganizate relațional la nivelul
semnificatului lor de limbă, pot fi și ele rhema, în vorbire, în
structuri de tipul om-lup, în care substantivul lup funcțio-
nează ca rhema a substantivului om, semnificatul structurii
fiind „om care e și lup”. Am analizat acest tip de structuri în
cuprinsul capitolului.
Prin urmare, onomázein și légein nu sunt, așa cum le
consideră Coșeriu, „funcții primare ale limbajului” (Coșeriu
1989/1994-1995: 29), ci sunt funcții ale vorbirii care pot
avea ca reflex la nivelul limbajului organizările categoriale

140
ale cuvintelor. Platon identifică, însă, și o funcție a limbajului
care face posibile aceste două funcții ale vorbirii. În încerca-
rea de a descoperi adevărata natură a sofistului, Platon ana-
lizează posibilitatea limbajului de a exprima falsul, iar pri-
mul loc în care caută această posibilitate este semaínein,
funcția semnificativă a limbajului. Argumentația lui Platon
este complexă (am urmărit-o în cuprinsul capitolului), însă,
în esență, concluzia lui este că semaínein, ca funcție a limba-
jului de a indica / organiza în mod primar realitatea, nu
poate exprima falsul, pentru că realitatea nu poate fi falsă.
Semaínein, ca funcție a limbajului, se aplică „ființei” (celor ce
sunt) și, ca atare, el nu poate exprima falsul (ceea ce nu
este), pentru simplul fapt că, semnificând ceva, tu dai ființă
lucrului pe care-l semnifici. „Gândirea și ființa sunt una” era
teza parmenidiană pe care se întemeia „arta sofiștilor” și
care dădea autoritate acestor „falși filozofi”. Ca atare, limba-
jul, pentru a putea exprima falsul, trebuie să fie și altceva
decât semaínein, iar Platon descoperă că limbajul mai are, pe
lângă funcția de indica natura lucrurilor (semaínein), și
funcția de a „pune la un loc”, armonizându-le împreună,
două conținuturi date de semaínein și de a crea, astfel, un
conținut nou. Limbajul poate pune la un loc, în același con-
ținut, două conținuturi incompatibile și astfel falsul devine
posibil ca fapt al limbajului. Această „armonizare” (koinonía)
a două conținuturi diferite în același conținut nu se produce
însă la întâmplare, ci se produce după formula ónoma +
rhema, onomázein și légein fiind, prin urmare, două funcții
subordonate (ale) acestei noi funcții pe care Platon o desco-
peră și căreia îi spune deloun. Martin Heidegger identifică
această funcție în dialogul platonician și întemeiază, pornind
de la ea, ceea ce în filozofia sa avea să devină caracterul
revelator al limbajului, al lógos-ului platonician.
Limbajul are, așadar, la Platon, două funcții primare:
semaínein, funcția semnificativă, și deloun. Un reflex al aces-
tui deloun ar fi creativitatea lingvistică, pe care Coșeriu o

141
consideră, alături de semanticitate și alteritate, unul dintre
cele trei universalii primare ale limbajului. Vedem, astfel, că
relaționalitatea limbajului nu poate fi trecută cu vederea
atunci când studiem structura gramaticală a acestuia, ea
fiind, alături de semanticitate, una dintre funcțiile primare
ale limbajului. Structura gramaticală a limbilor, ca
manifestări particulare, istorice (după Coșeriu) ale limbaju-
lui, nu poate fi numai – sau în primul rând – paradigmatică,
pentru că are ca temei combinarea a două conținuturi lexi-
cale, care este, în mod fundamental, o operație sintagmatică.

142
 Capitolul IV
Semnificația relațională

4.1. Cauză, cauzalitate, fiindcă. În încercarea de

a identifica tipul de semnificație specifică faptelor grama-
ticale, vom porni de la corespondențele observate de
Drașoveanu între fapte de limbă precum cauză, cauzalitate
și fiindcă, și vom analiza felul în care se structurează relația
cauzală în fiecare dintre ele. Am văzut că în interpretarea pe
care o dă Drașoveanu funcționalității relaționale a faptelor
de limbă, într-un exemplu ca

(1) Am căzut fiindcă m-am împiedicat

cele două acțiuni prezente în enunț sunt relaționate una la

cealaltă de semnificația conjuncției fiindcă. Fiindcă relațio-
nează cauzal cele două acțiuni. Pe de altă parte, dacă luăm în
considerare un enunț construit – probabil nu la fel de natu-
ral, dar la fel de corect din punctul de vedere al limbii româ-
ne – cu substantivul cauzalitate, vedem că, în linii mari, și
acest substantiv face cam același lucru. Analizăm construc-
ția

(2) M-am împiedicat, am căzut: iată cauzalitatea (for-

malizabilă, în ultimă instanță, ca: A, B: cauzalitate).

În acest caz, semnificația cuvântului cauzalitate spune

că între cele două acțiuni (A și B, «m-am împiedicat» și «am
căzut») se instituie un raport cauzal (o cauzalitate). Este
ceea ce spune limba română prin semnificația „cauzalitate”.
Limba română nu spune însă cum este structurat acest ra-

143
port, care dintre cele două fapte este cauza și care efectul.
Noi știm din semnificația „cauzalitate” – „raport stabilit între
două acțiuni dintre care una este consecința directă a celei-
lalte” – că între ele are loc un astfel de raport, dar nu știm,
nu ne putem da seama din această semnificație – și, în gene-
ral, din lucrurile pe care le spune în această structură limba
română – care dintre cele două acțiuni este consecința celei-
lalte. Putem identifica procedee discursive care să clarifice
această ambiguitate, dar aceste procedee nu aparțin limbii
române, ci aparțin, mai degrabă, unor reguli generale de
funcționare a actelor lingvistice, cum ar fi, de exemplu:
a.) ceea ce Coșeriu numește „cunoașterea generală a
lumii”63, adică faptul că eu știu, anterior formulării acestui
enunț, prin însuși faptul că trăiesc în această lume, că dacă
cineva se împiedică el poate să cadă, astfel că voi înțelege
care dintre cele două acțiuni este cauza și care efectul, fără a
avea nevoie ca limba să-mi spună explicit acest lucru (sau ca
acest lucru să-mi fie spus explicit prin structurarea în limba
română a enunțului).
b.) [topica] Dar chiar și într-un enunț formalizat de
tipul: A, B: cauzalitate, în care nu știm exact care sunt cele
două acțiuni – și, prin urmare, nu putem decide pe baza
cunoașterii semnificației de limbă a faptelor prin care sunt
ele exprimate și/sau a „cunoașterii generale a lumii” care ar
fi succesivitatea lor în cadrul raportului de cauzalitate –
chiar și în astfel de cazuri există anumite reguli de organiza-
re a discursului (anterior structurării lui într-o anumită lim-
bă) care ne pot clarifica acest raport. Un astfel de procedeu
de dezambiguizare ar fi cunoașterea unor reguli generale de
structurare a actelor lingvistice în acord cu cronologia fapte-
lor la care ele se referă, ceea ce însemnă că dacă un act lin-
gvistic are nevoie, pentru a fi inteligibil, ca faptele la care se

63„Există o competență elocuțională, norme ale vorbirii în general, norme, pe

de o parte ale gîndirii în general, pe de altă parte, norme determinate de
cunoașterea lucrurilor, de cunoașterea lumii.” (Coșeriu 1994: 36)

144
referă elementele lui să fie structurate într-o anume tempo-
ralitate cronologică, atunci această temporalitate va fi re-
flectată prin topica elementelor discursului64; ceea ce pre-
supune, de fapt, în structura pe care o analizăm aici, două
lucruri: (1.) întâi, că eu știu, din semnificația cauzalității
(„raport stabilit între două acțiuni dintre care una este con-
secința directă a celeilalte”) – sau din această semnificație și
cunoașterea generală a lumii – că acest raport presupune ca
cele două acțiuni pe care le structurează să fie consecutive
cronologic (întotdeauna efectul este ulterior cauzei), și apoi,
(2.) că eu știu intuitiv că structurarea enunțului trebuie să
se facă în acord cu această cronologie, mă aștept ca această
regulă să fie respectată și, prin urmare, mă aștept ca topica
acțiunilor în cadrul enunțului să fie relevantă pentru crono-
logia lor, adică: m-am împiedicat, am căzut... Dacă m-am
împiedicat apare pe prima poziție în structură, înseamnă că
această acțiune este cauza și cealaltă efectul. Ține de o struc-
turare a acestor (tipuri de) acte lingvistice la nivelul activi-
tății generale de a vorbi, anterior formulării lor într-o limbă
sau alta. Astfel că voi ști din însăși formularea enunțului că A
este cauza și B efectul. Există o gramatică a limbajului – an-
terioară și diferită de gramatica limbii – care mă obligă să
structurez enunțul în acord cu cronologia faptelor desemna-
te. Dacă spun Am căzut, m-am împiedicat: iată cauzalitatea,
structura va fi percepută ca neconformă cu realitatea, struc-
turată defectuos, deși corectă din punct de vedere gramati-

64 Topica devine astfel, în situații bine definite – care țin de o gramatică

generală a discursului – , un important element relațional. Într-o structu-
ră de genul: (Să vedeți câte-am pățit:) am căzut, m-am împiedicat, mi-am
pierdut ceasul, mi s-a desfăcut șiretul... nu sunt obligat să prezint lucrurile
în ordine cronologică, pot să le prezint în ordinea în care le structurează
afectivitatea mea, dar dacă spun: Să vedeți cum s-au petrecut lucrurile:...,
sau, ca în exemplul nostru: ... iată cauzalitatea, atunci trebuie să respect
anumite reguli de structurare a actului lingvistic care-mi cer să relatez
faptele în ordinea în care s-au petrecut, să ilustrez cronologia lor prin
topica elementelor enunțului.

145
cal; în termenii lui Coșeriu, ea va fi „incongruentă”65 cu „fun-
dalul general al cunoașterii lucrurilor”66.
Însă aceste două procedee prezentate mai sus nu țin
de limba română, ci de anumite reguli de structurare a
actelor lingvistice valabile pentru orice limbă, dat fiind că
reprezintă niște procedee de organizare a elementelor actu-
lui lingvistic, anterioare structurării lui într-o limbă anumi-
tă. Ceea ce spune însă limba română este că între cele două
acțiuni ale enunțului există un raport de cauzalitate și spune
acest lucru prin intermediul semnificației „cauzalitate” care
semnifică acest raport. Semnificația „cauzalitate” nu orien-
tează raportul semnificat, fapt care revine, în acest caz, unor
alte procedee. „Cauzalitate” semnifică raportul (A–cauzalita-
te–B), în vreme ce procedeele non lingvistice discutate, „cu-
noașterea lucrurilor”, topica, îl orientează (A→B).
În (1) Am căzut fiindcă m-am împiedicat (A fiindcă B),
conjuncția fiindcă spune printr-o singură semnificație –
„fiindcă” – tot ceea ce în exemplul de mai sus au spus faptele
de limbă și cele extralingvistice implicate. Semnificația

65 Coseriu distinge între trei modalități de evaluare a actelor de vorbire,

corespondente celor trei niveluri pe care consideră că se realizează
simultan activitatea lingvistică. Astfel, el vorbește de congruență, ca fiind
conformitatea cu regulile de realizare a vorbirii în general, de corectitudi-
ne – conformitatea cu regulile de structurare a enunțurilor într-o anumită
limbă și de adecvare, în cazul discursului individual desfășurat într-o cir-
cumstanță particulară, strict determinată, și care poate fi adecvat sau ina-
decvat acesteia. Vezi Coșeriu 1994: 42.
66 Bineînțeles, topica are valoare relațională în structurarea cronologică a

evenimentelor unui enunț numai pentru acțiunile aflate în același plan

temporal. Limba are mijloacele ei proprii de a structura temporalitatea
evenimentelor; ea poate face aceasta prin mijlocirea timpurilor verbelor,
anulând în acest fel valoarea relațională a topicii. Dacă un enunț ca am
căzut, m-am împiedicat: iată cauzalitatea poate fi evaluat ca incongruent
din cauza topicii elementelor constitutive, în am căzut, mă împiedicasem...,
topica nu mai este relevantă, dat fiind faptul că acțiunile sunt structurate
în cadrul raportului de cauzalitate de timpurile verbale, folosindu-se in-
strumente puse la dispoziție de structura gramaticală a limbii.

146
„fiindcă” realizează simultan și „desemnarea” și orientarea
raportului de cauzalitate dintre cele două acțiuni (A–
cauzalitate→B).
Ceea ce am dorit însă să arătăm este că există un anu-
mit nivel de structurare a conținutului lingvistic la care cau-
zalitate este la fel de relațional ca fiindcă. Nu spune la fel de
multe despre relația pe care o structurează, dar structurea-
ză și el o relație de același tip. De asemenea, orice vorbitor al
limbii române știe că dintre cele două acțiuni structurate
prin semnificația „cauzalitate” – reamintim: „cauzalitate” =
(mai mult sau mai puțin) „raport stabilit între două acțiuni
dintre care una este consecința directă a celeilalte” – una –
prima dintre ele și cea care o generează pe cealaltă – se va
numi cauză, iar alta – rezultată în urma acțiunii acesteia –
se va numi efect. Cu alte cuvinte, de fiecare dată când semni-
ficația „cauzalitate” este folosită pentru a orienta spre reali-
tate conținuturile unui act lingvistic, va rezulta o „stare de
lucruri”67 ale cărei elemente vor fi structurate implicit ca o
succesiune între una sau mai multe cauze și unul sau mai
multe efecte. Ceea ce înseamnă că, la un anumit nivel de
structurare lingvistică, semnificația „cauzalitate” este una
relațională, dat fiind că prin intermediul ei se relaționează
între ele două elemente ale realității într-o structură de tip
cauză – efect. Această relaționalitate poate fi probată prin
faptul că într-o construcție de tipul A, B: nenorocire, (sau în
orice altă construcție cu o semnificație nerelațională) cele
două elemente, A și B nu vor fi relaționate, singura structu-
rare a lor fiind cea dată de enumerare68. Am văzut că în

67 Stare de lucruri (état de choses) este alegerea terminologică a lui Coseriu

pentru a vorbi despre designația actelor lingvistice. Un substantiv
desemnează de obicei un obiect, dar designația unei propoziții (care
presupune și participarea unui verb ș.a.m.d.) va fi, de regulă, o configurație
dinamică de obiecte, ceea ce Coseriu numește „stare de lucruri”.
68 La fel se întâmplă și în cazul unei succesiuni de genul făină, ou, zahăr,

unt: prăjitură. Este evident că între elementele enumerării trebuie să

147
cazul lui cauzalitate, această relaționare nu este un fapt în
exclusivitate al limbii, ci, pentru realizarea lui, este nevoie
de concursul unor procedee extralingvistice, legate de acti-
vitatea generală de a vorbi.
O altă modalitate verbală de a organiza realitatea ex-
tralingvistică în structuri de tipul cauză – efect este desem-
narea acestora prin semnificațiile – subiacente celei de „cau-
zalitate” – de „cauză” și, respectiv, „efect”. O construcție pre-
cum

(3) Cauza căderii (mele) este (faptul) că m-am împiedi-

cat (cauza lui B este A)

structurează în același fel realitatea desemnată, folosind

însă pentru aceasta alte (tipuri de) procedee. Astfel, structu-
rarea relației cauzale se face în acest caz în doi pași, de orga-
nizarea conținutului lingvistic al acestei construcții fiind res-
ponsabile următoarele procedee / fapte de limbă:
I.) a) funcția structurantă a semnificației morfemului
de genitiv. Morfemul de genitiv are o semnificație de limbă
care ar putea fi aproximată ca „relație generică între două
entități”69. Limba nu spune mai mult în cazul acesta. Știm cu
certitudine că este vorba de două (sau două grupuri de)
entități, adică fapte desemnabile prin substantive sau pro-
nume, nu acțiuni (sau, cel puțin, nu acțiuni organizate în
funcționalitatea lor verbală, ci văzute ca substantive), nu
proprietăți (adjective sau adverbe). Știm acest lucru pentru
că morfemul de genitiv leagă un substantival (substantiv sau
pronume) de regentul lui substantival (adică alt substantiv

existe un raport precis pentru a conduce la concluzia acesteia, dar acest

raport nu este dat în enunț. În A, B: cauzalitate raportul este dat în enunț.
69 Vezi definiția pe care Coșeriu o dă genitivului în Principii de sintaxă

funcțională, p. 41. Vom opera cu această definiție în prezentarea noastră,

până când observațiile noastre referitoare la funcționalitatea de limbă a
genitivului vor atinge „masa critică” necesară pentru a o „răsturna”.

148
sau pronume). El structurează, deci, ca fapt de limbă – expri-
mabil în și prin limbă – o relație între două (și nu mai multe)
entități (și nu altceva). Natura, tipul acestei relații nu este
însă specificată prin limbă70. Nu știm care este această rela-
ție.
b) [semnificația de limbă a lui cauză] Însă atunci
când unul dintre termenii acestei relații este desemnat prin
semnificația „cauză” – „ceva care determină apariția a altce-
va (numit efect)” – cunoașterea acestei semnificații și faptul
că ea apare ca termen într-o structură organizată de semni-
ficația unui morfem de genitiv ne face să știm cu siguranța
pe care ne-o dă intuiția de vorbitori ai limbii că celălalt ter-
men al acestei relații va fi un efect. Deci în cauza lui B, «B»
va fi (înțeles ca) efect71. Avem, deci, până aici, a) o structură
generată de un morfem de genitiv, b) al cărei prim termen
este desemnat prin semnificația „cauză”, c) ceea ce determi-
nă conținutul lingvistic al celui de al doilea să fie organizat –
în cadrul acestei structuri – ca efect. Cu alte cuvinte, o struc-
tură cauză – efect (structurată de semnificația morfemului
de genitiv și de cea a substantivului cauză) în cadrul căreia
ne este cunoscut faptul structurat ca efect (x–cauzalita-
te→B). Nu știm încă, însă, care este cauza, care anume fapt

70 Ea poate fi în principiu subsumată posesiei, dar cu anumite rezerve pe

care le vom semnala acolo unde va fi cazul.
71 Bineînțeles, nu luăm aici în discuție structuri de tipul cauza lui Aristotel în

care designația lui cauză este, de fapt, «conceptul de cauză», ceea ce duce la
o cu totul altă structurare a construcției genitivale. De altfel, funcționalita-
tea lui cauză ca regent într-o sintagmă genitivală este un indiciu al faptului
că semnificația acestuia este una relațională: în orice astfel de sintagmă
genitivul subordonat lui cauză va fi înțeles ca efect în cadrul unei relații de
cauzalitate, acest lucru întâmplându-se fără excepție atâta timp cât cauză
funcționează în sintagmă cu semnificația lui de limbă. Dacă însă substanti-
vul funcționează în context cu semnificația / designația „conceptul de cau-
ză”, această valoare nefiind relațională, atunci – și abia atunci, am adăuga –
relația structurată de sintagma genitivală poate fi una de altă natură (în
acest caz una de apartenență: cauza lui Aristotel = «cauza aparținându-i lui
Aristotel, așa cum apare ea la Aristotel, etc.»)

149
din realitatea desemnabilă s-a putut constitui în cauză a
acestui efect.
II.) c) [relația de identitate instrumentalizată de
semnificația verbului a fi] Dar, pentru că nu ne-ar folosi la
nimic să știm că o stare de lucruri este un efect fără să știm
al cărei cauze este, ultimul procedeu este tocmai cel al iden-
tificării «cauzei» cu «(faptul că) m-am îm-piedicat», acest
lucru realizându-se prin intermediul verbului a fi, care, prin
semnificația „este”, echivalează, punând semnul egalității
între ele, cele două realități desemnate. Ceea ce a fost înain-
te desemnat prin „cauză” este identificat acum cu ceea ce
este (acum) desemnat prin „faptul că m-am împiedicat”
(x=A). Semnificația verbului a fi spune, pur și simplu: cauza
este A, închizând astfel cercul exprimării relației cauzale A–
cauzalitate→B.
Cunoașterea semnificației morfemului de genitiv și a
semnificației „cauză” spune «B este efect», iar cunoașterea
semnificației verbului a fi spune «A este cauză». În acest caz
structurarea conținutului se realizează exclusiv prin proce-
dee ale limbii și, din nou, ea nu ar fi fost posibilă dacă semni-
ficația „cauză” nu ar fi funcționat relațional la un anumit
nivel de organizare a materialului lingvistic analizat și nu ar
fi structurat într-un mod cauzal relația generică exprimată
prin morfemul de genitiv. Funcționalitate relațională care, la
fel, poate fi probată analizând comparativ felul în care este
structurat un enunț de tipul Cartea copilului este un dicțio-
nar, unde funcționalitatea genitivului este una posesivă, iar
între entitatea «copil» și entitatea «dicționar» nu se stabi-
lește, la nivelul limbii române, niciun raport.
Există, prin urmare, o anumită similaritate de funcțio-
nalitate relațională între conjuncția fiindcă, pe de o parte, și
substantivele cauzalitate și cauză, pe de alta, similaritate
care necesită o investigare mai aprofundată.
Apoi, dacă luăm în considerare funcționalitatea con-
juncției de la care pleacă Drașoveanu în demersul său de a

150
fundamenta sensul relațional ca entitate centrală a unei teo-
rii a relației, constatăm că da, este adevărat, conjuncția fiind-
că organizează ideea de cauzalitate și este relațională. Dar
ne punem întrebarea: este ea relațională ca urmare a felului
în care organizează această idee, sau ideea însăși de cauzali-
tate este una relațională și felul în care o organizează
conjuncția este ulterior acestei relaționalități? Relaționalita-
tea lui fiindcă este dată de ce organizează ea sau de cum or-
ganizează acest lucru? Cu alte cuvinte, «cauzalitatea» lui
fiindcă se datorează conținutului organizat sau modului în
care conjuncția îl organizează?
Atunci când descrie relaționalitatea conjuncției fiind-
că, Drașoveanu afirmă despre ea că face două lucruri: (1)
organizează o semnificație și (2) face acest lucru într-un
anumit fel. Dar care dintre aceste două lucruri pe care le
face conjuncția este primordial pentru relaționalitatea ei,
pentru funcția ei relațională? Pentru Drașoveanu, se pare că
primordial este modul în care își organizează ea conținutul.
Dar, având în vedere funcționalitatea substantivelor cauzali-
tate și cauză în exemplele pe care le-am analizat, conside-
răm îndreptățit să ne întrebăm dacă lucrurile stau într-ade-
văr în acest fel. Sunt cauzalitate și cauză la fel de relaționale
ca fiindcă? În fapt, suntem îndreptățiți să ne punem chiar
două întrebări:
1.) Prima este întrebarea de mai sus: cărui fapt se
datorează relaționalitatea lui fiindcă? şi
2.): Care este diferența dintre aceasta (relaționalitatea
lui fiindcă) și cea a lui cauzalitate și cauză?

4.2. Acesta, acela. Un indiciu despre faptul de conți-

nut pe care încercăm să-l identificăm ne poate fi dat și de o
analiză a semnificației de limbă a pronumelor demonstrati-
ve acesta, acela: așa cum am văzut, Coșeriu descrie categori-
ile verbale ca fiind numai patru în limbă: substantivul, ver-

151
bul, adjectivul și adverbul, structurate ca atare pe planul
unei semnificații de limbă pe care o numește semnificație
categorială. În continuare, lingvistul afirmă că nu avem alte
astfel de categorii, numai (pe) acestea patru. În această grilă
intră și pronumele și numeralul, despre care Coșeriu argu-
mentează că nu au semnificație lexicală, ci numai categori-
ală, descriindu-le, în consecință, ca fiind categoreme pure.
Nu sunt „forme lexicale” sau „semanteme”, ci numai „forme
categoriale”, „categoreme”: „deoarece se referă întotdeauna
la un semnificat lexical dat de situație sau de alte cuvinte din
context”. Spune Coșeriu:

„Există cuvinte care au numai semnificație categorială și

n-au semnificație lexicală, care sunt substantive, adjecti-
ve, chiar și verbe și adverbe și care nu au nicio substanță
anume sau au o substanță generică, neidentificabilă în
afara unei situații concrete. Aceste cuvinte sunt pronu-
mele, care nu sunt o parte a vorbirii opusă celorlalte,
adică substantivelor, adjectivelor ș.a.m.d., fiindcă sunt
ele înseși substantive, adjective. Deci, acesta, acela sunt
forme de substantiv, însă fără substanța pe care trebuie
s-o identificăm într-o situație determinată. Dacă auzim în
odaia de alături că cineva spune negru sau alb, știm
despre ce tip de realitate e vorba; dacă auzim că spune
acesta, nu știm care e tipul de realitate, știm numai că e
vorba de ceva care se află în acest context și nu prea de-
parte, la o anumită distanță de vorbitor.” (Coșeriu 1994:
69)

Este adevărat că aceste tipuri de fapte nu au semnifi-

cație lexicală și că se umplu de substanța lexicală a unor
fapte dintr-un anumit context. Dar a spune despre ele că nu
au decât semnificație categorială nu este tocmai conform cu
funcționalitatea lor de limbă. Ele fac parte din sistem, sunt
structurate în sistemul limbii, și aceasta pe baza unui alt tip
de semnificație decât cea categorială. Coșeriu însuși spune

152
că: „acesta, acela (s. n.) sunt forme de substantiv, însă fără
substanța pe care trebuie s-o identificăm într-o situație de-
terminată”; avem, deci, pentru același fapt categorial două
cuvinte: acesta și acela: pe palierul cărui conținut de limbă e
structurată opoziția dintre ele? Apoi, mai departe, Coșeriu
afirmă că „dacă auzim că spune acesta nu știm care e tipul
de realitate”, dar tot el explică imediat că „știm că e vorba de
ceva (...) care se află nu prea departe, la o anumită distanță
de vorbitor.” Acest lucru nu îl spune semnificația lui catego-
rială, de substantiv, ci un tip de semnificație în măsură să
organizeze opoziția apropiere / depărtare relativă la per-
soana I, care structurează în sistemul limbii române faptele
acesta și acela. Diferența dintre pronumele nehotărâte cine-
va / ceva și pronumele demonstrative acesta / acela este
tocmai faptul de conținut pe care vrem să-l evidențiem aici.
Primele sunt cu adevărat categoreme, fapte de limbă fără
semnificație lexicală, sau numai cu o semnificație lexicală
generică, iar opoziția dintre ele e tranșată în planul sem-
nificației lexicale, mai precis, la nivelul claselor lexicale,
cele două pronume fiind fiecare câte un clasem pentru două
clase lexicale diferite, primul pentru clasa semnificatelor
(prin) care (se) desemnează persoane – și care se constru-
iesc (în română) cu acuzativul cu pe: am văzut pe cineva –,
al doilea pentru clasa faptelor de limbă care desemnează
obiecte și care se construiesc fără pe la acuzativ: am văzut
ceva. Celelalte, demonstrativele, pe lângă valoarea categore-
matică mai au și o valoare localizatoare –„apropiere / de-
părtare față de persoana I”– structurată de un tip de conți-
nut care lipsește în cazul pronumelor nehotărâte.
Iar faptul că acest tip de conținut este dat în limbă
(idiomatic) – deci, este semnificat – și nu este un conținut
de vorbire – nu este designat – putem să-l verificăm compa-
rând acest sistem de organizare a demonstrativelor din ro-
mână cu cel din spaniolă, unde opozițiile se stabilesc între
trei membri iar relaționarea nu se face numai la persoana I,

153
ci, în mod diferențiat, la fiecare dintre cele trei persoane.
Vom stabili astfel că semnificația care structurează în planul
limbii faptele clasei de cuvinte pe care o analizăm aici este
una de tip instrumental pe care, pentru a o distinge de sem-
nificațiile instrumentale veritabile o vom numi semnifica-
ție relațională. Aceasta pentru că, deși, ca tip de conținut
lingvistic, cele două semnificații par a fi similare, în planul
limbii ele sunt structurate diferit. Putem avea însă cores-
pondențe între ele, ceea ce ne face să presupunem că amân-
două sunt generate pe același plan al funcționalității seman-
tice.

4.3. Semnificatul „relațional”

În realitate, considerăm această semnificație relațio-
nală, specifică pronumelor și faptelor instrumentale, ca fiind
organizată anterior categorizării în limbă. Faptul că avem
de-a face cu un conținut lingvistic de tip transcategorial poa-
te fi probat dacă urmărim corespondențele care se pot sta-
bili între diferite fapte de limbă pe baza acestor tipuri de
semnificații: astfel, o semnificație de tipul celei pe care o
găsim în prepoziția în, o regăsim și la adverbul înăuntru, la
adjectivul (și substantivul) interior, precum și la verbul a
intra; semnificația din lângă o regăsim în adverbul aproape,
pentru după avem ulterior, avem conjuncția dar, dar și ad-
jectivul diferit, substantivul deosebire ș.a.m.d. De altfel, pro-
numele personale înseși pot fi considerate o categorizare
substantivală a flectivelor de persoană, flectivul de indicativ
prezent – o instrumentalizare a adverbului acum și exem-
plele ar putea continua.
Bazându-ne pe aceste fapte, am putea dezvolta siste-
mul conținuturilor de limbă elaborat de Coșeriu în Principii
de sintaxă funcțională, propunând o organizare cu două ti-
puri de semnificații primare, transcategoriale:

154
 1. semnificatul lexical, care organizează în limbă va-
rietatea „modurilor de a fi” ale realității și realizează în mod
primar funcția de onomásein și
2. un semnificat care să organizeze în mod primar
configurarea lucrurilor în lume, modul lor de a fi împreună,
simultan cu aprehensiunea modurilor lor de a fi. Aceste
semnificate relaționale ar urma să fie instrumentele
principale ale funcției de légein a limbajului.
Această intuiție a relaționalității ar trebui să fie, cel
puțin din punct de vedere teoretic, anterioară gramaticali-
zării ei și, deci, în termenii lui Coșeriu, anterioară structură-
rii semnificatului gramatical pe care el îl pune la baza reali-
zării în limbă a funcției de légein. Semnificatul gramatical
sau sintactic, așa cum este definit în Principii..., ca „le signifié
d’une combinaison grammaticale: lexème(s) et/ou catégo-
rème(s) + morphème(s)” (Coșeriu 1989/1994-1995: 20), dă
socoteală de faptele de légein gramaticale. Dar am văzut că
légein, ca funcție a limbajului de a configura lumea, se reali-
zează și prin fapte negramaticale. Pentru a vedea cum func-
ționează propriu-zis aceste semnificate relaționale organiza-
te negramatical, ne vom îndrepta atenția asupra flectivului
de genitiv, analizând felul în care asemenea semnificații in-
fluențează funcționalitatea sa sintactică.

4.4. Relația ca funcție sintactică. O analiză a

flectivului de genitiv
În cele ce urmează, ne propunem să determinăm
care este conținutul de limbă (în limba română) al flecti-
vului de genitiv, care este, adică – în termenii lui D. D.
Drașoveanu – sensul relațional al acestuia sau – în termenii
semanticii structurale funcționale coșeriene – semnificatul
său instrumental, funcția de limbă cu care flectivul de genitiv
structurează relațiile din sintagmele genitivale sau cu care
generează relaționalitatea de vorbire a substantivelor din-

155
tr-o astfel de sintagmă72. Pentru Drașoveanu, lucrurile par a
fi suficient de clare: atunci când argumentează echivalența
funcțională a conectivelor cu flectivele, analizând compara-
tiv din punct de vedere relațional sintagmele solzii peștilor și
solzii la pești, Drașoveanu operează cu presupoziția că flecti-
vul de genitiv ar exprima un raport de posesie:

„O egalitate ca cea dintre solzii peștilor sunt… și solzii la

pești sunt…, unde avem unul și același sens relațional,
posesia, exprimat o dată prin flectiv și o dată prin conec-
tiv […]” (Drașoveanu1997: 27)

O analiză mai aprofundată a sintagmei posesive, pe care o

desfășoară cu scopul de a ilustra modul în care relația creea-
ză calitatea de termeni a lexemelor relaționate – aplicată
însă de această dată sintagmei solzii la pești (Drașoveanu
1997: 40-44) –, arată că termenul regent primește, ca reflex
al relației, valoarea de „obiect posedat”, în vreme ce terme-
nul subordonat primește valoarea de „posesor”. Aceste
valori sunt definite de Drașoveanu ca reprezentând „conți-
nutul ipostazei de termen”, unul pentru termenul regent
(„cTr” în limbajul formalizat pe care – pentru precizie
terminologică și economie – îl întrebuințează) și altul
pentru termenul subordonat („cTs”). Aceste două conținu-
turi, alături de sensul relațional („cRs”, pentru că avem, în
acest caz, o relație de subordonare), alcătuiesc cele trei
„sensuri gramaticale” care, pentru profesorul Drașoveanu,
definesc sintagma, ca mod superior de organizare a materiei
lingvistice și o fac să funcționeze – în viziune structuralistă –

72 În viziunea sintactică a lui Drașoveanu sensul relațional este în același

timp și creatorul termenilor – în sensul că el le creează, generând sintag-

ma, calitatea de termeni – și organizatorul acestora – în sensul că tot el le
creează și „ipostazele” din sintagmă, de regent și subordonat în sintag-
mele subordonatoare sau de egali în sintagmele coordonatoare. Vezi
Drașoveanu 1997: 40-51

156
la un nivel superior celui al cuvântului, pe care Drașoveanu
îl numește „nivelul sintagmic”. Aceste trei sensuri gramati-
cale ar fi, prin urmare, (1) „posesor” – pentru lexemul pești,
(2) „obiect posedat” – pentru lexemul solzii și, putem presu-
pune, (3) „posesie” pentru prepoziția la. Totuși, deși afirma-
se cu toată hotărârea „posesia” ca sens relațional al flectivu-
lui de genitiv, în cazul prepoziției, Drașoveanu pare mai re-
zervat și se rezumă la a indica sensul (relațional al) prepozi-
ției punând-o, pur și simplu, între ghilimele: „la”. Această
ezitare a lui Drașoveanu, atât de minuțios în argumentațiile
sale, de a indica „posesia” ca sens relațional al prepoziției la
atrage atenția și ea ar putea fi un indiciu că, deși, în esență,
cele două fapte de limbă sunt echivalente din punctul de ve-
dere al relației vehiculate în sintagmă, totuși sintacticianul
consideră „posesia” ca fiind o valoare prea restrânsă pentru
semantica relațională vastă a prepoziției la.
Coșeriu este mai nuanțat: vorbind – este adevărat, nu
despre genitiv, ci – despre pronumele și adjectivele posesi-
ve73, lingvistul precizează:

„Termenul „posesiv” aplicat la acest tip de pronume

(adjective și substantive) este, în realitate, puțin adecvat,
deoarece de „posesie” poate fi vorba într-un caz ca il mio
libro (deși, și în acest caz, numai dacă e vorba de o carte
pe care am cumpărat-o, nu însă dacă este vorba de o car-
te pe care am scris-o), dar nu în cazul lui mio padre, mio
figlio. Tot astfel, nici la mia partenza nu va implica o rela-
ție de posesie; chiar și la mia abitazione va putea fi înțe-
leasă atât în sensul de ‘„cameră” („casă”) pe care mi-am
construit-o sau mi-am cumpărat-o’, cât și în sensul de
„cameră” în care locuiesc, dar care nu-mi aparține’. Con-
ceptul de „posesie” nu este, prin urmare, suficient pentru

73 Despre care argumentează însă sunt similare ca funcție genitivului, dat

fiind că „așa-numitul „posesiv” nu este decât adjectivul care corespunde
„genitivului” unui pronume personal” (Coseriu 1973/2000: 225)

157
 a explica unitatea de funcție a așa-numitului „posesiv”.”
(Coșeriu 1973/2000: 224-225).

Apoi, în textul studiului care rezumă în bună măsură con-

cepția sa despre gramatică, Principes de syntaxe foncti-
onnelle, apărut în 1989, Coșeriu abordează din nou proble-
ma genitivului și a posesivelor, de data aceasta chiar din
perspectiva unei funcții unice de limbă care le-ar corespun-
de:

„Subiectul vorbitor de franceză cunoaște formele mon,

ton, son etc. și [...] știe intuitiv că aceste forme corespund
unui conținut de limbă determinat: (cu aproximație) 're-
lație de dependență generică între două entități, în cazul
în care entitatea prezentată ca regentă este concepută ca
fiind numită printr-un pronume personal', adică aceeași
relație care, între două entități numite prin substantive,
se exprimă în mod normal prin de situat înaintea formei
care numește entitatea regentă (le livre de Jean, la
maison de Jean, dar son livre, sa maison dacă Jean = lui și
mon livre, ma maison dacă Jean = moi); [...] În plus, vorbi-
torul știe că, în anumite cazuri și în anumite contexte,
aceste forme pot exprima funcția designativă (variantă
funcțională) „posesivitate” sau ,,apartenență” în sensul
restrâns al acestor termeni, adică, în fond, aceeași relație
generică de „dependență”, însă specificată ulterior (prin
cunoașterea lumii și prin context), tocmai ca ,,posesi-
vitate” sau ,,apartenență” (de exemplu cartea mea, dacă
este vorba de o carte care îmi apartine, fără ca mea să
indice totuși explicit acest lucru, dat fiind că aceeași con-
strucție ar putea designa o carte pe care am scris-o, o
carte pe care o țin în mână, dar care nu-mi aparține, o
carte pe care o prefer tuturor celorlalte etc.). (Coșeriu
1989/1994-1995: 41)

158
Dar atunci cum putem determina, izolând (sau extrapolând)
dintre atâtea valori, o funcție invariabilă a limbii cu care ge-
nitivul să structureze sintactic sintagmele pe care le gene-
rează? Ce face, de fapt, genitivul atunci când generează
aceste sintagme? Sau, mai mult, generează cu adevărat geni-
tivul sintagmele din care face parte? Dacă facem o clasificare
a funcțiilor identificate de Coșeriu pentru formele posesive
în fragmentele prezentate – și apoi le extindem și la genitiv
pe baza unității de funcție pe care Coșeriu o observă între
formele posesive și cele ale genitivului pronumelor persona-
le –, vedem că genitivul ar avea, în principiu, următoarele
funcții:
a) una propriu-zis posesivă + b) una „de apartenen-
ță”, care amândouă se exprimă ca variante ale unei
aceleiași funcții de limbă, în sintagme de tipul il mio
libro, cartea mea, cartea copilului.
c) una (neposesivă) în relație cu substantive ca tată,
fiu: mio padre, tatăl meu, tatăl copilului;
d) una (agentivă) în relație cu substantive nume de acți-
uni: la mia partenza, plecarea mea, plecarea copilului.
Modul în care genitivul structurează sintagmele pare
să depindă direct de semnificațiile termenilor pe care îi rela-
ționează. Astfel, dacă analizăm sintagma falsificarea rezulta-
tului, vom constata că relația între cei doi termeni instru-
mentată de flectivul de genitiv va depinde de 1) semnificația
„a falsifica”, despre care știm că este una tranzitivă, astfel
încât ipostazierea ei substantivală „falsificarea” se poate afla
în relație atât cu un subiect, ca orice acțiune verbală, cât și
cu un obiect, ca orice acțiune verbală tranzitivă și 2) de
semnificația „rezultat”, despre care știm că se poate prezen-
ta mai degrabă ca obiect al unei astfel de acțiuni decât ca
subiect al ei. Astfel că relația va fi înțeleasă ca una de tipul
acțiune – obiect. Această relație referențială/designaționa-
lă este cea mai probabilă care poate rezulta din prezenta
asociere de semnificați (semnificatul lexical „a falsifica” +

159
semnificatul categorial „substantiv” + semnificatul lexical
„rezultat” + semnificatul instrumental al morfemului / flecti-
vului de genitiv). Dar nu este singura. O sintagmă de genul
falsificarea acestuia, în care pronumele acestuia nu are un
semnificat lexical clar74, poate fi structurată și ca o relație
acțiune – subiect: «faptul că acesta a falsificat», dar și ca
una acțiune – obiect: «faptul că acesta a fost falsificat». În
cazul unor acțiuni intranzitive, structurarea relațională se
face mult mai precis: în plecarea copilului, semnificația „a
pleca” fiind intranzitivă, relația va fi una de tip acțiune –
subiect (agent).
În funcție de semnificațiile termenilor, morfemul de
genitiv poate structura relații în care termenul subordonat
să aibă diverse valori relaționale, chiar în raport cu același
regent:
– subiect: Trecerea vaporului a creat panică;
– obiect: Trecerea mărfurilor peste graniță;
– ba chiar și reper spațial (circumstanță): trecerea
frontierei.75
Din această perspectivă putem observa că numeroase-
le (sub)clasificări propuse de obicei în gramatici pentru ge-
nitiv, de tipul genitiv posesiv, genitiv al apartenenței, genitiv
subiectiv, genitiv obiectiv ș.a.m.d., deși foarte detaliate și mi-
nuțios aplicate (, nu atât limbii, cât) realității designaționale
a vorbirii, nu ne ajută foarte mult în a înțelege funcționarea
genitivului, întrucât ele sunt nume date unor tipuri de geni-
tiv și, prin asta, funcționalități ulterioare ale genitivului,
manifestări particulare ale acestuia în diferite sintagme, în
funcție, adică, de termenii pe care îi relaționează; or, geniti-
vul, ca fapt de limbă – ca funcție a acesteia – este unul sin-

74 În interpretarea lui Coseriu, am văzut, pronumele nu sunt lexeme, nu

au semnificație lexicală, ci numai semnificație categorială, ele sunt, deci,

categoreme. (Coșeriu 1989/1994–1995, p. 41)
75 Totuși, funcționalitatea locativă este ușor de integrat celei obiective,

dacă avem în vedere că circumstanța spațială respectivă poate fi

organizată ca obiect direct al verbului substantivizat: a trece frontiera

160
gur, este un unic fapt de limbă care funcționează (cu aceeași
valoare, pe care încercăm să o identificăm) în sintagme de
tipuri diferite. Numele genitiv obiectiv (sau genitiv subiectiv
etc.) nu spune nimic despre genitiv în sine, ci doar numește
raportul (de tipul: acțiune – obiect sau acțiune – subiect
ș.a.m.d.) care se poate stabili între cele două lexeme ale sin-
tagmei genitivale, raport care nu depinde de genitiv și care
ar fi același și dacă cele două lexeme s-ar afla într-o sintag-
mă de alt tip: a se compara plecarea băiatului, sintagmă cu
genitiv subiectiv, în care avem, prin urmare, între termeni,
un raport de tipul acțiune – subiect, cu băiatul pleacă, sin-
tagmă verbală în care avem același (tip de) raport între
aceiași semnificați lexicali76. Cu alte cuvinte, nu flectivul de
genitiv din sintagma plecarea băiatului îl face pe băiatul să
fie „subiect” și pe plecarea să fie „acțiune”, denumirea de
genitiv subiectiv fiind improprie pentru forma flexionată a
substantivului. A se vedea, pentru aceasta, și distincția, pe
care o propune Coșeriu (1989/1994–1995, p. 33–35), între
unități invariabile (funcții) ale limbii și accepțiuni
designaționale (funcții ale vorbirii). Analizând exemplele
prezentate putem formula, ca punct de pornire al demersu-
lui întreprins aici, următoarele observații:1) pe de o parte,
valoarea relațională a genitivului este atât de vagă încât ea
nu poate fi determinată decât recurgând, în fiecare caz în
parte, la semnificațiile de limbă ale faptelor relaționate
și/sau la „cunoașterea generală a lucrurilor”; de multe ori
avem de-a face cu o valoare relațională diferită pentru
fiecare posibilitate designațională a semnificațiilor implica-
te; 2) pe de altă parte, relaționalitatea lui este atât de extin-
să, încât dacă am vrea să găsim o valoare comună tuturor
acestor tipuri de relații pe care le regizează, dacă ar fi să
determinăm ce spune limba de fiecare dată într-o sintagmă
genitivală, făcând abstracție de semnificațiile termenilor

76Firește, cu diferența că semnificatul lexical „a pleca” este organizat în

prima dintre sintagme ca substantiv (având, așadar, în termenii lui
Coșeriu, semnificatul categorial „substantiv”), iar în cealaltă ca verb.

161
relaționați, dacă am vrea să găsim, deci, valoarea unică de
limbă a morfemului de genitiv, aceasta ar fi aceea, identificată
de Coșeriu, de „relație generică între două entități” sau – re-
nunțând la toate determinările subînțelese –, pur și simplu,
aceea de „relație”.
Faptul că flectivul de genitiv poate exprima, din punct
de vedere semantic, în același timp, și un raport strict orien-
tat precum cel din cartea este a copilului, în care raportul de
posesie este foarte clar, dar și un raport de interdependență
precum cel din tatăl copilului / copilul tatălui ne poate face
să credem că funcționalitatea lui semantică nu este deloc
una specializată. Un raport de posesie presupune o orienta-
re strictă a relației dintre termeni: posesorul posedă obiec-
tul posedat și nu invers, relația de posesie nu este bilaterală,
iar faptul că genitivul poate exprima / realiza și relații bila-
terale (nefiind, deci, specializat exclusiv pentru relații unila-
terale) ne arată că semnificația lui relațională nu este pose-
sia. Dacă funcționalitatea lui ar fi aceea de a exprima posesi-
a, n-am putea exprima cu el relații de alt tip. Iar faptul de a
lărgi sfera posesiei – cum face Gramatica Academiei77 – și de
a considera că în cadrul ei intră de fapt și alte tipuri de
relații, cum ar fi apartenența, originea, asocierea etc., nu
înseamnă decât a accepta că valoarea genitivului este de a
exprima o relaționalitate nespecificată, generică, care ar fi,
de fapt, însăși funcționalitatea identificată de Coșeriu.
A afirma, pornind de la sintagma cauza efectului, că,
de exemplu, „cauza are un efect” nu înseamnă altceva decât
a spune că ea se află în relație cu acesta. A avea are aici
sensul „a fi în relație cu…, a putea fi raportat la…”. A asimila

77 Citim în Gramatica Academiei: „Relația de posesie subsumează diverse

alte semnificații: apartenența propriu-zisă față de un Posesor animat
(casa omului); (într-o accepție lărgită a termenului) apartenența la un
anumit loc, originea (oamenii locului, satului), apartenența părților la
întreg (relația partitivă, pereții casei), apartenența la o familie (relația de
rudenie, frate / fratele vecinului), asocierea (cristalul mesei „de pe
masă”).” (GALR 2008 II: 83)

162
acest sens al lui a avea cu posesia, înseamnă a vedea posesia
dintr-o perspectivă foarte largă. Mai mult, o cauză are un
efect în aceeași măsură în care efectul are o cauză și a
asimila relația dintre ele unui raport de posesie ar echivala
cu suspendarea distincției dintre obiect posedat și posesor
și, în ultimă instanță, cu anularea întregului sens al posesiei.
De altfel, Drașoveanu face referire la o astfel de confuzie
între valoarea de «obiect posedat» și cea de «posesor» care
apare în GA 1963, atunci când sunt inventariate valorile
atributului substantival în genitiv. La prima dintre valorile
subsumate posesiei, se spune că genitivul poate exprima nu
numai posesorul, ci și obiectul posedat – ceea ce ar fi con-
trar funcționalității sale general acceptate de a exprima
posesorul. Exemplul care se dă este proprietarul casei.
Drașoveanu restabilește funcționalitatea sintagmei semna-
lând eroarea de interpretare:

„Și în proprietarul casei, „casa” este „posesor” – „casa are

un proprietar” – și nu „obiect posedat”, cum se consideră
în GA, 1963, II, p. 121-122.” (Drașoveanu 1997: 44)

Perfect adevărat, însă nu putem să nu remarcăm că în pro-

poziția casa are un proprietar, sensul lui a avea este: „a fi
deținut de…”. Judecând lucrurile în aceeași logică, înseamnă
că și în sintagma posesorul obiectului, am putea susține că
„obiectul are un posesor”, deci, după logica posesiei: „obiec-
tul posedă un posesor”, unde posedă ar avea, de fapt, sensul
„a fi posedat”, ceea ce ar arunca în aer toată logica posesiei.

4.4.1. „Semantic” vs „sintactic” în structurarea

sintagmelor genitivale. Ceea ce trebuie să remarcăm, de
fapt, în sintagma proprietarul casei nu este că și «casa»
poate să fie „posesor” dacă flectivul de genitiv spune acest
lucru, ci că relațiile exprimate de flectivul de genitiv nu au o
legătură directă cu relațiile care există în realitate între refe-

163
renții sintagmelor pe care le structurează. Dacă «proprieta-
rul» deține în realitate «o casă», atunci această stare de
lucruri: «proprietarul are o casă» nu se schimbă chiar dacă
eu mă refer la ea prin sintagma proprietarul casei, care în-
seamnă, de fapt, «casa are un proprietar». Și aceasta în con-
dițiile în care relația de posesie nu este una biunivocă, un
obiect nu poate fi în aceeași relație și obiect posedat și pose-
sor. Avem, așadar, două relații contradictorii, una în limbă:
casa are un proprietar și alta în realitate: «proprietarul are o
casă». Ceea ce nu se întâmplă în cazul altor fapte relaționale:
adică, dacă spun casă pe acoperiș, starea de lucruri desem-
nată este «casă pe acoperiș», chiar dacă eu știu că în mod
normal acoperișul este cel care stă pe casă, iar configurația
spațială desemnată astfel este absurdă. Oricât de absurd ar
fi, dacă aceasta este ceea ce se spune în limbă, (tot) aceasta
se desemnează (și) în realitate. Și se întâmplă astfel pentru
că așa funcționează prepoziția pe, aceasta este funcționalita-
tea ei relațională. În cazul flectivului de genitiv, se pare că nu
se întâmplă chiar așa, sau nu se întâmplă așa întotdeauna,
uneori, ceea ce se spune în limbă are altă valoare decât ceea
ce se desemnează în realitate. Se spune în limbă – în vorbire
– proprietarul casei, dar în realitate tot «proprietarul» este
posesor, chiar dacă în limbă se spune că este «casa». Relații-
le regizate de flectivul de genitiv nu „se reflectă”78 întocmai
și în realitate. Deducem de aici că funcționalitatea lui relațio-
nală este diferită de cea a prepozițiilor relaționale.

78 Facem aici o referire la mențiunea lui Drașoveanu că relațiile dintre

termenii sintagmei reflectă raporturi din realitate. Atunci când dă o defi-
niție parțială sensurilor nerelaționale, spune despre ele că „nu vor
cunoaște – în planul sintagmic – decât ipostaza de componente ale terme-
nilor relației (purtate de temele lexicale sau de cuvinte-rădăcini), indife-
rent dacă raporturile reflectate, („obiectuale”) sunt raporturi între
obiecte, între obiecte și însușirile lor, între însușiri, circumstanțe ș.a.m.d.
[s. n.]” (Drașoveanu 1997: 22)

164
 Să luăm un exemplu mai clar: o relație de tipul părin-
te – copil, de exemplu, exprimată într-o sintagmă genitivală,
nu se va schimba, va rămâne aceeași, indiferent de cum este
ea organizată prin flectivul de genitiv: părintele copilului sau
copilul părintelui. Ceea ce ne face să presupunem că nu flec-
tivul de genitiv structurează, de fapt, această relație. Ne
întrebăm, așadar, pe deplin justificat, cine structurează
această relație și ce face, în realitate, flectivul de genitiv? La
prima întrebare nu este greu să răspundem, perfect rezona-
bil, că relația dintre cei doi termeni este structurată de
înseși semnificațiile lor de limbă, „părinte” și „copil”, care se
raportează corelativ una la cealaltă generând relația dintre
ei. Atenție, însă: este vorba de o relație semantică, nu de
una sintactică79. La fel, în cazul sintagmei proprietarul casei,
relația este generată de semnificația „proprietar”, care este
„cineva care deține o proprietate”80, „cineva care posedă
ceva” și, ca atare, are o relaționalitate implicită spre obiectul
acestei posesii. În sintagme de genul plecarea copilului, falsi-

79 Relaționalitatea flectivului de genitiv este tot semantică, așa cum arată

clar Drașoveanu, nu avem în această privință niciun dubiu. El relaționează
termenii prin „sensul relațional” pe care-l are, dar această relaționalitate
este structurată – simultan, este adevărat, dar – în acord cu relaționali-
tatea lui sintactică, după opinia lui Drașoveanu, în simetrie perfectă, am
văzut, cu aceasta. Este o relaționalitate concomitent semantică și sintac-
tică, în vreme ce în celălalt caz, relația dintre «copil» și «părinte» este
structurată ca un fapt eminamente semantic, neconcordat cu niciun
fenomen sintactic mai complex decât simpla lor co-ocurență în sintagmă.
Într-adevăr, am văzut că relația dintre ele nu este structurată de flectivul
de genitiv și cum este evident faptul că flectivul de genitiv realizează
singura relație sintactică reperabilă în structură, putem concluziona, cu
suficientă îndreptățire, că relația dintre cei doi termeni nu este structura-
tă sintactic.
80 Acesta este primul nivel de funcționalitate semantică al semnificației

„proprietar”; la o analiză ulterioară vedem că „proprietar” nu este neapă-

rat cineva, o persoană; poate să fie și o instituție etc., așa că această trăsă-
tură semantică (+ uman) se neutralizează, dar prima valoare, cea cu care
se activează „proprietar” din sistem, va fi cea de „cineva…”, „persoană
care…”.

165
ficarea rezultatului, avem tot o relaționalitate internă, dată
de faptul că substantivele sunt nume de acțiuni și, prin
urmare, se vor raporta la agentul sau obiectul acestora. Pri-
mul lucru pe care-l observăm, deci, este că flectivul de geni-
tiv nu structurează întotdeauna cu propria funcționalitate
relațională sintagmele pe care le creează. Uneori sintagmele
generate de flectivul de genitiv sunt structurate de alte fapte
relaționale.
Dacă analizăm funcționalitatea de limbă a unei prepo-
ziții, vom constata că ea realizează în mod simultan două
funcții de limbă:
1.) pune în relație două entități (= relaționează
două fapte de limbă);
2.) exprimă (= desemnează) criteriul acestei relațio-
nări (raportul dintre ele) (= determină această relați-
onare)
Astfel, în cazul sintagmei cizme pe masă, prepoziția pe,
pe de o parte, 1) pune în relație substantivele cizme şi masă,
creează, adică, relația dintre ele, generând sintagma, iar, pe
de altă parte, 2) determină această relație ca „superpoziție”
în planul desemnării, ca raport de „suprapunere” între
obiectele «cizme» și «masă», desemnate de cele două sub-
stantive. Prima dintre aceste funcții este una sintactică și
este realizată de relaționalitățile din planul expresiei ea
fiind comună tuturor faptelor relaționale, fie ele flective sau
conective; a doua este semantică, dat fiind că ea se realizea-
ză prin relaționalitățile structurate la nivelul conținutului de
limbă al faptului relațional, în semnificatul instrumental „pe”
sau în sensul relațional al prepoziției. Este ceea ce afirmă și
Drașoveanu atunci când descrie modul propriu-zis în care
se creează relația în acest conținut de limbă superior struc-
turat care este sintagma. Relația, precizează Drașoveanu, nu
numai (1) creează calitatea de termeni pentru lexemele im-
plicate în sintagmă, dar (2) creează pentru acestea un conți-

166
nut de tip nou (cT – conținutul ipostazei de termen81), diferit
pentru fiecare dintre aceștia și care, în cazul sintagmei anali-
zate de el – solzii la pești –, sunt: cTr (conținutul ipostazei de
termen regent) = „obiect posedat” și cTs (conținutul iposta-
zei de termen subordonat) = „posesor”. Cu alte cuvinte,
faptul de limbă care este, la Drașoveanu, relația nu numai
(1) creează raportul dintre termenii sintagmei, ci și (2) de-
termină acest raport, stabilind natura lui. Am făcut această
paranteză mai lungă pentru a ilustra observația că, în cazul
flectivului de genitiv, aceste două funcționalități relaționale
de obicei simetrice și simultane par a fi distincte și separate.
Flectivul de genitiv generează sintagma tatăl copilului –
pune, adică, în relație substantivele tată și copil –, dar nu
structurează această sintagmă, nu determină cu semnificatul
lui instrumental natura relației dintre termenii ei, rolul de a
structura sintagma și de a determina relația dintre termeni
revenindu-i semnificației relaționale a substantivului tată.
Genitivul este, deci, organizat în limbă ca un fapt relațional,
dar cu o funcționalitate relațională atât de slabă încât poate
fi destul de ușor anulată și înlocuită de orice alt tip de relație
care s-ar stabili – „peste capul lui” – între membrii sintagmei
pe care o generează. Un fapt de limbă atașat termenului sub-
ordonat, cu relaționalitate proprie atât de slabă încât poate
fi uzurpată de orice relaționalitate intrinsecă a termenului
regent. Dacă lexemul care constituie termenul regent al

81 Drașoveanu face precizarea că „în sensul etimologic al cuvântului

ipostază (= „qui est placé en dessous”, vezi Dauzat et al., s. v. hypostase),
L[exemul] este ipostaza lui T [a termenului] și nu invers, potrivit cu o
eventuală imagine la care ar putea conduce sensul uzual al cuvântului
respectiv.” (Drașoveanu 1997: 42, completările dintre paranteze drepte
ne aparțin). În această accepțiune etimologică, termenul ar fi o hiperstază
a lexemului, în acord cu funcționarea lui la un nivel superior (cel al sintag-
mei). Făcând această precizare, Drașoveanu arată implicit că accepțiunea
în care folosește ipostază este cea uzuală, din limbă: „stare, situație în care
se găsește cineva sau ceva; aspect, înfățișare, chip”(cf. DEX), prin urmare,
este vorba de calitatea de termen a lexemului.

167
sintagmei are o relaționalitate intrinsecă oricât de slabă,
aceasta va uzurpa relaționalitatea flectivului de genitiv. Cu
alte cuvinte, flectivul de genitiv realizează sintactic funcțio-
nalitatea relațională (semantică) a altor fapte de limbă: un
substantiv care prezintă în planul conținutului o relaționali-
tate (semantică) de orice tip (lexicală sau categorială) se va
putea folosi de relaționalitatea sintactică (din planul expre-
siei) a genitivului (a flectivului de genitiv) pentru a-și subor-
dona, ca regent, (substantivul care denumește) corelativul
cerut de relaționalitatea lui lexicală sau categorială.

4.4.2. Instrumentalitate semantică vs instrumentali-

tate gramaticală. Alte exemple de situații în care funcționali-
tatea sintactică a unor presupuse prepoziții este diferită de
funcționalitatea lor semantică le oferă analiza comparativă a
următoarelor structuri:

(1) Frunza verde devine galbenă.

(2) Frunza devine din verde galbenă.

(3) Frunza se transformă din verde în galbenă.

În (1) adjectivele verde și galben au funcțiile de atribut

adjectival, respectiv, de element predicativ suplimentar.
Cele două adjective nu au nevoie de prepoziții pentru a se
lega de regentul lor, conform regulii sintactice general
acceptate că adjectivul nu are (nevoie de) prepoziție. În (2),
însă, observăm că verde, devenit din atribut adjectival ele-
ment predicativ suplimentar, deși rămâne adjectiv, are ne-
voie să fie precedat de particula din pentru a putea ocupa
respectiva poziție sintactică. Desigur, din nu poate fi prepo-
ziție, în acest caz, întrucât statutul de prepoziție ar presupu-
ne funcționalitate sintactică, or adjectivul nu are nevoie de
instrumente sintactice pentru a se „lega” de regentul său

168
substantival. Din este, în această structură, numai un instru-
ment semantic menit să distingă, în această construcție cu
două elemente predicative suplimentare, între cele două
însușiri succesive ale obiectului «frunză», desemnat de
regentul celor două adjective, ambele exprimate prin
aceeași funcție sintactică (așadar, organizate sintactic în
același fel). Verbul a deveni are o structură semantică lexica-
lă ce presupune orientarea către un stadiu viitor din evolu-
ția „obiectului”82 desemnat de regentul substantival al ver-
bului, regent care este subiect în enunț: Studentul devine
profesor. Semnificatul „a deveni” este astfel structurat în
limbă încât să exprime prin funcția sintactică pe care o regi-
zează, cea de nume predicativ, punctul final al evoluției de-
semnate de/prin acest semnificat. Dacă, în contexte ca cel
din (2), semnificatul „a deveni” este „nevoit”83 să exprime,
prin aceeași funcție sintactică, nu numai punctul final, ci și
punctul inițial al acestei evoluții, va face acest lucru punând
înaintea adjectivului sau a substantivului care desemnează
acest punct inițial particula din, care exprimă, în mod cu-
rent, în limba română, proveniența. Vom avea, așadar, două
nume predicative în dependența aceluiași verb, unul – cel
construit cu particula din – exprimând punctul inițial al evo-
luției, celălalt exprimând (fără această particulă) punctul
final al acesteia. În (3) avem semnificatul „a se transforma”,
a cărui structură semantică presupune raportarea nu numai
la un singur stadiu evolutiv, ca în cazul lui „a deveni”, ci la
două: atât la cel inițial, realizat cu particula din, cât și la cel
final, realizat cu particula în. Vom avea, din punct de vedere
sintactic, un singur nume predicativ – dat fiind că verbul
cere, prin aceeași funcție sintactică, două lexeme care să
exprime/desemneze evoluția –, exprimat prin două adjecti-
ve, unul pentru stadiul inițial, celălalt pentru stadiul final.

82Evident, obiect, în sens ontologic, nu în sens gramatical.

83Firește, nu semnificatul este nevoit, ci vorbitorul este nevoit să exprime
ceva, prin intermediul acestui semnificat.

169
Suprimarea oricăruia dintre cele două adjective va aduce cu
sine înțelegerea structurii ca incompletă (Frunza se transfor-
mă din verde, Frunza se transformă în galbenă.)
Aceste două particule, însă, din și în, nu vor fi propriu-
zis prepoziții, instrumente gramaticale, pentru că ele nu
sunt cerute de structura gramaticală (sintactică) a propoziți-
ei, ci vor fi instrumente (numai) semantice, fiind cerute de
structura semantică lexicală a verbelor, ale căror semnifica-
te sunt astfel organizate de/în limbă încât să aibă nevoie să
se raporteze la unul sau la mai multe stadii din evoluția su-
biectului (evoluție care constituie, în fapt, tocmai semnifica-
tul lexical al verbului). Vedem, astfel, că, înainte de a vorbi
de instrumentalitate gramaticală, trebuie să vorbim (și) de
instrumentalitate semantică, de semnificate care sunt in-
strumentale numai din punct de vedere semantic, nu și din
punct de vedere gramatical, ceea ce arată că sistemele gra-
maticale dezvoltate, (1) pe de o parte, de Coșeriu, (2) pe de
altă parte, de Drașoveanu, sunt incomplete întrucât:
(1) Coșeriu vorbește de semnificat instrumental nu-
mai în cazul faptelor gramaticale:

„Semnificatul instrumental este semnificatul „morfeme-

lor”, adică al procedeelor și elementelor instrumentale în
combinațiile gramaticale (topica, accentul, intonația, de-
sinențele, prefixele, sufixele, cuvintele morfematice pre-
cum articolele, prepozițiile, conjuncțiile etc.).” (Coșeriu
1989 / 1994-1995: 44)

și

(2) Definind relația, categoria centrală a sistemului

sintactic pe care-l construiește, ca solidaritatea dintre un
sens relațional și un relatem, sensul relațional relaționând în
planul conținutului, iar relatemul în cel al expresiei,
Drașoveanu pornește de la presupoziția că relațiile din pla-

170
nul conținutului ar fi simetrice cu cele din planul expresiei,
că faptele de limbă care relaționează sintactic, în planul
expresiei, (= relatemele) relaționează în același fel și seman-
tic, adică în planul conținutului (prin sensul relațional care le
este propriu). Or, analiza pe care o facem aici asupra flecti-
vului de genitiv și asupra falselor prepoziții discutate mai
sus infirmă această presupoziție. Asupra felului în care pro-
fesorul Drașoveanu înțelege faptele relaționale și postulatul
solidarității, pe care-l folosește pentru a le defini, ne vom
mai opri în această lucrare (vezi infra, 4.6.1.).
Revenind la funcționalitatea flectivului de genitiv, în
urma faptelor analizate până acum putem să dăm socoteală
de funcțiile c) și d) dintre cele identificate de Coșeriu și să
deducem că genitivul este o funcție relațională mai degrabă
sintactică decât propriu-zis semantică, el funcționând în
bună măsură ca o modalitate sintactică a altor fapte (relațio-
nale) de a-și realiza funcționalitatea relațională semantică.
Dar aceasta nu explică diferența dintre funcțiile a) și b), în
care genitivul funcționează cu fapte nerelaționale și, cel
puțin din acest punct de vedere, ar putea să-și realizeze
relaționalitatea proprie – „posesia” – ca funcție unică de
limbă. Totuși nu se întâmplă astfel; am văzut că în sintagme
cum ar fi cartea copilului genitivul tot nu funcționează ca
fapt pe deplin posesiv, ci el poate indica și „apartenența”
simplă a obiectului desemnat de substantivul regent la
entitatea desemnată de substantivul subordonat, apartenen-
ță pe care o putem figura prin «cartea la care se referă copi-
lul», sau, cu termenii lui Coșeriu „o carte pe care o ține în
mână, dar care nu-i aparține, o carte pe care o preferă tutu-
ror celorlalte etc.” Ceva împiedică și în acest caz genitivul
să-și realizeze funcționalitatea posesivă, ceva îi „uzurpă” din
nou funcționalitatea relațională. O altă funcție a limbii se
interpune realizării acesteia.

171
 4.4.3. Funcția designațională a flectivului de ge-
nitiv. Am văzut că, dacă inversăm termenii unei sintagme
structurate de o prepoziție cu valoare relațională spațială,
raportul desemnat de sintagmă se schimbă, ordinea spațială
a designaților (= poziția lor) se inversează. În cazul sintag-
mei genitivale, inversarea termenilor nu schimbă cu necesi-
tate raportul dintre designații acestora. Desigur, acest lucru
se întâmplă datorită faptului că raporturile de tip spațial
sunt mult prea precise și pregnante pentru a putea fi folosite
ca mijloace sintactice de realizare a altor relaționalități, dar
nu este numai aceasta. Este și faptul că flectivul de genitiv
nu structurează numai relațional sintagmele. Să luăm un
exemplu: dacă privesc din vârful unui turn o mulțime de
clădiri aglomerate și sunt atât de sus încât nu văd dedesubt
decât o mulțime de acoperișuri îngrămădite unul într-altul
și văd unul care-mi atrage atenția și mă întreb: Oare care-o fi
casa acelui acoperiș?, pot să mă întreb așa? Sau va trebui să
mă întreb Care este casa căreia îi aparține acoperișul acela?
În fapt, pot, pentru că îndreptățirea de a folosi sau nu geniti-
vul este dată de perspectiva asupra lucrurilor. Dacă am
vedea tot timpul casele de sus și realitatea mai cunoscută ar
fi acoperișurile, ne-am întreba tot timpul: Care este casa
acoperișului?, așa cum ne întrebăm Care este clasa elevului?
sau cum întrebăm pe cineva Care este țara ta?, și nu țara
căreia îi aparții.
Într-adevăr, când spun casa acoperișului, pur și simplu
desemnez casa prin aceea că se află în relație cu acoperișul,
«casa care corespunde acoperișului», mă refer la casă cu
ajutorul acoperișului; acoperișul este în context realitatea
(mai) cunoscută și identific casa prin intermediul lui, prin
raportare / referire la el, nu mă interesează relația dintre
ele, știu că orice casă are un acoperiș și că orice acoperiș are
o casă, dar nu aceasta mă interesează acum, cine posedă pe
cine, care este relația exactă dintre ele; dacă aș vrea să
vorbesc despre aceasta, aș avea la dispoziție – limba mi-ar

172
furniza – instrumente mai precise pentru a le relaționa – aș
putea spune acoperișul aparține casei sau acoperișul de pe
casă sau de deasupra casei, sau casa are acoperiș, sau nu are
acoperiș, dar nu aceasta mă interesează să fac acum prin in-
termediul genitivului. Ceea ce mă interesează și ceea ce știe
genitivul să facă este să raporteze realitățile între ele pentru
ca eu să mă pot referi la una prin cealaltă. Acesta este, cre-
dem noi, motivul pentru care sensul relațional al genitivului
este unul vag, nedefinit, motivul principal pentru care el
exprimă mai degrabă o relație generică, nespecificată:
pentru că funcția lui de limbă este una în primul rând refe-
rențială, și nu relațională. Este diferența dintre cizme pe
masă, unde relaționez spațial obiectele, și cizmele de pe
masă, unde desemnez cizmele prin aceea că se află / s-au
aflat pe masă; folosesc relația spațială în care se află «ciz-
mele» cu «masa» pentru a identifica în desemnare «ciz-
mele».
Și este firesc să se fi întâmplat așa: atributul genitival
este o funcție sintactică a substantivului. Funcționalitatea
primară a substantivului în limbaj este referențialitatea. Pe
care o realizează tocmai prin determinare, prin acțiunea
asupra lui a determinanților (articole, adjective, pronume),
care-i actualizează semnificația și o orientează spre realita-
te84. Era inevitabil ca genitivul (flectivul de genitiv), în cali-
tate de determinant al substantivului, să capete valoare în
primul rând referențială, era inevitabil ca relaționalitatea lui
să fie subordonată funcției referențiale a substantivului.
Trebuie să distingem, deci, între o funcționalitate relațională
veritabilă și o funcționalitate relațională referențială.

84Pentru o descriere completă a procedeelor prin care, într-o gramatică a

vorbirii, semnificația unui substantiv este actualizată, determinată și
orientată către realitate, vezi Coseriu, Determinare și cadru. Două
probleme ale unei lingvistici a vorbirii, în Omul și limbajul său, Editura
Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2009, p. 198-233.

173
 De altfel, faptul că, în cazul construcției de pe masă,
funcția relațională este secundară celei referențiale poate fi
probat prin faptul că realitatea desemnată prin intermediul
ei poate fi apoi relaționată diferit, folosind procedee / sem-
nificate relaționale cu funcționalitate reală, poate fi situată
într-o configurație relațională diferită: pune cizmele de pe
masă lângă dulap sau cizmele de pe masă sunt după ușă sau
chiar și: cizmele de pe masă sunt sub masă85. Aceasta se în-
tâmplă pentru că semnificația construcției cizmele de pe
masă nu este „cizmele sunt pe masă”, acest de care indică
proveniența relativizează temporal circumstanța spațială
prin care sunt desemnate cizmele, astfel că sensul construc-
ției va fi, „cizmele care sunt / au fost / vor fi pe masă”86.
Ceea ce face ca, în cizmele de pe masă sunt sub masă, situarea
– contradictorie – în circumstanțe spațiale diferite să fie
înțeleasă – și rezolvată – în raport cu circumstanțe tempora-
le diferite. În absența construcției referențiale cu de, structu-
rarea temporală a relaționărilor spațiale este obligatorie:
pune cizmele mai întâi pe masă, apoi sub masă87. La fel se
întâmplă și în cazul sintagmelor genitivale: după ce am de-

85 Vorbim aici de relaționări la circumstanțe spațiale diferite («pe

masă»/«sub masă») și nu de determinări succesive ale aceleiași circum-
stanțe spațiale: pune cererea pe masă, sub dosar, în spatele radioului, unde
identificarea circumstanței spațiale se face prin determinări succesive:
pune cererea pe masă (unde pe masă?), sub dosar (unde vezi tu dosar?), în
spatele radioului etc., (pune cererea pe masă, mai precis, sub dosar, care
este în spatele radioului).
86 Semnificația construcției este, în primul rând „cizmele care” (cu dubla-

rea referențială a substantivului prin pronumele relativ) și apoi „au fost /

sunt / vor fi pe masă” (cu relativizarea momentului în care ele se află în
acea circumstanță spațială: nu mă interesează când sunt ele acolo, ci mă
interesează să le identific prin faptul că s-au aflat / se află / se vor afla
cândva acolo).
87 Structurarea temporală a situărilor se poate face și, pur și simplu, prin

enumerare; am văzut cum topica elementelor enunțului poate structura,

în lipsa altor elemente cu această funcționalitate, cronologia acestora:
pune cartea pe masă, pe scaun, pe etajeră.

174
semnat un lucru prin a-l raporta la altul într-o falsă relație
de posesie, pot să-l situez într-o relație de posesie veritabilă:
casa bunicilor aparține municipalității. Și aceasta tot din
cauză că funcția relațională a genitivului este secundară
funcției sale referențiale – în fapt, este un instrument al
acesteia. Tot astfel, nu pot spune (fără enumerare, marcată
prin virgulă) *jucăria băiatului a fetiței, dar se poate jucăria
băiatului aparține fetiței.
Această specializare referențială a genitivului dă soco-
teală de funcționalitatea (b), cu care el realizează aparte-
nența de care vorbește Coșeriu. Această funcționalitate refe-
rențială se poate proba și prin trecerea genitivului din func-
ția de atribut în cea de nume predicativ88. Aceasta îi anulea-
ză funcționalitatea referențială, ceea ce face ca singura lui
funcționalitate să rămână cea relațională, care astfel se
manifestă plenar. Valoarea legată de exprimarea posesiei
devine prevalentă și astfel putem identifica semnificația de
limbă a flectivului de genitiv, cea pe care nu și-o poate reali-
za decât sporadic în funcția de atribut din cauza interpunerii
altor funcții.

4.4.4. Relaționalitatea semantică instrumentală a

flectivului de genitiv
Sensul relațional al flectivului de genitiv ne apare,
astfel, a fi „posesia”, însă ea se manifestă plenar doar atunci
când genitivul funcționează, degrevat de funcția referenți-
ală, în cadrul grupului verbal, cu funcție sintactică de nume
predicativ. În acest caz apare însă un alt fenomen, remarcat
(și) de Coșeriu: construcțiile cu alte tipuri de funcționalitate

88 Despre funcționalitatea deplină a genitivului și a adjectivelor posesive

ca nume predicative, precum și despre statutul particulei al (a, ai, ale)
care face posibil acest lucru, vezi Mircea Minică, Sintaxa genitivului și a
posesivelor, pornind de la o problemă controversată: statutul lui al (a, ai,
ale), în Dacoromania, serie nouă, nr. V-VI, 2000-2001, p. 241-250.

175
relațională nu mai sunt posibile. Nu mai putem avea nici
*plecarea este a băiatului, nici *falsificarea este a rezultate-
lor, și nici *trecerea este a frontierei, *cauza este a efectului,
*părintele este al copilului, *proprietarul este al casei. Coșeriu
precizează, la rândul lui:

„Putem spune il mio libro și questo libro è mio, dar

spunem numai mio padre, și nu, (cu același sens) questo
padre è mio. Într-un caz limită, ar putea spune acest
lucru un copil care, considerând o pluralitate de „tați” și
tratându-i aproape ca pe niște jucării, ar spune: Ecco,
questo padre è mio (dar ar spune-o tocmai în sensul în
care se spune questo libro è mio, adică cu valoarea de
„acest tată îmi aparține”).” (Coșeriu 1973/2000: 223).

Ce se întâmplă, de fapt, în acest caz? Pornind de la felul în

care funcționalitatea referențială a substantivului a ocultat
funcționalitatea relațională a flectivului de genitiv și de la
felul în care determinanții circumstanțiali ai substantivului
sunt structurați ca proprietăți ale acestuia, putem deduce că
proprietățile exprimate în grupul nominal, determinările
proxime (ale) substantivului, cele exprimate de determinan-
ții lui imediați, țin de realitatea primă a obiectului, de pro-
prietățile cu care el se prezintă de la început în actul lin-
gvistic. Sunt proprietăți interne. Celelalte, cele prezente în
grupul verbal, sunt organizate ca proprietăți atribuite
ulterior, externe. Limbajul și-a dezvoltat procedee pentru a
structura în mod diferit conținuturile care organizează pro-
prietățile interne și cele externe ale realităților desemnate.
Nu este vorba, evident, de proprietăți interne sau externe în
sens (onto)logic, ci de proprietăți organizate lingvistic în
acest fel, ceea ce însemnă, pur și simplu, a organiza în mod
diferit proprietățile considerate ca fiind prezente într-un
obiect înainte de actul lingvistic și pe cele atribuite prin
acesta (sau în urma acestuia). Dacă nu se poate spune *ple-

176
carea este a băiatului sau *proprietarul este al casei este
pentru că relaționalitatea acestor substantive, posibilitățile
lor relaționale, sunt, la fiecare dintre ele, interne, aparțin
structurii lor semantice, sunt date de la bun început. Pro-
prietățile lor relaționale sunt inerente semnificației pe care
o vehiculează și, prin urmare, nu pot fi externalizate, nu pot
fi, adică, atribuite ca proprietăți externe. Or, funcționalitatea
numelui predicativ este de a atribui substantivului regent
proprietăți exterioare acestuia (sau de a relaționa între ele
realități exterioare una alteia). Nu voi spune ficatul este al
copilului decât dacă ficatul este detașat, este în afara corpu-
lui, relația lui de interioritate a fost compromisă și-l rapor-
tez la copil ca pe un obiect exterior acestuia (sau, eventual,
voi spune așa la restaurant ca să-i precizez ospătarului cum
să așeze farfuriile pe masă.) Dar, dacă mă refer la ficatul care
stă la locul lui în corpul copilului, nu pot să spun decât fica-
tul copilului (este sănătos/mare/afectat etc.). Sau dacă mă
uit la o fotografie cu mulți oameni strânși laolaltă și văd un
picior ieșind de undeva și nu știu al cui este și spun: piciorul
este al copilului, pot să spun așa, pentru că relaționez cele
două realități (aparent) exterioare, ca să restabilesc ordinea
firească a lucrurilor. Însă proprietățile relaționale ale sub-
stantivului plecarea, de exemplu89, sunt inerente semnifica-
ției sale, nu sunt detașabile de aceasta și, ca atare, relația lui
cu un agent nu poate constitui obiectul unei relaționări
externe, cum este cea realizată prin numele predicativ.
Agentivitatea90 lui intrinsecă nu poate fi externalizată și, ca
atare, nici relația pe care o stabilește cu un agent în urma
realizării ei nu poate fi prezentată ca o determinare externă.
Acesta este motivul pentru care nu putem spune *plecarea
este a copilului. Nu se poate concepe – și, prin urmare, nu
putem (nici) structura – agentivitatea ca pe o caracteristică

89Care decurg din posibilitățile relaționale ale verbului a pleca.

90Prin agentivitate înțelegem aici posibilitatea relaționării la un agent,
prezentă ca o determinare inerentă în structura semantică a substantivului.

177
exterioară, adăugată (calificativ, apreciativ, posesiv sau în
vreun alt fel), la schema semantică a substantivului (în fapt,
a acțiunii). Agentivitatea este o caracteristică semantică
internă, inerentă, așa că va trebui satisfăcută printr-o deter-
minare internă, printr-unul dintre determinanții imediați ai
substantivului plecare. Care, pentru a face asta, va anula,
după cum am văzut, funcționalitatea relațională a flectivului
de genitiv, îi va uzurpa cu totul funcționalitatea semantică.
La fel, nu pot spune fratele este al Mariei, pentru că proprie-
tatea de a fi «al Mariei» nu este o determinare externă a
substantivului frate (respectiv, a semnificatului „frate”). Ea
face parte din conținutul însuși al relației dintre cele două
entități. Nu pot să o desemnez pe una ca «frate» și apoi să-i
adaug relația cu a doua (Maria), pentru că, fără această rela-
ție, prima entitate nu este «frate». Pot să folosesc substan-
tivul frate fără determinare relațională explicită – în struc-
turi ca, de exemplu, nu știe fratele ce face sora – pentru că
atunci relaționalitatea lui intrinsecă este înțeleasă ca reali-
zată implicit, semantic, chiar dacă realizarea ei nu este expli-
citată sintactic91. Dar a spune fratele este al Mariei înseamnă

91 La fel, o structură prin care ni se spune că «fratele face ceva» nu va fi

înțeleasă niciodată în același fel în care va fi înțeleasă o structură ca băiatul

face ceva, ci întotdeauna va exista o relaționare subsidiară la corelativul din
cadrul relației de înrudire. Dacă spun băiatul aștepta afară, pot să înțeleg că
aștepta să se termine ceva ce se întâmpla „înăuntru”. (Avem jocul corelative-
lor afară/înăuntru, dar nu ne vom referi la el acum.) Băiatul nu putea/nu voia
etc. să participe și atunci aștepta afară. Însă dacă spun fratele aștepta afară, nu
înțeleg numai că așteptarea avea legătură cu ce se petrecea înăuntru, ci înțe-
leg și că „celălalt frate” era înăuntru și participa la ce se întâmpla acolo. Sau
poate nu voi înțelege aceasta, dar orice aș înțelege ar avea legătură cu ce face
celălalt frate (sau ceilalți frați). Când spun băiatul face ceva, vorbesc despre o
singură persoană, când spun fratele face ceva, mă aștept ca aceasta să aibă
legătură (și) cu ce face celălalt frate – altfel cel despre care se vorbește n-ar fi
fost desemnat astfel – și vorbesc, de fapt, despre două persoane. Această rela-
ționalitate intrinsecă a lui „frate” este atât de mare încât poate, pur și simplu,
să creeze încă o stare de lucruri virtuală corelată simetric cu cea desemnată.
(Simetric, adică în simetrie cu relația dintre frați).

178
a-l desemna în mod explicit cu această relaționalitate nerea-
lizată, cu locul destinat corelativului în structura sa semanti-
că complet gol în vederea atașării lui ulterioare printr-o
relaționare externă. Înseamnă a atribui printr-o relație
externă ceva intern, ce ar trebui să fie deja, de la bun înce-
put, acolo. Or, acest lucru este inacceptabil pentru structura
semantică a substantivului. «Fratele Mariei», dacă este cu
adevărat fratele ei, este «frate» și «al Mariei» în același timp,
inerent; nu poate fi întâi «frate» și apoi «al Mariei», la fel
cum nu va putea niciodată să fie «fratele altcuiva» decât «al
Mariei»; va putea adăuga, eventual – alți frați – acestei rela-
ționări, dar nu-i va putea schimba obiectul.92
Aceeași este și situația substantivului cauză: relațio-
nalitatea inerentă structurii sale semantice îl orientează (re-
lațional) spre un efect, corelativul lui din cadrul relației de

92 Faptul că, în realitate, pot avea mai mulți frați nu înseamnă că în limbă
semnificația „frate” trebuie să aibă mai multe posibilități relaționale. În reali-
tate pot avea mai mulți frați, dar în limbă n-am nevoie ca „frate” să aibă mai
multe relaționalități pentru a exprima acest lucru. Îi este suficientă una singu-
ră, care însă se poate „umple”, în desemnare, cu mai multe realități. Acesta
este și motivul pentru care se poate spune, de exemplu, Fratele lui Gheorghe
este și al Mariei. O dată satisfăcută relaționalitatea intrinsecă a semnificatului
printr-o relaționare internă, i se pot adăuga alte realități prin relaționări ex-
terne, dat fiind că acest lucru nu mai modifică natura ei (internă). Și oricum, o
a doua relaționare n-ar mai avea de ce să fie supusă necesității de internaliza-
re, de vreme ce substantivul nu are decât o relaționalitate internă, iar aceea a
fost satisfăcută. Astfel putem avea și construcții (unele firești, altele ușor for-
țate) cum ar fi proprietarul casei este și al grădinii, cauza măririi sale a fost și a
decăderii, știam că aceea a fost plecarea lui Ion, dar n-am știut că a fost și a
Mariei. O altă aparentă excepție de la necesitatea exprimării internalizate a
relaționalităților interne ar fi structurile de tipul: Nu pot să mă port cu voi ca o
mamă; mamă (le) sunt copiilor mei, nu vouă. Aici însă, dacă refacem legătura
verbului copulativ cu subiectul, obținem: Eu mamă (le) sunt copiilor mei, de
fapt, o răsturnare argumentativă a structurii sintactice Eu (le) sunt mamă
copiilor mei, cu mamă numele predicativ, nu copiilor. Nu putem avea, de altfel,
nume predicativ în dativ, dat fiind că regentul substantival al dativului are o
funcționalitate sintactică atât de redusă încât nu poate fi subiect al unei pro-
poziții.

179
cauzalitate. Atât de puternică este această relaționalitate
încât orice relație pe care o stabilește cu un substantiv tinde
să fie asimilată acesteia. Într-o exprimare metaforică, putem
spune că, practic, el va încerca să transforme, la nivel desig-
național, în «efect» orice substantiv pe care va reuși să și-l
subordoneze. Și va face acest lucru nu numai cu substantive-
le pe care și le subordonează prin flectivul de genitiv (cauza
căderii), ci și cu substantive pe care reușește să și le subor-
doneze prin alte procedee sintactice, cum ar fi, de exemplu,
prin prepoziții. Avem astfel:
Cauza de deces cea mai frecventă a devenit abuzul de
analgezice.
Cauza pentru abandonul copiilor este sărăcia.

Putem spune că întreaga relaționalitatea sintactică a

substantivului cauză este subordonată relaționalității sale
semantice (dacă vreți, relaționalității sale semantice lexica-
le), ceea ce înseamnă că această relaționalitate semantică va
tinde să se realizeze prin toate relațiile sintactice pe care le
regizează substantivul. Altfel spus, substantivul cauză are o
singură mare funcționalitate semantică: orientarea spre un
efect. Iar această funcționalitate semantică tinde să-i acapa-
reze aproape în întregime (și) funcționalitatea sintactică.
Astfel că aproape toate relațiile pe care le regizează sintactic
(toate relațiile pe care i le furnizează funcționalitatea sintac-
tică) vor tinde să-i satisfacă această funcționalitate semanti-
că internă.
Am văzut, așadar, că determinările din interiorul gru-
pului nominal au, în primul rând, funcție designațională (re-
ferențială), pe când cele din grupul verbal au, în primul
rând, funcție relațională. În plus, determinările din structura
grupului nominal vor fi determinări interne, cele din struc-
tura grupului verbal vor fi determinări externe. Este și firesc
să fie așa: mai întâi, desemnez realități, cu proprietățile lor
(cu proprietățile de care am nevoie pentru a le desemna, așa

180
cum le văd eu, în acord cu ce vreau să desemnez de fapt, iar
aceste proprietăți le înțeleg – și le desemnez – ca proprietăți
interne, pentru că fac parte din designat, sunt consubstanți-
ale acestuia) și pe urmă spun ceva despre ele, atribuindu-le
determinări (înțelese ca) externe. Limbajul a dezvoltat pro-
cedee diferite pentru a numi obiectele, mai întâi, pe de o
parte, și abia apoi, pe de altă parte, pentru a vorbi/ a spune
ceva despre ele, funcții identificate de Coșeriu, la Platon, ca
„două funcții primare ale limbajului: funcția de „a numi”
(onomázein) și funcția de „a zice” (légein)” (Coşeriu 1989 /
1994–1995, p. 30). Astfel, determinările din interiorul gru-
pului nominal – interne – țin de onomázein (și sunt organi-
zate ca ónoma), în vreme ce determinările din interiorul
grupului verbal – externe – țin de légein (și sunt organizate
ca rhema). De aceea, funcția de atribut (adjectival sau sub-
stantival) și cea de nume predicativ nu pot fi considerate în
sens strict similare. Este adevărat, ele se realizează din
punct de vedere sintactic în același mod, și acest lucru se
întâmplă pentru că adjectivul sau substantivul implicate nu
au modalități sintactice de a se relaționa cu verbul copulativ.
Dar avem aici o altă modalitate de organizare a conținutului
lingvistic, realizată la un alt nivel decât cel sintactic, care le
deosebește în mod fundamental. Atributul tine de
onomázein, numele predicativ de légein.
În ceea ce privește flectivul de genitiv, funcționarea
lui, pe care am analizat-o în limba română, face irelevantă
încercarea de a identifica o unică funcție de limbă care i-ar
corespunde, întrucât am văzut că el își îndeplinește rolul în
acord cu două funcții primare ale limbajului, funcționând în-
tr-un fel ca onomázein, când funcția lui e în primul rând refe-
rențială, şi în alt fel ca légein, când funcția lui e în primul
rând relațională. Am reușit însă să clasificăm funcțiile aces-
tuia, constatând că trebuie să facem o serie de distincții în
legătură cu funcționarea lui: a) în primul rând, numai dacă
funcționează în grupul verbal, ca nume predicativ, putem
vorbi de funcționalitatea lui deplină ca fapt relațional, expri-

181
mând posesia, organizată ca trăsătură externă a subiectului:
cartea este a băiatului. În grupul nominal, ca atribut, poate
funcționa, în relație cu regenți fără relaționalitate internă, b)
relațional, exprimând „posesia” organizată ca trăsătură
internă a regentului, sau c) referențial, realizând o determi-
nare a referentului regentului printr-o relație, specificată
numai la nivel designațional, cu entitatea pe care o desem-
nează, iar d), în legătură cu regenți relaționali, va funcționa
ca procedeu sintactic al acestora de a-și realiza relaționalită-
țile semantice (lexicale sau categoriale). În această ultimă
ipostază, el există tocmai ca o modalitate de a-și realiza rela-
ționalitățile a altor fapte de limbă atunci când sunt organiza-
te ca substantive. Implicațiile acestei constatări sunt funda-
mentale pentru felul în care sunt organizate relaționalitățile
de către faptele de limbă și ele vor fi analizate în continuare.

4.5. Categorialitate primă vs categorialitate

secundă
Atunci când am definit, pe urmele lui Coșeriu, substan-
tivitatea ca semnificat categorial substantival, am afirmat că
orice conținut exprimabil prin limbă poate fi organizat
ca substantiv. Această afirmație presupune câteva precizări
suplimentare:
(I.) Mai întâi, se impune să facem diferența între două
grade ale organizării categoriale. Coșeriu le pune în legătură
cu lexicul și cu gramatica:

„Cât despre semnificatul categorial, el ține atât de lexic,

cât și de sistemul gramatical. El corespunde lexicului
prin aceea că în majoritatea limbilor el este deja dat, cel
mai frecvent, în cadrul funcției de ,,numire”, adică simul-
tan cu semnificatul lexical, nefiind separabil de acesta.
Astfel, alb este un lexem cu semnificat lexical deja deter-
minat ca „adjectiv”, reprezentând, evident, lexemul pri-
mar din seria alb – albeață – a albi, fapt care se manifestă

182
 și în aspectul material al derivării. Chiar și în cazul con-
versiunii categoriale a aceleiași forme – de exemplu alb
→ albul (ochiului) – și în limbile unde acest tip de conver-
siune este foarte frecvent (engleza, chineza), există, în
mod normal, pentru fiecare conversiune, un semnificat
categorial care îi constituie punctul de plecare: nici aici
semnificatul lexical nu este dat, așadar, „în stare pură”,
fără nicio determinare categorială. Acest semnificat co-
respunde însă și sistemului gramatical: pe de o parte
pentru că nu caracterizează numai lexemele, ci și sintag-
me și enunțuri întregi; pe de altă parte pentru că deter-
minarea categorială implică întotdeauna o orientare
înspre anumite funcții specifice în structurarea gramati-
cală; astfel, numai ,,substantivul” (ca substantiv, pronu-
me, sintagmă nominală, expresie substantivată) poate
constitui subiectul unei propoziții, iar verbul este desti-
nat, prin natura lui semantică, funcției predicative.”
(Coșeriu 1989 / 1994-1995: 45)

Pe de o parte, avem așadar categoriile primare, care sunt

moduri universale de a organiza realitatea intuită, tipare în
care înțelegerea noastră așază intuițiile despre lume, pentru
că noi nu putem intui realitatea decât în anumite feluri, ca
entități, procese, proprietăți etc. Avem în minte aceste cate-
gorii, iar intuițiile despre realitate se așază în ele. Nu putem
intui realitatea ca atare, ci numai mediat, prin aceste catego-
rii. Acestea se situează la nivelul limbajului, ca mijloc de rea-
lizare a acelei noesis93 de care vorbește Coșeriu, acea captare
a esenței unui lucru căreia i se datorează creația de semnifi-
cați. Deși sunt date la nivel idiomatic, ele țin de un nivel de
structurare a conținuturilor anterior acestuia. Evident, tot
ceea ce este semantic în conținut este dat prin limbă, dar
trebuie să deosebim între conținuturile pe care limba le

93 Aprehensiunea unității în diversitate, a universalului în particular.

νόεσις των αδιαίρετων (Coșeriu 1994: 17)

183
organizează într-un anumit fel pentru că acesta îi este
specific și conținuturile pe care le organizează într-un
anumit fel pentru că nu le poate organiza altfel.
Pe de altă parte, avem categoriile din limbă, secunda-
re, care (1.) nu este obligatoriu să coincidă cu cele universale;
Coșeriu dă exemple de limbi care nu disting între categoria
adjectivului și cea a verbului (Coșeriu 1994: 68). Bineînțeles
că vorbitorii vor distinge între verb și adjectiv în calitatea lor
de categorii universale, dar nu fac această distincție prin lim-
bă, la nivelul semnificației, ci prin cunoașterea lucrurilor, la
nivelul designației. Disting verbul de adjectiv în calitatea lor
de categorii universale, primare, dar nu le disting în calitatea
lor de categorii de limbă, secundare. Și (2.) aceste categorii
secundare nu este nevoie să coincidă cu cele primare nici la
nivelul aceluiași conținut. Un conținut organizat la nivelul
universal al limbajului într-o anumită categorie – proprie mo-
dului în care a fost intuit – poate fi organizat în limbă în alte
categorii. Este cazul discutat al substantivului plecare, al cărui
conținut de „mișcare, acțiune, proces” rămâne intact, chiar și
în cazul organizării sale substantivale, dovadă stând faptul că,
și dacă primește adjuncți specifici substantivului, aceștia vor
fi structurați tot de funcționalitatea lui primară verbală, și, ca
atare, nimeni nu va vorbi de posesie în plecarea copilului, deși
aceasta este funcționalitatea general acceptată a flectivului de
genitiv, ci se va vorbi de genitivul subiectiv, care structurează
substantivul copil ca subiect al acțiunii „a pleca”. Această va-
loare categorială verbală este cea proprie semnificatului „a
pleca” și foarte probabil că ea va fi aceeași în toate limbile pă-
mântului, dar în limbă, după cum am văzut, ea poate avea și
alte valori categoriale, secundare. Categoriile secundare ar
ține deci nu de „organizarea primară a realității prin limbaj”,
– cum definește Coșeriu funcția limbajului de denumire a
realității sau a experienței –, ci de conversiunea în interiorul
sistemului unei limbi a semnificațiilor, de ceea ce îndeobște
se numește „schimbarea categoriei gramaticale”, iar acestea

184
țin, în mod evident, de ceea ce Coșeriu numește semnificatul
categorial.

4.5.1. Conversiunea categorială (dezvoltarea). De

altfel, Coșeriu descrie, cu numele de dezvoltare, chiar și o
structură semantică paradigmatică secundară care, în se-
mantica structurală pe care o elaborează, se ocupă de aceste
categorializări secundare:

„În dezvoltare baza este considerată cu o funcțiune pro-

pozițională implicită și cu această funcțiune propozițio-
nală implicită e „înapoiată” vocabularului; de exemplu, a
pleca – plecare, nu numai verbul a pleca opoziționat aici,
ci verbul a pleca ca predicat, cu funcție de predicat, sau
frumos – frumusețe, nu numai frumos opoziționat aici, ci
frumos ca nume predicativ, adică „a fi frumos”; și așa se
și analizează „faptul de a fi frumos”, „faptul de a pleca”,
deci „de a pleca cineva”, ceea ce ne permite să reluăm
prin aceste cuvinte formate tocmai predicatul: Ioana era
foarte frumoasă. Frumusețea ei..., adică acest era frumoa-
să, acest predicat, e reluat. Poimâine voi pleca la Iași.
După plecarea mea..., adică este reluat predicatul voi
pleca. În dezvoltare se schimbă totdeauna categoria
verbală.” (Coșeriu 1994: 90).

În studiul său, Structurile lexematice94, Coșeriu face o analiză

a procedeelor prin care se structurează în limbă semnificații
secundare pornind de la semnificații primare date. Fenome-
nul pe care noi l-am numit aici categorializare secundă este
numit de Coșeriu dezvoltare și este descris astfel:

94 Les structures lexématiques, apărut în Zeitschrift für französische

Sprache und Literatur. Beiheft. Neue Folge. Heft 1, Wiesbaden, 1968, p. 3-
16 (versiunea românească în traducerea lui Silviu Berejan: Structurile
lexematice, în „Revistă de lingvistică și știință literară”, Chișinău, 1992, nr.
6, p. 41-52)

185
 O d e z v o l t a r e corespunde unei determinări gramati-
cale ce implică o funcție specială a termenului primar în
frază. Astfel, de exemplu: frumos + funcție predicativă →
frumusețe („faptul de a fi frumos”); roșu + funcție de epi-
tet → roșul; en barque „în barcă” → embarquer „a îmbar-
ca”; de la barque „din barcă” → débarquer „a debarca”.
După cum se vede o dezvoltare implică întotdeauna
schimbarea categoriei verbale a unui termen primar.
(Coșeriu 1968/1992: 50)

În textul conferinței de la Iași pe tema semanticii structurale

explicația este reluată, mai detaliat:

În d e z v o l t a r e , baza este considerată cu o funcțiune

propozițională implicită, și cu această funcțiune propozi-
țională implicită e „înapoiată” vocabularului; de exem-
plu, a pleca – plecare, nu numai verbul a pleca opozițio-
nat aici, ci verbul a pleca ca predicat, sau frumos – frumu-
sețe, nu numai frumos opoziționat aici, ci frumos ca nume
predicativ, adică „a fi frumos”; și așa se și analizează
„faptul de a fi frumos”, „faptul de a pleca”, deci „de a
pleca cineva”, ceea ce ne permite să reluăm prin aceste
cuvinte formate tocmai predicatul: Ioana era foarte fru-
moasă. Frumusețea ei..., adică acest era frumoasă, acest
predicat, e reluat. Poimâine voi pleca de la Iași. După ple-
carea mea..., adică este reluat predicatul voi pleca. În
dezvoltare, se schimbă totdeauna categoria verbală.
(Coșeriu 1994: 90)

După cum se vede, în dezvoltare, Coșeriu vorbește despre o

funcțiune propozițională implicită, ceea ce ar putea crea im-
presia că baza acestui procedeu ar fi o semnificație gramati-
cală și nu una lexicală. Desigur, dacă stabilești ca semnifica-
ție a lui frumusețe „faptul de a fi frumos”, confuzia aceasta
este ușor de făcut. Într-o propoziție cum ar fi

186
 Frumusețea fetei împăratului era cunoscută tuturor oa-
menilor din împărăție.

substantivul frumusețe reia, într-adevăr, „faptul că ea era

frumoasă”, acesta este lucrul cunoscut; poate că mulți dintre
oamenii din împărăție nu o văzuseră niciodată pe fata împă-
ratului, și, ca atare, nu puteau ști cât este ea de frumoasă și
în ce anume consta frumusețea ei. Dar toți puteau ști că fata
împăratului este frumoasă pentru că aflaseră despre acest
lucru, nu-i cunoscuseră direct frumusețea, dar știau despre
frumusețea ei. Designatul substantivului frumusețe este, aici,
starea de lucruri «fata împăratului este frumoasă», iar va-
loarea lui poate fi, în acest act lingvistic, „faptul de a fi fru-
mos”. Dar asta nu înseamnă că aceasta este semnificația de
limbă a lui frumusețe. În alte propoziții, cum ar fi:

Frumusețea strălucea pe fața ei.,

De-ar avea atâta minte, câtă frumusețe!,

Avea o frumusețe aparte, numai a ei.

„frumusețe” nu este „faptul de a fi (cineva95) frumos”, ci este,

mai degrabă, „ceea ce face pe cineva să fie frumos”, „ceea ce
face să fie frumos pe oricine”. Nu desemnează faptul de a fi
frumos, ci însușirea pe baza căreia este cineva frumos. Semnifi-
cația este – și acesta este unul dintre adevărurile fundamentale
ale semanticii coșeriene – „suma tuturor posibilităților desig-
naționale”; prin urmare, „frumusețe” trebuie să fie atât „calita-
tea a ceea ce este frumos”, cât și realizarea acesteia într-o enti-
tate particulară: „faptul că cineva este frumos”96. Dar chiar și

95sau ceva
96 Ceea ce corespunde, de altfel, unei observații de mare finețe a lui
Coseriu: „Dezvoltarea implică […] la fiecare etapă o „deconcentrare” a
semnificării (significării). Astfel, de exemplu, it. d’inverno înseamnă ‘ce

187
dacă luăm semnificația „frumusețe” numai în accepțiunea la
care se referă Coșeriu, „faptul de a fi (cineva) frumos”, tot nu
avem de-a face cu structurarea unei funcții gramaticale. Când
afirmă că substantivul frumusețe reprezintă o dezvoltare se-
mantică nu a adjectivului frumos, ci a numelui predicativ fru-
mos, și, prin urmare, că avem de-a face nu cu dezvoltarea unei
calități absolute – nu a lui „frumos” din limbă, din sistemul lexi-
cal – , ci a uneia atribuite – „frumos” din vorbire, din sistemul
gramatical, Coșeriu nu vrea să spună că acest lucru se întâmplă
de fiecare dată, că substantivul reia întotdeauna un nume pre-
dicativ, ci că el poate relua și un nume predicativ, el poate relua
chiar și o calitate atribuită și, mai ales, spune că, dacă se întâm-
plă așa, faptul că la adjectiv avem de-a face cu o calitate atribu-
ită se păstrează și în structura semantică a substantivului. O
calitate atribuită unei entități printr-un adjectiv (Ioana este fru-
moasă) va putea fi atribuită aceleiași entități și printr-un sub-
stantiv (frumusețea Ioanei). Bineînțeles, structura sintactică
(gramaticală) se schimbă, dar structura semantică rămâne

aparține iernii; de iarnă’ (cf. giornata d’inverno ‘zi de iarnă’), în timp ce

termenul dezvoltat invernale înseamnă atât ‘de iarnă’, cât și ‘asemănător
cu ceea ce aparține iernii’ (cf. giornata invernale ‘zi ca de iarnă’). Charles
Bally făcea distincție în această privință între derivarea gramaticală
(chaleur tropicale = ‘căldură de tropice’; héroïne cornélienne = ‘eroină a lui
Corneille’) și derivarea semantică (chaleur tropicale = ‘căldură asemănă-
toare cu cea care este la tropice’; héroïne cornélienne = ‘eroină asemănă-
toare eroinelor lui Corneille’). Or, noi credem că nu este cazul să se facă
această distincție și că noi avem de-a face în fiecare caz cu o singură va-
loare a limbii, însă cu o valoare lărgită în raport cu baza dezvoltării.”
(Coseriu 1968/1992: 50.). Credem că o astfel de lărgire a bazei semantice
se observă și în cazul pe care-l discutăm: în vreme ce adjectivul nu poate
face altceva decât să desemneze o calitate care trebuie cu necesitate atri-
buită unui individual (Ioana este frumoasă), substantivul poate desemna
și întâmplarea acestui individual de a avea acea calitate (frumusețea
Ioanei), dar și însușirea generală, neatribuită (Frumusețea nu este cea mai
importantă însușire.). De altfel, într-o structură ca Ioana era foarte fru-
moasă, dar frumusețea nu este cea mai importantă însușire, se observă clar
că frumusețe este o dezvoltare a lui frumos, dar nu a lui frumos din enun-
țul acesta.

188
aceeași. Substantivul „frumusețe” preia – în exemplul lui
Coșeriu – structura semantică pe care adjectivul „frumoasă” o
are în structura sintactică în care este nume predicativ, dar ar
fi preluat-o ca atare (și) din orice altă structură sintactică în
care ar fi apărut adjectivul, iar acest lucru se întâmplă pentru
că adjectivul are aceeași structură semantică în orice structură
sintactică în care apare. Așa stau lucrurile și în

Ioana era o femeie frumoasă (și conștientă de frumusețea ei),

unde este atribut, și în

Ioana apăru la fel de frumoasă ca întotdeauna (luminând

încăperea cu frumusețea ei),

unde are funcția de element predicativ suplimentar, și în

Pe Ioana eu o știu de frumoasă (poate că ție nu ți se pare,

dar eu n-am pus niciodată la îndoială frumusețea ei),

tot element predicativ suplimentar, dar construit cu prepo-

ziție, ceea ce pentru Drașoveanu, după cum am văzut, con-
stituia o anomalie sintactică, sau în

Din frumoasă s-a făcut urâtă biata Ioana (s-a dus toată
frumusețea ei),

unde adjectivul are tot funcție de nume predicativ, dar în-

tr-o structură complexă97, cu un verb de transformare, care

97 Drașoveanu numește construcțiile de acest tip sintagme condiționate și

le discută cel mai concludent în Teze și antiteze… la pag. 155. Nu vrem să
reproducem aici toată argumentația pe care Drașoveanu o dezvoltă, de pe
poziția unui apărător al unidimensionalității lanțului lingvistic, cu privire
la aceste sintagme; vom spune numai că, în opinia noastră, în construcțiile
de genul s-a transformat din galbenă în roșie, avem o singură poziție sin-
tactică (de nume predicativ) ocupată – datorită semantismului verbului

189
se raportează (are nevoie să se raporteze) la două calități
diferite ale aceluiași subiect. Ceea ce preia substantivul în
dezvoltare este, de fiecare dată, structura semantică a adjec-
tivului, indiferent de construcția sintactică din care preia el
această structură. Este ceea ce vrea să spună Coșeriu, dar în
acest scop considerăm că nu era nevoie că coboare până la
semnificatul gramatical al adjectivului.
Este adevărat că semnificația „frumos” nu există în
sine, prin ea nu se desemnează ceva absolut, iar această
semnificație va fi pusă întotdeauna în legătură cu o realitate
particulară (ca nume predicativ, atribut, element predicativ
suplimentar, toate subordonate unui regent, de fiecare
dată), dar acest lucru este dat prin semnificația sa categori-
ală, de adjectiv, nu prin funcția propozițională (semnificația
gramaticală) de nume predicativ (sau atribut etc.) pe care
Coșeriu o consideră ca bază a dezvoltării lexicale „frumos”
→ „frumusețe”. Nu faptul că adjectivul funcționează gramati-
cal ca adjunct al unui substantiv îl face să-și păstreze această
proprietate (și) după structurarea lexicală pe care Coșeriu o
numește dezvoltare, ci faptul că el semantic funcționează
astfel. Substanța sa lexicală, ceea ce a fost intuit de vorbitor
în momentul în care a „captat și înregistrat”98 semnificația
care-i corespunde, a fost de la bun început structurată în ca-
tegoria adjectivului, ca proprietate a unei entități. Substan-

care trebuie să se raporteze la două calități succesive ale aceluiași obiect

(acesta fiind, de altfel, tocmai sensul transformării; o transformare nu ar
avea niciun sens dacă nu s-ar putea raporta la două calități diferite, succe-
sive) – de (cei) doi determinanți semantici ai acestei transformări, deose-
biți între ei prin prepoziții (ceea ce ne arată că funcția prepozițiilor în
limbă este una în primul rând semantică și abia apoi sintactică):
calitatea inițială, de la care pornește transformarea, și cea finală, la care
ajunge.
98 Am dat aici accepțiile curente, de limbă, ale acelui Erfassung husserlian

care este folosit de Coseriu pentru a explica funcția semnificativă a limba-

jului și care este tradus în general, în lucrările de filosofie, ca aprehensi-
une.

190
tivul frumusețe păstrează această formă a intuiției, acest
Weise der Erfassung; el nu poate modifica forma acestei
aprehensiuni, ci îi dă – îi poate da – o altă formă, secundară,
poate organiza substanța (adjectivală a) acestei calități în-
tr-o formă substantivală (ca pe o entitate). El nu păstrează
în dezvoltare o calitate (o funcție) gramaticală, ci o funcție
semantică. Frumusețe, da, poate însemna, cum afirmă
Coșeriu, „faptul de a fi frumos”, dar nu faptul gramatical de a
fi frumos, ci faptul acesta în accepțiunea lui semantică, nu
numele predicativ frumos, ci „frumos” ca semnificație cate-
gorială (primară) adjectivală organizată secundar ca semni-
ficație categorială substantivală.
La fel stau lucrurile și cu verbul: substantivul plecare
nu reia „verbul” a pleca99, desigur, ci îl reia pe plec, pleci,
pleacă..., va pleca... etc., adică reia o formă în care verbul își
poate realiza semnificația lui categorială verbală, care pre-
supune o mulțime de complexe relaționalități, cu un agent,
cu un set de circumstanțe spațiale și temporale, cu o modali-
tate ș.a.m.d. Este adevărat că verbul atinge funcționalitatea
lui maximală în funcția de predicat. Substantivul plecare nu
reia, însă, predicatul, ci reia verbul realizat semantic în ple-
naritatea lui. Și, din nou, la fel ca în cazul substantivelor pro-
venite din adjective, și cele provenite din verbe pot avea o
valoare generală, cu verbalitatea redusă drastic și funcționa-
litatea substantivală prevalentă, ca, de exemplu, în

Plecarea este cea mai grea parte a oricărei călătorii.

Dar nici în acest caz nu avem de-a face cu dezvoltarea unui

semnificat gramatical; structurarea lexicală nu pleacă de la o

99Care nici măcar nu este verb propriu-zis, ci este un fel de nume al

verbului, nu are semnificație categorială verbală, pentru că nu are
agentivitate, nu are niciuna dintre stufoasele relaționalități ale verbului și,
mai ales, poate fi subiect.

191
funcție sintactică, ci de la un set de trăsături semantice pre-
zente în structura categorială a verbului.
Există însă, în limbă, și dezvoltări care pornesc de la
semnificate gramaticale. Coșeriu nu le discută, ba chiar,
după cum vom vedea, le confundă pe alocuri cu veritabile
fapte de gramatică. Un exemplu de dezvoltare care pornește
de la o semnificație gramaticală sunt adjectivele posesive
din limbile romanice, care funcționează asemeni unor geni-
tive ale pronumelor personale. Nu știm exact de ce a dispă-
rut din română genitivul pronumelor personale, dar putem
vedea că semnificația sa gramaticală a fost luată de vorbitori
ca bază pentru o structurare semantică ce a dus la adjective-
le posesive. Coșeriu face, în Principes de syntaxe foncti-
onnelle, o analiză a acestor fapte, în încercarea de a delimita
cele trei tipuri de sintaxă pe care el le instituie ca metode de
investigare a faptelor de gramatică structurate de o limbă.
Astfel, în studiul din 1989, în legătură cu faptele posesive
(din franceză) de tipul mon, ton, son spune că:

„correspondent à un contenu de langue déterminé: (à peu

près) ‘relation de dépendance générique entre deux
entités, dans le cas où l’entité présentée comme
régissante est pensée comme nommée par un pronom
personnel’, c’est-à-dire la même relation qui entre deux
entités nommées par de substantifs s’exprime
normalement au moyen de de placé devant la forme qui
nomme l’entité régissante (le livre de Jean, la maison de
Jean, mais son livre, sa maison si Jean = lui et mon livre,
ma maison si Jean = moi); c’est un fait de grammaire
fonctionnelle.” (Coșeriu 1989/1994-1995: 17)

Coșeriu definește sintaxa funcțională ca fiind „paradigmatica

semnificației gramaticale”, îi definește cu mare atenție un
domeniu precis conturat, îi pune la dispoziție toate instru-
mentele necesare și o instituie cu scopul declarat de a fi
disciplina cea mai în măsură să dea socoteală de structura

192
gramaticală a unei limbi. Și totuși faptele de limbă cu care îi
exemplifică activitatea sunt în mod evident negramaticale.
Aceasta se întâmplă pentru că, pur și simplu, relația de „de-
pendență generică” dintre mine («eu») și «carte» pe care o
exprimă sintagma cartea mea nu este un fapt de gramatică.
Faptele de gramatică cu care avem de-a face în sintagmă
sunt corespondențele de gen, număr și caz ale celor două
forme, cu alte cuvinte, acordul adjectival al formei mea cu
forma substantivală cartea. Atât.
Nici conținutul de limbă pe care Coșeriu îl descrie
pentru formele posesive, cel de „relație de dependență gene-
rică între două entități...” nu este un fapt de semnificație
gramaticală, întrucât el nu este structurat prin combinația
cu o semnificație instrumentală, nu este obținut prin combi-
narea a două tipuri de semnificații, așa cum spune Coșeriu
că se obțin semnificațiile gramaticale. Forma franceză son
nu se obține ca purtător al semnificației descrise de Coșeriu
prin combinarea faptului de limbă (a pronumelui personal
de persoana a treia masculin singular) lui cu o semnificație
instrumentală de genitiv (așa cum spune Coșeriu că se obțin
semnificațiile gramaticale), ci este un fapt de limbă diferit,
cu o altă semnificație, o dezvoltare, spunem noi, acum, a
faptului gramatical la care autorul studiului se referă; son nu
funcționează în paradigma lui lui pentru a-i descrie acestuia
dependența generică, ci funcționează într-o altă paradigmă,
în care „relația de dependență generică” pe care o exprimă
nu este organizată gramatical, așa cum este ea organizată în
paradigma formei Jean de semnificația instrumentală a lui
de și ca semnificație gramaticală a lui de Jean. Astfel, în
paradigma lui Jean „relația de dependență generică” este
structurată de semnificația instrumentală a prepoziției de ca
o semnificație gramaticală ce se opune unor alte asemenea
semnificații în această paradigmă. „Relația de dependență
generică”, exprimată ca semnificație gramaticală a lui de
Jean, funcționează, deci, ca membru al paradigmei lui Jean și

193
se constituie ca atare prin opoziții cu ceilalți membri ai
respectivei paradigme, prin opoziție, deci, cu avec Jean, à
Jean ș.a.m.d. Cu alte cuvinte, ea este structurată ca membru
al unei paradigme de semnificație gramaticală, iar funcțio-
nalitatea ei constituie, prin urmare, o chestiune de paradig-
matică a semnificației gramaticale, un fapt de sintaxă funcți-
onală. Într-o paradigmă a lui mon sau a lui son, „relația de
dependență generică etc.” nu se constituie ca membru al pa-
radigmei, ea nefiind structurată ca atare prin opoziții față de
ceilalți membri ai paradigmei/paradigmelor respective și
fiind prezentă, ca semnificație, la fiecare dintre membrii
acestei/acestor paradigme. Prin urmare, ea nu este structu-
rată ca semnificație gramaticală, nu constituie un fapt de
paradigmatică a semnificației gramaticale și, deci, nu este un
fapt de sintaxă funcțională.
Acest fapt îl vede mult mai clar Drașoveanu, care, încă
în teza sa de doctorat din 1974, observă, comparând struc-
turile solzii peștilor și solzii săi, că în prima ideea de posesor
este conferită lexemului pești ca un reflex al sensului relațio-
nal al flectivului (de genitiv) -lor, segmentul pești- funcțio-
nând ca posesor în virtutea unui fapt de gramatică, în timp
ce în a doua structură posesia nu este exprimată gramatical,
ci este organizată prin radicalul s- (din săi) și, deci, ideea de
posesor se află în solidaritate cu acest segment de expresie,
care este o temă – nu un flectiv – și, prin urmare, solidarita-
tea respectivă fiind una lexicală, ideea de posesor este or-
ganizată ca sens lexical, nefiind, ca atare, un fapt de gramati-
că. Desigur, profesorul clujean de sintaxă are dreptate: avem
aici de-a face nu cu un semnificat gramatical, ci cu unul lexi-
cal (relațional, am spune noi), care este o dezvoltare – ca să
păstrăm termenul cu care Coșeriu numește această structu-
ră lexematică – a unui semnificat gramatical din paradigma
unui alt fapt de limbă. Alte dezvoltări având ca bază semnifi-
cații gramaticale sunt adverbele circumstanțiale de loc lati-
nești domi, ruri, agri, interpretate în gramatici ca fiind forme

194
de locativ în –i ale substantivelor respective, rămase în lim-
bă multă vreme după ce locativul a dispărut ca valoare cazu-
ală în paradigma substantivului latinesc. Tot o astfel de dez-
voltare este și adverbul românesc acasă, care dezvoltă o
orientare adlativă – structurată gramatical de vechea pre-
poziție a – din paradigma substantivului casă.
Însă în cazul dezvoltărilor substantivale de la adjecti-
ve sau verbe nu avem de-a face cu funcții structurate de
semnificații / semnificate gramaticale, ci cu valori semantice
structurate de semnificate categoriale. În ambele cazuri,
avem de-a face cu mutații de semnificat categorial, ceea ce
va necesita o investigație ulterioară, dar felul în care acestea
se realizează este radical diferit.
Și o ultimă observație: de ce ar fi nevoie ca o formă ca-
tegorială primară adjectivală sau verbală să se categorialize-
ze secundar ca substantiv? Explicația nu este departe de
funcționalitatea pe care Coșeriu o dă, pentru a le exemplifi-
ca, acestor dezvoltări lexicale, și anume că prin ele putem
relua ca subiecte funcții sintactice (numele predicativ, pre-
dicatul...) din propoziții anterioare. Funcționalitatea lor este
dată tocmai de faptul că limbajul distinge, în structurarea
actului lingvistic, între faptele despre care se vorbește și
cele cu care se spune ceva despre ele. A vorbi despre ceva,
adică, a desemna – mai întâi, într-un moment inițial al
actului lingvistic – realitățile despre care se vorbește, cu
toate proprietățile lor anterioare subînțelese și a spune –
apoi, într-un moment ulterior – ceva despre aceste realități
desemnate, dându-le noi proprietăți.
Despre categoriile primare se poate argumenta însă
că n-ar fi, de fapt, asemenea celor secundare, semnificate di-
ferite, ci ele ar fi mai degrabă trăsături (semantice) structu-
rate la nivelul semnificatelor lexicale. În opinia noastră, pro-
blema rămâne una de interpretare: pe de o parte categoriile
primare corespund celor secundare – sunt, în principiu,
aceleași, nu avem altele, nici într-un caz, nici în celălalt –,

195
ceea ce ne poate face să presupunem că sunt semnificate
distincte (de cele lexicale) și că valorile lor sunt structurate
la nivelul semnificatului categorial, care ar avea așadar două
niveluri de funcționalitate: (1) semnificatul categorial pri-
mar, dat împreună cu cel lexical sau, în formularea lui
Coșeriu: „el este deja dat [...] în cadrul funcției de „numire”,
adică simultan cu semnificatul lexical, nefiind separabil de
acesta” (Coșeriu 1989/1994-1995: 45) și (2) semnificatul
categorial secundar, care, tot în formularea lui Coșeriu,
ține de „conversiunea categorială a aceleiași forme” în inte-
riorul sistemului gramatical al unei limbi; pe de altă parte,
nu avem – nu putem identifica – un „grad zero” al semnifica-
tului lexical, nu avem semnificate lexicale „în sine”, „în stare
pură”, structurate ca atare, necategorial, și, mai mult, nici
nu putem presupune captarea unei semnificații lexicale
într-un stadiu anterior organizării sale categoriale primare,
adică, dacă o realitate căreia îi captez esența într-o semnifi-
cație se prezintă experienței mele ca ființă (sau calitate,
proces etc.), este firesc ca acest lucru să fie organizat din
primul moment în semnificația respectivă, simultan cu toate
celelalte trăsături prin care captez acea esență, ceea ce ne
poate duce la concluzia că organizarea categorială primară
n-ar fi, în realitate, decât o trăsătură internă a semnificatului
lexical. În plus, dacă trăsăturile categoriale nu se pot consti-
tui în trăsături distinctive ale conținuturilor din care fac
parte, ci sunt numai trăsături constitutive, înseamnă că nu
sunt structurate la nivelul unui conținut de sine stătător.

4.5.2. Funcționalitatea gramaticală a categoriali-

zărilor secundare. Faptul că putem avea categorii primare
structurate categorial în mod secundar este de o importanță
capitală pentru felul în care se prezintă relaționalitățile fap-
telor de limbă. Am văzut cum adjectivul este organizat în
limbă ca fapt relațional de semnificația lui categorială. Rela-

196
ționalitatea internă structurată la nivelul semnificației cate-
goriale într-un conținut precum „mare” va conferi felului în
care funcționează el în limbă anumite trăsături particulare.
De exemplu, vorbitorii nu-l vor selecta în vorbire decât în
relație cu un substantiv. Dacă această semnificație adjectiva-
lă va fi organizată categorial ca substantiv (într-o structura-
re categorială secundară) – „mărime” –, relaționalitatea ca-
tegorială a adjectivului se va transfera acestui substantiv,
care va funcționa în limbă ca fapt relațional. Relaționalitatea
lui nu va mai fi însă una categorială, ci una funcțională, și va
influența relațiile sintactice pe care noua formă substantiva-
lă le va regiza. Astfel, datorită acestei relaționalități adjecti-
vale, substantivul se va raporta la subordonatul său sintactic
ca la regentul său semantic: mărimea ochilor, frumusețea
Anei. El va exprima, ca substantiv regent, o proprietate a
subordonatului său. Relațiile din planul conținutului vor fi
orientate invers decât cele din planul expresiei

4.6. Din nou despre teoria relației la Drașoveanu.

4.6.1. Relația – solidaritate între un relatem și un

sens relațional. Postulatul solidarității în viziunea lui
Drașoveanu. Astfel încât Drașoveanu, atunci când definește
Relația, faptul central al teoriei sale sintactice, ca solidarita-
te între planul expresiei și planul conținutului, ca solidarita-
te între funcția relatemului și funcția sensului relațional, ig-
noră acest fapt elementar, și anume că relațiile pot fi struc-
turate diferit în cele două planuri. Nu ia în considerare
faptul că, pentru exemplul nostru, relația va fi structurată
sintactic de flectivul de genitiv, cel care va lega între ele, ca
relatem, formele substantivale în planul expresiei: mărimea
ochilor, însă, din punct de vedere semantic, relația va fi
structurată de sensul relațional „mare”, care, prezent în sub-
stantivul regent, va orienta semnificația acestuia spre un

197
obiect din exterior căruia să i se atribuie. El va fi sensul rela-
țional care, în termenii lui Drașoveanu, „va pune” sensurile
celor două substantive „în antinomia” proprietate – obiect
(notă – noțiune). Forma mărimea va funcționa sintactic sub-
stantival, regizând relații „ca substantivele”, dar semantic va
funcționa adjectival, atribuindu-se „ca adjectivele”.
Însă aceasta nu este singura problemă în legătură cu
felul în care Drașoveanu folosește postulatul solidarității
pentru a defini relația. Vom reda cu exactitate felul în care
este formulată această definiție:

„Definim relația (raportul) sintagmatică interlexematică:

solidaritatea dintre un sens relațional și un relatem:

expresie RELATEM (flectiv + conectiv)

RAPORT
conținut SENS RELAȚIONAL

[...] Cu un conținut și o expresie deosebite de ale tuturor

celorlalte fapte de limbă, raportul (R) constituie deci o
entitate net distinctă.” (Drașoveanu 1997: 29)

Problema este că postulatul solidarității dintre planul

expresiei și cel al conținutului se referă la unități ale celor
două planuri: un fapt de limbă se constituie ca atare dacă el
se prezintă ca solidaritate între o unitate de expresie și una
de conținut. Or, atât RELATEMUL, cât și SENSUL RELAȚIO-
NAL sunt definite de Drașoveanu nu ca unități de expresie,
respectiv, de conținut, ci ca funcții lingvistice. Relatemul
leagă între ele forme în planul expresiei, sensul relațional
„pune în anumite antinomii altele două, nerelaționale”.
Drașoveanu definește relația ca pe o solidaritate nu de uni-
tăți, ci de funcții. Aceasta ridică cel puțin două probleme, cu
privire la felul în care Drașoveanu folosește postulatul soli-

198
darității. În primul rând, problema justificării folosirii aces-
tui postulat, în al doilea rând, problema utilității acestuia.
În primul rând, postulatul solidarității este folosit
pentru a institui fapte de limbă. Solidaritatea dintre o unita-
te de expresie și una de conținut instituie ca atare un fapt
de limbă, tocmai pentru că se iau fapte din afara limbii și se
pun împreună pentru a forma ceva nou. Planul conținutului
și planul expresiei singure, în ele însele, (încă) nu sunt
limbă. Abia două unități din aceste planuri, câte una din
fiecare, puse laolaltă, instituie limba. Solidaritatea dintre o
unitate de expresie și una de conținut nu se instituie numai
pe sine ca fapt nou, ci instituie și planul în care ea (el) func-
ționează ca atare. De aceea, Saussure vede limba ca pe un
sistem, ca pe un mecanism: fiecare nouă solidaritate care se
formează aduce ceva nou planului în care începe să func-
ționeze.
Dar relatemul și sensul relațional nu sunt elemente din
afara vreunui plan, care puse împreună în acesta ar constitui
un fapt nou, instituind și planul în care el funcționează. Rela-
temul și sensul relațional sunt izolate de Drașoveanu din so-
lidaritățile în care ele au fost deja structurate de limbă. Să iei
funcții deja prezente în limbă și să le pui în solidaritate nu
instituie nimic, pentru că aceste funcții s-au constituit astfel
tocmai ca funcții ale unor fapte de limbă, funcții ale unor
solidarități deja date (în limbă). Funcția de a relaționa forme
în planul expresiei nu s-a constituit ca atare în afara limbii,
ci ca funcție a unor fapte de limbă, la fel cum nici funcția de a
relaționa sensuri în planul conținutului nu s-a constituit în
afara limbii. Astfel încât a lua aceste funcții de la unele fapte
și a le combina cu funcții luate de la alte fapte, nu înseamnă
nimic, nu instituie un fapt nou, ci numai izolează din marea
masă a faptelor relaționale din limbă pe cele care se prezin-
tă ca solidaritate (de funcții relaționale) între planul expre-
siei și cel al conținutului. Dar nu există un principiu lingvis-
tic care să presupună că faptele relaționale ar trebui să se

199
prezinte cu necesitate astfel. Definind relația ca solidaritate,
Drașoveanu presupune un astfel de principiu, dar nu-l de-
monstrează; nici n-ar fi avut cum.
După părerea noastră, Drașoveanu nu înțelege
adecvat postulatul solidarității. Nu poți folosi postulatul
solidarității dintre planul expresiei și cel al conținutului
pentru a distinge între ele fapte de limbă. Dacă vrei să defi-
nești relația ca pe un fapt de limbă de sine stătător, distin-
gând-o de celelalte fapte de limbă, nu ai nevoie să te duci
până la solidaritatea conținut-expresie ca să faci asta, tot
astfel cum, ca să definești, de exemplu, omul, în raport cu
celelalte ființe vii, nu te duci până la structurarea materiei
organice. Aceasta în ceea ce privește problema justificării
folosirii postulatului solidarității pentru a defini faptele
relaționate.
De asemenea, la ceea ce nu se prezintă ca solidaritate
de unități între planul expresiei și cel al conținutului putem
renunța liniștiți, pentru că acestea nu sunt fapte de limbă,
însă la ceea ce nu se prezintă ca solidaritate de funcții relați-
onale între cele două planuri nu putem renunța, pentru că
ele sunt fapte de limbă și sunt relaționale, iar o teorie a
relației trebuie să ia în considerare toate faptele relaționale
dintr-o limbă, indiferent dacă ele se prezintă ca solidarități
între cele două planuri sau nu. Drașoveanu spune că o teorie
a relației ar trebui să se ocupe exclusiv de faptele care relați-
onează în același timp și în același fel atât în planul expresi-
ei, cât și în cel al conținutului, ceea ce este o delimitare arbi-
trară având în vedere că faptele de relație dintr-o limbă nu
se prezintă cu necesitate în acest fel. Nu are niciun sens,
deci, să invoci postulatul solidarității pentru a izola din ma-
rea masă a faptelor relaționale dintr-o limbă anumite fapte
de care să te ocupi, din moment ce o teorie generală a relați-
ei ar trebui oricum să se ocupe de toate. Aceasta în ce prive-
ște utilitatea postulatului solidarității pe care îl invocă
Drașoveanu.

200
 Dar confuzia cu care Drașoveanu vorbește despre soli-
daritate între planul expresiei și cel al conținutului în cazul
faptelor relaționale nu se oprește aici. Considerând relația
ca solidaritate între ceva ce relaționează în planul conținu-
tului și ceva ce relaționează în planul expresiei, accepți
implicit că există și fapte care relaționează într-unul dintre
planuri fără a relaționa (și) în celălalt (altfel n-ai mai avea
nevoie de solidaritate pentru a defini relația). Cu alte cuvin-
te, accepți faptul că relatemele pot relaționa în planul expre-
siei fără să relaționeze în planul conținutului, iar sensurile
relaționale pot relaționa în planul conținutului fără a relațio-
na în planul expresiei. Avem două tipuri de relaționalități,
solidaritatea dintre ele dându-ne faptul pe care vrem să-l
studiem. Problema este că, atunci când ai izolat sensul
relațional, l-ai izolat pornind de la o conjuncție, deci din inte-
riorul acestei solidarități. Sensul relațional nu a fost nicioda-
tă un fapt exterior solidarității cu un relatem. Drașoveanu
l-a definit ca exterior, dar nu l-a asumat ca atare. Sensul
relațional nu a fost instituit de Drașoveanu ca fapt exterior
solidarității cu un relatem, ci ca „ideea” organizată de relate-
me, la fel cum nici relatemul, izolat în raport cu celelalte
flective tocmai ca flectiv de relație, nu a fost vreodată definit
ca exterior solidarității cu sensurile relaționale. Și atunci ce
sens mai are afirmarea solidarității dintre ele din moment
ce ea nu a fost suspendată niciodată?
Dacă luăm în considerare următoarele două afirmații
ale lui Drașoveanu:

(1) „Comparăm, de exemplu, sensul substantivului cau-

zalitate cu cel al conjuncției fiindcă; nota comună: ideea
de cauzalitate; diferența: în timp ce substantivul organi-
zează ideea respectivă noțional, conjuncția o organizează
relațional.” (Drașoveanu 1997: 21);

și

201
 (2) „Definim relația (raportul) sintagmatică interlexema-
tică: solidaritatea dintre un sens relațional și un relatem”
(Drașoveanu 1997: 29),

constatăm că nu era deloc nevoie de definiția din (2), din

moment ce, conform lui (1), sensul relațional a fost descris
tocmai prin solidaritatea lui cu un relatem, prin aceea că
este propriu, ca mod de organizare a conținutului, relateme-
lor. Drașoveanu ar fi putut, pur și simplu, să definească rela-
ția drept orice fapt de limbă care are sens relațional, din mo-
ment ce era clar, din (1), că sensurile relaționale există nu-
mai în solidaritate cu relateme. Este inutil să definești un
fapt prin solidaritatea a două fapte care nu există decât îm-
preună. Ajunge să definești unul dintre ele și apoi să spui
că-i corespunde și celălalt. Drașoveanu pare să fi uitat de la
pagina 21 până la pagina 29 că a izolat sensul relațional
tocmai din solidaritatea cu un relatem și, prin urmare, nu-l
mai poate pune la loc în această aceeași solidaritate pentru a
defini tocmai faptul de la care a plecat când l-a izolat. El uită
acest lucru din cauza definiției pe care o dă sensului rela-
țional:

(3) „Sensurile relaționale [...] vor fi acele sensuri care pun

în anumite antinomii (obiect posedat – posesor, acțiune –
autor etc. etc.) altele două, nerelaționale” (Drașoveanu
1997: 22)

Aceasta este o definiție adecvată a sensului relațional, dato-

rită faptului că nu mai face referire la relaționalitatea din
planul expresiei. Nici nu putea să facă referire la planul
expresiei, având în vedere că definește un fapt de conținut,
care ar trebui să existe indiferent/independent de planul ex-
presiei. Deși o considerăm o definiție foarte adecvată, ne
permitem să o reformulăm pentru a o face mai precisă:

202
 (3') Sensurile relaționale sunt acele sensuri care, indi-
ferent de realizarea lor în planul expresiei, pun în anu-
mite antinomii alte două sensuri, nerelaționale.

Completarea pe care am făcut-o este de la sine înțeleasă, dar

am considerat-o necesară pentru a face evidentă ideea că,
atunci când definești un fapt de conținut, recursul la planul
expresiei este cu totul irelevant. Prin urmare, chiar dacă izo-
lează sensul relațional ca fapt de conținut aflat în solidarita-
te cu un relatem (conținutul organizat de conjuncția fiind-
că), Drașoveanu este nevoit să renunțe la această determi-
nare, dat fiind faptul că, atunci când definește sensul relațio-
nal în planul conținutului, această determinare este irele-
vantă. În consecință, orice conținut care pune în antinomii
alte conținuturi (sensuri) este un sens relațional. Dacă vrei
să definești sensul relațional în planul conținutului, nu o
poți face decât rupându-l definitiv de planul expresiei. Abia
după ce ai făcut aceasta, definindu-l, descriindu-l, și mai ales
asumându-l ca fapt relațional indiferent de modul în care
s-ar putea realiza în planul expresiei, abia atunci îl poți
repune în solidaritate cu un relatem pentru a defini relația.
Dar acest lucru ar fi deja irelevant pentru că, o dată ce l-ai
asumat ca fapt relațional, va trebui să-ți asumi și o teorie a
relației în măsură să-l studieze ca atare, indiferent cu ce uni-
tate de expresie se află în solidaritate.
Un alt lucru esențial pe care trebuie să-l înțelegi și,
mai ales, să-l asumi este că accepțiunea cu care l-ai izolat, în
(1), nu mai este, nu mai poate fi, aceeași cu cea cu care îl
definești, în (3). Sensul relațional din (3) nu mai este sensul
relațional din (1). În (1) acesta se afla în solidaritate cu un
relatem100, în (3) el este un fapt pur de conținut, o realitate

100 Am văzut, cu conjuncția fiindcă.

203
semantică fără legătură cu planul expresiei101. Relațional din
(1) este relațional sintactic, relațional din (3) este relațional
semantic. Relaționalul din (3) este universal în limbă, indife-
rent dacă aparține unui fapt relațional (1) – adică, unui rela-
tem – sau unuia ne-relațional (1) – adică, unui fapt de limbă
negramatical.
Ajuns în acest punct, credem că Drașoveanu ar fi tre-
buit să observe această inconsecvență terminologică și să
înlocuiască unul dintre cei doi termeni relațional, cu altul,
spre exemplu lui relațional (1) să-i spună instrumental, sau
gramatical, sau relativ, adică să despartă relaționalitatea
sintactică, relaționalitatea din planul expresiei (sau cea care
are legătură și cu planul expresiei) de relaționalitatea se-
mantică, relaționalitatea în planul conținutului (care nu are
legătură cu planul expresiei). Nu poți defini un fapt ca pe o
solidaritate de funcții relaționale, când tu nu ai măcar o ter-
minologie cu care să distingi, într-o manieră neechivocă,
aceste funcții. Din păcate însă, Drașoveanu nu face acest
lucru și, prin urmare, confuzia accepțiunilor lui relațional
persistă:

„În afara lor [a relatemelor – n.n.] limba dispune și de

căi lexicale: solzii aparțin peștilor; într-un astfel de caz
ideea de posesie nu mai este însă organizată relațional,
ci este organizată ca sens-notă.” (Drașoveanu 1997: 28)

De fapt, nu mai este organizată relațional în planul ex-

presiei, pentru că, în planul conținutului, ea corespunde
întru totul definiției pe care Drașoveanu o dă sensului relați-
onal: sensul „a aparține” pune într-o antinomie obiect pose-
dat – posesor, sensurile „solzi” și „pești”. Drașoveanu afirmă
despre sensul „a aparține” că este lexical și, prin urmare, nu
poate fi relațional, dar atunci când a definit sensurile relați-

101 Aceasta nu înseamnă că el n-ar avea expresie, ci numai că, aici, în

planul conținutului expresia lui nu ne interesează.

204
onale nu le-a definit ca sensurile nelexicale care pun în anu-
mite antinomii... Dacă Drașoveanu voia să considere ca rela-
ționale numai sensurile nelexicale – în speță, cele gramatica-
le – ar fi trebuit să găsească un procedeu de a distinge în
planul conținutului între sensurile pe care le consideră / nu-
mește lexicale și cele gramaticale102. Dar atunci ar fi avut ne-
voie, după cum am văzut, de un alt criteriu decât relaționali-
tatea pentru a le putea distinge, pentru că, așa cum se vede,
criteriul relaționalității nu distinge faptele (sensurile) care-l
interesează. Drașoveanu operează cu două accepții diferite
ale termenului relațional fără să-și dea seama de aceasta.
Atunci când distinge între categorii de opoziție și categorii
de relație, Drașoveanu nu face altceva decât să distingă între
faptele instrumentale după un criteriu relațional, dar același
criteriu poate fi folosit pentru a distinge și între faptele ne-
instrumentale.
Operând noi distincția care lipsește din descrierea pe
care Drașoveanu o dă faptelor discutate, le putem prezenta
într-o formă care respectă principiul de bază al cercetării
științifice așa cum este enunțat de Coșeriu: „a spune lucruri-
le așa cum sunt”: „ideea de posesie” este un conținut relațio-
nal. Ea se poate afla în solidaritate cu un flectiv (de genitiv):
solzii peștilor, cu o prepoziție: solzii la pești, și atunci este
organizată relațional și în planul expresiei (instrumental103),
sau se poate afla în solidaritate cu un verb: solzii aparțin
peștilor, și atunci nu este organizată relațional în planul ex-
presiei. Dar „ideea de posesie” este un conținut relațional.
„Ideea de posesie” este, înainte de toate, relațională, altfel
nu ar putea fi organizată relațional (= instrumental).

102 Termenul instrumental propus de Coșeriu ar fi fost util pentru a face

această distincție.
103 Numim relaționalitatea în planul expresiei instrumentalitate nu din alt

motiv decât acela de a rămâne în proximitatea conceptului prin care

Coșeriu descrie faptele de limbă gramaticale: semnificatul instrumental.

205
 Putem da, în sfârșit, o descriere adecvată faptelor de
la care pornește Drașoveanu: conjuncția fiindcă organizează
ideea (relațională) de cauzalitate în mod instrumental.

4.6.2. Nivelul sintagmic. În sfârșit, trebuie să adu-

cem în discuție faptul că unul dintre motivele pentru care
Drașoveanu recurge la postulatul solidarității pentru a defi-
ni relația are legătură și cu dorința lui de a institui așa-nu-
mitul nivel sintagmic (sau gramatical) pe care el îl vede ca
fiind un nivel superior de structurare lingvistică, situat dea-
supra celui lexematic, și pe care ar fi organizate relațiile
dintre cuvinte. Astfel încât recursul la postulatul solidarității
ar fi avut, în opinia lui Drașoveanu, forța de a institui
RELAȚIA ca entitate de sine stătătoare a acestui nivel.
Pregătind cu grijă definiția relației, Drașoveanu argumen-
tează (sublinierile îi aparțin):

„Unitatea specifică a nivelului gramatical. În planul con-

ținutului unitatea o constituie sensul relațional; în planul
expresiei rămân a o constitui flectivul de relație – înțeles
în consecvență cu accepția de mai sus a flectivului ca
formă, ca organizator (relațional) al ideii – și conectivul.”
(Drașoveanu 1997: 29).

Însă, după ce definește relația, pe aceeași pagină, la câteva

rânduri mai jos, precizează:

„Cu un conținut și o expresie deosebite de ale tuturor

celorlalte fapte de limbă, raportul (R) constituie deci o
entitate net distinctă”

Dar, dacă este o entitate a unui alt nivel, superior, de

ce să definim relația în raport cu celelalte fapte de limbă?
Definiția unei entități de nivel superior se face în legătură cu
necesitatea ei de a funcționa acolo, nu cu faptul că este dis-

206
tinctă (fie acest lucru și net) de faptele de pe nivelul inferior.
Dacă funcționează la un nivel superior, este evident că este
distinctă, nu faptul că este distinctă trebuie demonstrat, ci
de ce este distinctă, sau măcar cum, unde, în această
diferență de funcționalitate, apare nevoia raportării la un
nivel superior. Drașoveanu afirmă că relația funcționează
într-un plan nou de structurare lingvistică, dar nu arată de
ce este nevoie de acest lucru.
Ca să instituie nivelul sintagmic, ca nivel la care sunt
structurate relațiile dintre faptele de limbă, primul lucru pe
care ar fi trebuit să-l facă Drașoveanu ar fi fost să demon-
streze că lexemele nu se pot relaționa între ele la nivelul le-
xical. Or, el nici măcar nu încearcă să facă această demon-
strație, i se pare ceva de la sine înțeles. Dar nu poți conside-
ra necesar un nivel de structurare lingvistică pornind de la
fapte de la sine înțelese. Existența unui asemenea nivel tre-
buie demonstrată. În plus, vorbind, despre „sarcina” relate-
melor de a „vehicula sensuri relaționale”, Drașoveanu afir-
mă:

„În afara lor [a relatemelor, – n.n.] limba dispune și de căi

lexicale: solzii aparțin peștilor; într-un astfel de caz ideea
de posesie nu mai este însă organizată relațional, ci este
organizată ca sens-notă.” (Drașoveanu 1997: 28)

Însă dacă ideea de posesie se poate organiza ca sens-

notă, la nivelul lexical, ca să facă ceea ce fac relatemele, „în
afara (= în lipsa) lor”, înseamnă că nivelul sintagmic nu este
necesar pentru a defini relaționalitatea faptelor de limbă. Ca
să poți spune că relația funcționează într-un – și instituie un
– plan nou de structurare lingvistică, trebuie să vezi lexeme-
le ca monade, incapabile de relaționare. Desigur, la substan-
tive poți să faci aceasta, poți să ți le închipui ca pe elemente
ale unei clase care stau frumos aranjate unele lângă altele în
același plan și nu se pot relaționa, trebuie să vină prepoziții-

207
le și flectivele de undeva de deasupra ca să le relaționeze.
Dar verbele nu sunt așa; ele sunt relaționale prin ele însele,
realitatea lor nu este monadică, și, mai ales, ele (se) relațio-
nează (cu) alte fapte de limbă în același plan, ceea ce face
raportarea la un nivel superior de structurare lingvistică,
pentru a explica relaționalitatea faptelor de limbă, inutilă104.
Sistemul semantic relațional dezvoltat de Drașoveanu
dă socoteală (= este construit cu unicul scop de a da soco-
teală) de situațiile în care relațiile stabilite între faptele de
limbă ca urmare a relaționalităților lor interne coincid cu
relațiile sintactice dintre ele. Acest sistem ar putea fi aplicat
cu succes într-o limbă în care nu ar exista categorii secunde,
în care s-ar vorbi numai cu categorii prime și în care fiecare
fapt de limbă dintr-o clasă ar avea o unică relaționalitate105
care s-ar realiza întotdeauna prin aceleași procedee sintacti-
ce. Cum este, de exemplu, în română, flectivul de genitiv
între substantive prime, care sunt pe deplin nerelaționale,
astfel încât singura relație dintre ele este cea realizată de
flectivul de genitiv. Cum se întâmplă, de exemplu, în câinele
omului sau caietul băiatului, unde relația dintre cele două
realități desemnate este aceea de posesie, exprimată de flec-
tivul de genitiv106. Dacă substantivul regent nu are relațio-
nalitate internă, atunci va intra în acțiune relaționalitatea
posesivă a flectivului de genitiv și ea va realiza relația de po-
sesie. În cazul sintagmei plecarea omului, substantivul ple-

104 O alăturare de genul om, munte va putea fi înțeleasă ca nestructurată și

în afara oricărei posibilități de structurare, dar una de genul om, a urca,
munte, chiar în absența oricăror mărci sintactice, va putea fi înțeleasă ca
structurată și, mai ales, va putea fi înțeleasă ca structurabilă într-un sin-
gur fel. Ține de funcționalitatea cu care este învestit verbul, ca urmare a
felului în care este organizat de limbă.
105 Simplă, dublă, multiplă, nu contează, dar aceeași pentru toate cuvinte-

le dintr-o clasă.
106 Nu luăm în discuție faptul că până și într-o astfel de sintagmă genitivul

poate exprima nu posesia ci, așa cum am văzut, simpla asociere referenți-
ală: «câinele care are legătură într-un anumit context cu omul».

208
care fiind un substantiv secundar107, semnificația sa catego-
rială primară de verb îl va structura cu o relaționalitate in-
ternă spre un obiect pe care să-l organizeze ca agent al acți-
unii desemnate. Această relaționalitate a verbului (în fapt, a
regentului substantival) va fi mult mai mare decât cea a flec-
tivului de genitiv, care va fi astfel anulată, substantivul sub-
ordonat fiind structurat (de relaționalitatea verbului) ca
agent și nu (de cea a flectivului) ca posesor. Flectivul de ge-
nitiv va genera structura sintactică a sintagmei, dar nu va
genera – ca în primul caz, și – structura ei relațională108, care
va fi generată de relaționalitatea internă cu un agent pe care
substantivul secund o are datorită semnificației categoriale
primare (de verb) pe care o organizează ca substantiv. Flec-
tivul de genitiv are funcționalitate în planul expresiei, relați-
onează substantivele sintagmei, dar nu are nicio funcționali-
tate în planul conținutului, aceasta fiindu-i în totalitate anu-
lată. Prin urmare, aici nu mai poate fi vorba de simetrie între
relațiile din planul conținutului și cele din planul expresiei.
Drașoveanu descrie relația, faptul de limbă pe care el
îl propune ca fiind categoria centrală a gramaticii, ca pe o
solidaritate dintre un relatem, care relaționează fapte de
limbă în planul expresiei, și un sens relațional, care relațio-
nează în planul conținutului. Relatemele, așa cum le-a de-
scris el, relaționează mereu și creează întotdeauna structuri
sintactice. Însă dacă sensurile relaționale care le corespund
în planul conținutului ca fapte solidare relaționează sau nu,
aceasta depinde de relaționalitățile interne ale faptelor rela-
ționate. În solzii peștilor relaționează, dar, am văzut, în ple-

107 Semnificația sa categorială de substantiv este secundară celei categori-

ale (primare) de verb. Este un verb organizat categorial (în mod secun-
dar) ca substantiv.
108 Nu vom spune structura semantică pentru că în structura semantică a

sintagmei sunt implicate mai multe tipuri de semnificații decât cele pe

care le luăm în considerare aici.

209
carea copilului nu. Și nu relaționează nici în mărimea ochilor,
rapiditatea plecării sau proximitatea casei.
Drașoveanu pornește de la presupoziția că faptele re-
laționate nu au relaționalități proprii care ar putea da peste
cap funcționalitatea sensurilor relaționale. El pleacă la drum
cu ideea că relațiile dintre cuvinte sunt exclusiv sintactice și
că faptele relaționale din limbă organizează termenii relațio-
nați într-o unică posibilă structură relațională, indiferent de
semnificațiile lor, cu alte cuvinte, că structurarea relațională
se face într-un singur plan și, prin urmare, există o cores-
pondență univocă, o simetrie perfectă, între planul expresiei
și cel al conținutului. După cum am văzut, există asemenea
situații, iar Drașoveanu dă ca exemplu cazul conjuncției
fiindcă:

„în A fiindcă B, „fiindcă” (cR) este singurul care ne spune

că necunoscuta lexicală B (cL) este „cauza” (cTs) – cunos-
cută.”109 (Drașoveanu 1997: 42).

În acest caz, într-adevăr, noi nu avem nevoie să cu-

noaștem semnificațiile faptelor A și B pentru a ști cu certitu-
dine că B este cauza și A efectul, simpla cunoaștere a semni-
ficației relaționale a lui fiindcă fiind suficientă pentru aceas-
ta. Semnificația relațională a lui fiindcă funcționează în acest
fel univoc. Dar fiindcă relaționează propoziții, care, asemeni
substantivelor, nu sunt relaționale prin ele însele, ci sunt
relaționate, prin conjuncții și cuvinte relative (adverbe și

109 Vom relua exemplul pentru a elucida abrevierile folosite de profesorul

clujean: în A fiindcă B, „fiindcă” (cR = conținutul relației, sensul relațional,
„ideea de cauzalitate” în realizarea ei relațională, așa cum a fost descrisă
în chiar temeiul teoretic al semanticii relației fundamentate de sintacticia-
nul clujean) este singurul care ne spune că necunoscuta lexicală B (cL =
conținutul lexemului, semnificația de limbă a formei B) este „cauza” (cTs
= conținutul ipostazei de termen subordonat, adică valoarea pe care o are
acesta în cadrul relației de tip cauză – efect pe care o structurează con-
juncția).

210
pronume) sau prin alte fapte cu funcționalitate specifică.
Drașoveanu a luat această funcționalitate ca reper și a cre-
zut că poate construi un sistem sintactic semantic în măsură
să descrie relațiile dintr-o limbă ca fapte de sine stătătoare,
guvernate de entități simetrice și precise, independente de
faptele pe care le relaționează și acționând asupra lor din-
tr-un plan superior.
Desigur, poți proceda așa, poți formula astfel de pos-
tulate când trasezi principiile inițiale ale unui sistem teore-
tic, dar apoi orice teorie trebuie adaptată realității obiectu-
lui pe care-l studiază/descrie. Or, se pare că în acest punct
sistemul lui Drașoveanu a pierdut contactul cu realitatea
limbii. A rămas numai un construct teoretic frumos, sime-
tric, dar inadecvat realității faptelor de limbă pe care le
studiază110. Evident, pare puțin nedrept ca tocmai punctul
forte al sistemul sintactic drașovenian, și anume semantici-
tatea lui să fie și punctul său nevralgic: în încercarea de a
fundamenta cât mai solid semanticitatea relației, sintacticia-
nul clujean a izolat-o atât de mult de semanticitatea genera-
lă a limbii, încât a pierdut total contactul cu aceasta. Așa stau
însă lucrurile, iar concluzia care se impune la capătul acestui
excurs teoretic este că teza fundamentală a lui Drașoveanu
și anume aceea că nu poți face o teorie a relației ignorând
semantica faptelor relaționale trebuie completată adău-
gând că, în aceeași măsură, nu poți face o teorie a relației
nici ignorând semantica faptelor relaționate. Iar aici ne re-
ferim, desigur, la semantica relațională a faptelor relaționa-
te.

110Drașoveanu pare să nu fi înțeles faptul elementar că relaționalitatea

unui verb (calul fuge) se poate transmite unui substantiv (fuga calului),
aruncând, pur și simplu, în aer, de o manieră radicală, relațiile dintre sub-
stantive. Coseriu a înțeles aceasta, dar a pus acest fapt în legătură cu
funcționalitatea gramaticală a verbului – pentru el fuga nu este o pură și
simplă categorializare substantivală a verbului a fugi, ci o dezvoltare sub-
stantivală a funcției sale predicative, adică o structurare lexicală a unei
semnificații gramaticale – și nu cu funcționalitatea lui semantică.

211
 4.7. Relaționalitatea categoriilor verbale
Dacă analizăm categoriile primare din perspectiva re-
laționalității, constatăm:
4.7.1. Substantivul are relaționalitate categorială
zero. Acest lucru îl face categoria ideală cu care să se vor-
bească despre ceva: toate determinările sale sunt externe.
Vorbind despre adevărul fundamental că existența în limbă
a unui cuvânt este anterioară formelor sale flexionate,
Drașoveanu argumentează:

„faptul că, de exemplu, un substantiv nu poate exista în

afara cazurilor sale nu este de natură să nege acest ade-
văr; imposibilitatea separării practice a generalului de
particular obligă la alegerea convențională a uneia din
formele sale ca prototip […], lucru care nu-i neagă […]
calitatea de (caz) opozant pe care, pe de o parte, o are.”
(Drașoveanu 1997: 24)

În continuare, Drașoveanu citează aici, în legătură cu alegerea

convențională a nominativului ca formă-prototip al substanti-
vului, și afirmația unor latiniști francezi conform căreia „(le
nominatif) c’est aussi le cas du nom (nomen) considéré en lui-
même” (Alfred Ernout, François Thomas, Syntaxe latine, Paris,
1964, cf. Drașoveanu 1997: 24) și, la fel ca latiniștii pe care-i
citează, gândește aici ca un sintactician veritabil, care nu
distinge – chiar și în termenii lui Saussure – între valoarea
de limbă și cea de vorbire a faptelor discutate. Nu ia în con-
siderare că faptele de limbă înainte de a se combina între ele
în exercițiul respectivei limbi, înainte de a fi, deci, fapte de
„vorbire”, sunt organizate într-un sistem în care ele sunt
structurate opozitiv, în afara oricăror combinații posibile,

212
anterior acestor combinații, ca fapte de „limbă”111. În vorbi-
re, într-adevăr, „un substantiv nu poate exista în afara cazu-
rilor sale”, dar în sistem el chiar așa există. De asemenea,
„considéré en lui-même”, substantivul nu are caz, el dobân-
dește categoria cazului abia când iese din el însuși și se com-
bină cu alte fapte de limbă. După cum am văzut, Coșeriu dis-
tinge, pornind de la Platon, două funcții fundamentale ale
limbajului:

„funcția de numire a realității sau a experienței”

„onomázein (όνоμάξειν)” și funcția „de spunere sau zice-
re”, „a spune ceva despre ceea ce a fost deja denumit”,
„legéin (λέγειν)”. „Adică organizarea primară a realității
prin limbaj și apoi punerea în legătură, în raporturi a
acestei realități, a elementelor realității denumite”
(Coșeriu 1994: 67, sublinierile ne aparțin).

Această distincție platoniciană corespunde, în linii

mari, deși nu are același temei, distincției saussuriene între
langue și parole. Astfel, la nivelul primei funcții substantivul
nu are caz, dat fiind că pentru a (de)numi realitatea el nu are
nevoie de această categorie. Cazul, fiind o categorie relațio-
nală, apare la substantiv abia la nivelul celei de a doua
dintre funcțiile deosebite de Platon. O altă distincție pe care
o face Coșeriu în această problemă este între „funcțiuni

111 Drașoveanu pare să înțeleagă foarte bine acest lucru atunci când,
discutând nivelurile de structurare lingvistică, situează nivelul lexematic
sub cel morfematic, ca anterior acestuia. Pentru Drașoveanu, lexemul nu
este o realitate compozabilă, ci una decompozabilă. Acea intuire a unei
esențe care este semnificatul lingvistic are loc anterior oricărei discrimi-
nări a acestuia. Structurarea paradigmatică a semnificatului, particulari-
zarea lui, structurarea acestui conținut unic în funcție de varietatea for-
melor în care se poate prezenta în obiectele lumii, este un proces ulterior.
Iar Drașoveanu are în legătură cu aceasta o intuiție care face cât o demon-
strație științifică riguroasă: „… cu toată jena formulării unui truism,
pentru ca un cuvânt să flexioneze, trebuie ca mai întâi să fie” (Drașoveanu
1997: 24).

213
interne sau nerelaționale și funcțiuni externe sau relaționa-
le”. Astfel, genul și numărul:

„sunt funcții interne, paradigmatice; privesc desemna-

rea, sunt funcții n e r e l a ț i o n a l e și se pot prezenta cu
orice funcție sintactică în propoziție; forma nu depinde
de relația în propoziție. În schimb, la caz, este ca și când
ar exista o valență externă care leagă o formă de altă
formă, este o funcțiune r e l a ț i o n a l ă.” (Coșeriu 1994:
130)

Drașoveanu distinge, și el, între categorii de relație și

categorii de opoziție. Primele ar fi, conform definiției sale,
exprimate prin flectivele de relație, cele purtătoare ale sensu-
lui relațional, și care se manifestă la nivelul sintagmei, așa-
numitul nivel sintagmic, fundamentat de Drașoveanu ca un
ultim nivel de structurare lingvistică, superior celui lexical,
și pe care sunt structurate conținuturile care țin de punerea
în relație a cuvintelor, așa numitele sensuri gramaticale, cum
le numește Drașoveanu. În ceea ce privește „categoriile de
opoziție”, acestea,

„cu flectivele lor, rămân la nivelul lexical: o opoziție de

număr sau gen prin flective (om – oameni, copac –
copaci) este calitativ (făcând deci abstracție de economi-
citatea flectivelor) asimilabilă uneia lexematice (om –
lume, copac – pădure)”. (Drașoveanu 1997: 80)

Drașoveanu își exprimă astfel părerea, reluând o opinie a lui

Perrot, că ar trebui să distingem între două tipuri de morfo-
logie:

„... si la morphologie est l’étude des marques, il y a une

morphologie du lexique [s. mea, D. D.] et une
morphologie de la syntaxe [citește a gramaticii]” (Jean

214
 Perrot, La linguistique, Paris, 1967, p.191, apud
Drașoveanu 1997, 80)

Am avea, în consecință o morfologie a lexicului (a de-

terminărilor interne, în termenii lui Coșeriu) și una a grama-
ticii (a determinărilor externe, a relațiilor). Problema felului
în care sunt înțelese morfologia și sintaxa, ca discipline com-
plementare prin care se studiază sistemul gramatical al unei
limbi, constă în faptul că funcțiile relaționale (sintactice)
sunt asimilate celor interne, nerelaționale, și se consideră că
substantivele au, prin ele însele, relaționalitate, că ele au caz,
așa cum au număr și gen, pe când, în realitate, ele nu sunt
relaționale prin ele însele, ci sunt relaționate, sunt puse în
relații de anumite fapte speciale care au tocmai această
funcție în limbă. Drașoveanu plasează aceste relații la un
nivel superior de structurare lingvistică, dar le consideră tot
inerente faptelor relaționate, atunci când spune, de exem-
plu, că „un substantiv nu poate exista în afara cazurilor
sale”. De fapt, el poate exista; la nivelul lexical el chiar așa
există, abia la nivelul sintagmic el nu poate exista în afara
cazurilor sale, dar acolo vorbim deja de un alt mod de
structurare lingvistică. Să vorbești despre echivalența func-
țională a conectivelor cu flectivele de relație și să spui că „un
substantiv nu poate exista în afara cazurilor sale” este ca și
cum ai spune că un substantiv nu poate exista în afara pre-
pozițiilor care-l relaționează.
Cazul este o categorie sintactică, nu o determinare in-
ternă; un substantiv nu are în mod inerent caz, ci numai în
măsura în care se combină cu alte fapte de limbă. Substanti-
vul are, deci, în limbă o existență în afara cazurilor sale și o
formă acazuală cu care își manifestă această existență. La
fel, relaționalitatea lui este una în totalitate externă. Toată
funcționalitatea relațională pe care o are el în vorbire este
rezultatul acțiunii asupra lui a unor alte fapte de limbă
(flectivele de caz și prepozițiile).

215
 4.7.2. Verbele nu funcționează astfel; ele sunt altfel,
ele au mai multe tipuri de relaționalitate internă dată de în-
suși modul în care sunt ele organizate ca semnificate de lim-
bă. Verbele sunt relaționale și în sistem. Valoarea lor catego-
rială primară de „proces care se desfășoară în timp” (indife-
rent dacă acesta implică sau nu schimbare), presupune o
relaționare internă la un agent, la cineva sau la ceva care să
facă acel proces, să fie motorul desfășurării sale. Aceasta nu
înseamnă că toate procesele trebuie să aibă cu necesitate un
agent, ci numai că relația celor care au agent cu acesta (cu
agentul) este una internă, intrinsecă structurii lor semanti-
ce, nu adăugată la semantica lor ca o trăsătură externă. Rela-
ționalitatea unui verb cu agentul lui este una internă, de
limbă, nu una externă, de vorbire. Bineînțeles că ea se poate
prezenta și ca relaționalitate externă, se poate exprima și în
vorbire, ca relaționalitate sintactică, externă, regizată de ca-
tegoria persoanei, dar este, în primul rând, o relaționalitate
internă, prezentă în structura semantică a verbului, la nive-
lul semnificatului său categorial.
Relaționalitatea cu un agent nu este însă singura rela-
ționalitate internă a verbelor. «Procesul» desemnat de
acestea se poate orienta asupra unui obiect care să sufere
acțiunea acestuia (indiferent dacă în urma lui este transfor-
mat sau nu). Acesta este un alt tip de relaționalitate internă
dată de semnificația categorială a verbelor, care funcționea-
ză similar agentivității, generând însă un alt tip de relaționa-
litate externă, realizată sintactic, în relație cu un substantiv
sau pronume, în general, de flectivul de acuzativ. Mai există
relaționalități interne ale verbului, legate de instrumentul
unei acțiuni, de locul de origine și cel de destinație, sau, pur
și simplu, de locul în care ea se desfășoară, de timpul sau
reperele temporale la care se raportează. Bineînțeles, nu
toate aceste relaționalități interne se externalizează sintac-
tic prin procedee specifice. În limbile vechi, cu flexiune
bogată, specificitatea realizării sintactice a acestor relațio-

216
nalități era mult mai mare, existau cazuri ca instrumentalul,
locativul, ablativul, care le structurau mult mai specific din
punct de vedere sintactic, în relație cu substantivele. Faptul
că multe astfel de procedee de structurare sintactică s-au
pierdut a făcut ca aceste relaționalități să fie structurate
extern mai degrabă prin procedee ale vorbirii decât ale
limbii, mai degrabă, deci, ca accepțiuni designaționale decât
ca funcții de limbă.112 Ceea ce face ca multe dintre funcțiile
sintactice ale verbului să fie descrise nu după procedeul de
limbă, după modalitatea gramaticală în care se realizează, ci
după relaționalitatea verbului pe care o satisfac113. Există
pentru verbe multe astfel de determinări interne, nu toate
relaționale, care au fost intensiv studiate de gramaticile ge-
nerative și definite ca argumente (arguments), roluri seman-
tice (semantic roles), cazuri de adâncime (deep cases) sau
roluri tematice (thematic roles). Dintr-o astfel de perspecti-
vă generativistă abordează relaționalitatea verbului și Gra-
matica Academiei, începând cu ediția din 2005, valorificând
multe dintre metodele de studiu ale gramaticilor generative,
operând în descrierea funcționalității verbului cu termeni ca

112 Vezi exemplul lui Coșeriu în care o singură funcție (sintactică) de

limbă, construcția cu prepoziția cu, care nu indică prin semnificația sa
gramaticală, ca invariantă funcțională a limbii, decât coprezența unei
entități cu acțiunea verbului, exprimă mai multe „tipuri de utilizare”
organizându-le ca „accepții sau variante designaționale”, în exemple ca:
tai pâine cu cuțitul, unde valoarea construcției este de instrumental, mă
plimb cu Maria, asociativ, indică un agent coparticipant la acțiune, fac o
prăjitură cu făină și zahăr, unde construcția indică materia, o fac cu
plăcere, – o atitudine concomitentă cu acțiunea etc. Evident, din punctul
de vedere al problemei pe care o discutăm aici sunt semnificative numai
primele două exemple, în care construcția externalizează sintactic
relaționalitatea internă cu un instrument și cea cu un agent coparticipant.
113 Drașoveanu avea și el un exemplu la curs în care ne spunea că n-ar

trebui să considerăm în m-am născut în orașul... și m-am născut în anul...

două complemente, unul de loc și altul de timp, ci, de fiecară dată, un
„complement al contenenței”, dat fiind faptul că este vorba, în fiecare
dintre cazuri, de același procedeu gramatical.

217
roluri tematice, valențe sintactice, matrice semantică și
matrice sintactică etc. Este vorba, de fiecare dată, de relațio-
nalități interne, structurate de semnificația categorială a
verbului, care se pot externaliza ca relaționalități sintactice.
Studiind relaționalitatea verbului, devine evident faptul că
felul în care Coșeriu prezintă dihotomia funcții relaționale /
funcții nerelaționale, în corespondență cu o dihotomie de ti-
pul: funcții externe / funcții interne, nu corespunde în totali-
tate realității, întrucât, pe de o parte, și relaționalitățile
(funcțiile relaționale) pot fi organizate ca funcții interne; iar,
pe de altă parte, funcțiile relaționale ale substantivului sunt
mai mult decât simple funcții externe, sunt, în fapt, funcții
care aparțin altor fapte de limbă decât substantivul. Să
analizăm încă o dată ce spune Coșeriu despre aceste func-
ționalități:

„Numărul și genul se exprimă în forma însăși a cuvân-

tului, adică paradigmatic, avem determinare internă: un
cal – doi cai, o masă – două mese ș.a.m.d. și, tot astfel,
cum se vede aproape imediat, o formă în -a este formă
feminină. Pe de altă parte, avem peste tot și din ce în ce
mai mult, până și la pronume, categoria cazului, care se
exprimă perifrastic, se exprimă în mod analitic. [...] De
aceea, cel puțin pentru aceste categorii, am identificat un
principiu: există o nouă opoziție între funcțiuni interne
sau nerelaționale și funcțiuni externe sau relaționale și,
de aici, procedee diferite în acord cu această distincție:
determinare internă pentru funcțiuni interne și deter-
minare externă pentru funcțiuni externe.” (Coșeriu
1994: 129-130)

Relaționalitatea substantivului nu este numai externă

structurării sale morfematice, așa cum consideră Coșeriu, ci
este externă însăși substantivității sale. Ceea ce face ca sub-
stantivul să fie relațional nu este o categorie a sa care se
poate externaliza și exprima sintagmatic, ci este un alt fapt

218
de limbă, cu funcție relațională. Relaționalitatea substanti-
vului nu este o funcție a sa, indiferent dacă internă sau
externă, ci este o funcție a unui alt fapt de limbă. Astfel că, în
opinia noastră, prin exprimarea perifrastică a cazului, nu se
externalizează o categorie a substantivului care a fost înțe-
leasă ca exprimând anumite determinări care nu țin de
structura lui internă, ci se manifestă faptul că relaționalita-
tea sa nu-i aparține, în fapt, lui, ci altor fapte de limbă.
Această categorie se poate externaliza și se poate exprima în
afara substantivului tocmai pentru că nu era de la bun înce-
put substantivală. Iar acest fapt de limbă cu funcționalitate
specifică, care realizează relaționalitatea substantivului este
chiar faptul pe care Drașoveanu îl instituie ca diferit de toate
celelalte și îl definește ca fiind relația. Acest fapt de limbă
relațional a fost înțeles mai ales în studiul limbilor vechi ca o
categorie a substantivului și a fost exprimat prin flexiunea
sa, în structura lui internă, integrat structurii sale morfolo-
gice, dar a fost dintotdeauna un fapt de limbă diferit de sub-
stantiv.
Evoluția limbilor, cel puțin a celor romanice, arată cu
claritate că relația substantivelor a început să fie înțeleasă
ca un fapt de limbă diferit de substantiv, exterior substanti-
vului și, prin urmare, este scos din structura sa morfologică
și exprimat prin prepoziții114. Dar morfemele de caz au pu-
tut fi externalizate ca prepoziții, tocmai din cauză că funcția
lor era de la bun început cea a unor fapte care nu-și aveau
locul în structura internă a substantivului, pentru că nu rea-
lizau funcții substantivale, ci funcții ale unui fapt de limbă de
sine stătător, cu funcție relațională. Este un fapt de limbă
care gestionează în vorbire relaționalitatea externă, care re-
laționează între ele fapte care nu se pot relaționa în alt fel.
Dar relaționalitatea faptelor de limbă este nu numai externă,

114 Coseriu arată cum s-a petrecut această schimbare, în trecerea de la latină
la limbile romanice, v Tipologia limbilor romanice, în Coșeriu 1994: 119-144.

219
ci și internă. Acest lucru a fost înțeles mult mai clar în cazul
verbului, unde relaționalitatea externă dată de conjuncții nu
a fost niciodată integrată structurii morfologice a verbului.
Verbul are și el relaționalitatea lui externă, realizată de con-
juncții, dar principalele lui relaționalități sunt interne. Sub-
stantivul nu are relaționalitate internă, așa că el trebuie să
fie relaționat prin intermediul altor fapte.
Faptul că relaționalitatea lui nu-i aparține – nu face
parte din substantivitatea sa – poate fi probat și prin aceea
că un substantiv relaționat își pierde valoarea categorială,
nu mai funcționează ca substantiv, ci ca adjectiv sau adverb.
Un substantiv în genitiv (de exemplu, omului, în prostia
omului) nu numai că se relaționează la substantivul regent
în mod direct, asemenea unui adjectiv, dar își organizează
referentul ca pe o proprietate, ca pe o trăsătură care poate fi
atribuită acestuia, capătă o categorialitate secundă de tip
adjectival, comportându-se într-un mod similar adjectivelor
(prostia omenească); tot astfel un pronume – valoarea cate-
gorială a pronumelor este tot substantivală – în așa-numitul
dativ posesiv (cartea-mi). La fel, un substantiv relaționat
spațial se comportă similar unui adverb circumstanțial (în
casă e frig / acolo e frig), sau substantivele în dativul locativ,
care se comportă tot ca adverbele circumstanțiale (stai locu-
lui!). La fel, am văzut cum pronumele personal care a lexica-
lizat (a primit în semnificatul său lexical) o relaționalitate de
tip genitival a devenit adjectiv posesiv (meu, tău, său, nostru,
vostru).
Un verb flexionat după o categorie relațională rămâne
verb, un substantiv flexionat relațional își pierde funcționa-
litatea substantivală, în primul rând, își schimbă radical
funcționalitatea referențială, care, după Searle, este caracte-
ristica principală a substantivului (the act of reference). Dim-
potrivă, verbul își pierde funcționalitatea predicativă (the
act of predication) pe care teoreticianul american i-o atribu-
ie ca funcție pragmatică principală, abia când este „derelați-

220
onat”, când își pierde multiplele lui relaționalități și devine
simplu nume al acțiunii, dobândind funcționalitate aproape
substantivală (poate fi subiect etc.). Este ca și cum cele două
fapte de limbă ar avea funcționalități opuse: caracteristica
principală a substantivului este tocmai nerelaționalitatea,
iar verbul se realizează plenar când reușește să relaționeze
cât mai mult. Substantivul divide, desparte. Verbul leagă,
unește. Substantivul distinge, el desface coerența primordia-
lă a realității, structurată de natură, destramă indetermina-
rea funciară a lumii din jurul nostru în particule distincte că-
rora le pune margini, le delimitează de necunoscutul din jur,
și le aduce în limbaj, le pune nume. Funcția substantivului
este de a delimita esențe. Apoi, prin procedee speciale, date
de articole, adjective și pronume, determină aceste esențe,
organizându-le ca obiecte. Verbul intervine ulterior și ia
aceste obiecte pentru a le pune împreună, le relaționează,
reface acea coerență destrămată de substantiv, dar o reface
într-o formă structurată de limbaj. Substantivul deconstru-
iește lumea reală pentru ca ea să poată fi apoi reconstruită,
cu ajutorul verbelor, în interiorul limbajului.
Diferența dintre relaționalitatea verbului și cea a sub-
stantivului se vede și dacă analizăm felul în care lexicalizea-
ză ele aceste relaționalități. O semnificație ca „a produce su-
nete în mod conștient” își poate lexicaliza relaționalitatea cu
un agent și se poate exprima ca semnificația „a lătra”, unde
agentul este exprimat la nivelul semnificației lexicale ca
fiind un câine, sau „a necheza”, unde agentul este un cal.
Agentivitatea verbului este exprimată ca trăsătură lexicală,
este înglobată semnificației sale lexicale.
Dar chiar cu agentivitatea exprimată, verbul nu devine
mai puțin relațional. Își lexicalizează relaționalitatea, struc-
turează agentul la nivelul semnificației sale lexicale, își în-
globează agentul și cu toate acestea semnificația sa rămâne
relațională: tot se va relaționa la un agent exterior, indi-
ferent dacă acesta este câinele pe care îl are deja înăuntru

221
(: câinele latră) sau alte ființe care, într-un registru stilistic
diferit de cel enunțiativ, sunt caracterizate ca scoțând sune-
te specifice câinilor: căpitanul își lătră nervos ordinele. Ceea
ce înseamnă că relaționalitatea verbului nu este structurată
la nivelul semnificației sale lexicale, din moment ce o
trăsătură semantică [+ agent] prezentă acolo nu-i anulează
agentivitatea.
Se mai pot lexicaliza: relaționalitatea cu un obiect, (a)
direct, ca în semnificația „a preda”, care înseamnă „a învăța
pe cineva” – Profesorul predă matematică, sau „a pescui”; (b)
indirect: „a plivi”, a curăța de buruieni, Am plivit roșiile; rela-
ționalitatea cu un instrument: a cosi, a săpa; orientarea acți-
unii, relativă la agent: spre sau dinspre acesta (adlativ sau
ablativ): o semnificație ca „a tranzacționa” poate fi structu-
rată adlativ ca „a cumpăra” sau ablativ, ca „a vinde”. Dihoto-
mia adlativ/ablativ reprezintă un reper extrem de impor-
tant în structurarea verbalității, începând cu semnificații ca
„a primi”/„a da”, dar ea se poate manifesta nu numai la nive-
lul relației cu agentul, ca în exemplele de mai sus, ci și la cel
al relației cu un punct de reper spațial, structurând semnifi-
cații ca „a veni”/„a pleca”, „a intra”/„a ieși”, „a lua”/„a pune”
ș.a.m.d.
Și substantivele pot să lexicalizeze relaționalități, dar
fac acest lucru într-o manieră în totalitate diferită. Un sub-
stantiv care lexicalizează o relaționalitate adlativă (în, spre
casă115) se transformă într-un adverb (acasă) și nu mai
poate fi relaționat, își pierde orice altă relaționalitate decât
cea dată de relaționalitatea lexicalizată. Verbul care lexicali-
zează o astfel de adlație („a se deplasa spre, către” > „a veni”,

115 Despre felul în care adlația și interioritatea – deplasarea spre un spațiu

și situarea sau mișcarea în interiorul unui spațiu definit – , distincte în

latină, au fost unificate în limbile romanice într-o singură funcție (care
realizează atât mișcarea spre un spațiu, cât și situarea / mișcarea în
interiorul acelui spațiu) vezi Coșeriu 1994: 132.

222
„a ajunge”116) rămâne verb, își păstrează relaționalitatea ad-
lativă (vine la masă, ajunge la cinematograf), ba chiar se
poate relaționa spațial la alte repere, chiar ablativ (vin de la
piață). Cu alte cuvinte, își păstrează relaționalitatea spațială
intactă, indiferent de faptul că tocmai a lexicalizat o relațio-
nalitate adlativă. La fel ca în cazul aproprierii prin lexicaliza-
re a unui agent, aproprierea unei relaționalități adlative nu-i
schimbă cu nimic funcționalitatea relațională spațială. Expli-
cația pe care o propunem pentru aceste fapte este că verbul,
având o relaționalitate internă care-l pune în relație cu un
agent, va asimila lexicalizarea agentului ca pe o distincție la
nivelul acestei relaționalități. La fel, având o complexă rela-
ționalitate spațială, lexicalizarea unei adlativități determină
această relaționalitate, dar nu o realizează, pentru că ea tre-
buie realizată în legătură cu ceva din exterior.
Substantivul neavând relaționalitate internă, o relațio-
nalitate înglobată nu distinge relaționalitatea acestuia, ci se
realizează, relaționează. Relaționalitatea verbului este a lui,
cea a substantivului este relativă la el. Substantivul nu este
relațional; el este relaționat.
Agentivitatea verbului „a lătra” va fi caracterizată ca
fiind aplicabilă la câini, dar nu realizată ca aplicată unui câine,
relaționalitatea verbului nu se va realiza decât în măsura în
care va fi aplicată unui obiect exterior. Aceasta este funcționa-
litatea principală a verbului. Substantivul desemnează, în
primul rând, concepte, verbul relaționează, în primul rând,
obiecte. Nu ajunge ca verbul a cosi să spună că (cineva) „taie
iarba folosind o coasă”, el trebuie să poată spune și că
(cineva) „taie iarba folosind «o coasă ruginită și cu coada cră-
pată la capăt»”, iar pentru aceasta are nevoie să se raporteze
la obiect. Nu înseamnă că verbul nu poate relaționa, la rândul

116În cazul verbului, adlația și interioritatea nu numai că nu s-au confundat

/ unificat, ci raporturile sunt chiar mai complexe: avem (1) deplasarea spre
un reper (obiect / spațiu): „a veni”, (2) atingerea acestui reper: „a ajunge” și
(3) pătrunderea într-un spațiu: „a intra”( Coșeriu 1994: 132).

223
lui, concepte, numai că le relaționează ca și cum ar fi obiecte.
Diferența dintre câinele în general (câinele ca ens rationis)
latră și acest câine latră nu înseamnă nimic din perspectiva
verbului. Conceptul de „câine”, structurat în agentivitatea
verbului, nu-i realizează acestuia relaționalitatea cu un agent
pentru că aceasta nu se va realiza decât în relație cu un obiect
concret. Relația cu un obiect posibil, virtual, din clasa câine
nu-i ajunge verbului, pentru că o astfel de relație el are deja
structurată în interiorul lui (agentivitatea lui este tocmai așa
ceva: posibilitatea relaționării cu orice obiect concret din
realitate) și oricât de mult s-ar delimita ea ca posibilitate de
relaționare tot nu se va realiza ca relație cu un obiect din
lume. Din perspectiva nevoii de raportare la un obiect
concret, un obiect posibil, un virtual din clasa câine nu este cu
mult diferit de un obiect virtual din orice clasă. Iar un obiect
concret nu poate fi lexicalizat ca trăsătură semantică internă,
așa că verbul își va realiza relaționalitățile numai în afară.
Funcționalitatea substantivului se oprește la general.
De acolo încep articolele, adjectivele și pronumele, care
determină generalul desemnat de substantiv, aplicându-l par-
ticularului117. Funcționalitatea verbului începe, în sens invers,
de la acest particular. Substantivul este destinat generalului,
verbul particularului. Fiind o funcție prin excelență a particu-
larului, relaționalitatea verbului trebuie să fie extrem de
variată și de complexă. Atunci când ceva «se face», verbul
care spune aceasta trebuie să poată relaționa acest proces la
toate elementele exterioare posibile: la un agent, la un obiect,
la un set de circumstanțe spațiale și temporale strict determi-
nate care pot varia sau nu în timpul desfășurării procesu-

117Pentru o descriere a procedeelor prin care se trece, într-o gramatică a

vorbirii, de la concept la obiect vezi prima parte a studiului lui Coseriu
„Determinare și cadru. Două probleme ale unei lingvistici a vorbirii”, în
Omul și limbajul său, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași,
2009, p. 198-233.

224
lui118, la un instrument, la o modalitate ș.a.m.d. Desigur, poate
că nu toate aceste elemente vor avea nevoie să fie exprimate
în fiecare situație determinată, dar verbul trebuie să fie în
măsură să o facă, să aibă de la bun început toate determinații-
le/determinările necesare pentru a face acest lucru. Aceasta
este funcția lui de limbă, în acest scop a fost el croit; dacă nu
poate face acest lucru, nu este verb. Verbul este cel care cre-
ează în limbaj situația de comunicare legând laolaltă toate
elementele acesteia, integrându-le aceluiași unic conținut de
vorbire. Astfel încât verbul are, de la bun început – trebuie să
aibă –, structurate în el ca relaționalități deschise către ele,
toate elementele acestei situații, indiferent dacă le exprimă
sau nu. Orice element al acestei situații, exprimat sau nu de
vorbitor, trebuie să poată fi integrat acesteia printr-o relațio-
nalitate verbală (exprimată de verb). De aceea, cea mai mare
parte din funcția verbului se petrece în virtual, nu în actual.
Dincolo de ceea ce exprimă, verbul este prezent în actul lin-
gvistic mai întâi de toate în virtualitatea acestuia, ca un prin-
cipiu structurant, integrator; este acolo cu un pas înaintea
structurării sale efective, cu toate relaționalitățile sale întinse,
gata să prindă orice element ar putea apărea și să-l integreze
la locul lui, acolo unde trebuie, în conținutul actului lingvistic.
Mai mult decât un fapt de limbă, verbul este, prin urmare, un
mecanism de structurare a actului lingvistic.
Ceea ce ne obligă să constatăm o diferență fundamen-
tală între felul în care sunt structurate semnificațiile lexicale
ale verbelor și cele ale substantivelor119. Semnificațiile „câi-
ne” și „cal” sunt rezultatul a două intuiții primordiale, diferi-
te de la bun început. Între ele nu există niciun fel de legătu-
ră. Oricâte determinări i-aș adăuga eu lui „câine” nu voi pu-
tea niciodată ajunge la „cal”. Și nici invers. La substantiv,
granițele între semnificații sunt închise. La verbe, avem de-a

118 Și pot face acest lucru în urma desfășurării procesului sau independent
de acesta.
119 Semnificațiile lexicale sunt, după Coșeriu, intuiții ale unor „moduri de a fi”.

225
face cu o singură intuiție primordială: aceea a unei verbali-
tăți generale. Toate distincțiile ulterioare dintre verbe sunt
interne acestei verbalități. Granițele dintre semnificațiile
verbale sunt deschise. Verbul, ca procedeu de structurare
integratoare a actului lingvistic, are structurate în el ca
virtualități toate operațiile necesare acestei structurări.
Semnificațiile verbelor pleacă de la această verbalitate gene-
rală și se constituie ca atare prin diferite determinări inter-
ne aduse acestor virtualități. Ele se particularizează pornind
de la această unică verbalitate generală. În cazul substanti-
velor, generalul este ulterior particularului. O semnificație
ca „ființă” este ulterioară semnificațiilor „câine” și „cal”. În
realitate, este ulterioară semnificațiilor „câine”, „cal” și
„piatră”. Trebuie să am cel puțin aceste trei semnificații ca
să pot vedea că, în fapt, „calul” și „câinele” sunt într-un anu-
mit fel, diferite de „piatră” și pe baza acestui fel să le spun
„ființe”. Dar semnificația „ființă” nu cuprinde în ea semnifi-
cațiile „câine” și „cal”, ci numai o proprietate a lor: aceea de
a fi vii, de a avea viață. De la „câine” sau „cal” putem ajunge
prin generalizare la „ființă”, dar de la „ființă” nu ne mai pu-
tem întoarce, prin particularizare, la „câine”, ci numai la in-
divizii concreți ai clasei câine – la «câine» – despre care vom
constata că au viață. Dar ca să ajungem de aici înapoi la sem-
nificația „câine” va trebui să facem din nou operația pe care
spiritul a făcut-o când a organizat această semnificație
pentru prima dată. Așadar, „câine” și „cal” sunt în extensiu-
nea lui „ființă”, dar nu sunt în intensiunea lui. Ele nu sunt de-
terminări interne ale lui „ființă”. De aceea, când definim „câi-
nele” ca „ființă care...” și începem să-i dăm determinări și
„calul” ca „ființă care...” și-i dăm alte determinări, „ființă” din
„cal” nu este același cu „ființă” din „câine” pentru că de fieca-
re dată se intră pe altundeva în semnificația „ființă”. Semni-
ficațiile verbale sunt însă, toate, determinări ale acelei intui-
ții primordiale a unei verbalități pentru că ea conține de la

226
început toate distincțiile necesare pentru a structura actul
lingvistic în concretețea lui.
Verbalitatea nu poate exista ca structurare categorială
secundă, datorită funcționalității specifice a verbului. Totuși,
semnificațiile verbelor care desemnează fenomene ale natu-
rii par a fi verbalizări secunde. De fapt, acolo este vorba de
semnificații lexicale substantivale organizate sub forma
unor verbe. Ceea ce a fost intuit acolo au fost fenomenele
respective, structurate în limbă ca semnificații substantiva-
le: „ploaie”, „fulger”, „tunet”, „ninsoare” etc. Apoi, pentru că
în natură aceste „substantive” se întâmplă, ele au fost orga-
nizate ca verbe, primind însă o verbalitate rudimentară, im-
proprie, copiată după cea a verbelor veritabile. Este vorba,
credem noi, despre o verbalitate secundă, care nu înseamnă,
de fapt, decât ceva de genul „se întâmplă ploaie”, „are loc
ploaie”. În opinia noastră, aici nu avem de-a face cu verbe
veritabile, ci cu semnificații substantivale organizate ca
proces.

4.7.3. Adjectivul și adverbul au, ca relaționalitate

internă structurată de semnificația lor categorială, subordo-
narea față de o entitate – în cazul adjectivului, sau față de un
proces – la adverb, pe care le determină. Așa cum am preci-
zat, relaționalitatea internă a adjectivului se externalizează
sintactic prin fenomenul acordului, dar nu este generată de
acesta. Relaționalitatea adverbului cu verbul nu se externali-
zează sintactic în vreun fel, adverbul neavând în limba
română determinări interne, altele decât cele date de semnifi-
catul lui categorial. Relația dintre un adverb și regentul lui se
realizează numai prin semnificatul categorial al celui dintâi.
Evident, situația adjectivului este aceeași, numai că el, având
determinări interne, de gen, număr și caz, își poate exprima
dependența de un regent și prin aceste determinări, chiar
dacă nu determinările acestea, așa cum îndeobște se conside-

227
ră, generează dependența adjectivului de un substantiv. De
asemenea, se observă și în cazul adjectivelor și al adverbelor
aceeași necesitate a aplicării la obiecte. Relaționalitățile inter-
ne, date de structurarea categorială primară, se păstrează ca
atare, ca relaționalități interne, în structurările categoriale se-
cundare. Am văzut că aceste relaționalități nu pot fi atribuite
ca nume predicative. Ele sunt relaționalități interne și trebuie
rezolvate de verbalitatea care le generează, în care sunt ele
structurate, nu pot fi atribuite de alte verbe. Fiind determi-
nări interne, ele trebuie rezolvate în structura sintactică a
semnificației care le generează. Dacă aparțin unui verb, se vor
realiza în structura sintactică a verbului (băiatul pleacă la
mare), însă, dacă în urma unei categorializări secunde (pleacă
> plecare), aceste relaționalități ajung să aparțină unui sub-
stantiv, va fi nevoie să fie realizate în structura sintactică a
substantivului: plecarea băiatului la mare sau plecarea la
mare a băiatului, dar în niciun caz nu vor putea fi realizate în
structura sintactică a altor fapte de limbă, fie ele verbe:
*plecarea băiatului este la mare, *plecarea este a băiatului la
mare, *plecarea băiatului se face la mare ș.a.m.d. sau adjecti-
ve: *plecarea băiatului stabilită la mare120 etc. Ceea ce în-
seamnă că a considera numele predicativ ca fiind un atribut la
distanță nu este tocmai conform cu funcționalitatea limbii.

120 Unde la mare, funcționând în structura sintactică a adjectivului secund,

de proveniență verbală (în fapt participiu, dar aceasta este participiul, în
realitate: o categorializare adjectivală secundă a unei semnificații primare
verbale) stabilită, realizează o relaționare internă a semnificației „a stabili”
(plecarea băiatului a fost stabilită la mare), și nu pe aceea a semnificației „a
pleca” pe care trebuie să o realizeze, ceea ce nu mai corespunde conținutu-
lui inițial. Se poate spune însă plecarea stabilită a băiatului la mare, pentru
că atunci băiatului și la mare aparțin structurii sintactice a substantivului
plecare, ceea ce se manifestă pentru genitiv prin prezența în fața lui a parti-
culei a, care ne arată tocmai acest lucru: faptul că el funcționează în struc-
tura sintactică a unui substantiv feminin singular care, din motive de struc-
turare sintagmatică – nu sintactică –, nu se află în poziția de pe care ar pu-
tea regiza fără echivoc această dependență.

228
Simplul fapt că aceste funcții relaționale interne se pot realiza
sintactic ca atribute, dar nu se pot realiza ca nume predicative
dovedește că cele două funcții sintactice nu sunt identice.
Dacă spun *plecarea este a băiatului, substantivul în
genitiv băiatului, care ar trebui să desemneze agentul „ple-
cării” și să satisfacă agentivitatea acestei semnificații, stă pe
locul unei relaționalități a verbului „a fi” – a copulei este –,
ceea ce face structura inacceptabilă pentru semnificația „a
pleca”, care nu și-l poate atribui ca agent. Băiatului nu poate
fi structurat ca agent al „plecării” decât din poziția de atribut
al substantivului plecare, decât din structura sintactică a
acestuia. De asemenea, în mărimea ochilor, „mărimea” fiind
o semnificație primar adjectivală („mare”), va avea structu-
rată la nivelul semnificației sale categoriale primare relațio-
nalitatea cu un obiect. Aceasta va trebui realizată în structu-
ra sintactică a substantivului din care face parte ca organiza-
re categorială secundară. Ea nu va putea fi, deci, realizată în
structuri sintactice ca *mărimea este a ochilor, *mărimea
aparține ochilor etc. Tot astfel stau lucrurile și în cazul sin-
tagmelor genitivale structurate de semnificații categoriale
adverbiale, cum ar fi rapiditatea plecării.

4.7.4. Faptele instrumentale (prepozițiile, con-

juncțiile, flectivele). Sintagmele de tipul proximitatea iubi-
tei, însă, necesită o atenție specială și ajungem astfel la prin-
cipala problemă abordată de lucrarea noastră. Ce fel de sem-
nificații sunt cele de tipul „cauzalitate”, „proximitate”, „inte-
rioritate”? Care ar fi organizarea lor categorială primară? În
acest scop, vom încerca să folosim instrumentele dezvoltate
până acum pentru a identifica ce relaționalități interne sunt
structurate în semnificatele lor. Analizând sintagma proxi-
mitatea iubitei, constatăm că semnificația „proximitate” nu
are toate relaționalitățile realizate, ci numai una. Or, ea tri-
mite, ca realizare concretă, la două obiecte; o structurare

229
completă a funcțiilor ei relaționale ar fi: proximitatea de el a
iubitei, proximitatea de casă a câinelui. La fel, pentru „cauza-
litate”: cauzalitatea dintre faptul că m-am împiedicat și
faptul că am căzut sau pentru „interioritate”: interioritatea
în raport cu casa a dulapului. Niciuna dintre aceste relații nu
poate fi structurată ca nume predicativ, de unde deducem că
amândouă se datorează unor relaționalități interne. Evident,
substantivele pot funcționa în limbă și cu aceste relaționali-
tăți nerealizate, desemnând raporturile ca atare, neaplicate,
așa cum și verbele pot funcționa ca fapte de limbă realizân-
du-și numai unele dintre variatele lor relaționalități, dar,
atunci când își vor realiza pe deplin funcționalitatea lor rela-
țională, ele se vor raporta întotdeauna la două obiecte.
Astfel că, revenind la demonstrația de la care am
pornit, cea prin care Drașoveanu argumenta existența „sen-
sului relațional”, suntem nevoiți să constatăm că nu
conjuncția fiindcă organizează „ideea de cauzalitate” în mod
relațional, realizându-și astfel funcționalitatea ei relațională,
ci „ideea de cauzalitate” însăși este una relațională, indife-
rent dacă este organizată de un substantiv sau de o con-
juncție. Conjuncția organizează această relaționalitate și sin-
tactic, în simetrie perfectă cu organizarea ei semantică, în
vreme ce substantivul o organizează, într-adevăr, noțional,
fără ca aceasta s-o facă, însă, mai puțin relațională.
Există o tendință a vorbitorului de a armoniza funcțio-
nalitatea relațională a faptelor de limbă cu funcționalitatea
lor sintactică. Astfel, adjectivul, cu relaționalitatea lui cen-
trată pe obiecte, va funcționa și sintactic aproape exclusiv ca
subordonat al unui substantiv. La fel, relaționalitatea adver-
bului cu un proces îl va structura sintactic ca adjunct în
primul rând al verbului. Substantivul, categoria prin exce-
lență nerelațională, tinde să-și exteriorizeze relaționalitatea,
făcând astfel manifest faptul că aceasta nu-i aparține lui, ci
este realizată, ca acțiune asupra lui, de alte fapte de limbă.
Pe de altă parte, verbul, vectorul principal de structurare re-

230
lațională a enunțului, tinde să relaționeze cât mai mult, di-
versificându-și continuu relaționalitatea. Judecând lucrurile
cu măsura acestui principiu, vedem că organizarea cea mai
potrivită pentru faptele de limbă cu dublă relaționalitate pe
care le-am identificat este cea a faptelor instrumentale.
Faptele de limbă despre care vorbim aici au fost întot-
deauna înțelese numai în funcționalitatea lor gramaticală.
Drașoveanu le-a spus relaționale și a încercat să fondeze pe
spinarea lor o teorie semantică a sintaxei, însă nu le-a văzut
niciodată în semanticitatea lor nesintactică. Coșeriu le spune
instrumentale și le definește dintru început ca fiind semnifi-
catele care structurează paradigmele de semnificate grama-
ticale – paradigmele de semnificat gramatical – ale celorlalte
fapte de limbă. Dar, am văzut că într-o structură ca:

Ea s-a transformat din galbenă în roșie.

funcționalitatea „prepozițiilor” nu este gramaticală, și, prin

urmare, conceptul coșerian de semnificat instrumental nu
poate aborda teoretic într-o manieră eficientă astfel de fapte.
În realitate, ele sunt cuvinte care exprimă / structu-
rează / desemnează raporturi semantice, relații între obiec-
te. Relația însă, ca fapt de limbă, a fost confiscată, încă de
(la) gramaticienii antichității, de gramatică; s-a întâmplat
așa pentru că majoritatea relațiilor dintre obiecte au fost ex-
primate ca relații între cuvinte. Pe parcursul evoluției limbi-
lor, însă, relațiile dintre cuvinte s-au simplificat (a dispărut
flexiunea substantivului etc.), fără ca acest lucru să fi influ-
ențat în vreun fel relațiile dintre obiecte. Ceea ce a făcut ca
relațiile dintre obiecte să devină, cu timpul, mai complexe,
mai vizibile, decât cele dintre cuvinte. Ar putea fi, probabil,
acesta, un moment bun în care faptele (din limbă) care rela-
ționează obiecte ar putea fi definite, în sfârșit, ca diferite de
cele care relaționează cuvinte. Nu ne-am propus acest lucru

231
aici, deși acesta ar putea fi cel mai înalt punct în care ar
ajunge cercetarea noastră.

4.8. Concluzii
În capitolul al patrulea al lucrării noastre am urmărit
mai multe obiective, toate subsumate încercării de a identi-
fica un conținut de limbă comun propriu faptelor relaționa-
le, atât celor instrumentale, cât și celor considerate lexicale.
În capitolele precedente identificaserăm relaționalitatea da-
torată semnificatului categorial, dar aceasta nu era suficien-
tă pentru a descrie în totalitate relaționalitatea faptelor de
limbă abordate de lucrarea noastră. Astfel:
(1) Am început prin a analiza faptele discutate de
Drașoveanu atunci când identifică sensul relațional, substan-
tivele cauză, cauzalitate și conjuncția fiindcă, și am constatat
că nu fiindcă organizează relațional „ideea de cauzalitate”, ci
„ideea de cauzalitate” însăși este, la nivelul conținutului ei
lingvistic, relațională. Ceea ce face conjuncția este că organi-
zează relaționalitatea de la nivelul conținutului a „ideii de
cauzalitate” vehiculate în mod simetric și la nivelul expresi-
ei, în vreme ce, în cazul substantivelor cauză și cauzalitate,
structura relațională din planul expresiei este diferită de
structura relațională din planul conținutului.
(2) Am numit relaționalitatea de la nivelul expresiei
relaționalitate sintactică și pe cea de la nivelul conținutului
relaționalitate semantică și am analizat cum se prezintă
aceste două relaționalități în cazul flectivului de genitiv. Am
constatat că flectivul de genitiv are o singură relaționalitate
sintactică: aceea de a pune în relație două substantive; în
schimb, la nivelul relaționalității semantice, el îndeplinește
mai multe funcții:
1.) funcție posesivă, în cazul structurilor în care genitivul
este nume predicativ: cartea este a băiatului;

232
2.) funcție, în primul rând, referențială (designațională), în
situația în care genitivul se află în dependența directă a unui
substantiv, pe care, în acest caz, îl determină din punct de
vedere referențial. Este vorba de construcții de tipul acope-
rișul casei sau cartea băiatului. Flectivul de genitiv poate
avea, în aceste situații, și funcție posesivă, dar funcția refe-
rențială este, de obicei, preponderentă.
3.) relaționalitate semantică zero, atunci când genitivul se
află în dependența unui substantiv cu funcționalitate relați-
onală proprie, în construcții precum proprietarul casei, tatăl
copilului sau plecarea băiatului, unde structura relațională
din planul conținutului a sintagmei nu este generată de
flectivul de genitiv, ci de relaționalitatea semantică a sub-
stantivului regent.
Am văzut astfel că relaționalitatea sintactică nu este ace-
eași cu relaționalitatea semantică nici măcar în cazul faptelor
instrumentale, ceea ce infirmă o teză a lui Drașoveanu, care
considera că ar exista o solidaritate între sensurile relaționale,
care relaționează în planul conținutului și relateme, care relați-
onează în planul expresiei.
(3) Urmărind această idee, am deosebit semnificatele ca-
tegoriale primare de semnificatele categoriale secundare, obți-
nute prin conversie categorială, operație numită de Coșeriu
dezvoltare. În cazul primelor, relaționalitatea sintactică este
simetrică celei semantice: în sintagma fată frumoasă, adjectivul
frumoasă se subordonează sintactic substantivului fată, atribu-
indu-i, în același timp, și în planul conținutului, calitatea pe
care o exprimă. În cazul celor din urmă, relaționalitatea sintac-
tică este cea a categoriei secundare: în sintagma frumusețea
fetei substantivul frumusețe regizează genitivul fetei în plan
sintactic, în vreme ce relaționalitatea semantică este cea a
categoriei primare: adjectivul primar frumusețe, chiar fiind (în
mod secundar) substantiv, atribuie calitatea pe care, ca sub-
stantiv, o desemnează designatului substantivului fetei, subor-
donându-se, în planul conținutului, acestuia.

233
 (4) Am urmărit funcționalitatea relațională a categorii-
lor verbale, constatând că substantivul este categoria verbală
prin excelență nerelațională, relaționalitatea sa fiind „purtată”
/ realizată de fapte de limbă extra-substantivale (prepoziții și
flective, ca semnificate instrumentale), el fiind categoria verbală
destinată funcționării ca ónoma, în vreme ce celelalte categorii
au o relaționalitate categorială care le orientează spre funcțio-
narea, în vorbire, ca rhema.
Astfel circumscrisă, am reușit să identificăm relaționa-
litatea faptelor de limbă nu numai în planul semnificatului
instrumental și al celui categorial, ci și în planul semnificate-
lor considerate de obicei lexicale, propunând pentru acestea
din urmă conceptul de semnificat relațional. Am fructificat
aici și o idee a lui Coșeriu, care, în studiul „Vers une typo-
logie des champs lexicaux” (Coșeriu 1976), deosebește câm-
purile substantive de câmpurile relaționale (Coșeriu 1976:
48-49), deși nu atribuie faptelor structurate în cele din urmă
o funcționalitate relațională în cadrul sistemului gramatical.
Am identificat, astfel, trei tipuri de fapte relaționale în
limbă:
1.) semnificatele instrumentale, cele care, așa cum am văzut
în sintaxa funcțională coșeriană, se combină cu lexemele
pentru a constitui paradigme de semnificate gramaticale; la
Drașoveanu ele sunt sensuri relaționale și au rolul de a lega
între ele lexeme, termenii sintagmei.
2.) semnificatele categoriale, precum cele adjectivale, care,
așa cum am văzut, sunt astfel organizate în limbă încât să
atribuie calități obiectelor desemnate de substantive și, prin
urmare, se relaționează cu acestea.
3.) semnificatele relaționale, cum sunt cauză, frate, a deveni
etc., care sunt organizate în limbă, la nivel lexical, în așa fel
încât să aibă nevoie să se raporteze la alte semnificate
pentru a-și realiza funcția semnificativă.
Pe lângă aceste trei tipuri de relaționalitate, mai avem
și un al patrulea tip,

234
4.) relaționalitatea dată, în vorbire, de structurarea faptelor
de limbă ca ónoma + rhema.

5. Concluzii generale
Obiectivul principal al lucrării noastre a fost acela de a
analiza posibilitatea constituirii unei semantici generale a
relației, ca disciplină care să studieze relațiile semantice
dintr-o limbă. Am pornit de la două modele descriptive
pentru sistemul gramatical, (1) modelul paradigmatic coșe-
rian, așa cum apare acesta în studiile despre gramatică ale
profesorului de la Tübingen, începând de pe la mijlocul
anilor 1950, dar mai ales în studiul concluziv Principes de
syntaxe fonctionnelle, apărut în 1989, și (2) modelul sintag-
matic dezvoltat, la Facultatea de Litere din Cluj, de profeso-
rul D. D. Drașoveanu, începând cu anii 1960, în numeroase
studii și articole, și sintetizat, în formă definitivă, în volumul
din 1997, întitulat Teze și antiteze în sintaxa limbii române.
Analizând, în primele două capitole ale prezentei
lucrări, aceste două modele am observat, pentru fiecare
dintre ele, predilecția pentru un singur procedeu relațional:
(1) în cazul modelului coșerian – combinația dintre un semni-
ficat lexical și / sau categorial și un semnificat instrumental,
combinație care descrie, la nivelul sistemului gramatical al
limbii, paradigme de semnificate gramaticale, iar (2), în mo-
delul drașovenian, relația sintagmatică interlexematică, cea
care descrie o combinație de / între două lexeme, purtătoare
de sensuri nerelaționale, combinație „regizată” gramatical de
un sens relațional. Fiecare dintre aceste două modele s-a
dovedit incomplet în a descrie relaționalitatea faptelor de
limbă la anumite niveluri de funcționalitate, (1) modelul
coșerian pentru așa-numitele „combinații de lexeme”, care
constituie structurarea gramaticală la nivelul „grupului de
cuvinte” și la cel al „propoziției” (combinații de tipul boul
liniștit sau copilul citește, care nu pot fi reprezentate ca valori

235
într-o paradigmă de structurare gramaticală), (2) modelul
drașovenian – pentru sintagmele regizate de semnificatul
categorial, ai căror termeni subordonați sunt relaționali prin
ei înșiși și nu în urma acțiunii asupra lor a unor sensuri relați-
onale exterioare.
În capitolul al treilea am identificat un principiu „mai
primar” al combinațiilor relaționale care făceau obiectul
celor două modele anterioare, în modelul lógos-ului platoni-
cian. Filozoful grec descrie relaționalitatea limbajului ca pe
„armonizarea” dintre „două genuri de indicare a ființei pe
calea glasului” (Platon 1989: 376), care apar, în vorbire, ca
rezultate a două funcții distincte ale acesteia: onomázein,
funcția de a numi realitatea și légein, funcția de a spune ceva
despre ceea ce a fost numit. Aceste două funcții „generează”,
ca instrumente ale vorbirii, două tipuri de cuvinte: unul,
numit de Platon ónoma, este instrumentul prin care se
realizează funcția onomázein și este cuvântul prin care se
numește realitatea despre care se vorbește, celălalt, pe care
Platon îl numește rhema, este cuvântul prin care se spune
ceva despre această realitate, fiind instrumentul prin care se
realizează funcția numită de Platon légein. Astfel, substanti-
vul frumusețe numește o proprietate înțeleasă / organizată
ca „obiect” al lumii, ca element al realității, însă adjectivul
frumos nu numește această proprietate, ci o atribuie unui alt
„obiect”, „spunând-o” despre acesta. Funcția pe care o are
rhema în vorbire este, astfel, fundamental diferită de cea pe
care o are ónoma: ónoma numește (= desemnează) un
obiect al realității, rhema determină designatul lui ónoma:

I. „floare”(semnificat, ónoma), „frumusețe”

↓ ↓
II. «floare» (designat) ← „frumos”(semnificat, rhema)
↓
III. «floare frumoasă» (denotat).

236
 Astfel că, în cazul cuvintelor cu funcție de rhema, cum
ar fi adjectivele și verbele predicative, nu putem vorbi, pro-
priu-zis, de designație, întrucât aceste fapte stau cu semnifi-
catul lor (alcătuit din semnificat lexical + semnificat catego-
rial) în același plan cu designatul substantivelor. Ele deter-
mină, cu semnificatul lor, designatul substantivelor și, prin
urmare, nu au designație proprie. Semnificatul unui rhema
„se adaugă” designatului unui ónoma: în aceasta constă în-
săși natura lógosului platonician, ca formulă elementară și
minimală a vorbirii, ca „vorbirea elementară și cea mai scur-
tă” (Platon 1989: 376). Am făcut această observație, întrucât
Coșeriu, descriind, în Determinare și cadru, determinarea, ca
operație prin care se face trecerea de la planul semnificatu-
lui la planul designatului (operație al cărei stadiu final este
denotarea), precizează: „Problema determinării va fi studiată
aici numai în ceea ce privește determinarea nominală.” (Coșeriu
2009: 205). În opinia noastră – și în urma argumentației pe
care am desfășurat-o în această lucrare – determinarea, așa
cum o descrie Coșeriu, este o operație exclusiv nominală. Nu
se poate „ieși în desemnare” prin rhema, ci numai prin
ónoma. Iar funcția de ónoma este rezervată exclusiv sub-
stantivului. Desigur, adjectivele și verbele pot funcționa și
ele ca ónoma și pot desemna realități, dar numai în realizări-
le lor substantivale, nu (și) atunci când funcționează ca
rhema. Vedem, astfel, că ónoma și rhema nu sunt structurate
/ organizate lingvistic la / pe același nivel de funcționalitate
semiotică. Limbajul prezintă, prin urmare două niveluri de
funcționalitate semiotică: (1) nivelul nerelațional, la care
sunt organizate faptele cu funcție de ónoma și (2) nivelul
relațional, la care sunt organizate faptele cu funcție de
rhema, cele care, prin însuși felul în care sunt organizate în
limbaj, se raportează la / se relaționează cu primele. În
această diferență de nivel semiotic dintre ónoma și rhema
constă tocmai relaționalitatea limbajului, funcționalitate pe
care se întemeiază, în ultimă instanță, însăși gramaticalita-

237
tea acestuia. Un reflex al relaționalității limbajului este și or-
ganizarea categorială a semnificatelor de limbă: deși funcți-
onalitatea ca ónoma sau rhema este dată, în primul rând, în
vorbire, ea poate fi organizată și la nivelul conținutului pe
care cuvintele îl au în limbaj (în limbă), sub forma semnifi-
catului lor categorial, substantivul fiind categoria verbală
destinată funcției de onomázein, verbul, adjectivul, adverbul
și faptele instrumentale fiind organizate lingvistic pentru
funcția de légein. Structurarea categorială este deja făcută
pe două planuri pentru că adjectivele și verbele finite (ver-
bele predicative) nu stau în același plan al conținutului cu
substantivele, ci cu designatele (designații) acestora. „For-
mula” relaționalității limbajului ar fi, așadar, următoarea:
rhema se leagă de ónoma prin funcția specifică pe care o are
în vorbire, care nu este onomázein, a numi ceva din realitate,
ci légein, a spune ceva despre (alt)ceva numit anterior, pre-
poziția despre organizând, ca intuiție lexicală (instrumenta-
lizată), tocmai diferența dintre cele două niveluri de funcțio-
nalitate semiotică la care sunt structurate ónoma și rhema.
Circumscriind astfel relaționalitatea limbajului, ideea unei
semantici generale a relației devine mult mai ușor de abor-
dat teoretic și metodologic.
Adoptând modelul teoretic platonician, am dedicat, în
continuare, capitolul al patrulea al lucrării noastre unor
considerații de ordin metodologic prin care am încercat să
identificăm un conținut de limbă comun propriu faptelor
relaționale, atât celor instrumentale, cât și celor considerate
lexicale. Am identificat, astfel, trei tipuri de fapte relaționale
în limbă:
1.) semnificatele instrumentale, cele care, așa cum am
văzut în sintaxa funcțională coșeriană, se combină cu
lexemele pentru a constitui paradigme de semnificate
gramaticale; la Drașoveanu ele sunt sensuri relaționale
și au rolul de a lega între ele lexeme, termenii sintag-
mei.

238
 2.) semnificatele categoriale, precum cele adjectivale,
care, așa cum am văzut, sunt astfel organizate în limbă
încât să atribuie calități obiectelor desemnate de sub-
stantive și, ca atare, se relaționează cu acestea.
3.) semnificatele relaționale, cum sunt cauză, frate, a
deveni etc., care sunt organizate în limbă, la nivel lexi-
cal, în așa fel încât să aibă nevoie să se raporteze la
alte semnificate pentru a-și realiza funcția semnificati-
vă.
Pe lângă aceste trei tipuri de relaționalitate, mai avem
și un al patrulea tip,
4.) relaționalitatea dată, în vorbire, de structurarea
faptelor de limbă ca ónoma + rhema.

239
 Bibliografie

Aristotel = Aristotel, Organon, Editura Științifică, București,

1957.
Aschenberg 2003 = Heidi Aschenberg, „Teoría de la gramática.
La concepción de Eugenio Coșeriu”, în Odiseea, 3/2003:
55–68.
Bally 1950 = Charles Bally, Linguistique générale et linguistique
française, A. Francke, Berne, 1950
Chomsky 1965 = Noam Chomsky, Aspects of the Theory of
Syntax, The MIT Press, Cambridge, Massachusetts, 1965.
Coșeriu 1955/1967 = Eugenio Coșeriu, „Determinación y
entorno. Dos problemas de una lingüística del hablar”, în
Teoria del lenguage y lingüistica general, Ed. Gredos,
Madrid, 1967, p. 282–323; (traducere în limba română
de Constantin Dominte, „Determinare și cadru. Două
probleme ale unei lingvistici a vorbirii”, preluată în Omul
și limbajul său, Editura Universității „Alexandru Ioan
Cuza”, Iași, 2009, p. 198-233).
Coșeriu 1958/1997 = Eugeniu Coșeriu, Sincronie, diacronie și
istorie. Problema schimbării lingvistice, Ed. Enciclopedică,
București, 1997.
Coșeriu 1966/1977 = Eugenio Coșeriu, „El lenguaje y la
comprensión de la existencia del hombre actual”, în El
hombre y su lenguaje. Estudios de teoría y metodología
lingüística, Ed. Gredos, Madrid, 1977, p. 34–64.
Coșeriu 1968/1992 = Eugenio Coșeriu, „Les structures
lexématiques”, 1968; traducere în limba română de
Silviu Berejan: „Structurile lexematice”, în Revistă de
lingvistică și știință literară, nr. 6, Chișinău, 1992.
Coșeriu 1972 = Eugenio Coșeriu, „Sobre las categorías verbales
(ʽpartes de la oraciónʼ)”, în Revista de lingüística
aplicada, nr. 10, Concepción, Chile, 1972, p. 7-25.
Coșeriu 1971/1978 = Eugenio Coșeriu, Gramática. Semántica.
Universales. Estudios de lingüística funcional, Ed. Gredos,
Madrid, 1978.

240
Coșeriu 1981 = „«Τо εv σήμαίvειv». Significato e designazione
in Aristotele”, în revista Agorà – Filosofia e Letteratura,
nr. 24-25, L'Aquila, 1981, p. 5-13.
Coșeriu 1988/2009 = Eugeniu Coșeriu, „Tempo e linguaggio”,
în Undici conferenze sul tempo, Pisa, 1988; „Timp și
limbaj”, în Omul și limbajul său, Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2009, p. 333-354.
Coșeriu 1989/1994-1995 = Eugenio Coșeriu, „Principes de
syntaxe fonctionnelle”, în Travaux de linguistique et de
philologie, XXVII, Strasbourg-Nancy, 1989, p. 5-46;
traducere în limba română de E. Tămâianu: „Principii de
sintaxă funcțională”, în Dacoromania, serie nouă, I, nr. 1-
2, 1994-1995, p. 29-68.
Coșeriu 1994 = Eugeniu Coșeriu, Prelegeri și conferințe,
supliment al „Anuarului de lingvistică și istorie literară”,
T. XXXIII, Iași, 1992-1993.
COȘERIU (interviu) 1997 = „Die Sachen sagen, wie sie sind”.
Eugenio Coșeriu im Gespräch, interviuri de Johannes
Kabatek & Adolfo Murguia, Narr, Tubingen, 1997.
Coșeriu 1973/2000 = Eugeniu Coșeriu, Lecții de lingvistică
generală, Ed. Arc, Chișinău, 2000.
Drașoveanu 1968 = D. D. Drașoveanu, „Observații asupra
cuvintelor relaționale”, în Cercetări de Lingvistică, XIII,
nr. 1, 1968, p. 19-32.
Drașoveanu 1969 = D. D. Drașoveanu, „O clasificare a cazurilor
cu aplicare în problema posesivelor”, în Cercetări de
Lingvistică, XIV, nr. 1, 1969, p. 77-81.
Drașoveanu 1971 = D. D. Drașoveanu, „O categorie sintactică –
unicitatea, în Cercetări de Lingvistică, XVI, nr. 2, 1971, p.
325-335.
Drașoveanu 1973 = D. D. Drașoveanu, „Sintagma „Verb +
Adjectiv” – o certitudine?”, în Cercetări de Lingvistică,
XVIII, nr. 2, 1974, p. 265-277.
Drașoveanu 1974 = D. D. Drașoveanu, Sensul relațional și
expresia lui în limba română (teză de doctorat), Cluj-
Napoca, Universitatea „Babeș-Bolyai”, Facultatea de
Litere, 1974.

241
Drașoveanu 1975 = D. D. Drașoveanu, „Categoriile gramaticale
de relație și de opoziție ale limbii române”, în Cercetări
de Lingvistică, XX, nr. 1, 1975, p. 67-79.
Drașoveanu 1976 = D. D. Drașoveanu, „Sens relațional și
gramatem – conținut și expresie la nivelul gramatical al
limbii”, în Cercetări de Lingvistică, XXI, nr. 2, 1976, p.
153-163.
Drașoveanu 1977 = D. D. Drașoveanu, „Relația – dimensiunea
esențială a sintagmei”, în Cercetări de Lingvistică, XXII,
nr. 2, 1977, p. 155-158.
Drașoveanu 1978a = D. D. Drașoveanu, „De la morfemul pe la
un sistem al determinanților substantivului”, în O.
Vințeler (coord.), Probleme de sintaxă, Cluj-Napoca:
Universitatea „Babeș-Bolyai”, 1978, p. 11-32.
Drașoveanu 1978b = D. D. Drașoveanu, „Structuri și
linearitate”, în Cercetări de Lingvistică, XXIII, nr. 2, 1978,
p. 177-181.
Drașoveanu 1996 = D. D. Drașoveanu, Sintaxa limbii române,
curs universitar ținut la Universitatea „Babeș-Bolyai”,
Facultatea de Litere, în anul universitar 1996.
Drașoveanu 1991 = D. D. Drașoveanu, „Desinențial și
intonațional în definirea și clasificarea predicatului”, în
Cercetări de Lingvistică, XXXVI, nr. 1-2, 1991, p. 35-45.
Drașoveanu 1997 = D. D. Drașoveanu, Teze și antiteze în sintaxa
limbii române, Cluj-Napoca, Editura Clusium, 1997.
GA 1963 = Gramatica Limbii Române, vol. I-II, Editura
Academiei, București, 1963.
GALR 2008 = Gramatica Limbii Române, vol. I-II, Editura
Academiei Române, București, 2008.
Haegeman 1991 = Liliane Haegeman, Introduction to
Government and Binding Theory, Basil Blackwell,
Cambridge, Massachusetts, 1991.
Heidegger 1992/1997 = Martin Heidegger, Platon: Sophistes,
1992, traducerea în limba engleză: Plato’s Sophist,
Bloomington: Indiana University Press, 1997.
Humboldt 1835/2008 = Wilhelm von Humboldt, Despre
diversitatea structurală a limbilor și influența ei asupra

242
 dezvoltării spirituale a umanității, Humanitas, București,
2008.
Iordan 1954 = Iorgu Iordan, Limba română contemporană.
Manual pentru instituțiile de învățământ superior,
București, 1954.
Minică 1999-2000 = Mircea Minică, „Sintaxa genitivului și a
posesivelor pornind de la o problemă controversată:
statutul lui al (a, ai, ale)”, în Dacoromania, serie nouă, V–
VI, 1999–2000, p. 241-250.
Platon 1989 = Platon, „Sofistul”, în Opere, vol. IV, București,
Editura Științifică și Enciclopedică, 1989, p. 307–390.
Tămâianu-Morita 2008 = Emma Tămâianu-Morita, „Tipologia
sintagmelor în modelul D. D. Drașoveanu. Posibile
aplicații în proiectul SIASTRO”, în Dacoromania XIII, nr.
2, 2008, p. 137-150.
Vîlcu, Cornel 2008 = Cornel Vîlcu, „Preliminarii teoretice la
analiza gramaticală în proiectul SIASTRO: nivelul
sintagmatic”, în Dacoromania XIII, nr. 2, 2008, p. 117-
126.
Vîlcu, Dina 2008 = Dina Vîlcu, „Conceptul de relație în opera
gramaticală a lui D. D. Drașoveanu”, în Dacoromania XIII,
nr. 2, 2008, p. 127-136.

243
 Casa Cărţii de Ştiinţă
Tehnoredactare computerizată: Alexandra Blendea
Casa Cărţii de Ştiinţă
400129 Cluj-Napoca; B-dul Eroilor, nr. 6-8
Tel./fax: 0264-431920
www.casacartii.ro; e-mail: editura@casacartii.ro