Formarea conştiinţei istorice -lecția 2

Cele mai viguroase semne ale umanismului se manifestă însă în opera cronicarilor,
care au continuat tradiţia istoriografiei româneşti în limba slavonă.
În literatura medievală, cronica era o specie literară, o scriere cu caracter istoric în
care evenimentele sociale, familiale, politice erau prezentate în ordine cronologică.Ea a fost
intens cultivată de autorii bizantini, iar traduceri în limba slavonă ale scrierilor acestora au
circulat şi în ţările române, servind ca model primelor opere istorice autohtone (Cronica lui
Ştefan cel Mare, cronicile de curte ale lui Macarie, Eftimie şi Azarie), elaborate în slavonă.
În spațiul medieval românesc se utilizeză denumirea de letopiseț, din limba slavă.
În veacul al XVII-lea și-a făcut apariția în țările române un nou tip de cărturar,
instruit, iubitor de cultură, cunoscător de limbi străine, călător de limbi străine, investit
cu funcții importante în stat.
Primul mare cronicar în limba română este Grigore Ureche (cca 1590-1647) .
Format la şcolile din Polonia şi învăţând slavona, latina şi polona, marele vornic al Ţării de
Jos.
Letopiseţul Ţării Moldovei, scris în ultimii doi ani ai vieţii(fără a fi terminat),
reprezintă începutul marii istoriografii naţionale- creaţie istorico-politică de o înaltă
valoare literară, ce a avut o influenţă majoră în dezvoltarea acestui gen central al
literaturii române vechi şi chiar al prozei artistice din epoca modernă.
Cronica lui G. Ureche cuprinde istoria Moldovei de la începuturi, de la întemeiere
(1359) până la sfârşitul secolului al XVI-lea(1594).
Ureche a utilizat, drept izvoare, în primul rand, seria letopiseţelor moldoveneşti în
limba slavonă,completându-le cu ştiri din izvoare străine (Kronika Polska a lui J. Bielski,
1597 şi Cosmografia lui Gerard Mercator, 1595), iar pentru ultimele decenii ale secolului al
XVI-lea amintirile tatălui său,Nestor, şi tradiţia orală, dând însă întregului text o redactare
unitară, într-un stil ce îşi păstrează savoarea şi atractivitatea până astăzi.
Grigore Ureche este cel care a formulat, cu claritate, ideea de unitatea de origine, de
neam şi de limbă a locuitorilor Moldovei, Ţării Româneşti şi Transilvaniei: „toți de la
Râm se trag”
Letopiseţul cuprinde, în introducere, consideraţii istorico-lingvistice privind originea
latină a poporului şi a limbii române, Ureche fiind primul cărturar român care recurge la
exemple lexicale, depăşind simpla afirmaţie globală: De la râmeni ce le zicem latini: pîine, ei
zic; panis carne, ei zic caro; găina, ei zic galina; muierea, mulier; fămeia, femina[de fapt,
familia];părinte, pater[de fapt, parens,-tis]; al nostru, noster şi altelemulte den limba
latinească, că de ne-am socoti pre amăruntul, toate cuvintele le-am întelege.
În acelaşi timp, prin stabilirea unei juste perspective istorice, cronicarul scoate în
evidenţă marile evenimente şi personalităţi,cărora le consacră portrete memorabile, ca
acela al lui Ştefan cel Mare, așezat pe drept mai presus decât toţi domnii precedenţi sau
care i-au urmat:
.Fost-au acest Ştefan Vodă om nu mare de stat, mânios şi de grabă a vărsa sânge
nevinovat; de multe ori la ospeţe omorâia fara giudeţ. Amintrelea era om întreg la fire,
neleneşu şi lucrul său îl ştia a-l acoperi şi, unde nu gândeai, acolo îl aflai. La lucru de
războaie meşter, unde era nevoe, insuşi se vârâia ca, văzându-l al săi, să nu îndărăpteze şi
pentru aceia raru războiu de nu biruia. Şi unde îl biruia alţii, nu pierdea nădejdea că,
ştiindu-se cazut gios, să ridica de-asupra biruitorilor... Ce după moartea lui până astăzi îi
zicu sveţi Ştefan Vodă , nu pentru suflet, ce iaste în mâna lui Dumnezeu, că el încă au fost om
cu păcate, ci pentru lucrurile lui cele vitejeşti, carele nimea den domni, nici mai nainte, nici
după aceia l-au agiunsu.
 Acest portret (care ar putea fi comparat, sub unele aspecte, cu portretul lui Hanibal
realizat de istoricul latin Tius Livius) este elaborat după modelele ilustre furnizate de
istoriografia latină. Ca şi Titus Livius, Ureche doreşte să lase impresia de obiectivitate. Dacă
istoricul latin începe prin a enumera calităţile lui Hanibal (care era un duşman al Romei),
prezentând apoi defectele acestuia, Ureche începe prin a arăta defectele lui Ştefan cel Mare
(personalitate mitizată aproape de tradiţie),enumerând abia după aceea calităţile
domnitorului. Ambii istorici îi conferă portretului o configuraţie simetrică; enumerarea
defectelor/calităţilor celor portretizaţi sunt strict delimitate, în această ordine de idei în
portretul lui Ştefan cel Mare adverbul amintrelea jucând rolul unei adevărate „axe de
simetrie”.

Un alt portret important este cel al domnitorului Alexandru Lăpușnenul, care va

servi drept model lui Costache Negruzzi pentru relizarea nuvelei sale, prima nuvelă
importantă a literaturii române.