Stilul epistolar

ilustreaza trasaturile specifice necesare in redactarea unei scrisori, Forme ale stilului epistolar:

a. stilul epistolar familial:

contine corespondenta private, scrisori familiale, de dragoste, de multumire, de condoleante, telegrame, illustrate, bilete,
felicitari, e-mail-uri
exprima relatii foarte apropiate, familiale, cordiale, ce presupun folosirea diminutivelor, formule de adresare
cu forme intime, continut personal
formula de incheiere ilustreaza relatiile apropiate dintre expeditor si destinatar
exista scrisori familiale, amicable, de felicitare, de condoleante, de dragoste, de multumire

b. stilul epistolar oficial

contine corespondenta de interes administrative si juridic, scrisori de afaceri, oferte de serviciu, ordine de
plata, cereri, reclamatii, memorii, curriculum vitae etc, desemneaza relatiile dintre o persoana fizica si o institutie
sunt destinate schimbului de informatii, sunt obiective, concise se redacteaza in stil neutru contin date exacte
se inregistreaza in mod official, cu numar
se folosesc in relatii de afaceri, de colaborare politica, stiintifica sau culturala exista scrisoare de cerere-oferta, de oferta-
raspuns, scrisoare de intentie, scrisoare de recomandare, scrisoare de felicitare

C. corespondenta literara
consta in schimbul de scrisori dintre doua personalitati culturale
EPISTOLAR-propriu corespondentei
-Se foloseste in relatii oficiale, neoficiale, particulare, intime, in scris prin scrisori, notite, jurnale
-Caracterizat prin naturalete, exprimari literare, regionale, populare, prin incarcatura emotionala (diminutive, superlative,
interjectii, topica afectiva, elemente de jargon, ticuri verbale)
-Formule consacrate (datare, incheiere, semnatura)

COMPUNERI SPECIFICE :Biletul; Telegrama; Cartea postala ilustrata ; Invitatia ;Cartea de vizita,Scrisoarea amicala, de
multumire, familiala, de felicitare, de recomandare, de dragoste, de justificare, de afaceri, de negocieri, de confirmare

Personajul
este o categorie fundamentala a operei epice sau dramatice.Acesta ocupa
locul principal in sistemul operei literare, este o individualitate infatisata dupa realitate, insa rod alfictiunii(persoana din
realitate devine in opera literara personaj)Constructia personajului se realizeaza prin asocierea a doua dimensiuni:
sociala,exterioara si psihologica, interioara.

CLASIFICARI SI TIPOLOGII:
 Dupa locul si importanta lor in structura textului principale, secundare, episodice
 Dupa semnificatia epica positive si negative
 Dupa punctul de vedere al raportului cu realitatea avem:personaje autobiografice, istorice,legendare, fantastice,
alegorice ,etc.
 In functie de profunzimea analizei pshihologice putem avea personaje complexe, unilaterale,analizate dintr-un
punct de vedere, contradictorii, dilematice

 Dupa “rolurile”interpretate: protagonist, personaj oglinda (in conceptia caruia si in atitudineacaruia eroul central
se regaseste), personaj confident (cel care asculta si indeamna eroul principalin actiunea lui)

M o d a l i t at i d e r e al i z a r e s i c ar a c t e r i z a r e :
Caracterizarea prin nume (numele unui personaj poate fi semnificativ iar atunci cand da si titluloperei se numeste personaj
eponim
 Caracterizarea directa realizata de:
 narator prin portret fizic sau moral, comentarii, aluzii,vestimentatie,etc.
 autocaracterizarea facuta de personajul insusi prin marturisiri si autoanalize
 facuta de alte personaje prin marturisiri,descrieri,etc.

Caracterizarea indirecta dedusa din:

 actiunile, atitudinile, opiniile exprimate de personaj
 mediul in care traieste(orasul, casa, interiorul, familia, grupul social
 limbajul folositd emblema care poate fi un obiect al personajului, un detaliu vestimentar sau de limbaj, un locsau
timp, semnificative pentru personaj.

Genul dramatic
Acțiunea este declanșată de conflictul dramatic care constă în confruntarea a două personaje, situații ori idei. Structura
este specifică prin: scene, acte sau tablouri. Replicile sunt precedate de numele personajului care le rostește; Autorul își face
simțită prezența doar prin indicații scenice: Modul de expunere predominant al genului dramatic este dialogul sau
monologul.

Speciile genului dramatic: Tragedia; Comedia; Drama.

Tragedia Este specia genului dramatic în proză sau în versuri și reprezintă personaje puternice, antrenate în lupta cu destinul
potrivnic și ordinea existentă a lumii. Tragedia este o formă de dramă ce este caracterizată de seriozitate și demnitate și, de
obicei, implică un conflict între un personaj și o putere superioare precum: zeii, societatea, legea sau soarta. Descoperă și ce
trăsături are genul epic

Comedia Specie a genului dramatic, în proză sau în versuri, cu acțiune și deznodământ vesel, care satirizează realități sociale
sau slăbiciuni generale și prezintă situații comice. Comicul poate fi: de situație, de nume, de limbaj, de moravuri și de
caracter.

Drama Specie a genului dramatic, în proză sau versuri, ce este caracterizată prin ilustrarea vieții reale prin intermediul unui
conflict complex și puternic al personajelor individualizate sau tipice, cu întâmplări și situații tragice, unde eroii au un destin
nefericit.

Textul memorialistic
Textul memorialistic constituie consemnarea retrospectivă a unor întâmplări la care autorul a luat parte.
Acest tip de text se prezintă sub forma unei sinteze între istorie și confesiune, fiind formulat la persoana întâi,
marcă a subiectivității. Adeseori, textele memorialistice au și valoare artistică.
Trăsăturile textului memorialistic

 Înregistrează o experiență autentică, întâmplările fiind relatate și trăite anterior de către autorul însuși
 În cazul cronicii memorialistice, se întâlnesc și relatări ale experienței altor oameni, nu doar cea a
autorului
 Alături de jurnal, biografie și autobiografie, el reprezintă o scriere personală
 Instanțele comunicării (personajul, autorul și naratorul) se regăsesc în aceeași persoană
 Identitatea celor trei instanțe ale comunicării generează funcția referențială a textului memorialistic

Exemplu: „Voiam să trec printre semeni neluat în seamă. Să fiu crezut un adolescent urât și plicticos, și, cu
toate acestea să am cugetul și sufletul desprinse din stâncă. Să izbucnesc dintr-o dată, copleșind turma
târâtorilor și uluind neputința celor care m-au cunoscut și m-au disprețuit. Să-i biciuiesc și să le necinstesc fețele
și să mă desfăt simțindu-mi trupul gâlgâind de viață rodnică și creatoare... N-am vrut să-mi descopăr sufletul
adolescenților livizi și melancolici. Mândria că port în mine o taină pe care n-o ghicește nimeni mi…”
Specii:

Jurnalul – trăsături:
 notaţii zilnice;
 folosirea timpului prezent;
 trăiri autentice;
 caracter intim, subiectiv.

Amintiri – trăsături:
 rememorări ale unor evenimente întâmplate demult;
 caracter intim, subiectiv;
 stări de nostalgie.

Notele de călătorie – trăsături:

 consemnarea unor impresii zilnice din timpul unei călătorii;
 informaţii diverse, din diferite domenii, îmbinate cu descrierea unor emoţii;
 identificarea unor trăiri, a unor observaţii cu privire la timp, societate, civilizaţie.

Confesiunea – trăsături:
 Prezintă gânduri, idei, sentimente, experienţe personale din viaţa unei personalităţi.
 Prin intermediul confesiunilor se poate reconstitui atmosfera în care scriitorul şi-a format personalitatea, aspecte legate de
biografie, prieteni, modul de a gândi, lecturile care l-au influenţat etc.

Derivarea
Derivarea este mijlocul intern de îmbogăţire a vocabularului prin care se formează cuvinte noi cu ajutorul sufixelor şi
al prefixelor.

Sufixele
Sufixele sunt sunetele sau grupurile de sunete adăugate după rădăcină.

Sufixele sunt:

– lexicale, când formează cuvinte noi;

– gramaticale, când creează forme gramaticale (sufixe de timp şi de mod);
– lexico-gramaticale, când exprimă, simultan, un sens nou şi o categorie gramaticală (sufixele moţionale, de infinitiv
lung, participiale etc.).

Sufixele lexicale sunt folosite pentru denumirea:

– agentului (autor al acţiunii sau meseriaş): băutor, fierar, gornist, luntraş;

– însuşirii: auriu, fricos, fugar, iubitor, mâncăcios, purtabil, sprâncenat, vamal;
– colectivităţii: apăraie, brădet, ierbărie, gorunişte, turcime, zmeuriş;
– instrumentului: alfabetar, piperniţă, schimbător;
– noţiunilor abstracte: cerinţă, domnie, grăsime, răceală, scursură, siguranţă;
– modalităţii: bărbăteşte, pieptiş, târâş;
– locului şi originii: benzinărie, fierărie, someşean;
– obiectelor sau însuşirilor mici (sufixele diminutivale): binişor, căluţ, căscioară, cerceluş, coşuleţ, lănţuc,
mătăluţă, pantofior, singurică, vânticel;
– obiectelor sau însuşirilor mari (sufixele augmentative): băieţandru, grăsan, lădoaie, pietroi.

Sufixele formează:
– substantive (gălbenuş);
– verbe (a ciocăni);
– adjective (vişiniu);
– adverbe (vitejeşte);
– numerale (doime);
– pronume (mătălică);
– interjecţii (aolică).
Prefixele
Prefixele sunt sunetele sau grupurile de sunete adăugate înaintea rădăcinii pentru a forma un cuvânt nou.
Prefixele modifică sensul cuvântului de bază, fiind:

– negative (neagă sensul cuvântului care este bază): neşansă, inegalitate;

– privative (arătă o lipsă): a descreţi, a deşira;
– iterative (arătă o repetare): a răsciti, a reaminti.

Prefixele delocutive formează cuvinte de la locuţiuni:

– a înşira, a împături.

Prefixele formează:

– substantive (neregulă); – adjective (nefiresc);

– verbe (a realege); – adverbe (negreşit).

 vechi: ne-, în-, des-, răs- etc.;

Prefixele pot fi:
 noi: anti-, con- (co-), inter-, pre- etc.
Derivatele parasintetice
Derivatele parasintetice sunt cele formate în acelaşi timp cu un sufix şi cu un prefix (a închipui).

Derivate în serie
Când baza unui cuvânt derivat este un alt derivat, se pot forma derivate în serie (ţară + sufixul de origine -
an -› ţăran + sufixul moţional -că -› ţărancă + sufixul diminutival -uţă -› ţărăncuţă).

Erori semantice: pleonasmul, tautologia, confuzia paronimică

– tautologia – figură de stil, repetarea unei propoziţii sau a unei părţi de propoziţie pentru a sublinia o calitate sau o acţiune.
ex.Vorba este vorbă. Se sugerează un sens nou al ideii/ cuvântului ajutat uneori şi de intonaţie specifică.
– când se repetă cuvinte sau expresii cu conţinut identic sau asemănător, tautologia devine o greşeală. Zidul este ce se zideşte.
Învăţătura este ce se învaţă.
– pleonasmul- greşeală de limbă- folosirea alăturată a unor cuvinte sau expresii cu aceelaşi înţeles.

– tipuri:
 lexicale- alăturare de cuvinte – conducere managerială, despăgubirea pagubelor, telecomandă la distanţă
 gramaticale- alăturare de mărci gramaticale- ouălelor
 lexico- gramaticale- alăturare de instrumente gramaticale- dar însă, drept pentru
 pleonasme tolerate: Am văzut cu ochii mei. Praf și pulbere.
 Textul Argumentativ
I. IPOTEZA

se v-a prezenta ipoteza clar de la care se pornește în

argumentare ca o idee generala, o definire a temei;
opinia cu referire la text ; acordul fata de text sau de
asemenea dezacordul.

II. ARGUMENTAREA:
Se prezintă minim 2 argumente care vor respecta structura:

enuntarea ideii principale pornind de la argumentul propriu -

zis ;
dezvoltarea ideii prin argumente
exemplificarea acesteia

III. CONCLUZIA

reluam și întărim ideea din ipoteza.

De asemenea pentru a iesi un text reusit suntem nevoiți sa
folosim conectori:

adaugam a doua parte a ipotezei ( de exemplu : consider ca ,

în opinia mea , etc. )
introducem argumentele ( in primul rand , în al doilea rand )
introducem concluzia : ( prin urmare , așadar)
ajuta la exemplificare : ( de exemplu )

ANACOLUT
Anacolutul (fr. anacoluthe, din gr. anacoluthon = „fără urmare, întrerupt, incoerent”) este o figură de stil de nivel sintactic
care constă în întreruperea continuității sintactice în propoziție sau în frază. În acestă ultimă situație, în proză sau poezie,
anacolutul apare ca abatere de la topica firească a propoziției sau frazei, pentru a obține efecte lirice

Exemple de anacolut
Nu știu alții cum sunt, dar eu […] parcă-mi saltă inima de bucurie. (I. Creangă – Amintiri din copilărie)
În sănătatea alegătorilor… care au probat și mi-au acordat asta… cum să zic! De! Zi-i pe nume sufradzele lor: eu,
familia mea de la patruzsopt în Cameră și ca românul imparțial…(I. L Caragiale – O scrisoare pierdută)

POVESTIREA
Caracteristici generale:
- este o specie a genului epic in proză şi mai rar in versuri de mai mareîntindere decât schiţa dar mai redusă decât
nuvela sau romanul.Povestea are un conflict puternic, urmând însă un singur episodînsemnat din viaţa personajului.
Acţiunea are la bază un sâmbure de adevar.Întâmplările se petrec într-un timp trecut, chiar mitic.Caracteristica de bază a
povestiri este subiectivismul dat de structura personajului: personaj narator (participant) sau personaj martor
(asistent).Scrierea este făcută de obicei la persoana I. Ca mod de expunere, dominantăeste naraţiunea în care se creează şi
suspansul pentru a trezii interesul. Sunt folosite însă şi dialogul şi descriere.În literatura română au scris povestiri
Creangă, Caragiale, Sadoveanu,Voiculescu.Povestirile pot fi: sociale, istorice, filozofice, mitologice, satirice.

Exemplu Hanul Ancutei de Mihail Sadoveanu (9 povestiri) : Iapa lui Vodă, Haralambie, Balaurul, Fântâna dintre
plopi, Cealaltă Ancuță, Județ al sărmanilor, Negustor lipscan, Orb sărac.
 Scrierea cu majusculă
Se scriu, de regulă, cu iniţială majusculă:
 primul cuvânt  primul cuvânt al fiecărui vers în poezia de tip clasic.
 numele proprii Detalii, precizări suplimentare, exemple privind scriere a cu majuscule
 anumite abrevieri  la începutul unui citat precedat de două puncte
 locuţiunile pronominale de politeţe (şi încadrat, de regulă, între ghilimele):

Astfel se- ncheia proclamaţia…, cu acest frumos motto: „Evenimentele mari factotdeauna să tacă micile pasiuni!” (I.L.
Caragiale) Un citat neprecedat de două puncte începe cu literă mică.

 în corespondenţă, cereri etc., cuvântul cu care începe prima comunicare dupăformula de adresare urmată de
virgulă: Domnule Director, Subsemnatul, …, vă roagă să binevoiţi…
 toate componentele numelor proprii
 persoane (prenume, patronime, pseudonime etc. inclusiv componentele lor provenite din nume de funcţii,
ranguri etc.): Ali Paşa, Mihai Vodă, Ştefan cel Mare, Hagi-Tudose. În unele nume de familie străine se scriu
cu literă mare şi articolul sauparticulele din componenţa lor: Jean de La Fontaine, Vincent Van Gogh.
 personaje religioase, mitologice, folclorice, literare: Alah, Atotputernicul, Dumnezeu, Don Juan, Făt-Frumos

Rezumatul

 rezumatul incepe direct cu prezentarea faptelor din text, fara introducere despre autor si opera;
– contine numai actiunile principale ale textului, fara amanunte, fara citate din text, fara aprecieri sau comentarii
la adresa personajelor sau a evenimentelor, pe baza ideilor principale ale textului respectiv;
 nu trebuie sa folosim, asadar, afirmatii de genul: "Autorul prezinta cu duiosie si afectiune..."; "Scriitorul s-a
nascut in anul... si a urmat cursurile scolii din..."; "Parerea mea este ca personajul greseste in alegerea sa...";
"Textul debuteaza cu prezentarea sugestiva..."; "Scriitorul ne prezinta/evidentiaza..." etc.;
 rezumatul se redacteaza la persoana a III-a singular, chiar daca textul-suport este la persoana I; – dialogul si
vorbirea directa sunt redate succint, prin vorbire indirecta, cu transformarea persoanelor I si a II-a a verbelor si
pronumelor in persoana a III-a;
 pasajele descriptive, cuvintele regionale si arhaismele nu apar in rezumat, ele sunt reformulate cu ajutorul
propriilor noastre cuvinte;
 in mod obligatoriu, verbele trebuie sa fie la indicativ prezent, imperfect sau perfect compus, niciodata la
perfectul simplu;
 pentru a sintetiza mai multe actiuni, putem folosi si verbe la gerunziu, dar cu economie, deoarece prea multe
incarca textul;
 rezumatul trebuie sa fie mai scurt decat textul initial;
 acest tip de compunere trebuie sa respecte ordinea si succesiunea intamplarilor, pe baza textului;
 rezumatul trebuie sa dovedeasca o buna intelegere a textului si sa respecte limitele de spatiu impuse, pentru a
nu deveni prea amplu.

Schimbarea valorii gramaticale

Schimbarea valorii gramaticale (schimbarea clasei morfologice) sau conversiunea reprezintă procedeul gramatical prin
care se face trecerea unui cuvânt de la o parte de vorbire la alta sau dintr-o clasă lexico-gramaticală la alta.
Trecerea de la o parte de vorbire la alta se realizează fără adăugarea afixelor derivative. Prin urmare, trebuie făcută
diferența între derivarea cu sufixe, în urma căreia apare o nouă încadrare morfologică a cuvântului derivat și schimbarea
valorii gramaticale prin procedee exclusiv gramaticale: adăugarea unui articol sau desinență.
Exemple de derivare cu sufixe:
 învăța (verb) + suf. -ător > învățător (substantiv)  suferind (verb la gerunziu) >
 argint (substantiv) + suf. -iu > argintiu (adjectiv) (oameni) suferinzi (adjectiv)
 român (substantiv) + suf. -ește > prietenește (adverb)  urât (adjectiv) > urâtul (substantiv)
Exemple de schimbare a valorii gramaticale prin conversiune:  ochi (substantiv) > (plin) ochi (adverb)
Mijloace de realizare a schimbării valorii gramaticale
Conversiunea se poate realiza prin două tipuri de mijloace: morfologice și sintactice.

Mijloace morfologice
Mijloacele morfologice constau în adăugarea unor mărci flexionare, dacă noua parte de vorbire este flexibilă sau pierderea
mărcilor flexionare, dacă noua parte de vorbire este neflexibilă. În această situație se află articolul sau desinențele, care
prin adăugare sau dispariție, determină trecerea la o nouă clasă morfologică.
Exemple de conversiune prin adăugarea articolului sau desinenței.
– frumos (adjectiv) > frumosul (substantiv, prin articulare cu art. hot. „-l”)
– frumos (adjectiv) > un frumos (substantiv, prin articulare art neh. „un”)
– of! (interjecție) > oful (substantiv, prin articulare cu art. hot. „-l”)
– of! (interjecție) > ofuri (substantiv, prin adăugarea desinenței)
Exemple de conversiune urmată de pierderea capacității de a adăuga desinențe (de la adjectiv la adverb):
– film frumos, filme frumoase (adjective prezintă desinențe) > scriu frumos, scrii frumos, scrieți frumos (adverbe,
nu prezintă desinențe)
Mijloace sintactice
Mijloacele sintactice constau în așezarea cuvântului în contexte noi în care stabilește relații și îndeplinește funcții
sintactice diferite de clasa din care provine.
Voi ține minte acest bine pe care l-ai făcut. (adverbul bine a fost introdus în context adjectival ca regent pentru un
atribut adjectival, astfel are loc conversiunea de la adverb la substantiv)
De regulă trecerea de la o parte de vorbire la alta este marcată atât sintactic cât și morfologic.

Tipuri de schimbare a valorii gramaticale

Cele mai întâlnite tipuri de conversiune sunt: substantivizarea, adjectivizarea și adverbializarea. Alături de acestea mai
există și alte tipuri de conversiune.

Figurile de stil

Figuri de stil figurile de stil sunt considerate substanța vie a limbajului artistic, desemnând modalitățile prin care se
modifică expresiv sau se îmbogățește sensul unui cuvânt, ori se produce o abatere de la o construcție gramaticală uzuală,
pentru a crea imaginea artistică;
Tipuri:

 personificare - figură de stil prin care se atribuie unor obiecte, vietăți, concepte abstracte etc. caracteristici sau
comportament și limbaj omenesc: Unde-izvoare plâng în vale (M. Eminescu, Floare albastră);

 comparație – figură de stil ce constă în alăturarea a doi termeni, pe baza unui raport de asemănare: Răsare luna,
ca o vatră de jăratec (M. Eminescu, Călin, file din poveste);

 enumerație – înşiruirea unor termeni de acelaşi fel sau cu sensuri apropiate, pentru a accentua ideea exprimată:
Căci eu iubesc și ochi și flori și buze și morminte (L. Blaga, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii);

 repetiție – figură de stil care constă în reluarea unui cuvânt sau a unui grup de cuvinte, cu scop expresiv: Care
vine, vine, vine, calcă totul în picioare (M. Eminescu, Scrisoarea III);

 epitet – figură de stil care exprimă însuşiri deosebite, neaşteptate ale obiectelor sau ale acţiunilor: Cu o zale
argintie se îmbracă mânda țară (V. Alecsandri, Iarna);

 hiperbolă – figură de stil ce constă în exagerarea dimensiunilor, proporțiilor reale ale unui obiect, fenomen, cu
scopul sporirii expresivității: Gigantică poart-o cuploă pe frunte (G. Coșbuc, Pașa Hassan);

 antiteză – figură de stil care constă într-o asociere de idei, imagini, noțiuni, secvențe cu sens contrar: Să-nveți să
mori când nu știi să trăiești / Și să trăiești abia după ce mori. (I. Minulescu, Rânduri pentru un necredincios);
  metaforă – figură de stil prin care se substituie (se înlocuiește) un termen propriu cu unul impropriu, dar expresiv
poetic, de obicei, pe baza unei relații logice de asemănare: Leoaică tânără, iubirea / mi-a ieșit în cale (N. Stănescu,
Leoaică tânără, iubirea);

 alegorie – figură de stil care apelează la o suită de simboluri, metafore, comparații, personificări, formând o
imagine unitară în care sunt sugerate noțiuni abstracte prin intermediul concretului: Brazi și păltinași / I-am avut
nuntași, / Preoți, munții mari, Paseri, lăutari, / Păsărele mii, / Și stele făclii! (Miorița);

 inversiune – figură de stil care constă în modificarea expresivă a topicii obișnuite în propoziție sau în frază: Iar
plopi în umedul amurg / Doinesc eterna jale…(G. Coșbuc, Mama).

Stilurile functionale (stiintific, oficial, publicistic, artistic, colocvial)

STILUL ARTISTIC (BELETRISTIC)

Stilul beletristic are drept caracteristica fundamentala functia poetica a limbajului (expresiva, sugestiva); (artistic) se
foloseste in operele literare.
CUPRINDE: operele literare în proză, versuri şi operele dramatice; tot aici pot fi incluse eseurile, jurnalele, memoriile,
amintirile.

CARACTERISTICI:
 libertatea pe care autorul şi-o poate lua în raport cu normele limbii literare;
 contrastul dintre sensul denotativ şi sensul conotativ al cuvintelor (în special în poezie, prin modul neobişnuit în
care se folosesc cuvintele);
 caracterul individualizat al stilului;
 unicitate şi inovarea expresiei;
 bogăţie lexicală - din punct de vedere statistic;
 sensuri multiple ale aceluiaşi cuvânt;
 înglobează elemente din toate stilurile funcţionale, dar şi din afara limbii literare (arhaisme, regionalisme,
elemente de argou, elemente de jargon);
 mesajul are funcţie poetică, centrată asupra lui însuşi, asigurându-i acestuia o structură care îl face perceptibil la
nivelul formei şi adesea uşor de fixat în memorie. Prin funcţia poetică, un mesaj nu mai e un simplu instrument,
un vehicul pentru informaţie, ci un text interesant în sine: plăcut, frumos, obsedant, amuzant etc. Pregnanţa
mesajului e produsă de simetrii, repetiţii, rime, ritm, sensuri figurate etc. Funcţia poetică se manifestă desigur în
poezie, dar nu numai în ea; e prezentă în vorbirea curentă, în expresii şi locuţiuni populare, în sloganuri, proverbe
etc.
 folosirea termenilor cu sens figurat ca si a celora care, prin anumite calitati, trezesc in constiinta cititorilor imagini
plastice, emotii, sentimente;
 o mare complexitate, data fiind diversitatea operelor literare cat si faptul ca fiecare autor isi are propriul stil;
 bogatia elementelor lexicale (cuvinte din fondul principal lexical, termeni regionali, arhaici, neologisme, termeni
de jargon sau argou etc);
 extinderea semantica prin utilizarea sinonimiei si a polisemiei unor termeni;
 cuvintele sunt utilizate cu functia lor conotativa;
 relieful enuntului poate fi intarit chiar si prin abaterea de la uzul curent al limbii.

STILUL STIINTIFIC
Se utilizeaza in lucrarile care contin informatii asupra unor obiecte, fenomene, fapte, investigatii, cercetari, caractere
tehnice etc, cu alte cuvinte, in lucrarile stiintifice; comunicarea este lipsita de incarcatura afectiva; accentul cade pe
comunicare de notiuni, cunostinte, idei etc., astfel ca functia limbajului este cognitiva;
CUPRINDE: articole stiintifice, lucrari de specialitate scrise de cercetatori, savanti, persoane creditabile in domeniul
stiintific. Textele stiintifice urmaresc sa exploreze, sa explice, sa argumenteze cunostinte factuale.
CARACTERISTICI:
 are functie exclusiv referentiala;
 trasmite informatii stiintifice, tehnice, utilizate pe baza unor rationamente logice, deductive, argumentate;
 respecta proprietatea termenilor;
 se folosesc multe neologisme;
 conform tipului de discurs: nonfictional, argumentativ, descriptiv, explicativ.
 conform relatiei E-R (emitator-receptor). Emitatorul poate fi specializat (chimis, sociolog, psiholog, medic etc.).
Receptorul este specializat sau nespecializat. Relatia emitator-receptor poate fi determinata de emitator prin
numirea publicului-tinta sau nedeterminata.
 conform efectului mesajului: Acordul, fiindca autorii sunt persoane creditabile in domeniul stiintific.
 conform functiei mesajului (scop): informare, educare, publicitar (functie colaterala intalnita la textele de escorta
de tip prefete, cuvant inainte).
 conform incarcaturii emotionale a mesajului: critic, polemic, neutru.
 folosirea cuvintelor monosemantice;
 claritatea exprimarii (pusa in evidenta printr-o structura adecvata a propozitiei/frazei), precizie, corectitudine;
 utilizarea sensului propriu al cuvantului;
 un grad mare de tranzitivitate;
 fiecare domeniu stiintific isi are propriul vocabular; termenii utilizati sunt monosemantici. Lexicul stiintific
include numeroase neologisme si cuvinte derivate cu prefixe si pseudoprefixe (antebrat , contraofensiva) sau
compuse cu sufixoide si prefixoide (biolog, geografie etc.) Acestora li se adauga utilizarea unor abrevieri,
simboluri, semne conventionale, formule stereotipe. Dintre compozitiile pe baza textelor stiintifice, amintim:
analiza stiintifica (filozofica, economica, politica, botanica, etc); studiul; comunicarea; referatul; eseul;

STILUL OFICIAL (JURIDIC-ADMINISTRATIV)

A. STILUL JURIDIC

CUPRINDE: domeniul legislativ (articole de lege, Constituţia, Codul penal, Codul muncii etc), texte elaborate de organul
judiciar.

CARACTERISTICI ALE STILULUI:

-funcţie referenţială;
-enunţuri cu formă impersonală
-conţinut normativ;
-enunţuri clare, lipsite de ambiguitate;
-folosirea unui inventar lexical cu termeni clar definiţi;
-folosirea clişeelor formale;
-utilizarea unor clişee care indică atitudinea necesară (se completează cu majuscule, se scrie numai în chenarul albastru, se
va completa, se
scrie cu litere de tipar etc);
-respectă proprietatea termenilor;
-foloseşte terminologia de specialitate;
-foloseşte neologisme;
-în raport cu realitatea, mesajul este preponderent denotativ;
-conform relaţiei E-R (emitator-receptor)beneficiar. Emiţător - specializat, adică organul legislativ; în acest tip de text,
emiţătorul dă receptorului instrucţiuni în legătură cu modul în care trebuie înţeles textul. Instrucţiunile sunt realizate prin
mijloace lexicale (trebuie, e obligatoriu, e interzis) sau prin mijloace formale (art. 1,2). Receptorul este de obicei
specializat - cel care trebuie să aplice legea, dar şi nespecializat - cel care vrea să cunoască legea.
-conform efectului mesajului: Acord, fiindcă autorii sunt persoane credi-tabile în domeniul juridic. Emiţătorul poate
controla efectul mesajului asupra receptorului (tip de discurs unde funcţia perlocuţionară este controlabilă).
-conform funcţiei mesajului: informare, educare.
-conform încărcăturii emoţionale a mesajului: neutru, prohibitiv.
 STILUL ADMINISTRATIV

CUPRINDE: domeniul legislativ, administrativ, texte elaborate de organul administrativ.

CARACTERISTICI ALE STILULUI:

• enunţuri cu formă impersonală

• conţinut normativ
• enunţuri clare, lipsite de ambiguitate
• inventar lexical cu termeni clar definiţi
• prezenţa clişeelor
• respectă proprietatea termenilor
• foloseşte terminologia de specialitate
• are un număr mai mare de formule fixe decât stilul juridic (cerere, telegramă etc.)
• obiectiv şi impersonal
• accesibil, clar şi precis
• conform relaţiei E-R beneficiar. Emiţător - specializat adică organul legislativ. Receptorul este de obicei specializat - cel
care trebuie să aplice legea.
• conform efectului mesajului: Acord, fiindcă autorii sunt instituţii creditabile în domeniul administrativ, (act oficial)

STILUL PUBLICISTIC

Stilul publicistic este propriu ziarelor si revistelor destinate marelui public; este stilul prin care publicul este informat,
influentat si mobilizat intr-o anumita directie in legatura cu evenimentele sociale si politice, economice, artistice etc.
Modalitatile de comunicare sunt: monologul scris (in presa si publicatii), monologul oral (la radio si televiziune), dialogul
oral (dezbaterile publice), dialogul scris (interviuri consemnate scris);
ARTICOLUL, CRONICA, REPORTAJUL, FOILETONUL, INTERVIUL, MASA ROTUNDA, STIREA, ANUNTUL
PUBLICITAR

CARACTERISTICI ALE STILULUI

 are funcţie de mediatizare a evenimentelor;

 conţine informaţii economice, politice, sociale;
 influenţează opinia publică (discurs persuasiv);
 în conformitate cu strategiile persuasive, discursul se poate adresa raţiunii sau afectivităţii;
 strategia persuasivă se bazează pe argumente: A.persuasiunea adresată raţiunii aduce argumente de specialitate,
de tip cauză-efect; (cauze-situaţie de analizat şi/ sau problemă-soluţii-rezultate/ modalităţi de aplicare a
soluţiilor); B.persuasiunea adresată afectivităţii aduce argumente de popularitate, superioritatea unor produse în
raport cu altele similare, mărturia unor beneficiari ai produsului, tradiţie, grija faţă de destinatar.
 dimensiunea persuasivă ţine de publicitar;
 are funcţie conativă;
 exprimă atitudini;
 orientat spre maximă accesibilitate şi actualitate.
 utilizarea limbii literare, dar si a unor formulari tipice limbajului cotidian;
 receptivitatea la termenii ce denumesc notiuni noi ( neologisme ), preocuparea pentru inovatia lingvistica (creatii
lexicale proprii), utilizarea unor procedee menite a starni curiozitatea cititorilor; titluri eliptice, adeseori formate
dintr-un singur cuvant, constructii retorice (repetitii, interogatii, enumeratii, exclamatii etc.), utilizarea larga a
sinonimelor; tendintele de aglomerare sintactica; tendinta eliminarii conjunctiilor copulative .
 utilizarea unor mijloace menite sa atraga publicul (exclamatii, grafice, interogatii, imagini etc)

STILUL COLOCVIAL
Stilul colocvial (familiar) se utilizeaza in sfera relatiilor de familie, in viata de zi cu zi.
CUPRINDE (sfera de utilizare) - relaţii interpersonale în planul vieţii cotidiene.

CARACTERISTICI:
 conform specificului discursului: discurs ficţional/ stil artistic, discurs nonficţional/ stil ştiinţific;
 recurge la elemente suprasegmentale (ton, gestică, mimică);
  are o mare încărcătură afectivă;
 regulile gramaticale pot fi încălcate;
 pot fi folosite elemente de argou sau jargon;
 sunt folosite particularităţi regionale sau socio-profesionale;
 se realizeaza dezvoltarea spontana, neintentionata a limbii.
 un anume grad de afectivitate;
 folosirea unor formule de adresare, pentru implicarea ascultatorului;
 utilizarea mijloacelor non-verbale; oscilare intre economie si abundenta in exprimare. Economia se manifesta prin
intrebuintarea cliseelor lingvistice, a abrevierilor de tot felul, dar mai ales prin elipsa, ca urmare a vorbirii
dialogate, precum si prin mijloace extralingvistice (mimica, gestica) care permit intreruperea comunicarii, restul
fiind sugerat. Abundenta in exprimare este materializata prin repetitie, prin utilizarea zicalelor, proverbelor,
locutiunilor si expresiilor, prin evitarea cuvintelor abstracte care sunt substituite prin perifraze.
 prezenta unor termeni regionali sau chiar argotici;
 folosirea diminutivelor, augmentativelor, substantivelor in vocativ sau a verbelor la imperativ;
 simplitate, degajare si naturalete.
 conform relaţiei E-R (beneficiar)
Emiţătorul poate fi specializat sau nespecializat. Receptorul poate fi şi
el specializat sau nespecializat. In cadrul acestui stil, relaţia emiţător-receptor poate fi şi de rudenie.
 conform efectului mesajului  conform încărcăturii emoţionale a mesajului
Acord Emoţional
Identificare Persuasiv
Internalizare Manipulant
 conform funcţiei mesajului (scop): Prohibitiv
Informare Critic
Educare Polemic
Divertisment
Publicitar

Relaţii semantice: Sinonimia, Antonimia, Omonimia

Sinonimele
Sinonimele sunt cuvintele care au acelaşi înţeles sau aproape acelaşi înţeles, dar formă diferită. Ele pot fi substituite
unul prin altul în context, fără ca semnificaţia ansamblului să se schimbe.
Bogăţia sinonimelor limbii române are cauze istorice: pe fondul originar latin, de-a lungul veacurilor, graţie vecinătăţii
noastre, s-au suprapus cuvinte slave, maghiare, turceşti şi greceşti. Din secolul al XIX-lea (prima jumătate), multe cuvinte
romanice, în special din franceză, au intrat în vocabular „reromanizând” limba română. Adăugându-se celor vechi, aceste
cuvinte au creat o mare diversitate sinonimică.
Există două categorii mai importante de sinonime:

 Sinonime totale (în număr mic) reprezintă acele cuvinte ale căror sensuri coincid perfect (de ex.: soţie –
nevastă, amic – prieten, lexic – vocabular, cupru – aramă, cameră – odaie, speranţă – nădejde).
 Sinonime parţiale (o categorie vastă) sunt cuvintele al căror înţeles este apropiat, fără a coincide total (de
ex.: cuvânt – discurs, tărie – fermitate, a trimite – a expedia).
În general, definirea termenilor din dicţionarele explicative (de ex., în DEX) se sprijină pe sinonimia parţială.

Antonimele
Antonimele sunt cuvinte cu formă diferită şi sens opus (uşor – greu, a veni – a pleca, frumos – urât). Relaţia de
antonimie este o opoziţie clară între doi termeni cu sensuri contrare (util – inutil), dar şi un raport de
complementaritate (bărbat – femeie).
Omonimele
Omonimele sunt două (sau mai multe) cuvinte cu formă identică şi sens total diferit. Între cele două sensuri nu există
nicio legătură semantică: leu – „animal de pradă”, leu – „monedă naţională”.
 Categorii semantice
Categoriile semantice exprimă proprietățile și relațiilor esențiale care apar între sensurile cuvintelor. În funcție de
posibilitățile cuvintelor de a avea unul sau mai multe sensuri și de modul în care formele cuvintelor și sensurile acestora
se grupează, se pot distinge următoarele categorii semantice (semasiologice): monosemia, polisemia (polisemantism),
sinonimia, omonimia, antonimia și paronimia.

 Monosemia (monosemantismul) este însușirea unor cuvinte de a avea un singur sens. Cuvintele care au această
însușire se numesc cuvinte monosemantice.
 Polisemia (polisemantism) este însușirea unor cuvinte de a avea mai multe sensuri. Cuvintele cu această însușire
se numesc cuvinte polisemantice.
 Sinonimia este relația de echivalență între sensurile a două sau mai multe cuvinte care au formă diferită.
Cuvintele a căror sensuri se află în acest tip de relație se numesc sinonime.
 Omonimia este relația de nonechivalență între sensurile a două sau mai multe cuvinte care se pronunță în același
fel. Cuvintele care se află în această relație se numesc omonime.
 Antonimia este relația de opoziție între sensurile a două cuvinte care aparțin aceleiași clase lexico-gramaticale și
care se referă la aspecte opuse din realitate. Cuvintele cu acest tip de relație se numesc antonime.
 Paronimia este relația între două cuvinte cu formă aparent identică, dar cu sensuri diferite, motiv pentru care
acele cuvinte pot fi ușor confundate. Cuvintele care pot fi confundate datorită formei cvasiidentice se
numesc paronime.

Monologul şi dialogul
Monologul
Monologul este forma de comunicare în cadrul căreia o persoană/un personaj îşi exprimă gânduri, stări, sentimente:
– fie vorbind cu sine însuşi
– fie producând o replică de dimensiuni ample, care nu permite intervenţia unui alt participant în actul comunicării.
Tipuri de monolog:
Monologul poate fi:
– interior – dacă mesajul nu se exprimă cu voce tare
– exterior – dacă mesajul se rosteşte în lipsa (exersarea unui discurs în faţa oglinzii, de pildă) sau, cel mai adesea, în
prezenţa unui auditoriu.

Dialogul (Discuţia în grup)

Dialogul este comunicarea dintre două sau mai multe persoane/personaje. Acesta este constituit din replici prin care
persoanele participante la comunicare îşi modifică ferm statutul, având funcţia fie de emiţător fie de receptor.

Regulile dialogului
În discuţiile de grup, respectaţi următoarele reguli:
– Prezentaţi-vă, fiecare, opinia legată de problema discutată.
– Exprimaţi-vă opiniile succint, dar şi convingător.
– Ascultaţi cu atenţie şi cu răbdare opiniile celorlalţi membri ai grupului.
– Nu interveniţi în discuţie până când cel care vorbeşte nu şi-a expus integral ideea.
– Dacă nu sunteţi de acord cu ideile colegilor, motivaţi-vă în mod elegant punctul de vedere.
Moderatorul va negocia în situaţiile de mai sus, astfel încât soluţia găsită să fie acceptabilă pentru toţi membrii
grupului.
Rolul dialogului într-o operă epică
Dialogul este modul de expunere care redă convorbirea dintre două sau mai multe persoane.
Într-o operă epică, rolul dialogului e de a da dinamism şi de a caracteriza personajele în mod indirect.

Caracteristicile dialogului
– Personajele se prezintă singure prin ceea ce spun și prin modul lor de a vorbi.
– Dialogul dinamizează narațiunea, o face mai vie și mai sugestivă.
– Dialogul marchează diverse valori expresive: sentimente, atitudini, întreruperi, ezitări ale personajelor etc.
– Dialogul este și o sursă a comicului prin contrastul dintre ceea ce declară și ceea ce gândește personajul în realitate.
– Dialogul este mijloc de caracterizare indirectă a personajelor.