Avarul ca personaj în operele lui

I.L.Caragiale, I.Slavici, Barbu Şt. Delavrancea

„Niciodată gândirea n-are alt vrăjmaş mai cumplit decât
vorba, când aceasta nu-i vorbă supusă şi credincioasă,
nimic nu arde pe ticăloşi mai mult ca râsul”.
I.L.Caragiale
În nuvela „Hagi Tudose” de Barbu Şt Delavrancea,
avarul este început din perioada copilăriei, pe când în
„Moara cu noroc” de Ioan Slavici avarul începe atunci
când se simte mai prejos decât ceilalţi care au mai mulţi
bani. La I.L.Caragiale avariţia a început prin tentaţia
banului. Asemănarea dintre cei trei scriitori este că
scrierile lor sunt opere realiste.
Mara alături de Ghiţă, Stavrache, Tache Gheorghidiu,
Hagi Tudose şi Costache Giurgiuveanu face parte din
familia avarilor.
În nuvela „În vreme de război” este prezentat personajul
Stavrache, membru al familiei avarilor. Nuvela are trei
capitole şi fiecare presupune un moment în creşterea
obsesiei lui Stavrache.
În timpul războiului, Popa Iancu Georgescu devine
căpetenia unei temute bande de tâlhari. Stavrache este
fratele său, negustor, proprietarul unei prăvălii în care
mai adăpostea şi drumeţi rătăciţi noaptea pe drumuri.
Popa Iancu vine să-i ceară fratelui său ajutor,
mărturisindu-i faptele. Stavrache îl sfătuieşte să plece,
să i se piardă urma. Averea preotului rămâne astfel în
grija cârciumarului, care nu peste mult timp, primeşte o
scrisoare în care este asigurat că preotul a murit. O dată
cu moştenirea averii, Stavrache este chinuit de vedenia
fratelui mort. Teama de a nu pierde averea, căzută ca
din cer, începe să-l tortureze.
Cu timpul teama se transformă în obsesie care este
punctată de aceeaşi idee: „Gândeai c-am murit, neică?”.
Coşmarurile lui Stavrache sunt conjugate cu setea lui de
acaparare.
Fratele îi apare în haină vărgată, de ocnaş, cu ochii de
fiară, gata să-l ucidă. Alteori, îmbrăcat militar.
A treia oară prezenţa fratelui îi declanşează nebunia.
Fratele se întoarse să-i ceară bani, pentru că îi cheltuise
pe cei ai regimentului. Lupta dintre Stavrache şi fratele
lui, se desfăşoară într-o mare încleştare fizică şi psihică.
În nuvelă se urmăresc reacţiile eroului într-un maximum
de intensitate: gura deschisă, fără să poată vorbi, ochii
holbaţi, mâinile ţepene şi, când luă paharul: „îl puse
spre gură, dar gura rămase-ncleştată. Tremurând şi, ca şi
cum ar fi băut, deşertă paharul peste bărbie pe sân.
Momentul este de spaimă. Stavrache, ţintit la podea de
fratele mai tânăr cânta popeşte.
Toate întâmplările se petreceau noaptea; atât cele reale ,
cât şi halucinaţiile eroului: popa vine la fratele lui
noaptea, fetiţa vine să cumpere gaz şi rachiu seara
târziu; tot noaptea popa se întoarce să ceară bani
fratelui.
Finalul este trist şi explică mesajul. Banii, avariţia,
dezumanizează. Drumul celor doi fraţi este un eşec.
Nuvela se încheie fără să ştim dacă preotul se mai poate
salva a doua oară. Răspunsul pe care îl dă tovarăşului
său: „N-am noroc!” ne indică deznodământul tragic,
probabil, de data aceasta, şi pentru Iancu Georgescu.
Impunându-se pe tărâm literar ca nuvelist, Slavici a
scris „Moara cu noroc” fiind cea mai izbutită creaţie. El
a fost şi romancier, scriind romanul „Mara” fiind un
moment de seamă a romanului românesc.
Interpretările clasice au avansat ideea că nuvelele lui
Slavici s-ar reduce la nişte percepte etice: omul să se
mulţumească cu ce are, să nu obţină ce şi-a propus prin
căi necinstite. Averea e un criteriu axiologic.
Singura grijă a eroului lui Slavici este chiverniseala,
intrarea în rândul celor avuţi pentru a-şi schimba
condiţia socială.
Ghiţă din „Moara cu Noroc” este vinovat de a fi râvnit
la schimbarea condiţiei lui sociale(din cizmar,
cârciumar), motivată prin această sete de a fi altceva, de
a avea cât mai mult. Ghiţă doreşte cu orice preţ
schimbarea, părăsirea condiţiei de cizmar, pentru că
aceasta echivalează în ochii lui cu sărăcia: „Să rămânem
aici, să cârpesc şi mai departe cizmele oamenilor, care
umblă toată săptămâna în opinci ori desculţi, iară dacă
dumineca e noroi, îşi duc cizmele până la biserică…”
Ghiţă este incapabil de a rezista tentaţiei de îmbogăţire.
Prăbuşirea lui morală este inevitabilă din momentul în
care devine complice la faptele necinstite ale lui Lică
Sămădăul.
Nu-l pot salva nici remuşcările trecătoare, nici unele
licăriri ale omeniei: „Sărmanilor mei copii, voi nu mai
aveţi, cum avuseseră părinţii voştri, un tată om cinstit”.
Gesturile şi atitudinea lui Ghiţă în relaţia cu familia sa
dezvăluie permanenta confruntare între fondul cinstit al
lui Ghiţă şi ispita îmbogăţirii. Fricos şi laş, el se implică
tot mai mult în faptele mârşave ale lui Lică. Jură fals la
judecată, susţinând că în noaptea crimei nu l-a văzut pe
Lică ieşind din cârciumă.
Ghiţă cade învins de propriul lui destin, căci patima de
bani nu poate fi stăpânită.
Ghiţă e nevoit să se supună lui Lică, devenind chiar
complicele acestuia. Dar chiar şi atunci când influenţa
lui Lică tot mai nefastă, Ghiţă nu se îndură să
părăsească cârciuma – loc favorabil câştigului: „Da să
plecăm dar întreabă-mă dacă mă pot hotărî să plec. Vezi
tu, aşa cum sunt, îmi vine greu să plec… Mi-e greu să-i
vorbesc maichii, pentru că ea ne-a zis să nu venim aici,
mi-e ruşine”.
Dorinţa câştigului rapid care să-l scape de sărăcie îl
determină pe Ghiţă să tăinuiească legătura complice cu
Sămădăul, legătură care îi va fi fatală.
Ghiţă este învins prin propriul lui destin, căci patima de
bani nu poate fi stăpânită. Ideea este că banii, este
rădăcina răului în lume, deci o idee realistă într-o
perspectivă moralizatoare. Ghiţă reprezintă procesul de
distrugere a sufletului prin patima avariţiei care îl
transformă treptat dintr-un om cinstit într-un ucigaş.
Rolul modelării malefice îi revine lui Lică Sămădăul, de
aceea Ghiţă îi spune: „Tu nu eşti om, Lică, ci diavol!”,
iar Lică recunoaşte: „Tu eşti om cinstit Ghiţă şi am făcut
din tine om vinovat”.
Valoarea moralizatoare este conţinută în îndemnul de a
nu cădea în patima avariţiei: „Omul să fie mulţumit cu
sărăcia sa, căci dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea
colibei tale te face fericit”.
Moartea Anei poate fi interpretată ca o încercare a lui
Ghiţă de a-şi scăpa nevasta din chinul păcatului adulter,
al pierderii individualităţii: „Nu-ţi fie frică, îi zise el
înduioşat; tu ştii că-mi eşti dragă ca lumina ochilor! N-
am să te chinuiesc; Am să te omor cum mi-aş omorî
copilul meu când ar trebui să-l scap de chinurile
călăului, ca să-ţi dai sufletul pe nesimţite”. Dacă Ghiţă
ar fi trăit viaţa lui săracă de om cinstit, ar fi avut parte
de liniştea sufletului care ştie să-l mântuiască.