Cosovan v.

Republica Moldova

Cererea nr.13472/18

Hotărârea din 22.03.2022

Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, 2022, nr.4-5, pag.21

***
____________________
© Prezentul rezumat are la bază hotărârea Cosovan v. Republica Moldova de pe site-ul hudoc. Această traducere îi
aparţine Curţii Supreme de Justiţie. Orice preluare a textului se va face cu următoarea menţiune: „Traducerea acestui
rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova”.

Tratamentul medical al reclamantului care

suferea de o maladie gravă în fază terminală, precum
şi compatibilitatea unei astfel de afecţiuni cu
prelungirea termenului de detenţie (art.3, art.5 §3 din
Convenţie)

Articolul 3
Interzicerea torturii
Tratament degradant
Tratament inuman
Anchetă ineficientă
Articolul 5
Dreptul la libertate şi la siguranţă
Articolul 5-3
Caracterul rezonabil al arestului preventiv
Pe 20 martie 2018, reclamantul, dl Serghei Cosovan, a invocat în faţa Curţii încălcarea
articolului 3 din Convenţie, dat fiind faptul că nu i-a fost acordată asistenţa medicală necesară şi
că starea sa de sănătate era incompatibilă cu detenţia. De asemenea reclamantul s-a plâns, în
temeiul articolului 5 §3 din Convenţie, dată fiind insuficienţa motivelor invocate în sensul
menţinerii sale în detenţie.

ÎN FAPT:
Reclamantul deţinea două afaceri în Republica Moldova şi era membru al Consiliului local
al oraşului Codru, reprezentând partidul politic de opoziţie P.N..
Pe 26 septembrie 2017, reclamantul fiind citat s-a prezentat la Procuratură, unde a fost
arestat fiind învinuit de comiterea infracţiunilor de abuz de serviciu şi escrocherie, dat fiind
faptul că a acceptat sume de bani de la mai multe persoane în schimbul promisiunilor false că vor
deveni proprietarii unor chioşcuri metalice destinate vânzării de mărfuri.
 Pe 29 septembrie 2017, Judecătoria Chişinău (sediul Centru) a dispus în privinţa acestuia
aplicarea măsurii preventive sub formă de arest pe un termen de 30 de zile. Totodată, a constatat
că urmărirea penală a fost pornită în mod legal şi că a existat o bănuială rezonabilă că acesta a
comis o infracţiune deosebit de gravă pentru care legea prevedea pedeapsa privativă de libertate
de până la 15 ani şi că putea să se eschiveze sau să creeze obstacole în buna desfăşurare a
urmăririi penale.
Pe 16 octombrie 2017, Curtea de Apel Chişinău a menţinut încheierea din 29 septembrie
2017. Totodată, instanţa a constatat că bănuitului i se putea acorda asistenţă medicală
corespunzătoare şi în detenţie şi că, în cazul în care administraţia penitenciarului ar fi confirmat
imposibilitatea de a fi tratat în penitenciar, acesta ar fi putut fi transferat la o instituţie medicală.
Detenţia bănuitului a fost prelungită în repetate rânduri. De fiecare dată, instanţele s-au
bazat în esenţă pe motivele anterioare.
Pe 24 aprilie 2018, Judecătoria Chişinău (Sediul Centru) a înlocuit măsura preventivă
aplicată cu arest la domiciliu pe un termen de 30 de zile şi a dispus eliberarea imediată a acestuia
din detenţie. Instanţa a menţionat că posibilitatea aplicării unei pedepse cu închisoarea pe termen
lung nu putea să justifice detenţia acestuia. Mai mult, potrivit certificatelor medicale anexate la
dosar, boala de care suferea se afla în stadiu terminal, ceea ce prezenta un pericol pentru viaţa sa.
Boala acestuia a constituit un motiv de eliberare de la executarea oricărei pedepse, după cum se
confirmă într-o scrisoare a Administraţie Naţionale a Penitenciarelor (ANP). Deşi reglementarea
relevantă prevedea eliberarea de la executarea pedepsei doar pentru persoanele condamnate,
instanţa a considerat absurd ca o persoană aflată în arest preventiv să nu beneficieze de acelaşi
drept. Continuarea deţinerii unei persoane într-o asemenea stare de sănătate l-ar fi expus la
suferinţe care puteau echivala cu tortura. Instanţa a constatat un singur motiv invocat de partea
acuzării în favoarea detenţiei, acela de a menţine ordinea publică: totodată a reţinut că
presupusele victime au protestat împotriva posibilei eliberări a acestuia. Totuşi, având în vedere
starea de sănătate a acestuia, raţionamentul menţinerii ordinii publice a fost insuficient pentru a
justifica continuarea detenţiei sale ori acelaşi scop putea fi atins prin dispunerea arestului la
domiciliu.
Bănuitul a fost eliberat din detenţie pe 24 aprilie 2018, însă în timp ce părăsea
Penitenciarul nr.16, a fost arestat din nou de către ofiţerii Direcţiei de Politie Chişinău.
Pe 27 aprilie 2018, instanţa a dispus aplicarea măsurii preventive sub formă de arest în
privinţa acestuia pe un termen de 30 de zile.
Pe 17 mai 2018, instanţa care a dispus aplicarea măsurii preventive sub formă de arest la
domiciliu în privinţa acestuia, a anulat încheierea la solicitarea procurorului, care avea la bază o
altă urmărire penală.
Pe 11 iulie 2018, Judecătoria Chişinău (Sediul Buiucani) l-a recunoscut vinovat de
săvârşirea infracţiunii de escrocherie, prejudiciul total cauzat fiind de 8.000 EUR. Instanţa l-a
condamnat la şapte ani de închisoare, sentinţa fiind menţinută de către Curtea de Apel Chişinău
pe 28 noiembrie 2018.
Pe 9 iulie 2019, Curtea Supremă de Justiţie a casat decizia instanţei de apel şi a trimis
cauza la rejudecare în Curtea de Apel Chişinău.
Pe 1 octombrie 2019, Curtea de Apel Chişinău a menţinut parţial sentinţa primei instanţe
din 11 iulie 2018. Instanţa l-a condamnat la şapte ani privaţiune de libertate şi l-a obligat să
achite celor două victime suma totală de 8.000 EUR. Instanţa a reţinut, că în Penitenciarul nr.16,
i-a fost acordată asistenta medicală necesară şi că a existat o dinamică pozitivă în ceea ce
priveşte starea sa de sănătate.
Pe 24 martie 2020, Curtea Supremă de Justiţie a casat din nou decizia instanţei inferioare şi
a trimis cauza la rejudecare la Curtea de Apel Chişinău.
Între timp, pe 18 noiembrie 2019, Judecătoria Chişinău (Sediul Ciocana) a examinat
cererile înaintate de către avocatul condamnatului pe 10 iunie 2019 şi de către administraţia
Spitalului Penitenciarului nr.16 din 3 iulie 2019 privind eliberarea acestuia din motive de
sănătate. Instanţa a menţionat că instituţia responsabilă de executarea unei pedepse trebuia în
termen de cinci zile de la constatarea existenţei bolii să înainteze instanţei de judecată o cerere de
eliberare din motive de sănătate, împreună cu dosarul medical al condamnatului. Referindu-se la
opinia expertului şi constatând că starea sa de sănătate se înrăutăţeşte, instanţa a admis cererile şi
a dispus eliberarea acestuia.
Pe 25 martie 2021 condamnatul a decedat în Spitalul Clinic Municipal „Sfânta Treime” din
Chişinău.

Starea de sănătate a reclamantului şi asistenţa medicală acordată acestuia

Pe 8 mai 2018, reclamantul a solicitat Ministerului Justiţiei să se asigure că toate probele
sale necesare investigaţiilor medicale să fie prelevate de către instituţii medicale acreditate
conform legislaţiei naţionale, Spitalul Penitenciarului nr.16 nefiind astfel acreditat. De asemenea,
a solicitat respectarea strictă a protocolului clinic naţional de tratare a hepatitei cronice de tip C
şi a cirozei hepatice, adoptat în 2013.
Totodată reclamantul a solicitat să fie eliberat în temeiul articolului 95 alineatul (2) din
Codul penal.
Pe 31 iulie 2018, reclamantul a fost transportat la Institutul de Oncologie al Ministerului
Sănătăţii pentru o procedură, pe care a refuzat să o facă.

ÎN DREPT:
Cu privire la pretinsa încălcare a articolului 3 din Convenţie
Curtea a reiterat că relele tratamente trebuie să atingă un nivel minim de severitate pentru a
intra în domeniul de aplicare al articolului 3 din Convenţie. Evaluarea acestui nivel minim de
severitate este relativă; depinde de toate circumstanţele cauzei, precum durata tratamentului,
efectele fizice şi psihice în privinţa acestuia şi, în unele cazuri, sexul, vârsta şi starea de sănătate
a reclamantului.
Cu privire la persoanele private de libertate, articolul 3 din Convenţie impune statului
obligaţia pozitivă de a se asigura că o persoană este deţinută în condiţii compatibile cu
respectarea demnităţii umane, că modalitatea şi metoda de executare a măsurii să nu-l supună
suferinţei sau unei dureri de o intensitate care depăşeşte nivelul inevitabil al suferinţei inerente
detenţiei. Suferinţa care reprezintă rezultatul bolii naturale, fizice sau psihice, poate încălca
articolul 3 atunci când este sau riscă să fie exacerbată de condiţiile de detenţie pentru care
autorităţile sunt responsabile. Starea de sănătate şi bunăstarea deţinutului trebuie să fie asigurate
în mod corespunzător, fiindu-i oferită asistenţa medicală necesară. Astfel, detenţia unei persoane
care este bolnavă în condiţii fizice şi medicale inadecvate poate, în principiu, să constituie un
tratament contrar articolului 3 (Gülay Çetin v. Turcia, nr.44084/10, §101, 5 martie 2013).
Pentru a stabili dacă detenţia unei persoane bolnave este conformă cu articolul 3 din
Convenţie, Curtea ia în considerare trei factori diferiţi (Dorneanu, §§77-80).
Primul factor este starea de sănătate a reclamantului şi efectul asupra acestuia a condiţiilor
din penitenciar. Condiţiile de detenţie nu pot supune în niciun caz o persoană privată de libertate
la sentimente de frică, anxietate sau inferioritate capabile să o umilească şi să o înjosească şi,
eventual, să-i afecteze rezistenţa fizică sau psihică.
Al doilea factor care trebuie luat în considerare se referă la faptul dacă asistenţa medicală
şi tratamentului acordat în detenţie au fost corespunzătoare. Nu este suficient ca deţinutul să fie
examinat şi să i se stabilească un diagnostic; este vital ca să-i fie oferit un tratament
corespunzător diagnosticului, însoţit de îngrijiri medicale adecvate.
Al treilea şi ultimul factor este decizia de a continua sau nu detenţia persoanei având în
vedere starea sa de sănătate. În mod evident, Convenţia nu prevede nicio „obligaţie generală” de
a elibera un deţinut din motive de sănătate, chiar dacă acesta suferă de o boală care este deosebit
de dificil de tratat. Cu toate acestea, Curtea nu poate exclude posibilitatea ca, în cazuri deosebit
de grave, să apară situaţii în care buna administrare a justiţiei penale să impună aplicarea unor
măsuri preventive sub forma unor măsuri umanitare.
 Referitor la starea de sănătate a reclamantului şi efectul detenţie asupra acestuia, s-a
observat că reclamantul suferea de o afecţiune gravă, însoţită de o serie de complicaţii, pentru
care primea tratament.
Cu privire la calitatea îngrijirilor şi asistentei medicale acordate, Curtea a reţinut mai întâi
că Spitalul Penitenciarului nr.16, în care reclamantul a primit o parte semnificativă a
tratamentului său, nu a fost acreditat oficial de către autorităţile RM ca instituţie medicală.
Curtea a considerat, totuşi, că dincolo de acreditarea formală, ceea ce este important este dacă, în
practică, instituţia a fost capabilă să ofere asistenţa medicală necesară stării de sănătate a
pacienţilor săi.
Prin urmare, Curtea a trebuit să examineze dacă, în special în cazul reclamantului, a fost
acordat un tratament care corespundea cu starea sa de sănătate. În acest sens, a observat că
anumite proceduri medicale au fost prescrise şi nu au fost pe deplin urmate (în special, numărul
şi periodicitatea tratamentelor prescrise în concluzia Comisiei medicale din 27 martie 2018,
precum şi vizita la un hepatolog, a întârziat cu aproape patru săptămâni.
Cu referire la principiul echivalenţei tratamentului în penitenciare şi în afara acestora
(Wenner v. Germania, nr.62303/13, §66, 1 septembrie 2016), Curtea a considerat că, în cazul în
care este disponibil un anumit tratamentul în general în afara penitenciarului şi, cu excepţia unor
circumstanţe extraordinare, asistenţa medicală impusă de starea de sănătate a unui deţinut nu ar
trebui refuzat sau efectuat parţial doar pentru că nu există un astfel de tratament (sau un medic
specialist) în penitenciar sau nu sunt suficiente resurse.
Mai mult, începând cu 2 martie 2018, medicii au indicat supravegherea reclamantului de
către un medic hepatolog. ANP a informat avocaţii reclamantului că acesta a fost consultat de
către un medic hepatolog de cinci ori pe parcursul anului 2018.
Recomandarea făcută pe 13 iunie 2018 de a transfera reclamantul într-o unitate
subordonată Ministerului Sănătăţii (adică într-o instituţie medicală de stat) a fost pusă în aplicare
abia în iunie 2019. Întrucât această recomandare a fost făcută de către cea mai înaltă autoritate
medicală din cadrul ANP, care cunoştea tipurile de tratament disponibile în penitenciare, aceasta
putea fi înţeleasă în sensul că, cel puţin la acea dată şi în opinia instituţiei medicale din
penitenciarul respectiv, reclamantului nu i se acorda asistenta medicală impusă de starea sa
sănătate.
S-a observat că reclamantul nu a avut încredere în medicii penitenciarului, refuzând să facă
anumite investigaţii şi solicitând ca acestea să fie efectuate de către instituţii medicale acreditate,
Spitalul Penitenciarului nr.16 nefiind astfel acreditat. Mai mult, administraţia penitenciarului a
trebuit să organizeze transportul şi paza fiecărui deţinut căruia i se acorda asistentă medicală în
instituţii medicale de stat, ceea ce i-a creat propriile complicaţii logistice şi poate financiare.
Conform informaţiilor prezentate de către Guvern, serviciile medicale acordate deţinuţilor erau
prestate în bază de contract.
Totuşi, acest lucru implica cheltuieli suplimentare pentru penitenciar, iar administraţia
penitenciarului fiind astfel motivată să limiteze asistenta medicală acordată deţinuţilor în afara
penitenciarului, situaţie care putea crea un conflict de interese pentru medicii penitenciarului,
ceea ce nu era cazul. În acest sens, Curtea a observat că Comitetul pentru Prevenirea Torturii şi a
Pedepselor sau Tratamentelor Inumane (CPT) a îndemnat Guvernul Republicii Moldova să
transfere responsabilitatea pentru medicii care lucrează cu deţinuţii din Departamentul
Instituţiilor Penitenciare către Ministerul Sănătăţii. În plus, CPT a remarcat în mod expres ca
fiind o problemă lipsa independenţei medicilor din penitenciar faţă de administraţia acestuia.
Al treilea factor care a fost examinat a fost dacă continuarea detenţiei reclamantului a fost
compatibilă cu starea sa de sănătate. În acest sens, Curtea a notat mai întâi că nu poate fi
contestat faptul că boala şi complicaţiile acesteia se numărau printre cele pe care legea RM le
considera suficient de grave pentru a permite instanţei să elibereze o persoană condamnată de la
executarea pedepsei. Curtea a remarcat, că deşi articolul 3 nu stabileşte o obligaţie generală de a
elibera o persoană grav bolnavă, nu este exclus ca, în cazuri deosebit de grave, buna administrare
a justiţiei penale să necesite aplicarea unor măsuri umanitare.
 Curtea a reţinut că, potrivit regulamentului relevant, motivul incompatibilităţii stării de
sănătate a unei persoane cu detenţia îl reprezintă pericolul pentru viaţa acesteia sau incapacitatea
acesteia, ca urmare a unei boli, să desfăşoare activitatea zilnică. Deşi, o instanţă a recunoscut că
boala reclamantului se afla în stadiul terminal, prezentând un pericol pentru viaţa sa, acesta a fost
ţinut în detenţie încă 17 luni.
La fel ca şi judecătorul de instrucţie, Curtea, având în vedere circumstanţele cauzei
prezente, nu a văzut nicio justificare pentru a face deosebire în sensul articolului 3, între o
persoană condamnată printr-o hotărâre definitivă şi o persoană deţinută, când este vorba de
suferinţa cauzată de detenţia care este incompatibilă cu starea de sănătate a persoanei. Nici
instanţele naţionale, nici Guvernul, în observaţiile sale, nu au oferit vreo explicaţie pentru
aplicarea unui astfel de tratament. De fapt, o astfel de diferenţă poate fi considerată
discriminatorie.
În lumina celor de mai sus şi ţinând cont de toate circumstanţele cauzei, Curtea a
concluzionat că autorităţile naţionale nu şi-au îndeplinit obligaţia pozitivă de a preveni suferinţa
reclamantului care depăşeşte nivelul de suferinţă specific detenţiei. Astfel, a constat că a existat o
încălcare a articolului 3 din Convenţie în prezenta cauză.

Cu privire la încălcarea articolului 5 §3 din Convenţie

Curtea a făcut trimitere la principiile descrise în cauza Buzadji v. Republica Moldova [MC]
(nr.23755/07, §§84-114, 5 iulie 2016). În speţă, a reţinut că, pentru a dispune şi a prelungi
detenţia reclamantului, instanţele s-au referit la o serie de criterii, precum gravitatea infracţiunii,
riscul de evadare sau recidivă, precum şi influenţa asupra urmăririi penale prin distrugerea
probelor sau influenţarea martorilor şi a victimelor. Curtea a considerat că aceşti factori erau, în
principiu, relevanţi. Cu toate acestea, instanţele naţionale nu au indicat pe ce probe s-au bazat
pentru a ajunge la concluzia cu privire la gravitatea riscurilor implicate.
În plus, instanţele au refuzat să examineze argumentul reclamantului potrivit căruia riscul
de a părăsi ţara putea fi diminuat semnificativ prin confiscarea paşaportului acestuia pentru a-l
împiedica să facă acest lucru.
În cele din urmă, Curtea a reţinut că, după ce instanţa a dispus eliberarea reclamantului pe
24 aprilie 2018, acesta a fost arestat din nou în aceeaşi zi, în contextul unei alte urmăriri penale.
Cu toate acestea, se pare că au fost pornite, de-a lungul anilor, mai multe urmăriri penale cu
privire la aceleaşi presupuse activităţi ilegale. Nu există nimic nou în hotărârile judecătoreşti care
s-au pronunţat în privinţa ultimei urmăriri penale, faptele făcând referire la aceeaşi presupusă
activitate în aceeaşi perioadă de timp 2012-2013. Prin iniţierea urmăririi penale separate în
privinţa diferitor episoade ale aceleiaşi presupuse activităţi infracţionale, procuratura a putut
eluda hotărârea judecătorească de înlocuire a detenţiei reclamantului cu măsura preventivă de
arest la domiciliu. Curtea a constatat încălcări ale articolului 5 în două cauze oarecum similare
(Străisteanu şi alţii, §88, şi I.E. v. Republica Moldova, nr.45422/13, §§62-68, 26 mai 2020).
De asemenea, Curtea a considerat relevant faptul că starea de sănătate a reclamantului era
în mod evident foarte proastă, aşa cum a fost stabilit în concluziile medicale. Instanţele nu au
stabilit dacă această circumstanţă a afectat probabilitatea ca reclamantul să se eschiveze de la
urmărirea penală şi să influenţeze ancheta.
Astfel, Curtea a constatat că, deşi motivele instanţelor naţionale pentru a dispune arestarea
reclamantului au fost relevante ca atare, ele nu au fost suficient întemeiate pe probele din dosar,
iar justificarea detenţiei prelungite a reclamantului nu a fost demonstrată în mod convingător.
Curtea a constat că a existat o încălcare articolului 5 §3 din Convenţie în prezenta cauză.

Concluzie: încălcarea articolului 3 şi 5 §3 din Convenţie (unanimitate).

Curtea i-a acordat reclamantului 10000 EUR cu titlu de prejudiciu moral şi 5000
EUR cu titlu de costuri şi cheltuieli.

Direcţia Drepturile Omului

şi Cooperare Externă