19

CONTRIBUŢIA
COPIILOR LA SOCIETATE -
NORMALIZAREA

Defectele de caracter ale copiilor (cum au fost descrise în capitolul

anterior, în care noi am făcut deosebire între defectele copiilor puternici şi
acelea ale copiilor slabi) nu sunt întotdeauna considerate ca fiind negative
de către opinia publică. Unele sunt chiar apreciate. Copiii pasivi, se crede
că sunt cuminţi. Copiii gălăgioşi şi exuberanţi, cu o imaginaţie vie, se
crede că sunt deosebit de inteligenţi, sau chiar superiori.
Putem spune că societatea îi grupează astfel:

1. Cei ale căror defecte au nevoie de corecţie.

2. Cei care sunt cuminţi (pasivi) şi trebuie consideraţi modele.
3. Cei consideraţi a fi superiori.

Ultimele două grupe aparţin aşa-numitelor tipuri „de dorit”, iar părinţii
sunt foarte mândri de ei, chiar atunci când (aşa cum se întâmplă în cazul
ultimului tip) compania lor nu este deloc agreabilă.
Am accentuat acest aspect şi am atras atenţia asupra acestei
clasificări, deoarece ea există de secole. Totuşi, am văzut în prima
noastră şcoală şi în toate cele care au urmat-o, că aceste trăsături dispar
imediat ce copiii devin absorbiţi într-o activitate care îi atrage. Aşa-
numitele calităţi negative, împreună cu cele bune şi superioare, dispar
toate şi rămâne doar un singur tip de copil. El nu are nici una dintre
aceste calităţi.
Aceasta înseamnă că lumea încă nu este capabilă să evalueze
caracteristicile bune şi rele ale personalităţii copilului, şi nici pe acelea care
le înlocuiesc ulterior. Ceea ce noi am crezut mereu ca fiind adevărat, s-a
dovedit a fi greşit. Mi-am amintit citatul mistic: „Nu există adevăr decât în
Tine, O, Doamne: restul este iluzie!”. Copiii din şcolile noastre ne-au
dovedit că adevărata lor dorinţă este să fie mereu în acţiune – un lucru
nebănuit până acum, tot aşa cum nimeni înainte nu a observat
capacitatea copiilor de a-şi alege activitatea în mod spontan. Urmând un
ghid interior, copiii au fost preocupaţi de ceva (altceva pentru fiecare),
care le-a conferit seninătate şi bucurie.
 Apoi s-a întâmplat un alt lucru, nemaiîntâlnit înainte într-un grup de
copii. Acesta a fost „disciplina” care a apărut în mod spontan. Aceasta,
mai mult decât orice altceva, a impresionat opinia publică. Disciplina în
libertate părea să rezolve o problemă care, până atunci, păruse a fi de
nerezolvat. Răspunsul se află în obţinerea disciplinei prin asigurarea
libertăţii. Aceşti copii, care îşi căutau munca în libertate, fiecare absorbit
într-un alt tip de îndeletnicire, şi totuşi, aparţinând aceluiaşi grup, dădeau
impresia unei discipline perfecte. De-a lungul ultimilor patruzeci de ani,
acest lucru a fost verificat în cele mai diferite părţi ale lumii şi
demonstrează că, atunci când copiii sunt plasaţi în medii care le permit să
desfăşoare o activitate ordonată, ei ajung să prezinte acest aspect nou. Cu
alte cuvinte, ei dezvoltă un tip psihologic comun întregii omeniri. Acesta
fusese invizibil înainte, deoarece a fost ascuns de caracteristici improprii
copilului.
Această schimbare, care creează aproape un tip uniform, nu apare
treptat, ci dintr-odată. La orice copil, această schimbare apare invariabil
după o scurtă perioadă de concentrare profundă asupra unei activităţi.
Aceasta nu înseamnă că educatoarea trebuie să îmboldească un copil
leneş să facă ceva. Este de ajuns ca ea să îl pună în contact cu diferite
mijloace de acţiune cu scop, care aşteaptă să fie folosite în mediul pregătit
pentru el. Imediat ce şi-a găsit activitatea preferată, defectele lui dispar.
Nu ajută să folosim judecata logică cu copiii. Ceva din interiorul lor pare să
iasă la iveală şi să se exprime printr-o activitate exterioară. Aceasta
atrage energia copilului care, astfel, devine absorbit de o activitate
constantă, repetată în mod activ.
Fiinţa umană este un întreg unitar, dar această unitate, spre care
este condusă de legile naturii, trebuie să fie construită şi formată prin
experienţe active în lumea reală,.
Dezvoltarea embrionară a fiecărei părţi a personalităţii umane, care,
la început, de la naştere până la trei ani, se desfăşoară separat, trebuie,
în final, să devină integrată, moment în care va fi atât de organizată încât
toate aceste părţi vor acţiona împreună în interesul individului. Aceasta se
întâmplă în următoarea perioadă, între 3 şi 6 ani, când mâna acţionează,
iar mintea este cea care o ghidează.
În cazul în care condiţiile externe împiedică realizarea acestei
integrări, atunci aceleaşi energii continuă să ceară insistent fiecărei
formaţiuni parţiale să-şi continue activitatea separat de celelalte.
Rezultatul este o dezvoltare inegală, desprinsă de finalităţile sale.
Mâna se mişcă fără ţintă; mintea rătăceşte departe de realitate;
limbajul se concentrează asupra propriei rezonanţe; corpul se mişcă cu
stângăcie. Iar aceste energii separate, negăsind nimic care să le satisfacă,
dau naştere unor combinaţii nenumărate de moduri de creştere deviate şi
deficitare, care devin surse de conflicte şi disperare.
Astfel de deviaţii nu pot fi atribuite personalităţii însăşi. Ele provin
dintr-un eşec de organizare a personalităţii.
Ele sunt caracteristici efemere, şi totuşi nu pot fi corectate, pentru că
ele pot fi îndreptate doar atunci când toate capacităţile funcţionează ca un
tot pentru a servi scopurile individului ca întreg.
 Dar când atracţiile noului mediu îşi exercită vraja, oferind motive
pentru o activitate constructivă, atunci toate aceste energii se unesc şi
deviaţiile pot fi dispersate. Apare un tip unic de copil, „copilul nou”; dar, în
realitate, este „personalitatea” adevărată a copilului căreia i s-a permis să
se construiască normal.
În partea dreaptă a desenului putem vedea diferitele caracteristici ale
copiilor, aşa cum sunt ele cunoscute. Acestea sunt ilustrate de un număr
de linii radiante spre exterior ca un evantai. Linia din mijloc, lată şi
perpendiculară, simbolizează concentrarea asupra unui anumit lucru; ea
este linia normalităţii. Odată ce copiii încep să se concentreze, toate liniile
din dreapta acestei linii de mijloc dispar şi rămâne numai un tip, care are
caracteristicile arătate de sectorul din stânga. Eliminarea tuturor acestor
defecte superficiale nu este realizată de un adult, ci chiar de copil, care
trece în zona centrală cu întreaga sa personalitate, iar aceasta înseamnă
că normalitatea a fost atinsă.
Acest fenomen se repetă absolut în toate şcolile noastre, la copii
aparţinând tuturor claselor sociale, raselor şi civilizaţiilor*.

10. Trăsături normale şi deviate la copii.

Este unicul şi cel mai important rezultat al întregii noastre munci.

Tranziţia de la o stare la alta este întotdeauna consecinţa activităţii
mâinilor cu obiecte reale, muncă însoţită de o concentrare mentală.
Acest eveniment psihologic, care ne duce cu gândul la tratarea
adulţilor prin psihanaliză, l-am numit printr-un termen tehnic,
„normalizare”.
Astăzi, după atâţia ani şi după o experienţă atât de vastă, adevărul
despre el a fost stabilit. În Clinicile pentru îndrumarea copiilor, care sunt
înfiinţate pretutindeni pentru tratarea „copiilor cu probleme”, se face exact
acest lucru, se oferă copilului un mediu înconjurător bogat în motive
pentru activitate, în care el poate să aleagă ce va lua şi ce va folosi. În

*
* Vezi Secretul copilăriei
această alegere, el este eliberat de orice control al vreunui profesor, de
fapt, de orice control din partea vreunui adult.
De asemenea, „terapia prin joc” îi dă copilului libertatea de a alege
între mai multe jucării şi jocuri imitative – o selecţie dintr-o gamă mai
variată decât i se poate oferi, de obicei, acasă.
S-a descoperit că această terapie, combinată cu interpretările unui
psihiatru (care coduc la sfaturi ce îmbunătăţesc modul în care este tratat
copilul acasă), poate aduce îmbunătăţiri caracterului copilului, cu toate că
acestea pot fi atribuite şi vieţii sociale pe care o duce împreună cu alţi
copii.
Dar raza de acţiune a acestor instituţii este mult prea limitată. Ele
sunt doar locuri pentru „tratare”, la fel cum sunt spitalele pentru cei
bolnavi. Ceea ce este încă necesar, este o înţelegere generală a faptului
că, dacă munca şi libertatea pot vindeca defecte de creştere, înseamnă că
munca şi libertatea sunt, în mod normal, necesare pentru dezvoltarea
copilului.
De fapt, se întâmplă foarte des ca atunci când copiii, după ce au fost
vindecaţi sau când starea lor s-a ameliorat, se întorc la condiţiile de viaţă
anterioare care n-au fost modificate şi care erau cauzele originale ale
„deviaţiilor de la normalitate”, să nu mai aibă puterea sau oportunităţile
necesare pentru a rămâne normalizaţi, iar îmbunătăţirea stării lor să fie
doar temporară.
În unele ţări s-au făcut eforturi pentru aplicarea libertăţii şi activităţii
în şcoli; dar libertatea şi activitatea au fost interpretate mult prea general.
Libertatea este înţeleasă într-o manieră foarte elementară, ca fiind o
eliberare imediată de nişte obligaţii opresive; ca o încetare a aplicării
corecţiilor şi a supunerii faţă de autoritate. Această concepţie este,
evident, negativă, pentru că ea înseamnă numai eliminarea
constrângerilor. De aici rezultă, destul de des, o „reacţie” foarte simplă:
de revărsare dezordonată a impulsurilor, care nu mai sunt controlate,
deoarece, anterior, ele fuseseră controlate de voinţa adultului. „A lăsa
copilul să facă ce-i place”, când el nu şi-a dezvoltat încă nici o putere de
control, înseamnă a trăda ideea de libertate.
Rezultatul îl reprezintă copiii care sunt dezordonaţi pentru că ordinea
le-a fost impusă în mod arbitrar, care sunt leneşi pentru că, înainte, au
fost forţaţi să muncească, care sunt neascultători pentru că au fost forţaţi
să fie ascultători.
În schimb, libertatea adevărată este o consecinţă dezvoltării; este
dezvoltarea unor călăuze latente, ajutate de educaţie. Dezvoltarea este
activă. Ea reprezintă construirea personalităţii, realizată prin efort şi prin
experienţele proprii ale fiecăruia; este drumul lung pe care fiecare copil
trebuie să-l parcurgă pentru a atinge maturitatea.
Oricine poate să domine şi să reprime pe cel slab şi supus; dar
nimeni nu poate să facă pe altcineva să se dezvolte. Dezvoltarea nu poate
fi predată.
Dacă libertatea este înţeleasă ca a lăsa copiii să facă ce le place,
folosind sau, mai degrabă, folosind greşit lucrurile disponibile, este clar că
numai „deviaţiile” lor sunt libere să se dezvolte; anormalităţile lor vor
spori.
Normalizarea vine prin „concentrarea” asupra unei activităţi. Pentru
aceasta trebuie să furnizăm „motive pentru activitate” atât de bine
adaptate intereselor copilului încât să-i provoace o atenţie profundă.
Reuşita depinde de utilizarea obiectelor în scopurile pentru care au fost
proiectate, lucru care conduce, de asemenea, la dezvoltarea „ordinii
mentale” a copilului. Dacă sunt utilizate cu grijă şi precizie ele conduc
copilul şi la „coordonarea mişcărilor” proprii.
Ordinea mentală şi coordonarea mişcărilor ghidate după standarde
ştiinţifice sunt cele care pregătesc concentrarea, iar aceasta, odată
apărută, „eliberează acţiunile copilului” şi-l conduce la vindecarea
defectelor sale. Spunem „concentrare”, nu doar „ocupaţie”, deoarece dacă
copiii trec indiferenţi de la un lucru la altul, chiar dacă le utilizează corect,
aceasta nu duce la înlăturarea defectelor.
Lucrul esenţial este ca sarcina să trezească un asemenea interes
încât întreaga personalitate a copilului să fie angajată în realizarea ei.
În şcolile noastre, acest „moment al vindecării” nu constituie linia de
sosire, cum se întâmplă în clinicile pentru copii dificili, ci e punctul de
plecare, după care „libertatea de acţiune” consolidează şi dezvoltă
personalitatea.
Numai copiii „normalizaţi”, ajutaţi de mediu, dezvăluie, în
dezvoltarea ulterioară, acele minunate capacităţi despre care vorbim:
disciplină spontană, activitate continuă şi fericită, sentimente sociale de
ajutorare şi simpatie faţă de alţii.
Activitatea liber aleasă devine modul lor obişnuit de viaţă. Vindecarea
tulburărilor e poarta de trecere către acest nou mod de viaţă.
Caracteristica ei principală nu se schimbă niciodată. Ea este
„disponibilitatea pentru muncă”. O activitate interesantă, liber aleasă,
care are virtutea de a induce concentrarea, nu oboseala, sporeşte
energiile şi capacităţile mentale ale copilului şi îl conduc la stăpânirea de
sine.
Acum, pentru a ajuta această dezvoltare, nu e de ajuns să furnizăm
obiecte la întâmplare, ci trebuie să organizăm o lume a „interesului
progresiv”. Rezultatul este o tehnică educaţională bazată pe psihologia
dezvoltării infantile.
În şcolile noastre, nu numai că se întăreşte caracterul, dar viaţa
intelectuală a copilului devine însetată de cunoaştere.
Există tentaţia de a spune că, în acest fel, copiii execută exerciţii
spirituale, deoarece au descoperit calea autoperfecţionării şi a ridicării la
înălţimile interioare ale sufletului.
În desfăşurarea ei, munca lor ne reaminteşte un principiu din cartea
înţelepciunii indiene, Gita.
„E important să dai munca potrivită. Mintea are nevoie să lucreze în
continuu. Dezvoltarea spirituală înseamnă s-o ţii mereu ocupată cu sarcini
sănătoase. Răul intră în mintea leneşă. Omul indolent nu poate fi
spiritual”. De asemenea, concepţia noastră este în acord cu cuvintele lui
Gibran, „munca este dragoste făcută vizibilă”.*

*
Vezi Khalil Gibran: The Prophet (Heineman, Great Britain, and Knopf, New York, 1948, p. 33).