2.

CURENŢII CU IMPULSURI
Introducere. Un capitol nou se deschide în electroterapie prin folosirea curenţilor cu impulse. Nu au
trecut decît două decenii de cînd s-au făcut primele încercări de a obţine curent continuu, ritmic, întrerupt
prin alte mecanisme decît cele efectuate cu mîna omului.
Întreruperile sacadate, aritmice sau ritmice ale operatorului la cheia Courtard, întrerupătorul rotativ
Leduc sau cel de la nivelul electrodului punctiform cu miner au făcut să se vorbească de curent întrerupt,
iar ulterior de curent cu impulsuri, atunci cînd întreruperile au fost ritmice.
Parametrii care variază la aceste forme de curent sînt intensitatea, ritmul întreruperilor, sensul şi
semnul curentului, panta de creştere sau de descreştere a intensităţii.
Aparatura modernă permite să se execute ritmic, exact şi cu regularitate operaţiile de întrerupere, cu
mijloace automate.
Duensing, în 1942, reuşeşte să fabrice primele aparate cu impulse de joasă frecvenţă. Mai tîrziu, Le
Gô reuşeşte să realizeze impulsuri exponenţiale cu o durată minimă de 1—10 msec. a căror frecvenţă era
de 1 impuls/sec. pînă la 500 impulsuri/sec.
În ultimul timp, Leduc, Kowarschik, Henssge, au reuşit să perfecţioneze aparatura producătoare de
impulsuri, lărgind scala de acţiune pînă la 2000 impulsuri/sec. şi scăzînd durata lor pînă la 0,01 msec.
Kowarschik propune termenul de Reizstrom pentru curenţii de excitaţii cu impulsuri, termen care s-a
încetăţenit ca atare.
Aparatura modernă este de dimensiune mică, produce curent continuu, curent modulat, curent cu
impulsuri, curent neofaradic şi altele.
Curenţii cu impulse se caracterizează prin forma şi amplitudinea impulsurilor, frecvenţa lor, durata
impulsului şi a pauzei, ca şi prin modulaţia lor.
Din punctul de vedere al formei, impulsurile pot să fie rectangulare, triunghiulare, trapezoidale,
sinusoidale, la care se mai pot adăuga forme derivate.
1. Un impuls rectangular (fig. 35) se caracterizează printr-un
front anterior perpendicular pe linia izoelectrică, o platformă
reprezentată printr-o porţiune orizontală paralelă cu ordonata şi un
front posterior tot perpendicular pe linia izoelectrică. Impulsul este
reprezentat grafic printr-o linie frîntă, care formează unghiuri de
90° între segmentele lui. Distanţa t reprezintă durata impulsului, tp
durata pauzei, iar T durata întregii perioade (t + tp), iar i este
amplitudinea impulsului.

Fig. 35. Impulsuri rectangulare:

a) t — durata impulsului; tp — durata pauzei; T — durata
perioadei de impuls (t+tp); i — intensitatea (amplitudinea); b) o
serie de impulsuri rectangulare.

Impulsurile rectangulare (dreptunghiulare) (curentul Leduc)

provin din-tr-un curent continuu, ritmic întrerupt, prin mecanisme cu
totul automate, al cărui număr de impulsuri poate să varieze în limite
largi, fiind în medie în jur 100 impulsuri/sec. Acest curent determină
efecte dureroase asupra nervilor senzitivi, chiar la o intensitate scăzută
(3—8 mA) şi devine de multe ori insuportabil la o intensitate de 20
mA. Muşchiul sănătos reacţionează cu o secusă fulgerătoare, iar cel
bolnav cu o secusă din ce în ce mai lentă, proporţional cu gradul de degenerescentă. Din aceste motive se
utilizează mai ales în electrodiagnostic (cronaximetrie), iar în ultimul timp, autorii sovietici în special, îl
utilizează şi în terapeutică pentru realizarea electrosomnului.

Fig. 36. Impulsuri triunghiulare:

a) i — durata impulsului {tc+id)\ tc — timpul de creştere; id — timpul dc descreştere; tp — durata
pauzei; T — durata perioadei (t+tp); i — intensitatea de vîrf (amplitudinea maximă a impulsului); b)
impuls cu pantă ascendentă exponenţială ; c) impuls cu frontul anterior abrupt; d) impuls cu panta
ascendentă şi descendentă exponenţială; e) curent tip tiratron.

Din curentul rectangular putem să obţinem forme derivate prin modificarea platformei superioare sau
inferioare, prin creşterea sau descreşterea intensităţii. Putem varia durata impulsurilor între 25 şi 600
msec, iar cea a pauzelor între 1 şi 5 secunde. în consecinţă, variind şi numărul impulsurilor pe secundă,
variaţia intensităţii ne oferă posibilitatea de a ne adapta la sensibilitatea fiecărui individ şi a fiecărui grup
muscular în parte. La nevoie se poate varia şi semnul, obţinînd un curent inversat sau unul alternativ
rectangular.
2. Impulsurile triunghiulare (fig. 36) se caracterizează printr-o pantă ascendentă şi una descendentă,
adică un front anterior şi unul posterior, care pot să fie mai lungi sau mai scurte, respectiv pot să formeze
un unghi mai mare sau mai mic faţă de orizontală. Un fapt important pentru terapeutică este tocmai
înlocuirea frontului anterior cu o curbă convexă de formă specială, care corespunde cu o funcţie
matematică exponenţială, motiv pentru care şi impulsul a primit denumirea de exponenţial.
Viteza de creştere a intensităţii se exprimă prin constanta de timp (RC), care este produsul dintre
rezistenţa (R) şi capacitatea (c) a circuitului generator de impulsuri. Cu cît constanta de timp este mai
marer cu atît viteza de creştere va fi mai mică, deci unghiul dintre frontul anterior şi linia izoelectrică va fi
mai mică.
Nervii senzitivi din tegument se acomodează foarte bine la curentul exponenţial, spre deosebire de
cel dreptunghiular. Pentru a provoca o contracţie a muşchilor sănătoşi folosim intensităţi de 3—6 ori mai
mari decît la curentul rectangular. Nernst este de părere că această acomodare sau acomodabili-tate
caracteristică cuplului neuromuscular intact, de a nu fi excitat de un curent galvanic cu impulsuri a cărui
intensitate creşte progresiv, se pierde proporţional cu gravitatea leziunilor neuromusculare, astfel că
muşchiul lezat se contractă chiar la intensităţi mici, prin curent exponenţial. Acest lucru permite o
excitare selectivă a muşchilor bolnavi. Acţiunile curentului exponenţial nu se limitează de altfel numai la
funcţia motoare, ci au efecte multiple asupra sensibilităţii.
O altă formă a impulsurilor triunghiulare sînt impulsurile în dinţi de ferăstrău. Sînt caracterizate
printr-un front anterior: creşterea (cursă directă) trebuie să fie liniară şi de o durată mai lungă decît frontul
posterior (cursa de descreştere), care va fi o curbă concavă.
Din acest tip de curent fac parte curenţii progresivi Lapique. Utilizarea lor în neurologie este limitată
pentru excitarea selectivă a muşchilor paralizaţi, care, pentru a se contracta, au nevoie de o intensitate
mult mai puternică. Curenţii progresivi Lapique se utilizează pentru a nu excita şi muşchiul sănătos, care,
la o intensitate de peste 15 mA nu se contractă, atunci cînd creşterea este progresivă. Muşchiul sănătos are
capacitatea de a se acomoda la un curent cu intensitate progresiv crescîndă (tip Lapique), fără să se con-
tracte.
Frecvenţa impulsurilor pentru aceşti curenţi este cuprinsă între 1 impuls/secundă şi 10 impulsuri
secundă, iar durata impulsurilor este cuprinsă între 100 şi 1000 msec. Curentul progresiv Lapique permite
deci o excitare selectivă a muşchilor bolnavi, o excitare ritmică sub formă de gimnastică selectivă,
neobositoare.
 3. Impulsurile trapezoidale (fig. 37) rezultă din
combinarea celor triunghiulare cu cele rectangulare, ele
formînd curentul cu cea mai mare importanţă
terapeutică. Parametrii acestui curent cu impulsuri
sînt : creşterea (frontul anterior),

Fig. 37. Impulsuri trapezoidale:

a) tc — timpul de creştere; ts — timpul de
intensitate staţionară (platforma impulsului); id —
timpul de descreştere; t’ — durata impulsului
(tc+ts+td); ip — durata pauzei: T — durata perioadei
(t'+tp); b) impuls trapezoidal exponenţial cu timp de
creştere scurt; c)impuls trapezoidal exponenţial cu
timpul de creştere lung şi cu căderea bruscă a pantei de
descreştere.

descreşterea (frontul posterior), durata impulsului, intensitatea, viteza de ascensiune şi de întoarcere,

sensul, alternanţa, frecvenţa, precum şi existenţa sau lipsa pauzelor.
Vom regăsi şi aici aceleaşi forme descrise la impulsurile triunghiulare, care rezultă din variaţia
frontului anterior şi posterior în mod oblic sau perpendicular, variaţia duratei impulsurilor în perioada de
maximă a intensităţii, variaţia pozitivă sau negativă a semnului, succesiunea de acelaşi semn sau
alternativă a impulsurilor.
4. Curentul sinusoidal redresat provine din curentul sinusoidal de 50 Hz de la reţea. Se face
redresarea a uneia sau a ambelor semiperioade, obţinînd astfel un curent ale cărui impulsuri au o frecvenţă
de 50 sau 100 impulsuri/sec. Forma curbei descrise de variaţia intensităţii este identică cu cea a fazei
pozitive a curentului sinusoidal. Datorită stabilităţii formei, a amplitudinii maxime constante, a ritmicităţii
regulate, precum şi pentru faptul că parametrii acestui curent pot să fie măsuraţi cu aparatura de pe masa
de comandă, mulţi autori folosesc curentul sinusoidal în locul curentului faradic clasic produs de bobina
de inducţie.
Din curentul sinusoidal redresat de 50 şi 100 impulsuri/sec.
derivă curentul tiratron şi curentul diadinamic (fig. 38).

Fig. 38. Curentul sinusoidal şi derivatele sale: a) – curentul

sinusoidal; b) – curent redresat; c) – curent tiratron; d) – curent
diadinamic

Curentul tiratron utilizat în terapeutică se obţine cu ajutorul

tuburilor catodice tiratron şi este un derivat al curentului
sinusoidal. Este un curent redresat, din care lipseşte faza
negativă, dar îi lipseşte şi partea ascendentă a fazei pozitive. Este
deci un curent care apare numai în a doua jumătate a fazei
pozitive a curentului sinusoidal. Prin el s-a încercat să fie înlocuit
curentul faradic, ale cărui mari defecte le-am amintit.
Curentul tiratron are multe avantaje în comparaţie cu curentul faradic. în primul rînd este constant în
ceea ce priveşte intensitatea, ritmicitatea, durata impulsurilor, iar în al doilea rînd putem să cunoaştem
precis diverşi parametri prin aparatura de măsurat. Efectele terapeutice par să fie bazate pe stimuli mai
fiziologici ca la cei faradici, ţinînd seama că acest curent nu are o fază negativă, deci nu este un curent
alternativ, ci un curent continuu, cu impulsuri ritmice, regulate.
Plecînd de la curentul sinusoidal redresat, P. Bernard reuşeşte să obţină alte forme de curent, numiţi
diadinamici, care sub acest nume generic cuprind multe variante, fiecare cu caracteristicile lor speciale
tehnice şi terapeutice. Caracteristica esenţială a curenţilor diadinamici este faptul că frontul posterior al
impulsului sinusoidal redresat devine alungit, panta devine mai lină şi revine la intensitatea de 0 abia la
începutul impulsului următor, deci dispare pauza. Frecvenţa impulsurilor este fixă, fiind de 50 sau de 100
impulsuri/sec, fără să existe posibilitatea de a varia numărul lor.
În ceea ce priveşte frecvenţa impulsurilor, durata lor şi a pauzelor există anumite reguli în generarea
curenţilor cu impulsuri de joasă frecvenţă şi anumite limite.
Plecînd de la frecvenţa cea mai joasă de 1 impuls/min. care constituie limita inferioară, ajungem la
frecvenţa de 500 impulsuri/sec, care, potrivit părerii unor autori ar fi limita superioară. Unele aparate pot
să debiteze impulsuri cu o frecvenţă chiar pînă la 2000 impulsuri/sec, adică 120000 impulsuri/min.,
depăşind limita mai sus amintită.
Durata cea mai lungă a impulsurilor este de 3 secunde, adică 3 000 msec, iar durata cea mai scurtă la
care s-a ajuns cu unele aparate este de 0,03 msec.
Aceste cifre extreme, atît de distanţate între ele, care exprimă limitele de frecvenţă şi durată ale
impulsurilor, ne orientează asupra posibilităţilor vaste pe care le oferă terapia cu impulsuri în alegerea
celor mai potriviţi parametri în tratarea diverselor afecţiuni.
Trebuie de pe acum să se specifice că aparatele generatoare de impulsuri existente în secţiile de
terapie reproduc numai parţial formele şi frecvenţele amintite. Ele au limite de frecvenţe şi de durată
specifice fiecărui aparat în parte.
Modulaţia frecvenţei. Indiferent de forma impulsurilor şi de frecvenţa lor putem să obţinem forme
derivate prin modulaţia lor.
Prin modulaţia impulsurilor înţelegem procesul de variaţie în timp a unuia din parametri
(amplitudine, fază sau durată).
1. Modulaţia de amplitudine (intensitate) (fig. 39) este variaţia progresiv crescîndă şi descrescîndă a
amplitudinii maxime a impulsurilor, proporţională cu amplitudinea semnalului sinusoidal de modulaţie,
care poate să aibă o frecvenţă de 10—50 oscilaţii/min. Modulaţia de amplitudine este foarte frecvent
întîlnită la aparatele electromedicale cu impulsuri.
Curenţii modulaţi (ondulaţi) au o
fază ascendentă, una staţionară (platou)
şi una descendentă, urmate sau nu de o
pauză. În general, modulaţiile sînt
destul de lente, durata modulaţiei fiind
de 0,05—1 secunde, iar perioada
pauzelor 3—5 secunde, astfel că un
ciclu întreg poate să dureze pînă la circa
6 secunde. Autorii germani denumesc
acest fel de curent Schwellstrom, iar
autorii francezi vorbesc despre unde de
lungă perioadă.

Fig. 39. Modulaţia curenţilor cu impulsuri,

a) — modulaţia de amplitudine (intensitate); b — modulaţia de durată; c) modulaţia de fază
(ritmicitate).
 O variantă specială a acestui curent modulat este curentul ondulator, alternativ de lungă perioadă,
Laquerrière. Autorul propune utilizarea curentului modulat galvanic, a celui galvanofaradic şi a celui
galvanic cu impulsuri fine, insistînd asupra proprietăţilor deosebite asupra musculaturii hipotrofice sau
atrofice. Curentul ondulator de lungă perioadă este utilizat în paraliziile infantile, hemiplegii, tulburări
circulatoare şi trofice, constipaţie, depresiune şi astenie, paralizii ale diverşilor nervi, obezitate şi diverse
afecţiuni ginecologice.
2. Modulaţia de fază (ritmicitate), denumită şi modulaţia de timp a impulsurilor, constă în deplasarea
în timp a impulsurilor faţă de poziţia lor medie (nemodulată). Deplasarea va fi spre înainte pentru un
semnal pozitiv de modulaţie şi înapoi pentru un semnal negativ. Deplasarea este cu atît mai mare, cu cît
valoarea momentană a semnalului de modulaţie este mai mare. Modulaţia de fază se realizează cu ajutorul
dispozitivelor de întîrziere variabilă.
3. Modulaţia de durată se caracterizează printr-o creştere periodică progresivă a duratei impulsurilor
pînă la un maxim şi revenirea tot progresivă la durata iniţială a impulsului, corespunzător semnalului de
modulaţie.
3. Supramodulaţia este dată de posibilitatea de a suprapune două feluri de modulaţii diferite. De
exemplu, peste o modulaţie de durată se suprapune o modulaţie de amplitudine, prin care impulsurile
iniţiale şi cele de la sfîrşitul modulaţiei de amplitudine vor fi de o durată scurtă, pe cînd cele de o
amplitudine mare vor fi şi de o durată mai lungă.
4. Supramodulaţia poate să îmbrace caracterul de dublă modulaţie de intensitate, în sensul că peste
un curent modulat de scurtă perioadă se poate suprapune o modulaţie de lungă perioadă. Acest lucru este
mai evident la curenţii de medie frecvenţă.
Afară de impulsurile amintite, cu o ritmicitate regulată, există şi impulsuri cu ritm neregulat,
denumite aperiodice (Adam). Acestea sînt impulsuri rectangulare şi trapezoidale, cu frecvenţa de 50
impulsuri/sec, despărţite prin pauze variabile în trenuri de unde cu durata variabilă. Un ciclu aperiodic
durează un minut, în care timp se succed 36 de trenuri, de unde de lungimi diferite, întrerupte de tot atîtea
pauze de durată variabilă. Neregularitatea cu care se succed trenurile de unde şi pauzele lor amintesc de
semnalele de telegraf Morse.
Efectele curenţilor aperiodici Adam sînt eutrofice, analgezice şi antiinflamatoare.
În rezumat se poate spune că există o varietate extrem de mare de curenţi cu impulsuri de joasă
frecvenţă dacă vom ţine seama de posibilităţile de combinare între formă, frecvenţă, durată şi modulaţia
impulsurilor.
Aparatura. Aparatura electromedicală generatoare de impulsuri este foarte variată, existînd uneori
diferenţe esenţiale în fabricarea lor, în funcţie de scopurile terapeutice urmărite.
Nu există un tip standard de aparat, după cum nici toate aparatele nu produc aceleaşi forme de
curenţi. Există modele mici, portative, care produc numai un singur fel de impulsuri cu o frecvenţă
limitată la două valori destul de apropiate (fig. 40, 41). Modelele mari, pe lîngă curentul continuu, de -
bitează 3—4 forme diferite de impulsuri cu limite largi de frecvenţă, durată şi modulaţie (fig. 42).
Întrerupătorul general, lămpile de semnalizare, poten-ţiometrele, butoanele de reglare a frecvenţei,
duratei impulsurilor şi a pauzelor sînt elementare pentru aceste aparate. Butoanele constantei de timp, ale
descreşterii şi mo dulaţiei sînt diferite de la aparat la aparat. Însăşi scala de alegere a frecvenţei şi duratei
impulsurilor nu este aceeaşi la toate aparatele, existînd 2—4—7 scale diferite.
Fig. 40. Aparat pentru curenţi aperiodici Adam.

Fig. 41. Impulsator.

79

Fig. 42. Generator de impulsuri.

Fig. 43. Generator de impulsuei TUR RS 2

 Manevrarea aparatelor cu impulsuri necesită o cunoaştere intimă a construcţiei şi a modului de
funcţionare a fiecărui aparat în parte.

Fig. 44. Generator de impulsuri Neuroton.

În principiu se respectă regulile cunoscute de la mînuirea

pantostatelor, cu excepţia faptului că înainte de a proceda
la manevrarea potenţiometrului trebuie să ne asigurăm că am
reglat bine frecvenţa, durata, creşterea, descreşterea, forma
şi modulaţia impulsurilor.
Tehnica de aplicare este asemănătoare cu cea de la galvanizări, faradizări (fig. 45, 46. 47. 48. 49, 50.
51, 52, 53, 54. 55, 56).
În tabelul VIII se pot urmări tehnica de aplicare şi indicaţiile diverselor forme de impulsuri.
Curentul diadinamic. Curentul diadinamic este o formă derivată din curentul sinusoidal de 50 Hz,
care a suferit o serie de modificări.

Fig. 45. Aplicarea electrozilor pentru Fig. 46. Aplicarea

electrozilor pentru
tratarea nervului cubital. tratarea nervului
median
 Fig. 47. Stimularea muşchilor braţului Fig. 48. Aplicarea elec -
trodului punctiform pe
punctele de excitaţie motorie a coapsei anterioare.

Fig. 48. Tratamentul pectoralului mare Fig.50. Tratamentul

dinţatului mare
prin curenţi cu impulsuri. prin curenţi cu
impulsuri.

Fig. 51. Aplicarea electrozilor în tratamentul muşchilor

dorsolombari.
 Fig. 52. Tratamentul deltoidului Fig.53. Tratamentul bicepsului brahial
prin curenţi cu impulsuri. prin curenţi cu impulsuri.
83

Fig. 54. Tratamentul cvadricepsului prin

curenţi cu impulsuri.

Fig.55. Tratamentul cvadricepsului cu mişcări de rezistenţă.

Fig.56. Tratamentul tibialului anterior.

Tabelul 8
Tehnica de aplicare şi indicaţiile curenţilor cu impulsuri
(E. Henssge—Laborderie J.)

Boala Frecvenţa Creşterea Descreşter Durata / Intensitate Durata

 impuls
şedinţei
(minute) (msec.) ea (msec.) i = impuls a (mA)
(minute)
p = pauza
Poliomielită, leziuni
traumatice nervoase 2' de mai
0,3 c. progres.
(excitomotor pe mem- multe ori
brul bolnav)
Insuficienţă circulatoa-
15–20 2 CR i = 10 5–10 20
re venoasă — membre
15–20 700 i = 700 5–10 10
inferioare
Paralizia nervului
10–20
peronier, n. tibial, pa-
p = 1000 – 5–30 10
reza n. median, para-
24–59 10–500 10–500 1500 10–30
plegie
p = 1500 –
Enuresis nocturna 29–39 10– 30 10– 30 10–20 10
2000
Spasm al musculaturii p = 1500 –
29–39 10–20 10–20 1–5 5–10
feţei 2000
Atonia sfincterului 20–30 2 CR i = 10 20
anal, constipaţie rectală, 20 2 CR i = 10 5
constipaţie atonă 20 2 CR i = 10 25
stìnga 30 250 i = 10 4- 6 10

Durata /
Durata
Frecvenţa Creşterea Descreşter impuls Intensitate
Boala şedinţei
(minute) (msec.) ea (msec.) i = impuls a (mA)
(minute)
p = pauza
Hemoroizi interni, 30–50 0,6 CR i=3 10
atonie vezicală 30–50 1,2–2 CR i = 5–10 20
Poliomielită (trofic
10–500 i = 8–10
muscular şi pe traiectul 30–60 10–500 10–30 10–30
1–2 CR p = 1000
nervos)
Ptoză palpebrală; p = 1000 –
pentru facilitarea 38–60 10–30 10–30 1500 10 10
naşterii 30–75 100–200 200–400 500–1000 20–30 20–30
Coccigodinie, PSH,
40–100 0,6–1 CR i = 3–5 20
epi- condilite,
40–100 0,6–1 CR i = 3–8 30
traumatisme musculo-
40–60 0,2–1 CR i = 1–5 20
articulare (entorse,
40–80 0,6–1 CR i = 5–8 20
contuzii, hematoame),
40 0,6–1 CR i = 3–8 3×15
edeme post- traumatice
Atrofii musculare
40 0,6–1 CR i = 3–8 1–5 20
reflexe stadiul I
Pareză sfincter 43–150 200–400 100–600 p = 500–400 2–10 10–40
Constipare cronică 43–100 200–400 200–400 p = 200–600 20–40 20–30
Pareza vezicii urinare,
43–100 200–400 200–400 p = 200–600 10–20 20–30
arterită obliterantă
Nevralgii, nevrite, (oc-
cipital, facial, frenic,
zona zoster, intercostal,
plex lombosacrat, plex
cervicobrahial, 30
50–250 0,2–1 CR i = 1–5
femurocutanat, sciatic) 15 min., de 3
50–250 0,2–1 CR i = 1–5
Nevralgie dentară ori/zi
0,25 i = 1–5 20 20
Endarterita obliterantă, 50 0,20
20 min., de 2
lumbago 50 1 CR
ori/zi
Atrofii musculare (sta- 3 min., de 10
50 1 CR i = 1–5
diul al II-lea) ori/zi
Tulburări vasomotoare 1 CR i=5
5 min., de 3
posttra-umatice, tulbu- 50 0,2–1 CR i = 1–5
ori/zi
rări senzitive post- 50–150
20
traumatice
Celulite, sidroame 1 CR i=5 15–20
dureroase periferice,
periflebite
Pareza muşchilor orbi-
53 30 1000 p = 1000 2–5 10
tari, pare-za glotică,
58–59 10–20 10–20 p = 1000 5–10 10–20
pareza de hipoglos,
55–58 20–50 20–50 p = 1000 5–20 10
hemiplegie, atrofii
59–60 1–10 1–10 p = 1000 5–10 15
musculare de inacti-
58–60 1–20 1–20 p = 1000 5–20 10
vitate

Durata /
Durata
Frecvenţa Creşterea Descreşter impuls Intensitate
Boala şedinţei
(minute) (msec.) ea (msec.) i = impuls a (mA)
(minute)
p = pauza
Hemiplegie, leziuni
60 i=8 30
traumatice ale nervilor 1 CR
60 i=8 30
(pe cicatrice)
Paralizie de n. facial, n.
circum-flex, n. cubital,
n. radial, n. median, 60 1 CR i=8 10–30 30
plex cervicobrahial,
crural
Nevrite, nevralgii de
60–100 1 CR i=8
plex brahial 30
Redori articulare, ar-
trită
temporomandibulară, 20
60–100 0,6–1 CR i = 3–8 2
artrită sterno- sau 30
acromioclavicu-lară,
artroze degete
Rizartroza policelui,
artrite sacroiliace,
gonartroza, artrita 60–100 0,6–1 CR i = 3–8 30
gutoasă, tendinite,
bursite, sinovite
Colecistite,
pericolecistite, sechele 80–100 0,8–1 CR i = 4–5 30
postoperatorii
Ocluzii intestinale 600 25 i=4 6 min., de 5
reflexe, constipaţie ori/zi
i=3
spastică, arterite 25
i=5
obliterante, boala 600 10 20
i=5
Raynaud, vaginism, 20
i=2
spasm esofagian 15
2–6
i = 30
Stare de nervozitate, 0,02
43–100 200–400 200–400 i = 50 15–20
insomnie transorbit
i = 50
al
Stări depresive, cefalee
vasomotoare, cauzalgie,
545 10 50 p = 50 1–5–10 15
nevralgie trigeminale,
migrenă
Nevralgii orbitare,
occipitale, intercostale.
Nevrită n. optic,
migrenă, vîjîieli
auriculare, otite medii,
crampe musculare
1000 20 20 p = 20 1–5 15
(crampa scriitorilor),
boala hipertonă,
impotenţă sexuală,
tulburări
neurovegetative, boala
Basedow.
Artrite, artroze, spon-
diloze, coccigodinii,
pareze faciale, nevral-
gia duetului spermatic,
meralgia parestetică,
reumatism muscular, 1000 20 20 p = 20 5–10 15–40
nevroame dureroase,
nevrite cervicobrahiale,
nevralgii membre
amputate, radiculite,
herpes zoster
Tulburări circulatoare
periferice, lumbago, 1000 20 20 p = 20 10–20 15
mastodinie, polinevrite
Lombosciatică 1000 20 20 p = 20 15–40 15–30
Trecînd curentul sinusoidal de 50 Hz de la reţea printr-o lampă redresoare vom obţine anularea fazei
negative, adică un curent redresat cu 50 Hz 1/2 sinusoidale, iar dacă-l trecem printr-o dublă diodă ob -
ţinem un curent 1/2 sinusoidal de 100 Hz.
Ambele feluri de curent trec din categoria curentului alternativ în categoria curenţilor cu impulsuri,
deoarece nu au fază negativă. Forma acestor impulsuri pozitive este curbă, 1/2 sinusoidală, cu o durată de
1/100 sec. (0,01). La cei de 50 Hz intervin pauze de 1/100 sec. (0,01), pe cînd impulsurile de 100 Hz nu
mai prezintă nici un fel de pauze între ele.
Nefiind un curent alternativ, semnul curentului se menţine tot timpul acelaşi (pozitiv); ceea ce
variază la el este intensitatea care în mod ritmic creşte de la valoarea 0 la o valoare maximă şi apoi, de -
scriind o curbă simetrică cu cea a valorilor ascendente, ajunge din nou la valoarea zero. Aceste impulsuri
se repetă de 50 sau de 100 ori/sec, dar nu avem posibilitatea de a regla frecvenţa ca la curentul faradic.
Aceste două cifre de frecvenţă sînt constante şi nu se modifică. Din aceste două feluri de impulsuri 1/2
sinusoidale derivă curentul diadi-namic cu toate variantele lui.
 De curentul diadinamic s-a ocupat în special Pierre Bernard, de la numele căruia curenţii au şi primit
denumirea de „curenţi Bernard". Ei se caracterizează printr-o frecvenţă de 50 impulsuri/sec. sau 100
impulsuri/sec. şi printr-o formă care se aseamănă cu cea a curenţilor sinusoidali, în sensul că panta
ascendentă a intensităţii este la fel cu cea sinusoidală, iar panta descendentă în loc să cadă simetric cu cea
ascendentă şi să revină la zero, în decurs de 1/200 sec. (0,005 sec.), descrie o curbă lentă exponenţială,
ajungînd la zero în timp dublu decît la curentul 1/2 sinusoidal. în felul acesta, la diadinamicul de 50 Hz,
partea descendentă acoperă şi perioada de pauză şi ajunge la zero abia la baza impulsului următor.
În funcţie de felul în care se pot combina diversele posibilităţi de succesiune şi de modulare a
impulsurilor mai sus descrise se pot obţine următoarele feluri de curenţi diadinamici (fig. 57).
1. Monofazat fix de 50 impulsuri/sec. (M.F.), a cărui formă am descris-o. Frecvenţa este exprimată în
impulsuri pe secundă, iar durata unui impuls este de 20 msec.; pauză nu există. Intensitatea vîrfurilor
impulsurilor este constant aceeaşi.
2. Difazat fix (D.F.), care rezultă din suprapunere a doi curenţi monofazaţi cu un decalaj de 1/2
perioadă. Vîrfurile impulsurilor sînt asemănătoare, însă intensitatea nu mai are posibilitatea să ajungă ia
zero, rămînînd la un anumit nivel, de unde rezultă o curbă asemănătoare cu aceea a unui curent continuu
peste care se suprapun 100 de impulsuri, de formă 1/2 sinusoidală.
3. Scurtă perioadă (S.P.), în care, la intervale regulate de 1 secundă, se alternează brusc monofazatul
fix de 50 impulsuri/sec. cu difazatul fix de 100 impulsuri/sec. Putem să creştem după dorinţă durata
perioadelor de impulsuri (MF ca şi DF) de la 1 pînă la 10 secunde.
4. Monofazat de 50 impulsuri/sec. modulat (M.M.) este tot curentul monofazat, dar ale cărui
intensităţi de vîrf nu sînt constant aceleaşi, ci variază în sensul modulaţiilor de lungă perioadă —
Laquerrière a autorilor francezi, corespunzător Schwellstromului autorilor germani.

Fig. 57. — Curenţi diadinamici

a — monofazat fix de 50 imp. sec; b — difazat
fix cu 100 impulsuri /sec; c — scurta perioadă; d
— lungă perioadă.

Aceste modulaţii sînt destul de lente,

creşterea este de circa 0,5 secunde, perioada
de intensitate constantă (platou) poate să ajungă
pînă la 7 secunde. Descreşterea lentă durează
circa 1,5 secunde. Socotind şi pauza care
urmează, durata întregii perioade de
modulaţie poate să dureze între 3 şi 15
secunde. Impulsurile în acest caz sînt de
50/sec, durata lor fiind tot de 20 msec.
92
5. Difazatul de 100 impulsuri sec. modulat
(D.M.) este suprapunerea unei modulaţii de
amplitudini (intensitate) peste curentul
difazat de 100 Hz.
6. Perioada lungă (P.L.) este o formă specială de suprapunere a doi curenţi de 50 de impulsuri.
La bază avem un curent monofazat fix de 50 de impulsuri, peste care, cu un decalaj de 1/2 perioadă,
se adaugă în mod lent (modulat) tot un curent monofazat de 50 de impulsuri, care însă este modulat
(suprapunere care dă caracterul de difazat). Durata modulaţiei de creştere a fazei a 2-a este de 0,5
secunde. Durata perioadei constante (platou) este variabilă între 1 şi 7 secunde, iar descreşterea este de
1,5 secunde.
Alternanţa dintre monofazat şi difazat, în cazul perioadei lungi, se face între 3 si 10 secunde.
7. Ritmic sincopat (R.S.) este un curent în care alternează la intervale de cîte 1 secundă monofazatul
fix cu pauze de aceeaşi durată.
Există multe tipuri de aparate de diadinamici, unele modele portative (tip geamantan), altele mari (tip
clinic). Aproape fiecare ţară a realizat cîte un model propriu. Astfel: Diadynamic (Physiotehnie),
Ionomodulator (Mela K.G.), Neodynator (Siemens Galvanomodulator Dinculescu-Mangesius), Bipulsator
(Bulgaria) etc.
Pe masa de comandă (fig. 58) vom întîlni un întrerupător principal, cu sau fără stabilizator de
tensiune, un comutator-rotator sau tip claviatură pentru alegerea celor 7 feluri de curenţi care pot fi
furnizaţi, cu caracter diadinamic sau 1/2 sinusoidal. Comutarea pentru a obţine diadinamic sau sinusoidal
se face printr-un comutator basculant. Majoritatea aparatelor debitează şi curent continuu, manevrarea fă-
cîndu-se la acelaşi comutator.
La aparatele la care alternarea dintre M.F. şi D.F. nu se face automat şi rigid la o durată dinainte
fixată, durata poate fi variată printr-un buton de reglaj, atît pentru unul, cît şi pentru celălalt tip de curent
sau pentru pauze în cazul ritmului sincopat. La unele modele poate fi reglată printr-un buton şi durata
modulărilor (Schwellung), între 3 şi 10 secunde, cum este cazul aparatului romînesc.
Unul sau două miliampermetre arată intensitatea
maximă a vîrfurilor şi intensitatea medie a curentului
debitat.
Scala miliampermetrelor poate să fie modificată la fel
ca la oricare pantostat.
Butonul de reglare a intensităţii este un potenţiometru
asemănător cu cele întîlnite la pantostate.

Fig. 58. — ,,Bipulsator" generator de curenţi

cliadinainici.

Osciloscopul catodic montat la mijlocul mesei de

comandă face ca să putem urmări vizual caracterul
impulsurilor debitate de aparat.
Bornele, schimbătorul de poli, ceasul semnalizator, becurile semnalizatoare, schimbătorul de
tensiune, siguranţa fuzi bilă, cablurile şi legătura cu pămîntul sînt şi ele prezente şi completează necesarul
aparatului.
Electrozii sînt la fel cu cei utilizaţi pentru galvanizări sau ionizări : punctiformi, medii şi mari. Şi aici
electrodul mai mic este cel activ, dar spre deosebire la galvanizare, acesta este legat de polul negativ.
Unele fabrici produc electrozi speciali cu fixatori sau cu minere, care utilizează un material spongios
(microporos) de burete sau plastic în locul pînzelor hidrofile (fig. 59).
Efectele curentului diadinamic. Acţiunea fiziologică a unui curent cu impulsuri de joasă frecvenţă
este determinată de mai mulţi factori: intensitate, forma impulsurilor, frecvenţa lor, durata impulsului,
panta de creştere şi descreştere, durata pauzelor, modulaţia de amplitudine, de durată sau de frecvenţă şi
succesiunea variată a diverselor feluri de trenuri de impulsuri.
La curentul diadinamic se pot varia numai intensitatea şi succe-
siunea diverselor trenuri de impulsuri, obţinînd cele 6 forme de
curenţi, ceilalţi parametri rămînind aceiaşi la frecvenţa fixă de 50 şi
100 impulsuri/sec.
Modul de acţiune în acest caz nu este dat deci de forma variată
a impulsurilor, de frecvenţa lor variabilă sau de durata impulsului
sau a pauzelor, ci de cele două frecvenţe fixe şi cele 6 forme de
curent diadinamic.

Fig. 59. — Electrozi pentru curenţii diadinamici

a — cu mîner; b — cu fixator biarticulat din plrxiglas.

Majoritatea autorilor susţin că este vorba de o acţiune de acope-

rire a excitaţiei dureroase prin stimuli electrici, de o blocare a
conductibilităţii, în special a sistemului nervos vegetativ şi de o
ischemie periferică a teritoriului tratat sau a receptorilor cu conductibilitate micşorată (Dinculescu).
Aceste efecte ar fi date prin suprapunerea unui curent continuu peste unul alternativ (deci un curent
cu impulsuri), care are o acţiune de creştere a pragului de excitabilitate dureroasă. Ridicarea pragului de
excitabilitate dureroasă se constată în special la difazatul fix de 100 de impulsuri, monofazatul fix de 50
de impulsuri şi curentul alternativ sinusoidal de 50 Hz.
Prin excitaţia tegumentului cu orice mecanism, deci şi prin diadinamici se formează la acest nivel
histamină şi acetilcolină, care determină la rîndul lor efecte vasculare.
Curenţii diadinamici, în special cei cu frecvenţă de 50 impulsuri/sec. acţionează şi asupra
musculaturii striate, provocând contracţii musculare. Dacă se lucrează cu perioadă scurtă sau perioadă
lungă se obţine o gimnastică electrică musculară, urmată ulterior de o relaxare musculară şi un efect
antispastic.
Anelectrotonusul şi catelectrotonusul cunoscute de la curentul continuu sînt şi ele prezente, cu
deosebirea că aici efectul analgezic revine polului negativ.
Prin mecanismele amintite se
obţin o înlăturare rapidă a durerilor, o
acţiune trofică marcată mai ales
asupra celulite-lor, un efect
dinamogen asupra musculaturii striate
şi un efect resorbtiv al edemelor şi
exsudatelor.

Fig. 60 şi 61. — Aplicarea

electrozilor gemelari pe diverse
puncte.

Tehnica de aplicare. Curentul diadinamic se aplică pe tegument prin intermediul electrozilor care au
fost descrişi. Alegerea lor şi modul de aplicare depind de scopurile urmărite.
1. Aplicăm pe puncte dureroase elec-trozi mici gemelari cu polul negativ exact pe locul dureros, iar
celălalt la depărtare de 2—3 cm (fig. 60, 61).
2. Aplicaţiile longitudinale de-a lungul vaselor sau nervilor se fac cu un electrod mşre, proximal, la
locul de emergenţă (rădăcina membrului sau pe coloana vertebrală cervicală sau lombară) şi cu electrod
ceva mai mic, distal, pe zona afectată.
3. Aplicaţiile transversale pe o articulaţie, pe membre sau pe trunchi, se fac cu electrozi mari,
paraleli, antero-posterior sau latero-lateral (fig. 62).
4. Aplicaţiile paravertebrale pentru radiculite, mialgii se fac cu electrozi mijlocii, aşezaţi alăturat (fig.
63).
5. Aplicaţiile mioenergetice (de tonifiere a musculaturii) se fac cu un electrod mare indiferent, la
locul de emergenţă a nervilor motori, în general în dreptul coloanei cervicale sau a celei lombare, iar
electrodul mic se aplică pe punctele motorii ale muşchilor interesaţi.
În raport cu regiunea de tratat şi cu efectele urmărite folosim electrozi mai mici sau mai mari (fig.
64) Avem grijă să umezim bine materialul spongios elastic sau ţesătura hidrofilă cu care lucrăm.
Înainte de a da drumul, la aparat trebuie-să controlăm ca toate butoanele să fie puse la
zero, să corespundă tensiunea cu cea a reţelei electrice cu care lucrăm, să aibă legătură cu
pămîntul. Introducem ştekerul în priză apoi aplicăm electrozii, stabilim la comutator felul
de curent prescris, manevrăm după aceasta potenţiometrul pentru stabilirea intensităţii pe
care o urmărim la miliampermetru.

Fig. 62. — Aplicarea transversală a electrozilor pe genunchi

La curentul monofazat fix, cu frecvenţa de 50 de impulsuri, apare o senzaţie de pişcătură

şi de vibraţie profundă, chiar la intensităţi mici, pe cînd la difazat fix de 100 chiar la valori
mai mari nu apar senzaţii subiective neplăcute de arsură sau vibraţii profunde. Bolnavul simte
o uşoară furnicătură şi fine înţepături.
 Fig.63. — Aplicarea paravertebrală Fig.64.—
Aplicarea electrozilor gemelari pe
a electrozilor. punctele
dureroase la baza toracelui şi hipocondrul drept.
a) În mod obişnuit, dacă medicul nu prescrie altă indicaţie, vom începe cu difazatul fix de 100, timp
de 15—20 secunde, durată necesară pentru adaptare, după care conductibilitatea electrică a tegumentului
ajunge la un maxim.
b) Reducem cu 1—2 mA intensitatea şi trecem la un curent monofazat fix de 50, timp de 15—20 de
secunde. în acest interval de timp creştem intensitatea cît se poate de mult, pînă aproape de pragul
senzaţiei neplăcute. Este faza de adaptare a sensibilităţii.
c) La sfîrşitul celor 30—40 de secunde se poate trece la curent diadinamic modulat cu lungă
perioadă, fără să mai fie nevoie să acordăm o atenţie deosebită intensităţii curentului.
O altă metodă este aceea de a trece direct la un curent cu perioadă scurtă, timp de 30 de secunde, în
care timp reglăm intensitatea pînă la un maxim tolerabil şi apoi trecem la curentul modulat cu perioadă
lungă.
Durata tratamentului este un factor important în terapia cu diadinamici. În general nu este nevoie să
se prelungească o şedinţă peste 4—5 minute. Dacă avem de făcut mai multe aplicaţii succesive în aceeaşi
şedinţă, scădem durata şedinţelor următoare cu cîte 1 minut de la o aplicaţie la alta, adică prima durează 4
minute, iar cele ce urmează vor fi de 3 minute, 2 minute, 1 minut. De obicei facem o singură şedinţă pe zi,
la nevoie putem să facem chiar 2 şedinţe pe zi.
În aplicaţiile curente obişnuite se fac 6—8 şedinţe, urmate de o pauză de 6—10 zile, după care
eventual se poate începe o a doua serie de 6—8 şedinţe.
Indicaţii. Indicaţiile majore ale curenţilor diadinamici sînt afecţiunile aparatului locomotor, în primul
rînd procesele reumatice şi traumatice articulare şi paraarticulam, nevralgiile cu diverse etiologii, ca şi
unele sindroame vasculare, trofice şi neurovegetative.
1. Leziuni traumatice. Entorse, luxaţii: aplicaţii transversale (D.F.), (S.P.), (L.P.). În cazurile cronice:
(M.F.) pe puncte dureroase (D.F.), (S.P.), (L.P.). Traumatisme musculo-ligamentare: în cazuri acute
(D.P.), (S.P.), (L.P.) aplicaţii transversale, apoi (R.S.) (mioenergetic). Contuzii: D.F. S.P. L.P. Redori
articulare: transversal M.F., L.P. şi mioenergetic R.S. Anchiloze după imobilizări pentru fracturi,
traumatisme ale umărului cu interesarea nervului spinal şi a nervului circumflex.
2. Afecţiuni reumatice. Mialgii, nevralgii: efect neurotrop şi analgezic (S.P.), (L.P.), paravertebral cu
electrozi mici. Lumbago: paravertebral (S.P.) (L.P.) şi (D.F.) ca şi mioenergetic (R.S.). Lombosciatică de
orice natură: paravertebral D.F., S.P., L.P., de-a lungul nervului S.P., L.P. Nevralgii faciale, nevralgii de
glosofaringian, occipitale (Arnold), nevralgii brahiale, intercostale, epicondilite, PSH, zona zoster,
tendinite, bursite, celulite, spondiloze, artroze de genunchi, artrozele altor articulaţii.
3. Sindroame vasculare. Hipertensiunea arterială, tulburări circulatoare periferice: de-a lungul
vaselor şi transversal D.F., S.P., L.P., ca boala Raynaud, acrocianoza, arterita obliterantă, varice.
4. Sindroame trofice. Sindromul fiziopatic, osteoporozele dureroase care apar după traumatisme
vechi, retracţiile apo-nevrozei palmare (boala Dupuytren), edeme Quincke, edeme posttraumatice,
acroparestezii, atrofii musculare la sedentari.
5. Sindroame neurovegetative. Simpatalgia facială, epigastralgia, migrenele,
6. Afecţiuni abdominale. Atonii veziculare, constipaţia atonospastică.

B. CURENTUL ALTERNATIV

Generalităţi. Curentul alternativ este un curent de inducţie electromagnetică, care îşi schimbă pe-
riodic semnul, intensitatea lui variind în permanenţă, trecînd
de la valori pozitive la valori negative.

Fig. 66. — Deplasarea unui circuit într-un câmp magnetic

Fenomenul de inducţie electromagnetică este proprietatea pe

care o are un cîmp magnetic sau electromagnetic de a genera
prin influenţă un curent electric într-un circuit închis (indus).
Curentul electric apare în indus (circuitul secundar) atunci
cînd variem cîmpul electromagnetic din inductor (circuit
primar). Fenomenul de inducţie electromagnetică poate să
fie realizat în mai multe feluri:

1. prin deplasarea unui circuit într-un cîmp magnetic fix sau, invers, prin mişcarea cîmpului magnetic
faţă de un circuit (fig. 65);
2. prin apropierea şi îndepărtarea unui circuit închis faţă de circuitul primar, prin care trece un curent
electric (inductor) (fig. 66);
3. prin variaţia intensităţii curentului în circuitul inductor;
4. prin închiderea şi deschiderea circuitului în inductor;
5. prin variaţia permeabilităţii mediului care influenţează cîmpul electromagnetic.

Fig. 66. — Deplasarea unui circuit (B) faţa de

un circuit electric primar (A).

Tensiunea curentului indus este cu atît mai

mare, cu cît variaţia cîmpului electromagnetic
este mai mare (legea Faraday). Sensul forţei
electromotoare din circuitul indus este de sens invers faţă de cel din inductor (legea Lenz).
Aceste două legi ale inducţiei electromagnetice stau la baza tuturor fenomenelor care utilizează forţa
electromotoare de inducţie.

Fig. 67. — Curentul alternativ sinusoidal.

O — linie izoelectrică; i — amplitudinea la un
anumit moment; I — amplitudinea maximă a
oscilaţiei pozitive; T — perioada.

Generatori de curenţi de inducţie. A.

Alternatorii. Cei mai întrebuinţaţi generatori de curenţi alternativi sînt maşinile de inducţie (alternatorii)
care transformă energia mecanică în energie electrică pe baza fenomenului de inducţie.
Intensitatea curentului alternativ se schimbă în fiecare moment.
Variaţia intensităţii in timp poate să fie reprezentată grafic printr-o sinusoidă (fig. 67).
Fiecare buclă a sinusoidei se numeşte alternanţă, iar durata de timp necesară pentru producerea unei
alternanţe pozitive şi negative este perioada. Frecvenţa este dată de numărul de perioade, în unitate de
timp (pe secundă). Frecvenţa cea mai obişnuită pentru curentul de reţea este de 50 perioade pe secundă
(50 Hz).
Herţul sau ciclul este unitatea de frecvenţă pe secundă. Curentul alternativ sinusoidal produs de reţea
nu se utilizează ca atare în terapeutica electromedicală, din cauza forţei electromotoare prea ridicate, de
110—220 V.
Prin reducerea acestei tensiuni mari, curentul sinusoidal poate să fie folosit în electroterapie.
B. Bobina de inducţie (Ruhmkorff) este un generator deosebit, care produce un curent alternativ de
inducţie, de o formă specială. Acest curent de formă specială a fost utilizat, în scopuri terapeutice, de
Faraday, încă din 1831.

CURENTUL FARADIC

Clasic, reprezentarea grafică a curentului faradic este o

curbă neregulată, în care denivelări cu valori negative se
alternează cu creşteri mari ale valorilor pozitive (fig. 68).
Valorile pozitive şi negative ale intensităţii sînt date de
închiderea şi deschiderea contactului în bobina primară.
La închiderea contactului ia naştere în secundar o forţă
electromagnetică de semn contrar celei care a generat-o,
iar la deschiderea contactului apare un curent de semn
invers.

Fig. 68. — Reprezentarea grafica a curentului faradic

a — curba clasică i corcii că; b — curba la suprafaţa de
aplicare pe un metal; c — curba complexă de la nivelul
tegumentelor; d—curentul cu impulsuri din circuitul
primar.

Diferenţele intensităţilor pozitive şi negative sînt date de

inegalitatea dintre vitezele de întrerupere şi închidere a circuitului prin sistemul mecanic al
întrerupătorului cu arc.

Închiderea contactului se face mai încet, din cauza arcului care opune rezistenţă faţă de cîmpul
electromagnetic, care atrage armătura de fier de pe el. Va apărea deci o undă cu valori mai mici.
Întreruperea circuitului se face extrem de repede, din care cauză valoarea intensităţii curentului în
secundar va fi mare.
Intensitatea curentului faradic în general este echivalată la cîţiva mA, iar tensiunea lui ajunge pînă la
100—200 V; la unele aparate chiar la 1000 V. Există o relaţie invers proporţională între valorile
intensităţii şi ale tensiunii. La aparatele medicale nu avem posibilitatea să dozăm intensitatea curentului
cu vreun aparat de măsură.
Frecvenţa este variabilă şi poate să fie manevrată potrivit dorinţei, prin sisteme diferite, fiind în
medie reglabilă între limitele de 5 şi 150 de întreruperi pe secundă. Cel mai utilizat sistem de reglare a
întreruperilor este ciocănelul Wagner, care se găseşte la pantostatele cu motor şi unele tuburi electronice.
În urma cercetărilor făcute la oscilograful catodic s-a ajuns la concluzia că de fapt, la nivelul
tegumentului, forma curentului faradic nu este aceea clasică pe care o cunoaştem cu toţii şi pe care am de-
scris-o la începutul acestui capitol. S-a stabilit că este vorba de o serie întreagă de oscilaţii alternative,
între care şi o bruscă trecere de la pozitiv la negativ, de amplitudine mult mai mare decît cea considerată
în trecut (fig. 71).
Totodată s-a observat că durata impulsului nu este de 1 msec, ci de fapt este numai 1/5—1/10 sigma,
iar frecvenţa şi intensitatea impulsurilor sînt neregulate.
Din cauza acestor neajunsuri, astăzi nu se mai construiesc generatori cu bobină de inducţie, ci
aparatele moderne au intercalat sistemul electric cu o lampă tiratron. Curentul obţinut are multe avantaje
faţă de curentul faradic clasic. Unii au propus numele de „curent neofaradic". Se compune din impulsuri
pozitive, cu intensitatea, frecvenţa şi durata impulsurilor reglate; diverşii parametri se pot cunoaşte prin
aparate de măsură ; nu prezintă trecerea bruscă de la valori pozitive la cele negative, ca cel faradic.
Aparate pentru curent faradic. Aparatul care este în măsură să genereze curentul faradic în scopuri
terapeutice este pantostatul, a cărui utilitate am văzut-o la curentul galvanic.
Pantostatul obişnuit debitează curent pentru galvanizări, faradizări, endoscopii, cauterizan.
Pentru generarea curentului faradic este nevoie de curent continuu. Pantostatul este acela care
produce curentul continuu necesar şi tot el îl transformă în curent faradic. Transformarea curentului
continuu se face cu ajutorul unei bobine de inducţie care se găseşte în aparat. Întreruperile din circuitul
bobinei primare se pot face, fie cu metode mecanice, fie cu cele electronice.
Instalaţia pentru generarea curentului faradic se compune din: 1) sursa de curent continuu; 2) bobina
de inducţie; 3) sistemul de întrerupere; 4) dispozitivul de reglare a intensităţii; 5) sistemul de racordare cu
bolnavul.
1. Sursa de curent continuu. Curentul continuu este produs, fie de un convertizor cu motor, fie de
redresori cu tuburi electronice sau cu semiconductori.
Curentul continuu de la pantostate este în medie de 30— 40 V. Pentru bobina de inducţie avem
nevoie de un curent continuu de numai 4—6 V.
2. Bobina de inducţie constă din două bobine de dimensiuni diferite, care se întrepătrund. Bobina
primară de dimensiuni ceva mai mici (inductor) are un miez de fier pe care sînt înfăşurate spire groase în
număr mic. Bobina secundară este mai mare şi în locul miezului de fier are un orificiu cilindric
longitudinal, în care poate să pătrundă bobina primară. Spirele din fire subţiri ale bobinei secundare sînt
în număr mare, ceea ce face ca în secundar tensiunea curentului să fie mult mai mare ca în primar.
3. Întreruperile curentului electric în circuitul bobinei primare şi reglarea frecvenţei la pantostatele cu
motor generator se realizează cu ajutorul ciocănelului Wagner-Neef.
Acest sistem se bazează pe principiul întrerupătorului mecanic cu arc al bobinei de inducţie. în plus,
faţă de sistemul simplu al întrerupătorului cu arc. aici există posibilitatea de a regla şi frecvenţa cu un
dispozitiv mecanic, care scurtează sau lungeşte spaţiul în care vibrează arcul întrerupătorului. Numărul
întreruperilor în general nu este constant la toate aparatele. Ele sînt cuprinse între 10 şi 150 întreru-
peri/sec. (în medie între 20 şi 60 /sec).
Dispozitivele mai recente de întrerupere a circuitului în bobina primară se bazează pe utilizarea
tuburilor electronice. La masa de comandă a acestor aparate nu mai găsim ciocănelul Wagner-Neef cu
lamă vibratoare, ci există un simplu buton de reglaj al frecvenţei.
Folosirea în circuitul primar a curentului alternativ sinusoidal de la reţea este un alt sistem pentru
obţinerea curentului alternativ. In acest caz nu mai este nevoie de sistem de întrerupere. Curentul obţinut
în secundar va fi un curent sinusoidal cu 50 perioade/sec, a cărui frecvenţă este fixă şi nu poate să fie
modificată.
4. Dispozitivul de reglare a intensităţii curentului. Reglarea intensităţii se face printr-un dispozitiv
special în cazul bobinei de inducţie. Am amintit că cele două bobine se întrepătrund de-a lungul axelor
longitudinale. Bobina primară este fixă, iar cea secundară este mobilă, alunecînd pe un sistem de glisieră.
Prin această mişcare de translaţie a bobinei secundare se pot acoperi parţial sau total spirele bobinei
primare.
Cînd bobina secundară acoperă în întregime pe cea primară, acţiunea inductoare este maximă, iar
cînd bobina secundară este îndepărtată de pe spirele bobinei primare, valorile devin din ce în ce mai mici,
ele fiind direct proporţionale cu numărul de spire primare acoperite de secundar.
Această mobilizare a bobinei secundare se face cu o tijă, care poate fi manevrată într-un sens sau
altul pe partea din faţă, a pantostatelor cu motor.
La aparatele cu tuburi electronice, unde nu există nici ciocănelul Wagner, reglarea intensităţii se face
cu un poten-ţiometru rotativ.
 Intensitatea, în cazul curentului faradic, nu poate să fie măsurată, dozarea făcîndu-se numai pe baza
aprecierilor subiective făcute de bolnav în raport cu efectele produse. De altfel nu există aparate nici
pentru măsurarea tensiunii şi nici a frecvenţei.
5. Sistemul de racordare cu bolnavul. Racordarea cu bolnavul se face prin intermediul unui sistem
care necesită: a) borne; b) cabluri cu banane, cleme; c) electrozi; d) strat hidrofil pentru electrozi; e)
fixatori de electrozi.
a) La majoritatea pantostatelor, bornele pentru curentul faradic sînt aceleaşi ca şi pentru cel galvanic.
Există o serie de aparate care au bornele separate pentru curent faradic (Tesla, Elmeco, Dozimed).
b) Cablurile sînt conductori de liţă cu diametrul de 1 — 1,5 mm, izolată în cauciuc, de circa 2 m
lungime.
c) Electrozii în cazul faradizărilor sînt diferiţi, în funcţie de modul de aplicare. Pot să existe sau doi
electrozi stabili, sau unul fix şi unul mobil.
Electrozii stabili sînt identici cu cei pentru galvanizări, adică flexibili, din foi subţiri de plumb 0,4
mm, zinc 0,2 mm sau rigizi din plăci mai groase de aluminiu 0,6 mm sau cupru nichelat 1 mm.
Forma lor poate să fie de cele mai multe ori rotundă, ovală sau dreptunghiulară. Dimensiunile
variază, de asemenea, de la 1 la 4 cm2; cele rotunde, punctiforme pînă la 200—300 cm2.
Electrozii mobili sînt în formă de: a) pensulă; b) rulou; c) elipsoid.
Pensula constă dintr-un mănunchi de fire moi, metalice în formă de măturice, legate strîns la un
capăt şi adaptate la un miner izolator, cu sau fără întrerupător. Acest mîner are un şurub de contact pentru
cablu.
Ruloul constă dintr-un cilindru metalic cu diametrul de 3 cm şi lungimea de 5 cm, care este fixat într-
o furcă metalică, în aşa fel încît să permită rularea cilindrului în jurul axei lui longitudinale. Furca meta-
lică este fixată pe un mîner izolator, care posedă un şurub de contact pentru cablu (fig. 69).
Elipsoidul este o sferă alungită, cu axa mare de 7 cm, axa mică de 4 cm. Este fixat pe un mîner
izolator, care are un şurub pentru cablu. Elipsoidul este constituit dintr-o placă de cupru de circa 1—2 mm
grosime, cu o suprafaţă perfect netedă, nichelată şi cromată.

Fig. 69. — Electrozi pentru faradizări.

Pensula şi elipsoidul se folosesc la aplicaţiile directe ale curentului

faradic, fără intermediul stratului hidrofil.
Restul electrozilor necesită un strat hidrofil de tifon, pînză de in,
finet sau frotir în strat de 0,5—1 cm grosime, care se pune între
electrod şi tegument. La electrozii mici, rotunzi sau rulou, unde
spaţiul nu permite punerea unui strat gros de frotir, vom folosi
ţesătură de tifon pusă în 6—8 straturi.
Curentul faradic mai poate fi utilizat sub forma băilor parţiale sau
generale electrice. Instalaţiile sînt identice ca la galvanizări, cu
condiţia ca pantostatul să fie dotat cu un dispozitiv pentru
debitarea curentului faradic.
Tehnica de aplicare a curentului faradic. La tehnica de aplicare
ne vom interesa de: 1) bolnav; 2) aplicarea electrozilor; 3)
manevrarea aparatului.
1. Curentul faradic se utilizează în majoritatea cazurilor pentru tonifiere musculară şi acţionează
numai asupra muşchilor relaxaţi. De aceea bolnavul va fi culcat pe o canapea, aceasta fiind cea mai
relaxantă poziţie posibilă pentru musculatura pe care o avem de tratat.
2. Electrozii. a) Unul din electrozi (+) este indiferent, are o suprafaţă mare şi va fi aplicat pe o zonă
proximală faţă de regiunea pe care o tratăm. El este confecţionat din plumb şi are o suprafaţă de 200—
300 cm2. Se înveleşte într-un strat hidrofil, îmbibat cu apă şi se aşază pe regiunea cervico-dor-sală în
tratamentul membrelor superioare şi lombar pentru tratamentul membrelor inferioare. Bolnavul se culcă
pe electrod, astfel că nu avem nevoie de fixarea lui.
 b) Electrodul activ este totdeauna cu o suprafaţă de contact mai mică. El este fix (rotund) sau mobil
(pensulă, elipsoid, rulou).
Pentru obţinerea efectelor motoare, electrodul trebuie să fie aplicat exact pe placa motoare a
muşchiului de tratat sau pe proiecţia tegumentară a nervului motor care inervează muşchiul în cauză. Este
nevoie să cunoaştem cu multe amănunte tabelele lui Erb (vezi capitolul de electrodiagnostic).
Pentru efectele revulsive folosim pensulările sau elipsoidul, care se aplică pe zonele metamerice
reflexogene.
În cursul băilor parţiale procedăm la umplerea vanelor cu apă de 35—36°, facem legătura
electrozilor de grafit cu aparatul şi după ce am controlat ca acesta să aibă toate butoanele puse la zero
invităm bolnavul să introducă picioarele şi mîinile în vane şi punem în funcţiune aparatele.
Baia generală se pregăteşte la fel ca cea galvanică. Punem apă de 36—37° în vană, verificăm ca toate
butoanele aparatului să fie puse la zero. Bolnavul va intra în apă, fixăm după nevoie electrozii accesori
pentru membrele superioare sau inferioare.
3. Manevrarea aparatului se face în felul următor: a) controlăm ca schimbătorul de tensiune să
corespundă voltajului
de la reţea;
b) controlăm legătura cu pămîntul (dacă aceasta se face cu fir separat) ;
c) controlăm ca toate butoanele aparatului să fie aduse la zero (potenţiometrele – galvanic, faradic,
endoscopic, caustic);
d) comutatorul pentru diversele forme de curent va fi pus pe F (faradic);
e) controlăm ca legătura cu bolnavul să fie făcută de la bornele speciale (F= faradic) sau de la borna
comună GF (galvano-faradic);
f) introducem ştekerul cordonului de alimentare în priză şi închidem circuitul cu întrerupătorul
principal al aparatului. Aşteptăm să se aprindă lampa de semnalizare, punem comutatorul pe V (voltaj),
iar cu stabilizatorul reglăm tensiunea ; cînd acul voltmetrului se opreşte pe semnul roşu, îl punem pe mA.
La pantostatele cu motor tragem de tija motorului (M) la maxim, pentru a da turaţia corespunzătoare
electromotorului.
Dozarea intensităţii se face prin tija sau potenţiometrul (8 F) pînă la pragul pe care-l suportă
bolnavul. Frecvenţa o stabilim la ciocănelul Wagner (10 a) sau la butonul de reglaj (10 a) al aparatelor cu
tuburi electronice. în timpul tratamentului întrebăm bolnavul dacă suportă intensitatea dată şi apoi punem
ceasul semnalizator pentru dozarea timpului.
Oprirea aparatului se face prin operaţiile inverse. Împingerea înapoi a tijei (8 F) sau readucerea la 0 a
butonului (8 F), ridicarea de pe tegument a electrodului mobil, readucerea la zero a tijei motorului (M),
întreruperea curentului la întrerupătorul principal (4), îndepărtarea electrodului fix de pe tegumentul
bolnavului.
Efectele fiziologice şi indicaţiile curentului faradic depind de felul de aplicare, de intensitatea şi
frecvenţa întrerupe-rilor.
Importanţa curentului faradic constă în special în acţiunea lui excitomotoare asupra sistemului
neuromuscular. Pe lîngă acest efect important putem să obţinem şi efecte analgezice, trofice, vasomotorii,
revulsive, ca şi efecte de reglare a funcţiilor unor glande endocrine.
1. Acţiunea excitomotoare. Efectul excitomotor al curentului faradic este dat în special de impulsul
de mare intensitate şi de scurtă durată, precum şi de alternanţa impulsurilor care împiedică efectele de
electroliză, ionoforeză, electroforeză, pe care le-am întîlnit la curentul continuu. In acest caz nu se fac
deplasări de ioni în ţesuturi, ci numai oscilaţia lor pe loc, deoarece nu se schimbă permeabilitatea
membranelor celulare care să permită acest lucru.
Efectul de microşoc electric este recepţionat în special de fibrele nervoase motoare, de muşchi şi de
plăcile neuromo-toare, care prezintă o sensibilitate electivă pentru aceşti stimuli. Răspunsul dat de
muşchiul şi nervul sănătos sau de cei foarte puţin alteraţi este contracţia musculară. Frecvenţa tre buie să
fie joasă, ca să permită relaxarea muşchiului între două impulsuri. Atunci cînd frecvenţa depăşeşte limita
superioară (40 impulsuri sec), muşchiul intră în stare de tetanie.
Asupra muşchilor cu degenerescentă totală sau parţială, a căror cronaxie este mărită peste 10 ori sau
nu mai apare de loc, curentul faradic nu are nici un fel de acţiune, indiferent de intensitatea pe care o
administrăm.
 2. Acţiunea analgezică. Curentul faradic aplicat cu pensula pe tegument determină la început o
senzaţie deosebită de furnicătură plăcută, nedureroasă, apoi prin mărirea intensităţii apare o senzaţie de
înţepătură, care se transformă în durere. Acţiunea analgezică se obţine asupra nervilor senzitivi din
tegument la aplicarea curentului faradic cu o frecvenţă mare (maximum posibil al aparatului, peste 60
impulsuri/sec.), în aceste cazuri folosim pensula faradică legată de polul negativ. Electrodul indiferent
este fixat pe regiunea dorsală sau lombară. Şedinţele vor fi de lungă durată (15—25 de minute, zilnic sau
la 2 zile).
3. Acţiunea vasomotoare. Faradizarea de scurtă durată provoacă o vasoconstricţie, iar cea prelungită
o vasodilataţie. Aceasta se referă, atît la tegument, cît şi la ţesuturile mai profunde, în special la muşchi.
Vasodilataţia determină o circulaţie periferică mai bună, o amelioarare a nutriţiei şi oxigenării ţesuturilor.
Creşte viteza de circulaţie a fluxului sanguin, care favorizează îndepărtarea substanţelor catabolice din
ţesuturi.
4. Efectul trofic este strîns legat de efectul vasomotor al curentului faradic. Troficitatea ţesuturilor
este îmbunătăţită în special în muşchi, prin oxigenarea şi aportul nutritiv sporit. Curentul faradic
favorizează circulaţia de întoarcere venoasă şi limfatică, cu bune rezultate în resorbţia edemelor periferice
de stază.
5. Efectul revulsiv asupra tegumentului se obţine prin scînteierile cu electrodul elipsoidal sau cu
pensula metalică, aplicate pe pielea unsă cu vaselină pentru a o proteja de arsuri. Eritemul puternic produs
este rezultatul unei vasodilataţii active, asemănătoare cu cea determinată de ionizarea cu histamină.
Concomitent se manifestă şi un efect analgezic. Intensitatea trebuie să fie la limita suportabilităţii, iar
frecvenţa cît se poate de mare. Metoda este utilizată în scop de revulsie locală sau în scop de
reflexoterapie la distanţă.
6. Alte efecte. Ca efecte de importanţă mai mică amintim acţiunea de reglare a curentului faradic
asupra unor glande endocrine şi sistemului nervos vegetativ.
Indicaţiile faradizărilor. În baza efectelor fiziologice, curentul faradic se utilizează în mod special
în diverse afecţiuni ale aparatului locomotor, în care urmărim o gimnastică musculară. Pentru efectele lui
trofice, analgezice, vasomotoare, revulsive, curentul faradic se întrebuinţează în electroterapie ca
procedură secundară.
Afecţiunile musculare ale aparatului locomotor. Înainte de a începe tratamentul vom cerceta
excitabilitatea neuro-musculară la curentul faradic şi cronaxia muşchilor pe care îi avem de tratat.
Tratamentul se poate face numai la acele grupe musculare care nu prezintă modificări prea evidente faţă
de normal.
Vom face faradizări bipolare sau unipolare cu ruloul sau cu electrodul punctiform pe nervii motori şi
pe punctele elective ale plăcilor motoare. Sînt indicate pentru tratament hipotrofiile şi atrofiile musculare
prin inactivitate, prin imobilizare la pat datorită unor boli cronice, după aparate gipsate; hipotrofia
musculară a celor care nu fac gimnastică, a sedentarilor şi a persoanelor în vîrstă constituie o bună indi-
caţie a curentului faradic. Electrogimnastica musculară se recomandă şi în hipotrofia muşchilor
abdominali (după naşteri), în aceste cazuri folosim un ritm rar şi o intensitate mare. Gimnastica musculară
se face zilnic, în mod progresiv, crescînd durata de la 5 la 20 de minute.
Profită mult de curentul faradic parezele şi paraliziile flaşte şi paresteziile extremităţilor, de
asemenea entorsele şi contuziile difuze.
Afecţiunile sistemului nervos periferic. Nevralgiile şi nevritele (sciatice, intercostale, de plex brahial)
beneficiază de efectele analgezice prin revulsie ale curentului faradic, pe care le obţinem cu electrodul
pensulă sau elipsoidal. Frecvenţa impulsurilor este tetanizantă, durata de 5—10 minute, numărul total de
şedinţe 10—12.
În tulburările circulatoare, de întoarcere venoasă şi limfatică, care sînt asociate cu edeme locale de
stază şi cu tulburări trofice, putem să prescriem băi parţiale faradice la 33—36°, la intensitatea maximă
tolerată de bolnav.
Contraindicaţiile curentului faradic. Contraindicaţia majoră a faradizării o constituie paralizia
spastică şi orice spasme şi contracţii musculare. Acestea nu vor putea profita decît cu multă prudenţă de
doze slabe de curent galvanic sau de curenţii exponenţiali cu panta de creştere lungă, dacă mai sînt
receptivi la aceste impulsuri.
Atrofiile musculare cu degenerescentă gravă care nu sînt excitabile la curent faradic, ca şi atrofiile
musculare cu hiper-excitabilitate marcată nu vor fi tratate cu faradizări.
Contraindicate mai sînt stările inflamatoare acute ale aparatului locomotor, nervos periferic şi
circulator, ca: neuro-mialgii acute, artrite şi poliartrite acute, flebite, tromboflebite, nevrite şi nevralgii
acute, pareze şi paralizii recente după accidente cerebrale.
 Electrodiagnosticul. Definiţie. Prin electrodiagnostic înţelegem ansamblul metodelor de diagnostic
bazate pe utilizarea curentului electric.
Există două metode fundamentale de electrodiagnostic: prima este electrodiagnosticul prin stimulare,
care se bazează pe răspunsurile pe care le dă organismul la diverşi stimuli electrici şi cuprinde
diagnosticul galvanofaradic, cronaximetria, climaliza etc.
A doua metodă este electrodiagnosticul de detecţie, care — graţie unor tehnici recente — permite să
studiem curenţii electrici produşi de ţesuturi şi cuprinde electromiografia, electroencefalografia,
electrocardiografía etc.
Principiile electrodiagnosticulai galvanofaradic. Dacă excităm un nerv sau un muşchi sănătos cu
impulsuri produse de un curent continuu sau cu curent faradic, la o anumită intensitate, obţinem o
contracţie musculară. Contracţia este vie, bruscă (secusă musculară). Dacă nervul este secţionat, după un
timp de evoluţie suficient de 2—3 săptămîni, dacă excităm capul periferic al nervului nu mai obţinem
răspuns la excitaţia faradică sau galvanică. Dacă excităm direct muşchiul, el nu mai răspunde la excitaţia
faradică, în schimb răspunde la excitaţia galvanică printr-o contracţie lentă. Această contracţie lentă este
mai vizibilă dacă aşezăm electrozii pe cele două extremităţi ale muşchiului. în acest caz este vorba de o
reacţie de încetinire globală (în vechea terminologie, reacţie de degenerescentă totală).
Dacă nervul este numai parţial secţionat, excitabilitatea nervului va fi păstrată la curent galvanic sau
faradic, dar contracţia obţinută va fi diminuată ca amplitudine. Curentul faradic va da un răspuns viu.
Curentul galvanic va da un răspuns global heterogen. Fibrele denervate vor da o contracţie lentă, cu un
prag de excitaţie mai scăzut, fibrele sănătoase vor reacţiona viu. Astfel, la o mai mică intensitate de curent
galvanic vom obţine numai o contracţie lentă, punînd în valoare aceste fibre atinse. In acest caz este vorba
de o reacţie de încetinire parţială (în vechea terminologie, reacţie de degenerescentă parţială).
Dacă excităm un muşchi la pragul de excitaţie obţinem o contracţie după stabilirea curentului; dacă
mărim această excitaţie de 2—3 ori, contracţia se menţine cit timp trece curentul. Aceasta se numeşte
galvanotonus fiziologic. In cazurile patologice obţinem acest galvanotonus la intensităţi care se apropie
de pragui de excitaţie (galvanotonus patologic).
Aceleaşi manifestări le putem găsi şi în afară de secţionarea nervului, în alte atingeri ale neuronului
periferic şi în bolile musculare primitive.
Tehnica electrodiagnosticului galvanofaradic. Condiţii prealabile:
a) Trebuie să cunoaştem anatomia regională, topografia nervilor, teritoriul muscular
corespunzător, fiziologia mişcă- rilor, acţiunea fiecărui muşchi, precum şi noţiuni generale de
neurofiziologie şi neuropatologie.
b) Să putem localiza punctele motoare (proiecţia pe piele a locului unde nervul pătrunde în muşchi)
şi punctele de excitaţie a nervului respectiv (fig. 70 A, B. C, D, E, F, G, H şi I).

Fig. 70. a şi b.— Punctele

motorii ale capului.
1 – n. facial (trunchi); 2 – n.
facial (r. medie); 3 – m.
splenius; 4 – m. sternocleido-
mastoidian; 5 – m. spinali; 6 –
m. angular omoplat; 7 – m.
trapez; 8 – plex brahial (Erb.); 9
– n. frenic; 10 – m. sternocleido-
hioidian; 11 – m. pielos; 12 –
m. milohioidian; 13 – n. facial
(r. inferioară); 14 — m.
triunghiular al buzelor; 15 – m.
buccinator; 16 – m. ridicător al
buzei; 17 – m. pătrat al bărbiei;
18 – m. orbicular al buzelor; 19
– m. zigomatic; 20 – m. transvers
al nasului; 21 – m. ridicător
comun al buzei şi nasului; 22 – m. ridicător al buzei superioare; 23 – m. piramidal; 24 – m. articular al
pleoapelor; 25 – m. sprîncenei; 26 – m. fronlal; 27 – n. facial (r. superioară); 28 – m. temporal. 29 – m.
maseter.

Fig. 70 c. — Punctele motorii ale membrului superior.

1 – m. coracobrahial; 2 – m. biceps; 3 – m. brahial anterior; 4
– m. median; 5 – m. rotund pronator; 6 – m. flexor comun; 7 – m.
mic palmar; 8 – m. cubital anterior; 9 – m. flexor superficial al
degetelor; 10 – m. median; 11 — m. scurt flexor al degetului mic;
12 – m. palmar cutanat; 13 – m. scurt adductor al m. deget; 14 –
m. lombricali; 15 – m. adductor al policelui; 16 – m. scurt flexor
al policelui; 17 – m. opozant al policelui; 18 – m.abductor al
policelui; 19 – m. lung flexor al policelui; 20 – m. mare palmar;
21 – m. lung supinator; 22 – n. radial; 23 – m. deltoid (mediu); 24
– m. deltoid (aut.). 1 – m. deltoid (post); 2 – m. triceps (vast ext.);
3 – m. 1 radial; 4 – m. scurt supinator; 5 – m. 2 radial; 6 – m.
extensor comun al degetelor; 7 – m. extensor al indexului; 8 – m.
lung adductor al policelui; 9 – m. scurt extensor al policelui; 10 –
m. interosoşi dorsali; 11 – m. adductor al degetului mic; 12 – m.
lung extensor al policelui; 13 – m. extensor propriu al degetului
mic; 14 – m. cubital posterior; 15 – m. cubital anterior ;16 – m. anconeu; 17 – n. cubital; 18 – m. triceps
(vast int.); 19 – m. triceps (lunga porţiune).

Fig. 70. d şi e.— Punctele motorii ale trunchiului.

Faţă: 1 – m. angular al omoplatului; 2 – n. plex brahial (Erb.); 3 – m. deltoid (anterior); 4 – m. deltoid
(posterior); 5 – m. marele pectoral; 6 – n. marele dinţat; 7 – m. marele dinţat; 8 – m. marele oblic; 9 şi 10
– m. drept abdominal.
Spate:1 – m. trapez mijlociu; 2 – m. trapez; 3 – m. supraspinos; 4 – m. deltoid (posterior); 5 – m.
subspinos; 6 – m. mic rotund; 7 – m. trapez inferior; 8 – m. marile dorsal; 9 – m. sacrolombar; 10 – m.
fesier mijlociu.
c) Să avem un aparat care să producă curent galvanic şi curent faradic, cu anexele (fig. 73).
Electrodul activ cu care facem explorarea este un electrod nepolarizabil, mic, pentru muşchii mari un
tampon de 3 cm diametru, pentru cei mici de 1—2 cm.

Fg. 70. f şi g — Punctele motorii ale coapsei.

Externă: 1 – m. tonsor fascia lata; 2 – m. croitor; 3 – m. drept anterior; 4 – m. vast extern; 5 – m. mijlociu
fesier; 6 – m. mare fesier; 7 – n. sciatic; 8 – m. biceps (1. porţiune); 9 – m. biceps (s. porţiune).
Anterioară: 1 – n. obturator; 2 – m. mediu adductor; 3 – m. drept intern; 4 – m. vast intern; 5 – m. tensor
fascia lata; 6 – n. crural; 7 – m. croitor; 8 – m. pectineu; 9 – m. drept ant.; – 10 ni. vast extern.
Posterior: 1 – m. mijlociu fesier; 2 – n. sciatic; 3 – m. biceps (l. porţiune); 4 – m. biceps (s. porţiune); 5
— n. tibial (sc. popl. ext.); 6 – m. mare fesier; 7 – m. mare adductor; 8 – m. semitendinos; 9 – m.
semimembranos.
Electrodul indiferent este constituit dintr-o placă de 300— 400 cm 2, bine căptuşită cu ţesut hidrofil,
îmbibat cu apă caldă (eventual sărată).
Explorarea se face de obicei în montajul monopolar expus mai sus. Alteori însă se utilizează
montajul bipolar, cu electrozi mici la cele două extremităţi ale muşchiului, un electrod pe punctul motor,
celălalt pe tendon.
Un dispozitiv (cheia Courtaud) permite întreruperea curentului şi inversarea lui.
d) Operatorul este instalat confortabil ca să poată manevra aparatul cu mîna stingă şi ţine electrodul
activ cu dreapta. Are lîngă el un vas cu apă caldă sau sărată, pentru a umezi tamponul.
Subiectul este examinat numai după ce este încălzit, instalat comod, la lumină, relaxat.
Explorarea. Se începe
cu explorarea faradică,
apoi cu cea galvanică.
Se examinează mai întîi
nervul, apoi muşchiul.
 Fig. 70. i si h — Punctele motorii ale gambei.
Faţa anterioară: 1 – m. gambier anterior; 2 – m. solear int.; 3 – m. flexor comun; 4 – m. lung peronier lat.;
5 – m. solear exterior; 6 – m. extensor propriu haluce; 7 – m. peclios; 8 – m. interosoşi dorsali.
Fata posterioaru: 1 – m. solear intern; 2 – m. flexor comun; 3 – n. tibial posterior; 4 – m. adductor haluce;
5 – n. popliteu extern; 6 – m. gemen extern; 7 – m. solear extern; 8 – m. lung flexor haluce; 9 – m. scurt
fleesor al degetului mic; 10 – n. popliteu extern; 11 – m. gemen intern; 12 – m. lung peronier lat; 13 – m.
extensor comun; 14 – m. gambier ant.; 15 – m. extensor propriu al halucelui; 16 – m. scurt peronier lat;
17 – m. pedios; 18 – m. interosoşi dorsali.
Toate reacţiile se observă la prag. Se examinează mai întîi partea sănătoasă, apoi cea bolnavă. Se ţine
seama de particularităţile patologice ale tegumentului, de contractura muşchilor.
Explorarea faradică se tace monopolar. Electrodul indiferent este plasat între umeri pentru membrul
superior şi pe lombe pentru membrul inferior.
Electrodul negativ este electrodul activ şi este ţinut cu mina dreaptă, in timp ce cu mîna stingă
manevrăm aparatul. Punem tamponul explorator pe punctul de elecţie, al nervului, apoi pe punctul motor
al muşchilor corespunzători de partea sănătoasă. Mărim voltajul pînă la pragul de excitaţie.
Repetăm aceeaşi operaţie pe membrul omolog bolnav. Observăm una dintre aceste trei eventualităţi
pentru a obţine o contracţie: un voltaj mai mic ca cel de partea sănătoasă (hiperexcitabilitate faradică),
egal (reacţie normală) sau mai mare (hipoexcitabilitatea faradică) sau, în sfîrşit, cu un voltaj mare nu
obţinem nici o contracţie (inexcitabilitate faradică).
Explorarea galvanică se face cu electrodul activ negativ. Reglăm progresiv curentul, întrerupînd şi
restabilind curentul; La 1—3 mA apare o contracţie bruscă. Inversăm curentul; electrodul activ este cel
pozitiv, la aceeaşi intensitate, muşchiul şi nervii sănătoşi nu se mai contractă.
Observăm modificări cantitative şi calitative: a) modificări cantitative: hiperexcitabilitate, reacţie
normală, hipo-excitabilitate sau inexcitabilitate galvanică; b) modificări calitative: secusă lentă, contracţia
galvanotonică, inversiunea formulei (pol pozitiv mai activ), muşchiul nu reacţionează la punctul motor, ci
mai jos spre tendon (reacţie longitudinală).
Cronaxia. Electrodiagnosticul prin stimulare galvanofaradică, care a constituit metoda clasică, a fost
completat în timpul din urmă printr-o mai profundă înţelegere a fiziologiei şi fiziopatologiei nervoase prin
examenul cronaximetric.
Noţiunea de cronaxie a fost stabilită prin studiul excitaţiei electrice cu impulsuri rectangulare. Cînd
aceste impulsuri sînt de lungă durată (peste 10 m/sec), voltajul minim necesar pentru a provoca o
contracţie poartă numele de reobază (sau voltaj reobazic). Dacă utilizăm impulsuri rectan gulare mai puţin
lungi, voltajul liminar se ridică treptat şi din ce în ce mai net, pe măsură ce impulsurile devin mai scurte.
Durata minimă a acestor impulsuri rectangulare, care la un voltaj cu o valoare dublă celui reobazic
provoacă contracţia musculară, a fost numită cronaxie de un cercetător francez Lapique.
S-a stabilit ulterior că cronaxia este strîns legată de anumite proprietăţi fundamentale ale
excitabilităţii nervoase şi musculare. S-a stabilit astfel că muşchii care intră sinergie în contracţie într-o
mişcare formează un grup omogen, caracterizat prin aceeaşi cronaxie. Pentru ca un impuls nervos să
treacă dintr-un nerv în muşchi trebuie să existe un izocronism neuromuscular sau cel puţin un raport între
cronaxia nervului şi cea musculară, cuprins între limitele 0,5 şi 2, altfel impulsul nu mai trece. Aceeaşi
regulă şi pentru cronaxiile senzitive şi cele motoare pentru a obţine contracţii reflexe prin excitaţii
cutanate. În sistemul nervos central, căile urmate de influxul nervos se fac între neuroni cu cronaxii
apropiate. Această concepţie a izo- şi heterocronis-mului, deşi depăşită în prezent de unele cercetări
moderne, rămîne valabilă şi utilă pentru interpretarea unor fenomene fiziologice şi patologice nervoase.
Modificări ale excitabilităţii nervoase (şi ale ţesuturilor în general), lezionale sau funcţionale, pot să fie
puse în evidenţă prin modificări ale cronaxiei, care devine prin aceasta o măsură obiectivă valoroasă în
practică.
Tehnica cronaximetriei. Cronaximetria este realizată cu a-ajutorul unor aparate care provoacă
închideri şi deschideri

Fig. 71. — Sigmatron. Aparat pentru

cronaximetrie.

de curent galvanic realizînd impulsuri rectangulare. Aceasta se poate obţine în prezent cu ajutorul unor
aparate electro-

Fig. 72. — Panou frontal.

nice moderne. Ne vom referi în expunerea

tehnică la aparatul electronic romînesc
Sigmatron (fig. 71).
Cu acest aparat se pot obţine impulsuri
singulare şi autodeclanşate, de formă
rectangulară. Durata impulsurilor este
reglabilă între 0,01 şi 200 msec., iar
amplitudinea lor regla-
116
bilă între 0 şi 20 mA. Frecvenţele de repetiţie a impulsurilor (în trenul de impulsuri) sînt de 1 şi 0,5 Hz, în
raport cu durata impulsurilor.

Fig. 73. — Sigmaflux. Aparat pentru

cronaximetrie şi pentru climaliză.

Pe panoul frontal al aparatului sînt prevăzute

elemente de conectare, control şi măsură,
după cum urmează (fig. 72):
1. borne de conectare a electrozilor la subiect;
2. instrument pentru măsurarea amplitudinii
impulsurilor (miliampermetru);
3. buton pentru reglajul amplitudinii impulsurilor;
4. bec indicator pentru lucru pe reobază;
5. claviatură cu clape pentru diferite manevre;
6. bec indicator pentru lucru pe cronaxie;
 7. buton pentru reglajul duratei impulsurilor;
8. tub indicator al frecvenţei şi duratei impulsurilor;
9. mînere;
10. scale pentru citirea cronaxiei în milisecunde (msec).
Aparatul este alimentat cu tensiune de la reţea (220 V, 50 Hz) şi trebuie legat cu pămîntul.
Examenul cronaximetric se face prin metoda monopolară, cu un electrod activ, explorator, fixat pe
un miner de mică dimensiune şi este legat de polul negativ al bornei. Acesta se aplică pe tegument (pe
nerv, punct motor etc). Electrodul indiferent, sub formă de plăci cu dimensiunea de 60 cm2 în medie, se
leagă de polul pozitiv al bornei şi se fixează pe trunchi (de exemplu, pe regiunea presternală).
Punerea aparatului în funcţiune se face prin legătura lui cu pămîntul şi conectarea lui la reţea. Se va
avea grijă ca butonul care reglează amplitudinea să fie rotit la stînga pînă la capătul cursei, iar clapa O,
care întrerupe intrarea curentului în aparat, apăsată. După conectarea la reţea se apasă pe clapa Re
(reobază) şi se aşteaptă 10 minute pentru încălzirea aparatului. Scoaterea aparatului de sub tensiune se
face apăsînd pe clapa O.
Pentru determinarea reobazei se apasă pe butonul Re şi pe una din clapele Tr (tren de impulsuri cu
frecvenţa 0,6 sau 1 Hz) sau S (impulsuri singulare). În acest din urmă caz, fiecare apăsare pe clapa 5 va
declanşa un impuls.
Electrozii fiind aşezaţi pe subiect se roteşte butonul (3) de reglaj al amplitudinii pînă cînd se obţine
cu un impuls o contracţie musculară minimă. Pentru fiecare tehnician este necesar să-şi stabilească bine
imaginea acestei contracţii minime, care este simţită, fie palpînd pe tendon, fie percepută vizual pe masa
muşchiului. Ea constituie un element oarecum subiectiv de apreciere, care trebuie eliminat cu grijă, pentru
a reduce coeficientul personal de apreciere la minimum. Contracţia este verificată prin producerea ei de 2
—3 impulsuri. Se apasă pe clapa M de citire şi se citeşte pe cadranul ampermetrului intensitatea
curentului (în mA). Această cifră reprezintă pragul de excitaţie sau reobaza.
Măsurarea cronaxiei se face în continuare, fără să se schimbe poziţia electrozilor sau a subiectului.
Pentru aceasta apăsam pe clapa Cr (corespunzător măsurării cronaxiei) şi pe una din clapele
corespunzătoare celor 4 game ale scării de citire a aparatului: Cr 1 = 0,01—0,2 msec; Cr 2 = 0,2—2 msec;
Cr 3 = 2—20 msec şi Cr 4 = 20—200 msec. Se începe cu gama cronaxiilor celor mai mici (0,01—0,2
msec). Se roteşte butonul (7) prin care se stabileşte durata impulsurilor spre dreapta, citindu-se pe scale
durata dorită; indicele trebuie să fie plasat cu grijă pe indicatori. Se observă cu grijă apariţia unei
contracţii minime, egală cu cea apărută la determinarea reobazei. La apariţia acestei contracţii se citeşte
cronaxia în milisecunde (msec) pe scala aparatului.
La terminarea scalei Cr 1, dacă nu s-a obţinut nici o contracţie, se trece la scala Cr 2 şi aşa mai
departe.
Valorile cronaximetrice motoare normale. Muşchii striaţi ai omului prezintă 3 grupuri de valori
cronaximetrice, repartizate regional.
 Muşchi proximali Cronaxia σ
gît
muşchi anteriori
trunchi
0,06—0,14
umăr
braţ
muşchi posteriori
şold
0,16—0,34
coapsă
Muşchi distali Cronaxia σ
cap, faţă muşchi anteriori
antebraţ 0,16—0,34
mînă
gambă muşchi posteriori
picior 0,34—0,70
Muşchii anteriori nu au decît o cronaxie pe segment, iar cei posteriori două cronaxii (una pentru
funcţionarea pos-turală şi una pentru cea motoare). Alţi muşchi posteriori au trei cronaxii, corespunzînd
una funcţiei posturale, alta asociaţiei cu muşchii anteriori şi alta asociaţiei cu muşchii posteriori.
Astfel, contracţia flexorilor degetelor se însoţeşte de contracţia acelei părţi a extensorilor care au
aceeaşi cronaxie cu ei.
În extensiunea antebraţului, bicepsul îşi dublează cronaxia şi egalează pe aceea a tricepsului.
Cronaxiile senzitive şi senzoriale. Pe suprafaţa corpului se găsesc puncte care excitate cu un electrod
bipolar fin dau senzaţii de şoc, altele de furnicături şi altele de căldură, corespunzînd celor trei forme de
sensibilitate superficială : tactilă, dureroasă şi termică. Cea mai mică cronaxie este cea tactilă, este
cronaxia senzitivă de bază. în fiecare regiune, ea este egală cu cronaxia fundamentală a muşchiului
subiacent. Deci, cronaxia senzitivă are un aspect regional, funcţional, potrivit legii generale: cronaxia are
o distribuţie funcţională. Există deci o legătură strînsă, prin intermediul sistemului nervos, între diferitele
părţi care compun o regiune: tegument, muşchi şi oase. Una dintre condiţiile existente ale unui reflex este
egalitatea dintre cronaxia senzitivă şi cea motoare. Cronaxia dureroasă este de 5 ori mai mare ca cea
senzitivă tactilă şi de 10 ori mai mare decît cea termică.
Cronaxiile senzoriale sînt toate mai mari ca cele ale muşchilor şi ale sensibilităţii tactile.
Cronaxia optică se determină prin senzaţia de fosfene pe care o produc excitaţiile electrice. Este
senzaţia unei străfulgerări luminoase uşoare. Pentru determinarea ei se poate utiliza metoda bipolară sau
monopolară. în primul caz, ambii electrozi sint plasaţi pe globul ochiului, pleoapa fiind închisă.
În al doilea caz, electrodul activ ocular este aşezat pe unul din cele 4 sectoare ale globului sau pe
linia mediană.
Fosfenele pot să fie locale sau la distanţă de electrod; vom căuta să obţinem pentru comparaţie
aceeaşi localizare a fosfenelor. Cronaxia optică normală variază între 1,2 şi 2,8 σ, dar diferit pentru
fosfenul periferic, adică dacă străfulgerarea ia naştere de la periferie, ea este cuprinsă între 1,2 şi 1.8 σ,
pentru fosfenele centrale, care apar în centrul ochiului, între 2,2 şi 2,8 σ.
Cronaxia optică are corelaţii strînse cu excitabilitatea centrilor nervoşi superiori şi este utilizată ca
mijloc de investigaţie în nevroze.
Cronaxia vestibulară utilizează reacţia vertiginoasă voltaică. Electrozii sînt plasaţi, fie biauricular,
fie un electrod la intrarea conductului auditiv extern şi altul pe mastoidia omo-nimă. Se obţine în
excitaţiile monoauriculare înclinarea capului de partea excitată cînd electrodul plasat în ureche este
pozitiv şi de partea cealaltă cînd electrodul este negativ. Este cea mai mare cronaxie (între 13 şi 22 σ). Se
constată diferenţe individuale mari în raport cu forma de reactivitate vegetativă. Relaţiile strînse dintre
nervul vestibular şi reacţiile vegetative fac din măsurarea acestei cronaxii un mijloc de investigaţie în
acest domeniu.
Curba intensitate-durată. Dacă căutăm să obţinem pragul unei contracţii prin excitaţii cu impulsuri
rectangulare vedem că acestea apar în raport cu două coordonate: durata excitaţiei şi intensitatea ei. Există
deci nu un prag de excitaţie, ci mai multe praguri în raport cu aceste două coordonate şi ele pot să fie
înscrise printr-o curbă de intensitate-durată în raport cu apariţia contracţiei. Forma acestei curbe are o
mare importanţă diagnostică. Există o curbă a excitabilităţii muşchiului normal, o alta a muşchiului
denervat şi a celui în curs de reinervare. Anumite reacţii generale ale organismului, echilibrul ionic,
oboseala, pot să fie studiate cu ajutorul curbelor intensitate-durată (fig. 74).
Pentru ridicarea curbei se lucrează ca pentru măsurarea cronaxiei, cu impulsuri autodeclanşate.

Fig. 74. — Curba de

intensitate-durată.

Determinările se fac începînd

cu durata maximă (gama Cr 4),
căutîndu-se — prin răsucirea
butonului care variază intensitatea
(miliamperajul) — intensitatea
necesară pentru obţinerea
contracţiei minime. Se fac mai
multe determinări (4—5), la
diferite durate ale impulsurilor.
Cifrele se înscriu pe un grafic
gradat în scară longitudinală.
Curbele exprimă aspectul general
al excitabilităţii neuromusculare.
Climaliză. Pentru examenele
precedente am întrebuinţat
impulsuri rectangulare. Pentru
această metodă electro-diagnostică
utilizăm impulsuri care se stabilesc
progresiv la închidere şi diminuează în acelaşi fel la deschidere.
Ele sînt produse prin descărcările de condensatori de capacităţi variabile, încărcaţi printr-o rezistenţă.
Aceşti curenţi sînt numiţi curenţi progresivi (Lapique). S-a constatat astfel că dacă impulsul cu care se
obţine contracţia de prag a unui muşchi, în loc să se stabilească brusc se stabileşte lent, prin interpunerea
unui condensator, contracţia nu mai apare. Întârzierea produsă de un condensator de 2 microfarazi este
suficientă la pragul de excitaţie să suprime eficacitatea curentului galvanic pe un muşchi normal. în
schimb, pe un muşchi degenerat, o întîrziere de 15 ori mai mare, determinată de introducerea a 30
microfarazi, nu schimbă cu nimic eficienţa impulsului.
În acest caz nu mai este vorba de obţinerea unui prag de contracţie; metoda electrodiagnostică se
bazează pe dispariţia acestei contracţii liminare.
Tehnica este următoarea: ne servim de un aparat care produce curenţi progresivi prin intercalarea de
condensatori de capacităţi diferite într-un circuit galvanic.
Excitaţia nu se face selectiv pe punctul motor, fiindcă în patologia neuromusculară maximum de
excitabilitate se deplasează către tendonul distal al muşchiului, deoarece excitabilitatea nervului fiind
abolită intră în joc numai aceea a muşchiului, care este cu atît mai mare, cu cît intră în joc mai multe
elemente.
Obţinem pragul de contracţie printr-un impuls rectangular de lungă durată, la o anumită intensitate.
Introducem 2 microfarazi în circuit; dacă muşchiul este normal, contracţia dispare. Dacă nu introducem
progresiv alţi microfarazi.
Numărul de microfarazi necesari pentru a face să dispară contracţia arată valoarea muşchiului.
Electrodiagnosticul de stimulare în patologia neuromusculară. a) Sindromul de hipoexcitabilitate
galvanică şi faradică a nervului şi muşchiului este caracterizat prin dificultatea de a obţine praguri de
răspuns la excitaţii galvanice şi faradice pe nerv sau muşchi; se întîlneşte în leziuni nervoase vechi fără
participarea neuronului periferic.
 b) Hiperexcitabilitatea galvanică şi faradică a nervului şi muşchiului se obţine în nevroze, în leziuni
recente ale centrilor nervoşi motori superiori (hemoragie cerebrală recentă) sau intoxicaţii cu contractură
etc. Acest sindrom se întîlneşte asociat cu lentoarea contracţiei musculare în sindroamele fiziopatice.
c) Sindromul de degenerescenţă se întîlneşte în leziunile de nerv periferic. Excitaţiile galvanice şi
faradice pe nerv sînt imperfect transmise sau nu mai sînt transmise de loc.
Excitaţia pe muşchi este diferită pentru curentul faradic şi galvanic. Există hipo- sau inexcitabilitate
faradică. La curent galvanic, răspunsul este lent în loc de a fi viu. La început întîlnim hiper- apoi
hipoexcitabilitate galvanică, pentru ca în fazele finale să găsim inexcitabilitate. în fazele finale de
hipoexcitabilitate galvanică obţinem o contracţie mai puternică aplicînd electrodul activ nu pe punctul
motor, ci pe muşchi, spre tendonul periferic. Este ceea ce se numeşte reacţie longitudinală.
Se constată de asemenea că în loc să obţinem la închiderea curentului continuu o excitaţie mai mare
cu electrodul negativ faţă de cel pozitiv şi la deschiderea curentului o excitaţie mai mare la cel pozitiv, în
caz de degenerescentă efectele sînt inverse. Fenomenul poartă numele de inversiunea formulei Pfluger.
În realitate, excitaţia este datorită numai electrodului negativ, dar ceea ce dă secusa sînt polii formaţi
în intimitatea ţesuturilor. Cînd contracţia are loc cu electrod negativ instrumental, ea este datorită
electrodului fiziologic negativ apropiat ; cînd excitaţia are loc cu electrodul pozitiv instrumental, contraţia
se datoreşte electrodului negativ fiziologic situat la distanţă de el.
Cronaxia este mărită şi atinge valoarea de 10—30. Climaliza arată valori de 10—30 microfarazi.
În cazul cînd există secţiune incompletă nervoasă întîlnim reacţie de degenerescentă parţială, cu
încetinirea galvanică numai a unei părţi a muşchiului. Vom avea deci o contracţie lentă si una vie, legate
de cele două feluri de fibre denervate şi sănătoase.
Vom creşte pentru aceasta intensitatea curentului plecînd de la 0; fibrele lente vor răspunde primele
şi le punem selectiv în valoare. Vom excita pentru aceasta, în afara punctelor motoare. Apoi, cu o
intensitate crescîndă, vom excita pe punctele motoare, pentru a obţine contracţia vie a fibrelor sănătoase.
Cu un curent progresiv vom pune în evidenţă fibrele lente.
De asemenea întîlnim două cronaxii: una normală corespunzînd elementelor normale şi una mărită,
corespunzînd elementelor patologice.
În rezumat, semnele principale ale atingerii periferice cu degenerescenta walleriană la examenul
calitativ sînt: lentoarea contracţiei galvanice, excitabilitatea sau inexcitabilitatea muşchiului de către nerv,
diminuarea amplitudinii contracţiei, dispariţia excitabilităţii prin curenţi scurţi (mărirea cronaxiilor),
menţinerea excitabilităţii la curenţi progresivi.
Aceleaşi manifestări le putem găsi şi în afara secţiunii nervului, în alte atingeri ale neuronului
periferic (intoxicaţii, contuzii, compresiuni progresive etc.). În contuzia unui nerv care se va vindeca vom
găsi o lentoare globală a contracţiilor galvanice cu o inexcitabilitate a nervului la impulsurile electrice.
Practicînd în serie examene, atingerea masivă de la început va face loc unei atingeri parţiale.
d) În bolile musculare progresive găsim semne caracteristice de diagnostic: sindromul miastenic
Jolly-Bénédik. Cînd supunem un muşchi normal la un curent faradic tetanizant sau la un tren de impulsuri
galvanice frecvente, muşchiul rămîne contractat atît timp cît trece curentul, oboseala apă-rînd numai după
cîteva minute. Din contra, relaxarea muşchiului apare aproape imediat şi o nouă contracţie nu apare decît
după un repaus. Aceasta caracterizează miastenia gravă pseudoparalitică. Apare şi în muşchii anemiaţi
prin stază hi-peremică.
În miotonie, contracţia musculară persistă şi după închiderea curentului. În miopatii, în general,
întîlnim un galvanotonus patologic, adică persistenta contracţiei în timpul trecerii curentului la o
intensitate sub dublul pragului (reobazei).
Cronaxia are două valori, una corespunzîncl elementelor normale şi una patologică corespunzînd
celor alterate.
În miotonia atrofică (Steinert) 20—40 σ, în miotonia hipertrofica (Thomsen) 60—80 σ. În miastenie:
pe muşchiul odihnit valori normale, pe cel obosit 10—20 σ.
Între miliamperajul necesar obţinerii contracţiei la închiderea curentului cu electrod negativ şi cel
necesar obţinerii ei la deschiderea curentului cu electrod pozitiv, în mod normal este o diferenţă de 8—10
mA. Intensităţile prezintă foarte mici diferenţe în jenele circulaţiei de întoarcere (sindrom Rich).
Diferenţa dintre miliamperajul necesar contracţiei la închidere negativă şi cel al închiderii pozitive este de
2 mA. în caz de iritaţie medulară, diferenţele sînt foarte mari (8—10 mA).
Cronaxia în sindroamele centrale. În sindromul piramidal asistăm la o inversare a raportului
cronaxiilor motoare anterioară şi posterioară. Cronaxia plantară rămîne nemodificată, de unde şi
inversarea reflexului plantar, din flexiune în extensiune. În sindromul talamic este mărită cronaxia
plantară, care se apropie de aceea a extensorilor.
Electrodiagnosticul de detecţie. Electromiografia. Principiile electromiografiei (EMG). Unitatea
motoare este formată dintr-un cilindrax care inervează un număr mare de fibre musculare. Dacă
înregistrăm în mod global curenţii de acţiune aşezînd doi electrozi pe pielea care acoperă un muşchi
obţinem o succesiune de unde de durată şi amplitudine diferite : neregularitatea este datorită faptul că
numeroase unităţi acţionează desincronizat. Aspectul curbei se schimbă cînd înregistrăm activitatea
electrică a unei singure unităţi motoare. Cînd muşchiul se contractă, influxul plecat de la o celulă motoare
acţionează simultan asupra tuturor fibrelor unităţii motoare. Detectăm astfel descărcări ale fibrelor
acţionînd simultan.
Cînd subiectul contractă uşor muşchiul, unitatea motoare explorată emite unde de frecvenţă
3—60/sec. Fiecare descărcare se înregistrează ca un vîrf cu durata de cîteva miimi de secundă şi
amplitudinea de cîteva sute de microvolţi.
Potenţialul elementar exprimă activitatea ritmică sincronizată a fibrelor musculare ale unei unităţi
motoare.
Tehnica electromiografiei. Potenţialele care însoţesc activitatea musculară sînt culese de un fir izolat
introdus în interiorul corpului muscular. Se utilizează acul coaxial Bronk. Acesta este format dintr-un ac
de injecţie intramusculară, în axul căruia trece un fir izolat care îi atinge extremitatea. Unul din electrozii
de derivaţie este constituit de acest fir, celălalt de ac. O altă tehnică întrebuinţează acul dublu coaxial, în
care acul intramuscular este legat cu pămîntul şi electrozii sînt două fire izolate introduse în axul lui.
Potenţialele musculare sînt transmise la amplificatorii electronici. La ieşirea din amplificator,
potenţialul obţinut este transmis la perechea de plăci orizontale ale unui oscilograf catodic, aparat
înregistrator fără inerţie.
Deplasarea verticală este înregistrată, fie fotografic, fie cinematografic.
În practica clinică se utilizează un oscilograf catodic, destinat observaţiei imediate şi un difuzor de
sunete. Sunetul este cu atît mai intens, cu cît potenţialul este mai mare şi cu atît mai „sec", cu cît
deflexiunea electrică este mai scurtă.
Electromiograma normală. Dacă se înregistrează simultan în mai multe unităţi motoare ale unui
aceluiaşi muşchi, activitatea electrică apare asincronă, pulsările electrice ale diferitelor unităţi sînt
independente.
Amplitudinea undelor rămîne egală cit timp nu intervine oboseala; aceasta se evidenţiază prin
diminuarea progresivă în înălţime a răspunsurilor. Frecvenţa undelor creşte cu efortul de contracţie
voluntară. Muşchiul gradează forţa prin două mecanisme: variaţia frecvenţei în fiecare unitate motoare şi
variaţia numărului fibrelor active.
Electromiograma fibrei bolnave. În poliomielită se întâlneşte aspectul sincronizat. Dacă înregistrăm
simultan mai multe derivaţii, care în mod normal se descarcă independent, în cazul atingerii coarnelor
anterioare ele se descarcă sincron.
Unităţile motoare cu motoneuron distrus nu arată activitatea electrică sau o activitate cu descărcări
spontane a fibrelor musculare izolate.
În degenerescenţa walleriană, prin secţiune de trunchi nervos, descărcările regulate şi de amplitudine
egală sînt înlocuite prin descărcări neregulate ale unei singure fibre fără control neuronic; amplitudinea
undelor este mult mai mică.
În miastenie există o mare neregularitate în amplitudinea descărcărilor neuromionice. La începutul
contracţiei, descărcările apar cu o înălţime sensibil egală, dar următoarele devin neegale şi diminuează
pînă la dispariţie.
În miopatii se semnalează în momentul contracţiei apariţia unor serii de vîrfuri cu frecvenţă de 50—
100/sec, cu durata seriei de 1/2—2 sec.
Electromiografia şi electrodiagnosticul de stimulare. Electrodiagnosticul este o metodă unitară, în
care, prin stimulare sau detecţie, avem posibilităţi diferite de a prinde unele precizări în raport cu evoluţia
fenomenului cercetat. El nu poate să dea precizări însă decît confruntat cu datele clinice.
Electrodiagnosticul de detecţie prezintă unele inconveniente în stabilirea unui bilanţ complet al
întinderii lezionale prin necesitatea de a face explorări multiple cu acul coaxial. însă prezintă avantajul de
a analiza desfăşurarea fenomenului cercetat, filmîndu-1 şi pătrunzînd în intimitatea lui, de a prinde
începutul unei reinervări, pe care stimularea nu o poate pune încă în evidenţă.
 Semnele electromiografice îşi găsesc corespondentul lor în electrodiagnosticul de stimulare.
Fibrilaţia corelează cu lén-toarea galvanică şi tendinţa la electrctonus a muşchiului de-nervat. Salvele
miotonice obiectivizează contracţia galvanotonică provocată electric prin stimulare.

CURENŢI DE MEDIE FRECVENŢĂ (MF)

Sub această denumire înţelegem o categorie de curenţi electrici alternativi sinusoidali, cuprinşi între
grupa curenţilor de joasă şi ţga a curenţilor de înaltă frecvenţă. Limitele largi ale frecvenţei sînt cuprinse
între 3 000 şi 50 000 Hz. Ei sînt produşi de aparatele de medie frecvenţă ca: Myodinaflux, (fig. 75),
Vectodinaflux, Nemectron, Nemectrodin, Endógenos,, care debitează un curent sinusoidal cu o frecvenţă
cuprinsă între 5000 şi 10000 Hz.

Fig. 75. — Myodinaflux.

Fiecare perioadă a curentului sinusoidal

produs de aceste aparate are o durată foarte
scurtă, egală cu 1/5000—-1/10000 sec, ceea ce
echivalează cu 0,2—0.1 msec.
Reprezentarea grafică a formei curenţilor de
medie frecvenţă este la fel cu cea a curentului
alternativ sinusoidal de la reţea, deosebirea
constînd numai în frecvenţa lor diferita.
Instituirea ritmică a pauzelor într-un curent MF
cu intensitate constantă determină fragmentarea
sacadată a acestuia în trenuri de unde.
Prin variaţia ritmică a intensităţii curentului şi prin intercalarea unor pauze ritmice de o durată
variabilă se pot obţine mai multe forme-de curenţi de medie frecvenţă :
1. Curentul de bază este cel cu amplitudinea constantă, în care vîrfurile maxime ale intensităţilor
pozitive, respectiv negative, se menţin la un nivel constant (fig. 76).
2. Curentul modulat cu lungă
perioadă (LP) (Schwellstrom) este
acela la care amplitudinea maximă a
oscilaţiilor variază de la o pe rioadă
la alta, crescînd de la valoarea zero
pînă la o valoare anumită, ca apoi să
descrească din nou. Fiecare
modulaţie de acest fel, ca şi pauza
care o urmează, poate să dureze de la
1 la 5 secunde (fig. 76).

Fig. 70. Diverse forme de curenţi

de medie frecvenţa.
a – amplitudine constanta; b –
modulat cu lungă perioadă urmat de
o pauză; c – modulat cu lungă
perioadă fără pauze; d – modulat cu
scurtă perioada; e – supramodulat cu scurtă şi lungă perioadă urmate de pauze; f – supramodulat, scurtă
şi lungă perioadă fără pauze.

3. La curentul modulat cu scurtă perioadă (SP), variaţiile intensităţii fiecărei perioade şi pauzele lor
(adică modulaţiile) se succed cu o viteză mai mare: 20—50—100 modulaţii/sec. La o modulaţie de
50/sec, aceste trenuri de unde modulate durează 0,01 secunde, urmate de o, pauză de 0,01 secunde.
Fiecare din aceste trenuri de uncie cuprinde un număr de 50—100 oscilaţii sinusoidale de cite 0,2—0,1
msec, în raport cu frecvenţa de bază de 5 000 sau 10 000 Hz. Forma pantei de creştere a intensităţii
fiecărei modulaţii în parte este exponenţiala.
4. Curentul modulat cu scurtă perioadă, supramodulat cu lungă perioadă sau curent dublu modulat
(SP + LP suprapuse) este un curent de MF modulat cu scurtă perioadă, în care trenurile de scurtă perioadă
au amplitudini diferite, crescînde sau descrescînde în limitele modulaţiei cu lungă perioadă (fig. 76).
Aceste 4 forme fundamentale ale curenţilor alternativi de medie îrecvenţă pot să fie dublate printr-un
curent de MF sinusoidal redresat.
Acestui curent îi lipseşte faza negativă, devenind astfel un curent continuu cu impulsuri de aceeaşi
frecvenţă cu a formei din care derivă. Diferenţa este deci transformarea curentului alternativ sinusoidal în
curent continuu cu impulsuri sinusoidale, redresate, care posedă unele caractere ale curentului galvanic.
O variantă terapeutică a curenţilor de medie frecvenţă este utilizarea lor interferenţială, adică
încrucişarea în ţesuturile profunde a două circuite de curenţi de medie frecvenţă cu diferite frecvenţe.
Aceasta se realizează prin aplicarea a patru electrozi în jurul regiunii de tratat, aşezaţi la fel ca pentru
galvanizare transversală, însă racordaţi în paralel sau încrucişat, cîte doi la fiecare circuit în parte.
Diferenţa de frecvenţă între cele două circuite este de circa 100 impulsuri/sec.
Aparatul şi masa de comandă. Aparatul este compus din-tr-un generator de medie frecvenţă, care
produce curent sinusoidal de 5000—10000 Hz. El este prevăzut cu dispozitive cu ajutorul cărora putem
varia frecvenţa de bază, putem modula curentul cu perioadă scurtă sau lungă, putem modifica raportul
dintre durata trenurilor şi a pauzelor. Acestea fac posibil ca aparatul să debiteze mai multe feluri de
curenţi de MF. Există două circuite diferite, care funcţionează la frecvenţe diferite ; are cîte două borne
pentru fiecare circuit şi două potenţiometre, cu care reglăm intensitatea fiecărui circuit în parte.
Cele două circuite servesc, fie pentru aplicaţii bipolare, concomitent la doi bolnavi sau pe două locuri
diferite ale aceluiaşi bolnav, fie pentru a lucra cu patru electrozi pe aceeaşi regiune, folosind posibilitatea
de interferenţă între cele două circuite.
Masa de comandă are: — un întrerupător general, care este în legătură cu o lampă principală de
semnalizare ;
— un comutator de alegere a formelor de curent (selector de curent) pentru MR constant, scurtă
perioadă {SP), lungă perioadă (LP), supramodulat (SP + LP) interferenţiali;
— un comutator basculant pentru alegerea formei sinusoidale sau redresate;
— unul sau două potenţiometre, dependente de fabricaţia aparatului, pentru cele două circuite;
— unul sau două miliampermetre, pentru măsurarea intensităţii medii a curentului sinusoidal şi a celui
redresat, prevăzute cu un schimbător de scală (un şunt);
— butoane separate pentru reglarea frecvenţei trenurilor de unde (unul pentru lungă perioadă şi unul
pentru scurtă perioadă);
— un buton serveşte pentru stabilirea raportului dintre trenurile de unde (impulsuri) şi pauzele
alăturate (1:1 sau 1: );
— patru borne: două pentru un circuit şi două pentru al doilea circuit;
— schimbătorul de tensiune, siguranţa fuzibilă, legătura cu pămîntul, cordonul, cablurile sînt ia fel ca
la pantostate.
Electrozii sînt asemănători cu cei utilizaţi pentru galvanizări. Dimensiunile mai frecvent întîlnite sînt:
4×6 cm, 6×8 cm, 8×12 cm, 12×20 cm, 6×16 cm şi 8×24 cm.
Cablurile de legătură sînt fire de liţă bine izolate cu cauciuc sau masă plastică, avînd la un capăt o
banană, iar la celălalt capăt o clemă de care se prinde electrodul.
Materialul hidrofil care acoperă electrozii este făcut din mai multe straturi de ţesătură pluşată sau
material plastic spongios (burete). Acest material se îmbibă cu o soluţie salină 4%. Fixarea electrozilor se
face cu benzi elastice de cauciuc late de 5—7 cm, cu butoniere.
Efectele fiziologice ale curenţilor de medie frecvenţă. Curenţii de MF posedă două proprietăţi
fundamentale, una analgezică şi alta excitomotoare. Ele pot să fie scoase în evidenţă sau estompate în
măsura în care variem parametrii impulsurilor (intensitatea, durata impulsurilor, dimensiunea electrozilor,
modul lor de aplicare) sau alegem o anumită formă de curent din cele amintite. Efectele lor secundare
sînt: cel trofic, decontracturant, spasmolitic, vasodilatator şi de influenţare a sistemului neurovegetativ.
1. Un efect analgezic însemnat este obţinut cu ajutorul curentului MF sau modulat cu scurtă perioadă
şi cu frecvenţa de la 10 la 100 Hz, putînd să meargă pînă la 500 Hz.
Atunci cînd durerea este intensă vom începe cu scurtă perioadă, a cărei frecvenţă este de 200—300
Hz, timp de 10—15 minute; în continuare reducem frecvenţa scurtei perioade la 100 Hz, fără să
modificăm intensitatea. Rezultatele sînt mult mai constante şi mai durabile cu această metodă, fiind
totodată şi mult mai plăcută pentru bolnav.
Curenţii de MF cu lungă perioadă (1—5 secunde) şi cei supramodulaţi provoacă contracţii musculare
puternice ne-dureroase.
Şedinţa se începe prin aplicarea pe muşchiul striat a unui curent de MF redresat constant, timp de 5—
10 minute, cu scopul de a ameliora troficitatea generală a muşchiului. Aplicăm apoi curent MF cu LP,
creştem progresiv durata modulaţiei de la 1 la 3 minute şi schimbăm alternativ raportul dintre durata
trenurilor de impulsuri şi durata pauzelor alăturate. Avem grijă să nu depăşim o secundă pentru durata
unei contracţii a muşchiului striat. Trebuie evitate contracţiile musculare prelungite şi puternice. De
exemplu o şedinţă se compune din:
10 minute MF redresat + 1–2 minute MF·LP + 5 minute MF redresat + 1–2 minute MF·LP + 5 minute
MF redresat la intensitate scăzută.
Astfel de şedinţe de gimnastică musculară electrică se fac zilnic sau chiar de două ori pe zi.
Pentru contracţia musculaturii netede se foloseşte MF 4- LP eu o frecvenţă de bază ridicată, de 10 000
Hz, din cauza acţiunii mai profunde şi a lipsei de durere pe straturile superficiale.
Perioadele de excitaţie şi cele de repaus vor fi egale între ele şi vor dura în total 6—10 secunde (3 + 3
secunde, respectiv 5+5 secunde), timp de 10 minute.
Curentul MF redresat se foloseşte pentru efectele lui analgezice. Fiind un curent continuu cu
impulsuri, cu el se pot face foarte bine şi ionizări.
Potenţarea efectelor urmărite prin curenţii de medie frecvenţă redresaţi se poate obţine asociind unele
substanţe medicamentoase. Soluţiile medicamentoase sînt cele cunoscute de la ionizări şi se aplică
selectiv la un anumit pol, în raport cu încărcarea electrică pozitivă sau negativă a ionilor elementari sau a
radicalilor (tabel VII).
Efectul trofic se obţine cu curent MF constant, de 10000 Hz. Se constată o îmbunătăţire a rezultatelor
favorabile dacă curenţii de MF se asociază cu alte proceduri de electroterapie ca: infraroşii, unde scurte
etc.
Tehnica de aplicare. Pentru aplicarea curenţilor de medie frecvenţă, bolnavul poate să stea în decubit
pe o canapea sau poate să stea pe un scaun.
 Aplicarea electrozilor depinde de regiunea şi afecţiunea tratată. Aceştia se aşază în aşa fel, ca liniile de
forţă care se formează între cei doi electrozi să intereseze zona procesului patologic. Aplicaţiile
longitudinale şi transversale sînt cunoscute de la ionogalvanizări. Aplicarea pe punctele motoare se face
ca la faradizări. Utilizarea curenţilor MF interferenţiali necesită patru electrozi, care se pot pune încruci-
şaţi sau paraleli, doi cîte doi, în jurul zonei pe care dorim să o influenţăm.
Electrozii se aplică pe tegument prin intermediul materialului hidrofil, pe regiunile indicate şi se
racordează cu ajutorul cablurilor de aparat. Ei se fixează cu benzi de cauciuc, cu feşi elastice sau cu
săculeţe de nisip.
După ce am fixat electrozii şi am stabilit legătura cu bornele aparatului vom controla ca toate
butoanele de pe masa de comandă să fie aduse la zero.
Manevrarea aparatului. Introducem ştecherul în priză, stabilim legătura cu întrerupătorul general şi
aşteptăm pînă se încălzesc lămpile. Apoi alegem la selectorul de curent forma indicată (constant, modulat
cu lungă perioadă, cu scurtă perioadă sau supramodulat).
În raport cu forma de curent aleasă manevrăm butonul pentru durata trenurilor de unde de scurtă sau
lungă modulaţie.
Comutatorul care ne indică forma de bază a curentului va fi pus la „sinusoidal" sau „redresat", după
cum este prescripţia medicală. Manipulăm apoi comutatorul care indică raportul dintre durata trenurilor şi
durata pauzelor pe 1:1 sau 1:2.
După ce butoanele amintite ele pe masa de comandă au fost reglate vom proceda la manevrarea
potenţiometrului cu care stabilim intensitatea curentului. Se poate lucra cu intensitate slabă, medie sau
forte, dependent de efectele urmărite.
Intensitatea slabă se apreciază printr-o uşoară senzaţie de furnicătură, intensitatea medie printr-o
senzaţie de vibraţie fină, iar intensitatea forte provoacă contracţii musculare nedureroase în zona de
influenţă a curentului.
Este greu să se indice cu precizie intensitatea curentului in miliamperi pentru anumite afecţiuni, ţinînd
seama de faptul că intensitatea este dependentă de rezistenţa electrozilor, rezistenţa electrică cutanată şi
tisulară profundă, de reactivitatea şi sensibilitatea generală a bolnavului. Aceşti factori variază mult, chiar
la acelaşi bolnav, de la o şedinţă la alta, cu toate că utilizăm electrozi de aceleaşi dimensiuni, apli caţi cu
aceeaşi presiune. Rezistenţa ţesuturilor scade în timpul şedinţei şi senzaţia de curent se pierde progresiv.
Ne rămîne deci numai aprecierea subiectivă a bolnavului.
Pentru eficacitatea şedinţei vom creşte lent intensitatea curentului în timpul procedurii, pentru
menţinerea senzaţiei subiective iniţiale.
Durata unei şedinţe este de 15—30 de minute, în medie de 20 de minute pentru tratamentul durerilor.
In tulburările trofice, durata este de 30 de minute, dar poate să fie prelungită pînă la 45 şi chiar 60 dc
minute.
În general, şedinţele se fac o dată pe zi, dar în unele traumatisme este necesar să. facem trei proceduri
în prima zi şi două proceduri în ?iua următoare.
Numărul de şedinţe este în funcţie de rezultatele obţinute. Efectul analgezic se prezintă în majoritatea
cazurilor imediat după primele aplicaţii, totuşi este nevoie să se facă circa 8—12 şedinţe. în măsura în
care fenomenele se exacerbează după primele şedinţe vom suspenda tratamentul.
Indicaţiile curenţilor de medie frecvenţă. Prin efectele lor analgezice, excitomotoare, trofice,
decontracturante, spasmoli-tice şi de influenţare a sistemului neurovegetativ, curenţii de medie frecvenţă
au un domeniu vast de indicaţii.
1. Procese articulare şi abairiculare inflamatoare şi degenerative de natură reumatică: artrite, artroze
cu diverse localizări (genunchi, coxofemural, coloana vertebrală), nevralgii, nevrite (occipitale,
cervicobrahiale. intercostale, sciatice), epi-condilite. coccigodinii, celulite. periartrite (PSH).
 2. Afecţiuni traumatice osoase, articulare, musculotendinoase: fracturi ale oaselor membrelor, redori
articulare, entorse, sechele pcsttraumatice (aigii rebele, edeme, hidartroze, atrofii şi hipotonii musculaie,
instabilitate articulară, contracturi musculare, osteoporoze hematoame, tulburări trofice). Traumatisme
musculare (elongaţii musculoligamentare, contuzii).
3. Afecţiuni neuromusculare: neuromialgii, miozite cu diverse etiologii. contracturi musculare
(torticolis). Atrofii musculare, hipotonii şi atonii musculare (sfincter anal. musculatura feţei, abdomenului
etc). Hemiplegii flasce şi spastice, paralizii periferice după leziuni nervoase. Sechele după poliomielită.
Acroparestezii, ca sechele după zona zoster.
4. Tulburări circulatoare periferice: arterite, sindrom Raynaud, acrocianoze, sechele după degeraturi,
edeme postflebi-tice, varice.
5. Tulburări digestive: spasme esofagiene, gastroduodenale, colitice, constipaţii atone şi spastice,
diskinezii biliare, aeroiagie, migrene de origine dispeptică.
6. Afecţiuni ginecologice: dismenoree, anexită, metrită, algii şi hiperestezii vulvo-vaginale, vaginism.
Contraindicaţii. Vom evita aplicarea curenţilor de medie frecvenţă pe regiunea precordială.
Contraindicaţiile propriu-zise se limitează la hipertensiuni arteriale înaintate, la cardiopatii decompensate,
la stări febrile, procese inflamatoare acute, ca şi procese neoplazice.