altera pars

“să fim de folos”

Disciplină și Libertate
Text inedit dintr-o conferință susținută de M.Montessori în noiembrie 1949 la Paris, cu doi ani înainte
de moartea sa ; Nu a fost publicată decât în revista « Pédagogie», în mai 1950. Acel număr s-a epuizat,
de aceea îl reproducem pentru a vi-l pune la dispoziție. Doamna J.J.Bernard pregătise acest text scris.
M.Montessori a dorit sa-l revadă și să-l aprobe.

O educatoare neexperimentată se găsește în dificultate, are probleme, în pofida entuziasmului și

încrederii sale, când vine vorba de a naște disciplina interioara în sânul micii comunități de copii. Ea își
imaginează că ei trebuie să aibă libertatea de a-și alege singuri ocupațiile și că nu trebuie niciodată sa fie
întrerupți din activitățile lor spontane. Fără mustrări, fără amenințări ; recompensele și pedepsele nu sunt
deloc permise. Trebuie să rămână pasivă și tăcută, și să aștepte în liniște…Și în acest fel și acționează,
pregătită să își renege propria personalitate, astfel încât să lase să inflorească liber, spiritul copilului. A pus
la dispoziția clasei un număr mare de materiale, poate chiar toate materialele…Și, iată, că dezordinea
începe ; creste și risca să atingă proporții îngrijorătoare…Este oare posibil ca toate principiile pe care ea
le-a învățat sa fie false ? Nu, nu sunt false.
Dar intre teorie și rezultat, ceva lipsește : experiența practică.
Începătorii au nevoie sa fie ghidați și lămuriți asupra acestui aspect.
Trebuie sa ne amintim ca disciplina interioara este un scop de atins, și nu ceva preexistent. Misiunea
nostra de educatori este de a fi ghizi pe drumul către disciplina.
Disciplina va apărea o data ce copilul își va concentra atenția pe un obiect care îl atrage, și această
concentrare va face posibil, nu numai un exercițiu util, dar și controlul erorii. O minunata coordonare a
personalității infantile va creste datorita acestor exerciții, dezvăluind un copil calm, luminos, studios,
uitând de el însuși, deci neinteresat de premii, de recompense materiale. Acești mici cuceritori ai
propriului mediu înconjurător sunt într-adevăr niște ființe superioare; ei ne dezvăluie sufletul divin care
se regăsește în om. Datoria binefăcătoare a educatoarei este de a arăta drumul către perfecțiune, oferind
mijloacele și ridicând obstacolele – începând chiar cu ea însăși – căci ea poate fi unul din cele mai mari
obstacole. Dacă disciplina ar fi existat deja, munca noastră ar fi fost inutila: copilul ar fi fost deja ghidat de
un instinct sigur ce i-ar fi permis să depășească toate dificultățile. Însa copilul de 3 ani care ajunge la scoală
este un luptător, din cauza faptului ca el a fost deja supus represiunii. El s-a dezvoltat cu o atitudine
defensiva care acoperă, de fapt, natura sa profunda. Energiile sale superioare sunt latente, în timp ce ele
ar putea sa îl conducă spre pacea adusa de disciplina și spre ințelepciunea divina. Tot ce rămâne activ în
el, este personalitatea superficiala care se irosește în mișcări necoordonate și în idei vagi, cautând sa lupte

facebook: mariamontessori.ro

1 facebook: altera pars

 altera pars

“să fim de folos”

sau sa fuga de asuprirea adultului. Sufletul său se ascunde deja în cochilia sa. Dar ințelepciunea și disciplina
așteaptă sa fie trezite în copil. El a suferit în urma asupririi, dar cochilia sa nu este încă impenetrabilă.
Eforturile noastre nu vor fi în zadar. Școala trebuie sa ii ofere niște reguli spiritului său, precum și
posibilitatea de a inflori. În plus, educatoarea trebuie sa-și amintească că reacțiile de apărare, și, în
general, caracteristicile inferioare dobandite de copil, sunt obstacole în expansiunea vieții sale spirituale.
Trebuie deci sa se elibereze și de aceste obstacole. Acesta este de fapt punctul de plecare al educației.
Dacă educatoarea nu știe sa distingă impulsurile simple de energia spontana care izvorăște din mintea în
repaos, acțiunile sale vor rămâne fără rezultat. Baza sarcinii educatoarei pentru ca ea sa fie eficace, sta în
capacitatea de a face diferența intre aceste doua activități; amândouă par spontane deoarece copilul
acționează în ambele cazuri din propria inițiativa; dar semnificația lor este opusa. Doar în momentul în
care ea va dobândi aceasta posibilitate de a face distinctia, educatoarea va putea deveni observator si
ghid. Pregătirea necesara este asemănătoare celei de medic: trebuie mai întâi sa înveți sa diferențiezi
fenomenul psihologic de fenomenul patologic. Dacă nu știi sa distingi starea de boala de starea de
sănătate, nu poți recunoaște diferențele din ce în ce mai subtile intre fenomenele patologice; ți-ar fi
imposibil sa pui un diagnostic corect. Această aptitudine de a distinge binele de rău, este precum o lampa,
pentru că ne face să întindem mâna pentru a ne lumina drumul întunecat către disciplină, disciplină care
la randul ei ne conduce către perfecțiune. Este oare posibil să extragi câteva simptome sau câteva
combinații de simptome destul de explicite, pentru a ajuta, chiar și teoretic, în a recunoaște diferitele
stadii prin care trece sufletul copilului în ascensiunea sa către disciplina? Da, este posibil ; și este o piatra
de temelie pe care o putem așeza ca sa ii oferim un ajutor practic educatoarei.

1. Copilul în stadiul de haos

Să luam ca exemplu copilul de trei sau patru ani care nu a fost atins încă de factorii care vor face sa se
nască în el disciplina interioara. Trei caracteristici coexistă în el care sunt ușor de recunoscut într-o tripla
descriere.

*Mișcările voluntare sunt dezordonate. Nu vorbesc aici de intenția mișcărilor, ci de mișcările în sine:
coordonarea fundamentală lipsește. Micul copil neîndemânatic care face mișcări dezordonate va arăta în
plus, și alte caracteristici evidente – strigăte și grimase – dar ale căror semnificație va fi mai putin precisă.
O educație care va coordona în mod delicat cele mai mici mișcări va șterge, prin ea însăși, toate dezordinile
mișcărilor voluntare. Decât să încerce să corecteze miile de manifestări exterioare, ar trebui, mai degrabă,
ca educatoarea să ofere, cu exactitate, cum ar trebui făcute cele mai mici mișcări : ca de exemplu, sa așeze
un cub mic în centrul unui pătrat …

facebook: mariamontessori.ro

2 facebook: altera pars

 altera pars

“să fim de folos”

*O alta caracteristica care o însoțește întotdeauna pe cea precedentă, este dificultatea sau
incapacitatea de a fixa atenția pe lucruri adevărate.
Spiritul său preferă să ratăcească pe tarâmul fanteziei. Jucându-se cu pietre sau cu frunze, spune că
pregătește un banchet delicios, că pune niște tacâmuri magnifice, că trimite invitații… și imaginația sa va
rătăci, fără îndoială, și mai mult când va creste. Inteligenta se epuizează, se separă continuu de funcția sa
normală, și devine un instrument utilizabil de către mintea sa care va avea nevoie de asta pentru
dezvoltarea vieții interioare. Din nefericire, multi oameni cred că această forță care dezintegrează
personalitatea este în mod precis forța care dezvoltă viata spirituală. Pretindem în mod obișnuit că viața
interioară este creativă de la sine, că în afară nu există nimic ... ordinea, frunzele moarte ...Viata interioara,
din contra, se construiește pe bazele fundamentale ale unei personalități unificate, orientate cu fermitate
spre lumea exterioara. Mintea rătăcitoare care se separa de realitate se separa si de funcția sa normală,
prin urmare se separa de sănătate. În aceasta lume a fanteziei spre care se tinde, nu exista controlul erorii,
nimic care poate fi capabil sa coordoneze gândirea. Interesul pentru lucrurile reale, pentru aplicarea lor
viitoare, este scăzut . Este necesar ca educatoarea sa indrepte atenția copilului spre ceva real, făcând
realitatea accesibila și atrăgătoare. Trebuie ca educatoarea să reușească să facă copilul interesat în
așezarea unui tacâm adevărat, pe o masa adevărată, să servească o masa adevărata; atunci vocea
educatoarei, ca un semnal, va aduce aminte mintii că s-a rătăcit. Coordonarea mișcărilor mici aduse prin
rechemarea atenției către realitate va fi singurul remediu necesar. Nu este nevoie sa corectam unul cate
unul aspectele mai mult sau mai putin evidente ale unei deviații fundamentale. Cu cât mintea este mai
capabila sa se fixeze pe lucruri adevărate, cu atât inteligența funcționează mai sănătos.

*Al treilea fenomen – concomitent cu cu celelalte doua – este tendința de a imita care creste fără
încetare.
Acest semn de mare slăbiciune constituie o exagerare a unei trăsături de caracter care este normală la
copilul mai mic, la vârsta de doi ani mai exact. Aceasta indică o voință care nu și-a pregătit încă
instrumentele și nu si-a găsit nici drumul, ci care urmează indicațiile celorlalți. Copilul, deci, nu pătrunde
încă pe calea perfecțiunii ; precum o barcă fără cârmă, el este în bătaia vântului. Oricine observă un copil
de doi ani cu ideile sale imitative pentru orice, va ști să recunoască aceasta alta forma de imitație de care
vorbesc în relație cu dezordinea și instabilitatea și care face copilul să regreseze, ca și cum ar cobori pe
treptele unei scări. Este suficient ca într-o clasa un copil să facă un act brutal, zgomotos, cum ar fi să se
arunce pe jos, să râdă sau să strige, pentru ca mai multi, poate chiar toți, să ii urmeze exemplul. Acțiunea
prosteasca se multiplica și se transmite întregului grup, sau chiar întregii clase. Acest tip de imitație
conduce la dezordinea colectivă, antiteza vieții sociale care se bazează pe munca și buna ordine. Imitația
se propaga și reliefează în sânul grupului defectul unuia singur : este punctul de cea mai mica rezistentă
prin care începe dezintegrarea. Cu cât aceasta forma de dezordine ia amploare, cu atât este mai dificil

facebook: mariamontessori.ro

3 facebook: altera pars

 altera pars

“să fim de folos”

pentru copii sa asculte de cea care le amintește de lucruri bune. Dar aduceți copiii pe calea cea bună, și
veți vedea mai apoi consecințele datorate unei greșeli inițiale.

2. Trezirea copilului

Educatoarea poate să aibă o stare de mare anxietate când se găsește în postura de a gestiona o întreagă
clasa de astfel de copii, când ea nu are decât ideea de baza : sa le dea mijloacele pentru a se dezvolta și
să ii lase liberi să se exprime. Micul iad care a început să se dezlănțuie atrage toți copiii; și educatoarea,
dacă rămâne pasivă, devine depășită de zgomot și de confuzie. Cine se găsește în această situație, din lipsa
de experiență sau din exces de rigiditate, sau din exces de simplificare a principiilor, trebuie sa-și
amintească de posibilitățile latente din aceste suflete. Ea (educatoarea) trebuie să ajute aceste mici
creaturi care se grăbesc să coboare pe o panta descendentă. Ea trebuie sa ii cheme, sa trezească în ei ce
doarme încă, cu ajutorul vocii sale și a gândirii sale. Nu vă fie frica să distrugeți răul. Nu trebuie sa ne fie
frică decât să nu distrugem binele. La fel cum trebuie să chemăm un copil pe nume chiar dinainte ca el să
știe să răspundă, la fel este nevoie să îi chemăm energic și sufletul. Educatoarea își ia materialele la scoală,
la fel cum își ia și principiile; după aceea ea trebuie sa se confrunte ea însăși cu situația. Problema nu poate
fi rezolvata decât prin inteligența sa, și va fi diferită cu fiecare caz în parte. Educatoarea cunoaște
simptomele și remediile - de fapt, tratamentul în teorie – și rămâne ca ea sa facă restul.

Un doctor bun, ca și un educator bun, este o persoană în primul rând, nu o mașină care administrează
medicamente sau care aplică o metodă de educație. Detaliile trebuie lăsate la judecata educatoarei în
timp ce face primele sale încercări. Astfel ea trebuie sa știe dacă ar trebui, când e dezordine, sa ridice
vocea sau mai degrabă sa vorbească mai încet unui mic grup de copii ; ea va putea sa-i facă pe unii sa tacă,
stârnindu-le curiozitatea. Un acord puternic de pian poate câteodată să oprească agitația, ca un impuls.

3. Ordinea aparentă

O educatoare cu experiență nu va avea niciodată aceeași dezordine în sală deoarece, înainte de a se

retrage în colțul său, va avea grijă să dirijeze copiii și să-i pregătească într-un mod indirect, restricționând,
așadar, mișcările necontrolate. Există, în acest scop, o serie de exerciții pregătitoare de care educatoarea
trebuie să-și amintească. Astfel, copiii care nu reușesc să se concentreze își găsesc un sprijin solid.
Calmă, vigilentă și răbdătoare, vocea sa trebuie să ajungă la copii pentru a-i dirija sau îndemna. Câteva
dintre aceste execiții sunt în mod particular utile: aranjatul scaunelor și meselor fără a face zgomot, să
aranjeze scaunele în linie și să se așeze pe ele, să alerge dintr-un capăt în celălalt al clasei în vârful

facebook: mariamontessori.ro

4 facebook: altera pars

 altera pars

“să fim de folos”

picioarelor. Dacă educatoarea este sigură pe ea, va fi suficient să spună ”acum suntem calmi”, iar calmul
va apărea ca prin farmec. Spiritele neobosite, trezite de execițiile de viață practică, încep să lucreze. Încetul
cu încetul, educatoarea va prezenta materialul, nelăsându-l niciodată la libera alegere a copiilor decât
atunci când vor fi înțeles foarte bine modul de utilizare.
Observăm acum o clasă calmă: copiii sunt în contact direct cu realitatea, preocupările lor au un scop
practic, ca cel de a șterge o masă pentru a îndepărta praful….., merg la dulap (raft), își aleg un material și
îl folosesc în mod corect. Se pare că libera alegere a fost câștigată datorită execițiului. În general,
educatoarea este mulțumită, dar îi pare că materialul determinat de metoda Montessori ar fi insuficient
și se vede în fața nevoii de a adăuga materiale noi.
Într-o săptămână, copilul va fi folosit toate materialele și va fi lucrat cu ele de mai multe ori. Este posibil
ca majoritatea școlilor să nici nu ajungă la această etapă.
Un singur factor este de ajuns pentru a dezvălui fragilitatea acestei ordini corecte și să o destrame: copiii
trec de la un material la altul, lucrează cu materialul o dată și vor căuta altceva la raft. Deplasarea la
dulap/raft este continuă. Niciunul dintre acești copii nu găsește interesul capabil să trezeasca la viață
natura sa divina : personalitatea sa nu se exersează, nu se dezvoltă nu se consolidează. În aceste « nisipuri
mișcătoare », lumea exterioară nu va avea asupra lui influența care să îi echilibreze spiritul. Copilul este
ca o albină care zboară din floare în floare, dar nu găsește unde să se așeze, să extragă nectarul și să fie
mulțumit. Nu reușește să iși găsească locul. Nu găsește acel punct unde simte că se trezește în el aceea
minunată activitate, instinctivă, destinată construirii caracterul și spiritului său.
Educatoarea simte cât de dificilă este misiunea sa în acel moment când atenția sa este împărțită. În
general, mergând de la un copil la altul, îi va antrena pe aceștia, prin propria sa neliniște, într-o agitație
obositoare. Mulți copii, la care educatoarea este întoarsă cu spatele, se joacă cu materialele și ajung să le
folosească într-un mod total nepotrivit. În timp ce ea este ocupată cu unul dintre ei, ceilalți fac greșeli.
Progresul moral și intelectual, așteptat cu atâta incredere, nu mai apare. Această disciplină aparentă este
foarte fragilă, iar educatoarea care a indus starea de dezordine este într-o continuă tensiune. Marea
majoritate a educatoarelor insuficient pregătite sau cu experiență sfârșesc prin a crede că ”noul copil”
atât de așteptat, despre care am tot vorbit, nu este decât o iluzie, un ideal. Este necesar ca educatoarea
să poată înțelege starea copiilor: ei sunt într-o perioadă de tranziție – așteaptă – spiritul lor bate la ușă,
așteptând ca să se asigure că îi vom deschide. În ceea ce privește progresul, sunt puține lucruri de
constatat. Această etapă este mult mai aproape de haos decât de disciplină. Toată munca acestor copii va
fi imperfectă. Toate mișcările elementare de coordonare vor fi fără forță și fără grație, iar activitățile
capricioase. Abia dacă au progresat în comparație cu prima etapă, când nu erau în contact cu realitatea;
aceasta nu este decât o perioadă de covalescență după boală.

facebook: mariamontessori.ro

5 facebook: altera pars

 altera pars

“să fim de folos”

În această etapă importantă de dezvoltare, educatoarea trebuie să exerseze două abilități diferite: să-și
distribuie atenția asupra tuturor copiilor; apoi să se concentreze pe fiecare, individual, adică să ofere
materialul în mod constant, oferind prezentări cum să fie utilizat in mod corect.
Urmărirea întregii clase și lucrul individual cu fiecare, reprezintă cele două elemente care ajută la
dezvoltarea copilului. Educatoarea trebuie să fie atentă la această etapă, să nu se intoarcă niciodată cu
spatele la clasă în timp ce se ocupă de un singur copil. Trebuie să fie prezentă pentru toate micile suflete
din acea clasă. Prezentarea corectă, oferită fiecărui copil în parte, este « o ofrandă » ce o va conduce pe
educatoare in profunzimea spiritului copilului. Copilul capătă încredere, iar în ziua următoare spiritul său
prinde viață. Mintea alege un obiect, își fixează atenția pe repetiție și exercițiu, iar îndemânarea se
perfecționează. Capacitatea de care dă dovadă arată faptul că spiritul/mintea acestuia s-a trezit la viață.

4. Disciplina

Libera alegere este o activitate superioară. Doar copilul care știe ce are nevoie pentru a-și exersa și
dezvolta viața spirituală va putea să aleagă într-adevăr liber. Nu putem vorbi despre liberă alegere când
copilul este atras de mai multe obiecte în același timp și când, fără îndrumare, trece de la unul la altul.
Aceasta este una dintre cele mai importante diferențe pe care educatoarea trebuie să le facă. Copilul care
nu se supune incă unui ghid interior nu este un copil liber care să înainteze pe drumul lung și îngust către
perfecțiune. Acesta va continua să fie prizonierul senzațiilor superficiale care fac din el o marionetă a
mediului înconjurător. Mintea lui sare de la un material la altul, ca o minge. Omul se naște atunci când
sufletul se fixează, se orientează și (se) alege. Acest fenomen emoționant și atât de simplu este întâlnit la
toate ființele: fiecare are posibilitatea de a alege într-un mediu complicat și multiform ; e ceea ce este
necesar pentru menținerea vieții. Fiecare plantă alege, datorită rădăcinii sale, dintre numeroasele
elemente ale solului, ceea ce are nevoie; o insectă își alege în mod precis floarea, floare care o și acceptă.
Totuși, în cazul omului, același discernământ nu este instinctiv, el trebuie dobândit. Copiii au, in special in
primii ani de viață, o sensibilitate interioară în relație cu nevoile lor spirituale, și care prin represiune sau
educație eronată poate să dispară. Noi înșine am pierdut această sensibiltate vitală, iar atunci când o
întâlnim, reînviată prin prisma unui copil, o considerăm o adevărată revelație. Această sensibilitate apare
în actul delicat al liberei alegeri, iar o educatoare fără experiență o poate înăbuși înainte de a o remarca,
așa cum un elefant va călca un mugure de floare în iarbă. Copilul care își fixează atenția asupra unui obiect
ales de el și care se concentrează cu toată ființa sa pe repetiția unui exercițiu cu acel obiect, a dobandit
această sănătate spirituală despre care am vorbit. Nu mai trebuie să ne ocupăm decât de pregătirea
mediului, astfel încât să își găsească sursa activității sale și să inlaturăm obstacolele din drumul său spre
perfecțiune.

facebook: mariamontessori.ro

6 facebook: altera pars

 altera pars

“să fim de folos”

Când ia naștere acest fenomen, educatoarea trebuie să se retragă, astfel încât spiritul copilului să fie liber
să înflorească și să se exprime. Sarcina ei, acum, este să nu îl intrerupă. Observăm acum perioada în care
sensibilitatea morală a copilului, dobândită în timpul existentei sale, se va reflecta în maniera sa de a limita
atât ajutorul cât și incurajările. Chiar dacă nu este ușor, educatoarea trebuie să învețe cum să îl ajute și
cum să rămână un simplu observator. Pentru a-l ajuta, ea trebuie să îl observe ; deoarece concentrarea
poate apărea și dispărea la fel de repede. Copilul care se concentrează este mulțumit de el însuși, fără să
fie conștient cei din jurul lui. Pentru un moment mintea sa este reflectarea propriei sale personalități.
Când iese din starea de concentrare este ca și cum ar vedea lumea care îl înconjoară pentru prima dată,
iar aceasta este un domeniu nelimitat pentru descoperirile ulterioare. Este conștient și de colegii săi,
cărora le arată un interes afectuos. Amabil și iubitor, acesta revine la dragostea pe care o simte pentru
toti oamenii și lucrurile din jurul său, pregătit să admire tot ce e frumos. Copilul se izolează pur și simplu
si, în interiorul lui, ia naștere un caracter puternic și pașnic care emană dragoste. Din această atitudine ia
naștere puterea de a lucra fără încetare, ascultarea și, în același timp, bucuria de a trăi. Rezultatul
concentrării este trezirea simțului social. Educatoarea trebuie să fie pregătită pentru ce va urma, iar pentru
acele mici inimi nou-născute, ea va fi ființa pe care o vor iubi. O vor descoperi treptat, așa cum au
descoperit și albastrul cerului, și mirosul florilor ascunse în iarbă. Nevoile acestor copii atât de plini de
entuziasm și evoluția lor, care pare să fie explozivă, pot stânjeni o educatoare fără experiență. La fel ca și
înainte, ea nu trebuie să se preocupe de miile de tulburări ale copilului, ci de nevoile lor fundamentale. La
fel și acum, nu ar trebui să se lase copleșită de frumusețea și de bunăstarea morală de care copiii dau
dovadă. Trebuie să țintească mereu spre ceva simplu și important, la fel ca pivotul pe care se rotește o
ușă, ascuns, dar totuși necesar funcționării acesteia. Misiunea educatoarei tinde mereu către ceva
constant și precis. Începe să se simtă inutilă deoarece progresele copilului nu sunt proportionale cu rolul
pe care ea îl are. Vede în mod constant copiii devenind mai independenți în decizia lor de a alege ce să
facă și în capacitatea lor de exprimare, iar progresul lor pare, uneori, miraculos. Se simte ca o simplă
slujitoare, a cărei misiune este de a pregăti mediul și de a dispărea. Își amintește de fraza lui Ioan
Botezătorul, după ce Mesia Și-a dezvăluit identitatea: “Eu trebuie să mă micșorez, iar El trebuie să
crească”. Este, totuși, momentul în care autoritatea sa va fi cea mai căutată.
Astfel, un copil a cărui inteligență a produs un desen, un cuvânt scris sau orice alt lucru mărunt, vine să își
întrebe educatoarea dacă a făcut bine, dar el niciodată nu intreabă ce trebuia sau cum trebuia să facă. În
realitate, acești copii refuză orice fel de ajutor.

Alegerea și execuția sunt prerogativele prețioase ale unui suflet eliberat.

Dar o dată munca efectuată, ei îl vor sancționa prin autoritatea lor. Un instinct analog ii face să apere
puternic domeniul lor spiritual privat. Este supunerea misterioasa vocii pe care fiecare pare sa o audă în
interiorul sa ; și apoi, ei își supun acțiunile autorității exterioare ca și cum s-ar asigura ca sunt pe calea cea

facebook: mariamontessori.ro

7 facebook: altera pars

 altera pars

“să fim de folos”

buna. Acest lucru ne duce cu gandul la copilul mic care face pași pe niște picioare nesigure încă, și care
are nevoie sa vadă mâinile adultului, întinzându-se spre el, gata sa ii prevină căderea, chiar dacă puterea
care inițiază și ii perfecționează acțiunea de a merge se găsește chiar în copilul însuși. Educatoarea trebuie
sa-și dea consimțământul și să-l incurajeze cu un zâmbet, precum o mama ii zâmbește copilului care face
primii pași. Siguranța, perfecțiunea trebuie sa se dezvolte în copil datorita surselor interioare cu care
educatoarea nu are nimic de-a face. Într-adevăr, o data copilul sigur pe el, el nu va mai cauta aprobarea
autorității la fiecare pas. Va începe sa acumuleze lucrari complete despre care nimeni nu știe nimic,
supunându-se pur și simplu nevoii de a produce în cantități mari ca să-și perfecționeze munca. Ce îl
interesează este sa-și termine lucrarea, nu pentru a-i fi admirata nici pentru a-i fi recunoscuta ca și
proprietate ; instinctul nobil care îl determină sa acționeze este departe de mândrie sau de egoism. Multe
persoane care au vizitat școlile noastre își amintesc cum educatorii au arătat cele mai frumoase lucrări ale
copiilor fără însa sa precizeze autorii. Omiterea aparentă a acestui aspect al unei lucrări sincere, făcuta cu
hărnicie, vine de fapt, în realitate, din faptul că educatoarea știe că asta nu are importantă pentru copil.
În alte școli, educatoarea s-ar fi simțit vinovată dacă, arătând o lucrare frumoasa, nu ar fi precizat autorul.
Dacă ea ar fi uitat sa o facă, ea ar fi putut chiar sa audă și copilul plângându-se de asta : “Eu am făcut
lucrarea aceasta!”. În școlile noastre, din contra, copilul care a făcut lucrarea este fără îndoiala într-un alt
colț, absorbit de o alta activitate și dorința lui cea mai mare în acel moment este sa nu fie întrerupt. Și
acesta este momentul când disciplina se instalează : o forma de pace activă, de supunere și de plăcere, în
timpul căreia munca se perfecționează și se multiplica, precum prind culoare florile primăvara, fiind
precursoarele fructelor dulci și răcoroase.
Maria Montessori

Traducere : Iustina Mândra (Mursa) și Adina Hanu, părinți MSI

Corectură : Simona Nicolae, altera pars

facebook: mariamontessori.ro

8 facebook: altera pars