Sunteți pe pagina 1din 46

Instrumentaţie şi tehnici de recuperare - BFKT

LP 4- Curentul de joasă frecvenţă. Generalitaţi. Forme de curenţi. TENS. Curentul


diadinamic.

Curenţii de joasă frecvenţă reprezintă impulsuri ritmice cu o frecvenţă de până la 1000 Hz, au efecte
excitomotorii asupra fibrelor nervoase şi a ţesutului muscular (prin electrostimulări cu impulsuri
dreptunghiulare, triunghiulare, exponenţiale) şi efecte analgetice realizate prin curent diadinamic, curent
Trabert, TENS.

1. Generalităţi. Proprietăţi fizice. Forme de curent.


Întreruperea curentului continuu – cu ajutorul unui întrerupător manual (primele aparate) sau prin
reglare electronică (aparatele moderne), realizează impulsuri electrice succedate ritmic (singulare sau în
serii) cu efect excitator.
Curenţii cu impulsuri se caracterizează prin forma şi amplitudinea impulsurilor, frecvenţa lor,
durata impulsului şi a pauzei, ca şi prin modulaţia lor.
Din punct de vedere al formei, impulsurile pot fi dreptunghiulare, triunghiulare, trapezoidale,
sinusoidale şi forme derivate.
Impulsurile dreptunghiulare (rectangulare) se caracterizează printr-un front ascendent
perpendicular pe linia izoelectrică, un platou orizontal (paralel cu acesta) şi un front descendent tot
perpendicular.

Impulsul dreptunghiular

Distanţa t reprezintă durata impulsului, t.p. = durata pauzei, T = durata întregii perioade (t + t.p.), iar i
= amplitudinea impulsului. Frontul ascendent perpendicular corespunde creşterii bruşte a intensităţii
curentului produsă la închiderea circuitului electric, iar frontul descendent corespunde descreşterii bruşte a
intensităţii la deschiderea circuitului. Producerea electronică a impulsurilor prezintă avantajul reglării
automate a parametrilor lor.
Din curentul dreptunghiular se pot obţine forme derivate prin modificarea platoului superior sau
inferior, prin creşterea sau descreşterea intensitătii, la care putem adăuga variaţia duratei impusurilor şi a
pauzelor.
Impulsurile triunghiulare se caracterizează prin temporizarea intensităţii de excitare sub formă de
pante liniare oblice ascendente şi descendente, mai lungi sau mai scurte. Cu cât este mai lungă durata
impulsului, cu atât este panta mai lină, cu cât este mai scurt impulsul, cu atât este panta mai abruptă.
Impulsurile exponenţiale dacă panta ascendentă capătă forma unei curbe convexe de formă
specială care corespunde unei funcţii matematice exponeţiale, impulsul capătă denumirea de “exponenţial”.
Acesta este utilizat selectiv în electrostimularea musculaturii total denervate.

Impulsuri triunghiulare şi exponenţiale

8
Instrumentaţie şi tehnici de recuperare - BFKT

Impulsurile trapezoidale rezultă din combinarea impulsurilor dreptunghiulare cu cele


triunghiulare. Pantele ascendente şi descendente pot fi liniare sau curbe.

Impulsuri trapeziodale

Curentul faradic este obţinut din curentul continuu cu ajutorul unui inductor. Reprezentarea
curentului faradic clasic – o curbă neregulată în care unde pozitive cu valori crescute alternează cu
unde negative. Imposibilitatea dozării intensităţii curentului, neregularitatea impulsurilor, a dus treptat la
renunţarea la această formă de curent şi înlocuirea sa prin curent neofaradic. Acesta nu mai prezintă
trecerile bruşte de la valorile pozitive la cele negative, se aplică cu frecvenţe optime de 50 Hz, impulsurile
au o durată de 1ms, durata pauzei este de 19 ms, iar intensitatea curentului poate fi reglată cu precizie.

Curentul faradic

Curent neofardic generat de aparatură


- succesiune de impulsuri;
- succesiune de grupuri de neofaradice modulate exponenţial în amplitudine;

Curentul tiratronic (obţinut cu ajutorul tuburilor catodice) este un derivat al curentului


sinusoidal, având numai semiunde pozitive (curent redresat), cu eliminarea celor ascendente. Avantajele
sale sunt reprezentate de constanta intensităţii, ritmicităţii şi a duratei impulsurilor. Pornind de la acest
curent s-au obţinut curenţii diadinamici (cu mai multe variante) la care frontul descendent al impulsului
sinusoidal redresat este alungit, lin, revenind la intensitatea zero la începutul impulsului următor.

9
Instrumentaţie şi tehnici de recuperare - BFKT

Curent tiratronic

În general aparatele folosite în terapie furnizează impulsuri cu frecvenţe între 500 impulsuri pe
secundă şi 5 impulsuri pe minut.

Curenţi diadinamici

Curenţii modulaţi impulsurile de joasă frecvenţă pot fi modulate prin variaţia unuia din
parametrii lor: amplitudine (intensitate), ritmicitate şi durată. Modulaţia în amplitudine este variaţia
progresiv crescândă şi descrescândă a amplitudinii maxime a impulsurilor, proporţională cu amplitudinea
semnalului sinusoidal de modulaţie. Modulaţiile sunt destul de lente, durata unei modulaţii fiind de
0.05 – 1 secundă şi perioada pauzelor de 3 - 5 secunde.
Modulaţia de durată se caracterizează prin creşterea periodică, progresivă a duratei
impulsurilor până la un nivel maxim şi revenirea tot progresivă la durata iniţială a impulsurilor.
Modulaţia în amplitudine se poate combina cu cea de durată.
Din cele expuse mai sus rezultă că există multiple posibilităţi de realizare şi combinare a
impusurilor prin variaţia formei, amplitudinii duratei şi frecvenţei lor.

2. Mod de acţiune

Terapia cu curenţi excitatori sau de stimulare în domeniul joasei frecvenţe se bazează pe


acţiunea caracteristică de excitare a impulsurilor electrice din acest domeniu asupra elementelor
exciatbile cum sunt ţesuturile musculare şi fibrele nervoase. Prin stimulare electrică se poate obţine
o descărcare electrică a membranei celulare (depolarizare – respectiv modificarea sarcinii electrice), la
nivelurile subtraturilor excitabile. Fiecare membrană - în funcţie de tipul celulelor – are o anumită
frecvenţă optimă pentru valoarea de prag a stimulării sale (de exemplu fibrele nervoase 50 Hz,
fibrele vegetative 5 Hz).
Musculatura scheletică normal inervată răspunde la impulsuri de durată relativ scurtă şi cu
frecvenţă relativ repede.
Frecvenţele de 30 Hz sunt capabile să producă contracţii musculare. Durata impulsului cu efect
de contracţie asupra muşchiului normal inervat este cuprinsă între 0,1 şi 5 ms; sub 0.02 ms, în orice caz
impulsul nu mai este eficace.
Frecvenţele de 40 – 80 Hz utilizate în scop terapeutic reprezintă domeniul curenţilor
tetanizaţi. La impulsurile succedate cu aceste frecvenţe, se instalează contracţii de lungă durată, care se
menţin atâta timp cât curentul străbate muşchiul.

3. Caracteristici ale formelor de curenţi utilizate

Formele clasice de curenţi utilizate în stimularea musculaturii normo-invervate sunt curenţii


dreptunghiulari unici şi trenuri de impulsuri, curenţii modulaţi, curenţii faradici şi neofaradici.
Impulsurile dreptunghiulare reprezintă forma tipică de stimulare a contracţiei musculaturii
1
0
Instrumentaţie şi tehnici de recuperare - BFKT
scheletice.Curenţii dreptunghiulari cu frecvenţe tetanizate produc contracţii nefiziologice de durată,
obositoare şi dureroase. S-a constat că aceste efecte pot fi contracarate prin modularea impulsurilor în
frecvenţă, în intensitate, durată şi ritmicitate. În acest mod se obţine un curent corespunzător
condiţiilor fiziologice ale contracţiei voluntare a muşchiului.
Cele mai folosite forme sunt:
1. curentul rectangular de tip Leduc (durata impulsului 0.1 - 1 sec, frecvenţa 1 - 160 Hz);
2. curentul rectangular Trabert (durata impulsului 2 ms, durata pauză 5 ms şi frecvenţa de 140
Hz);
3. curentul rectangular, TENS;
4. curentul diadinamic (Bernard) frecvenţa de 50 - 100 Hz;
5. curentul cu impulsuri triunghiulare cu durata de 1 - 1.6 ms, frecvenţa 100 Hz;
6. curentul exponenţial (Lapicque), durata 1.6 - 60 ms, frecvenţa 80 - 100 Hz;
Cele mai folosite formule antalgice sunt: TENS, curentul rectangular, Trabert, curentul
diadinamic.

3.1. TENS-ul (Transcutaneous Electrical Nerve Stimulation) este o tehnică non-invazivă, cea
mai răspândită, cea mai apreciată şi utilizată formă de electroanalgezie.
În ultimii ani s-au conturat trei aplicaţii ale TENS -ului:
1. TENS conventional (constant, de frecvenţă înaltă, normal); caracteristicile standard sunt: curent
electric de 50 - 100 Hz, impulsuri de durată scurtă, de 30 – 200 msec şi intensitate de 10 -
40mA; electrozii se aplică pe zona dureroasă sau în amonte pe traiectul nervului senzitiv;
intensitate se stabileşte la senzaţia de furnicătură confortabilă.
2. TENS - acupuncture like, (AL-TENS): foloseşte un curent electric de 1 - 5 Hz, impulsuri
izolate sau trenuri de impulsuri cu durată de 200 - 500 microsec şi intensitate de 50 - 100 mA,
obiectivul principal fiind obţinerea unui efect musculo - constrictor. Stimularea se face pe zona
dureroasă sau la distanţă. Mărimea electrozilor trebuie să fie de 100 cm2.
3. TENS intens: stimulare intensă de scurtă durată; se folosesc curenţi de frecvenţă mare de
100 -150 Hz, cu durata impulsului de 250 - 500 microsec; durata stimularii este de 15 - 30 sec. Efectul
se instalează foarte rapid (5 min) şi dispare după 30 min.
Folosirea curentilor TENS in scop terapeutic, aduce urmatoarele beneficii:
- prin importantul sau efect antalgic, scade durerea acuta si cea cronnica cat si spasmele musculare;
- varietatea curentilor TENS permite tratarea majoritatii durerilor;
- stimularea nervoasa electrica transcutanata (TENS) poate trata stari dureroase in orice faza a bolii, care
nu raspund la alte metode terapeutice indicate (farmacologice, electrice) sau care constituie contradictii la
alte mijloace terapeutice fizice (neoplazii);
- intervine in reeducarea musculara;
- stimuleaza musculatura si contractia musculara prin actiunea sa asupra placii neuromotorii din muschi,
fiind un bun tonizant si excitant al musculaturii flasce (este indicat in paraliziile flasce, atrofiile sau
hipotrofiile musculare, etc.);
- prin caracterul sau excitomotor, realizeaza gimnastica musculara;
- intervine in producerea de endorfine, care duc la un efect chimic natural de anestezie si placere;
- stimularea nervoasa electrica transcutanata, aduce si numeroase beneficii in scopul cresterii
performantelor fizice. Efectul hiperemiant si trofic al acestor curenti electrici, duce la o crestere a
microcirculatiei locale, promovand astfel o mai buna oxigenare a muschiului, o revenire mai rapida dupa
efort maximal prin readucerea mai rapida a pH-ului la normal si eliminarea metabolitilor toxici (acidul
lactic);
- prin efectele vasodilatatorii si prin cele trofice, determina nutrirea capsulelor articulare, fapt pentru care
se obtine o crestere a mobilitatii articulatilor;
- un alt beneficiu al utilizarii TENS este ca aceasta metoda este mult mai ieftina in comparatie cu
medicatia analgezica pe termen lung.
- efectele TENS sunt si mult mai rapide decat cele prin medicatie analgezica
- nu exista efecte toxice, sau supradozaj, utilizatorul putand stimula zona atat cat doreste.
- aceasta metoda, prin curentii TENS, este o metoda noninvaziva, usor de folosit si fara efecte secundare.

PENS (Percutaneous Electrical Nerv Stimulation) este o formă nou de electrostimulare


antalgică, care combină avantajele TENS cu cele ale electroacupuncturii. PEN foloseşte ace de
acupunctură drept electrozi care sunt plasati pe zonal ce corespunde patologiei care generează durerea.
In cazul utilizarii PENS, pana la 90 % din substantele active patrund in piele, consecinta fiind rezultatele

1
1
Instrumentaţie şi tehnici de recuperare - BFKT
mai eficiente intr-un timp mai scurt.
Utilizarea MESO PEN ajuta la stimularea factorilor de crestere ale trombocitelor pentru a crea elastina si
colagen si corecteaza cele mai comune probleme ale pielii.
Folosirea multiplelor ace care patrund in piele sporeste rezultatele reintineririi si este mult mai sigur
pentru pacienti datorita diminuarii afectarii epidermei si sangerarilor. Tratamentele sunt efectuate cu o
viteza mare si precisa.
Tehnica de lucru pentru TENS: atât în cazul aparatelor mari cât şi în cazul celor portabile
electrozii au dimensiuni asemanatoare; electrodul activ, se aplică pe zona dureroasă, pe punctul trigger
sau pe punctul de acupunctură; anodul se plasează mai jos de zona dureroasă.
Siguranţa protocolului pentru aplicarea TENS:
- verificarea tegumentelor;
- verificarea aparatului şi a electrozilor;
- setarea caracteristicilor TENS;
- gradarea atentă a intensităţii la începutul şedinţei;
- intensitate confortabilă pentru contracţie;
- descreşterea controlată a intensităţii la închiderea aparatului.
Contraindicaţii TENS: pacemaker, sarcină, nu se se aplică pe sinusul carotidian, pe faţa
anterioară a gâtul, pe laringe.

3.2. Aparatură generatoare de impulsuri de joasă frecvenţă

Aparatura generatoare de impulsuri de joasă frecvenţă este extrem de variată, de-a lungul anilor
fabricându-se în multe ţări numeroase şi felurite modele de aparate, care produc diferite forme de
curenţi şi diferite posibiltăţi de aplicare ale acestora.
De la modele vechi, precum, Impulsator, Bipulsator (Bulgaria), Neuroton (Germania), TUR RS
(2, 6, 8 – Germania) s-a ajuns la modele mai noi, de plida TUR RS (10,12), Diajyn (DD5, DD6 - Polonia),
Diadin (1, 2 Romania) sau mai recente – Neodynator, Diadin 3 etc. Dacă la inceput modelele erau
în general voluminoase şi de greutate mare, tendinţa spre o manipulare mai comodă a aparatelor în
pas cu progresul tehnic ce a dus la realizarea de echipamente electronice, a făcut posibilă fabricarea de
aparate de dimensiuni reduse, uşor de transportat (chiar portabile) şi înzestrate cu tipuri perfecţionate de
comutatoare, presupunând adesea şi unele noutăţi în manevrarea lor.
Schema bloc a aparatului de curenţi diadinamici şi caracteristici tehnice
Schema bloc a aparatului de terapie prin curenti diadinamici DIADIN 3 este prezentată în figura
devmai jos. Cele două forme de baza ale curenţilor diadinamici (MF şi DF) sunt obţinute cu ajutorul
circuitului formator de semnal diadinamic (CFSD). Din aceste regimuri de baza (MF şi DF) se obţin
celelalte regimuri de curenţi diadinamici (PS, PL, RS) cu ajutorul circuitului astabil (CA), care
furnizează impulsuri dreptunghiulare cu durata de 1 şi 7 secunde. Semnalele astfel obţinute se aplica
etajului final (EF).
Semnalul diadinamic reprezinta semnalul de comanda al generatorului (de curent constant)
pentru curenti diadinamici (GCD). Circuitul de formare a semnalului diadinamic (CFSD) asigură un
semnal de tensiune care în funcţie de regimul de funcţionare ales de la claviatura (CL) -
corespunde formelor de semnal cunoscute.
Circuitul de reducere automată a curenţilor (CRAC) reaIizează reducerea la zero a semnalului
dat de circuitul formator de semnal diadinamic (FSD) la sfârşitul tratamentului.

1
2
Instrumentaţie şi tehnici de recuperare - BFKT

Schema bloc a aparatului de terapie prin curenţi diadinamici DIADIN 3: TA – transformator de alimentare; SA
– surse de alimentare stabilizate; SIT - sursă de înaltă tensiune; RIT – regula de înaltă tensiune; EF - etaj
final; GCD - generator de curenţi diadinamici; GCG - generator de curent galvanic; DT - dispozltiv de
temporizare; OT - oscilator de temporizare; D - divizor: AT – afişaj temporizare; DL - bloc logic; CFSD -
circuit formator de semnale diadinamice; CRAC – circuit reducere automată a curenţilor; CPEM - circuit de
protecţie electromagnetică; CPSC - circuit de protecţie supracurent; CPSR - circuit de protecţie
suprarezistenţă; CA - circuit astabil; CL – claviatură; IP - inversor polaritate.

Sursa de alimentare SA, furnizeaza tensiunea de alimentare pentru tot sistemul prin intermediul
regulatorului de inalta tensiune RIT, dar si pentru CFSD circuitul formator de semnale diadinamice. Din
CFSD circuitul formator de semnale diadinamice pleaca curentii diadinamici,care prin CRAC circuitul de
reducere automata a curentilor si generatorul de curenti diadinamici GCD ajung si se aplica pe pacient.
Blocul logic BL comanda prin CRAC circuitul de reducere automata a curentilor GCD, dar tine cont si
de semnalul primit de la circuit de protectie la supracurent CPSC si de semnalul primit de la circuitul de
protectie electromagnetica care comanda CPSR circuitul de protectie la suprarazistenta.
CPSR circuitul de protectie la suprarazistenta sisizeaza daca reziztenta R creste (adica daca electrozii nu fac
contact bine pe pacient) si opreste prin BL, CRAC. Tot in functie de rezistenta R, daca aceasta este mare, RIT
regulatorul de inalta tensiune opreste sursa inalta de tensiune SIT.

Curentul galvanic este un curent contnuu care se obţine într-un al doilea amplficator final
(GCG). Sarcina etajului final (EF) amplificator şi sumator este rezistenţa echivalenta a pacientului (Rs).
Curentii se aplica pacientului prin intermediul unor electrozi realizati din plăcuţe metalice
maleabile umectaţi cu soluţii electroconductive sau din cauciuc electroconductor. Alimentarea
etajului final (EF) se face de către sursa de înaltă tensiune (SIT) stabilă, care este comandată de către
regulatorul de înaltă tensiune (RIT). Astfel tensiunea de alimentare ia o valoare corespunzatoare în
funcţie de rezistenţa de pacient (Rs) şi valoarea curentului prin pacient.
Sensul curentului prin pacient se poate schimba cu ajutorul inversorului de polaritate (IP).
Circuitul de protecţie de supracurent (CPCS) acţionează prin blocarea etajulul final (EF) şi a sursei de
înaltă tensiune (SIT) atunci când este depăşită cu 25% valoarea prestabilită printr-un potentiometru de
reglaj al curentului diadinamic şi printr-un potenţiometru de reglaj al curentului galvanic ; aceste două
potenţiometre sunt accesibile pe panoul frontal al aparatului. Circuitul de protecţie la suprarezistenţă
(CPSR) acţionează similar în cazul în care rezistenţa la bornele pacientului (Rs) depăşeşte o valoare
stabilită (cuprinsă între 0 şi 5 kΩ).
Circuitele de protecţie electromagnetică (CPEM) asigură o protecţie suplimentară
pacientului prin sistarea livrării tensiunii la pacient (punerea la masă a bornei de curent) când
curentul de pacient ajunge la 60 mA.
În afară de aceste protecţii, aparatul mai dispune de o protecţie la supratensiune, asigură
deconectarea aparatului în cazul când tensiunea de alimentare a generatoarelor de curent constant
(GCD, GCG) depăşeşte 450 V.
Controlul duratei tratamentului se face de către dispozitivul de temporizare (DT) durata
tratamentului (între 1 - 20 min) se fixează cu ajutorul unui comutator decadic vizibil de pe panoul
aparatului. Un şir de diode luminiscente, vizibile pe panoul frontal al aparatului, indică trecerea

1
3
Instrumentaţie şi tehnici de recuperare - BFKT
timpului de tratament. Durata de luminare a unei diode reprezintă 10% din durata totală a
tratamentului fixat prin comutatorul decadic. Stingerea ultimei diode înseamnă sfârşitul duratei fixate
pentru tratament, fapt semnalat şi acustic.
Controlul secvenţelor de funcţionare a aparatului este asigurat de circuitele logice din blocul logic
(BL). Sursa de alimentare stabilizată (SA) asigură tensiunile stabilizate necesare alimentărilor
blocurilor electronice ale aparatului. Valoarea curentului diadinalmic debitat spre pacient se poate citi la
miliampermetru (mA1), iar valoarea curentului galvanic la (mA2).
La ieşirea aparatului, se debitează în regim de curent constant, până nu se depăşeşte o
rezistenţă limită (punctul A din figura de mai jos). Deoarece tensiunea de alimentare a etajului final (EF) nu
poate depăşi anumite valori, se realizeaza o caracteristică de sarcină ca în figura.

Caracteristicile tehnice ale aparatului unui aparat de diadinamic:

- cinci tipuri de curenţi diadinamici (MF – impulsuri de 20 ms, valoare, medie 17 mA,
frecvenţă 50 Hz; DF - impulsurile 10 ms, valoare medie 35 mA, frecventa 100 Hz; PS - impulsuri MF
timp de 1 s alternând cu impulsuri DF timp de 1 s; PL – impulsuri MF timp de 5 s, apoi trecere lentă în 2
s la DF, impulsuri DF timp de 5 s, apoi trecere lentă în 2 s Ia MF; RS – impulsuri timp de 1 s alternând
ritmic cu pauze de 1 s).
- curent galvanic (continuu) singur sau asociat cu curent diadinamic; vaIorile medie 10 mA,
coeficient de ondulatie 0,5%.
- tensiunea de alimentare 220 V c.a. ± 10%, frecvenţa reţelei 50 Hz ± 10%;
- puterea consumată max. 75 VA
- rezistenţa de sarcina 0 - 5 kΩ.
- durată tratament: 1 - 20 min.
- clasă de protecţie electrică: II B.

1
4
Instrumentaţie şi tehnici de recuperare - BFKT

LP 5- Curenţi de joasă frecvenţă. Curentul diadinamic. Curenţii Träbert. Curenţii


stohastici. Curentul neofaradic.

1. Curentul diadinamic

Curentul diadinamic (Bernard) este un derivat din curentul alternativ prin redresarea fazei
negative şi modularea acesteia. Este apreciat pentru proprietăţile dinamogene care generează un
efect antalgic, decontracturant, hiperemiant, rezorbtiv, trofic. Acestea sunt determinate de nivelul
intensităţii, forma curentului diadinamic şi modalitatea de aplicare a electrozilor.
Intensitatea curenţilor se reglează progresiv ajungându-se la senzaţie de vibraţii bine
tolerate, nedureroase. Deoarece acomodarea se instalează repede intensitatea sa se mai creşte în
timpul tratamentului, sub pragul dureors. Dacă se urmăreşte obţinerea contracţiilor musculare,
intensitatea se creşte la pragul de contracţie, fără senzaţie de crampă musculară (acţiune dinamogenă
mai pregnantă la frecvenţa de 50 Hz).
De menţionat că răspunsul obţinut este influenţat în mare măsură de particularităţile
reacţiei individuale şi adaptării organismului la curent, în sensul că hiporecaţia (analgezia) prin
ridicarea pragului la durere şi hiperreacţia (dinamogenia) apar diferit, de la individ la individ.
Formele clasice de curenţi diadinamici descrişi prima dată de Pierre Bernard (1929) sunt
monofazat fix (MF), difazat fix (DF), perioadă scurtă (PS) şi perioadă lungă (PL). Alte forme
monofazat modulat (MM), difazat modulat (DM), ritm sincopat (RS) sunt forme derivate produse de
diferite aparate.

Figura 1 Forme de curenţi diadinamici

În practică se utilizează mai multe forme, fiecare purtând semnificaţii speciale din punct de
vedere terapeutic:
- curentul diadinamic monofazat fix (50 impulsuri/sec) - curent pulsatil obtinut din curentul
sinusoidal de 50 Hz prin anularea semiundei negative. Are efect dinamogen; efectul
analgetic apare tardiv. Subiectiv, se produc vibratii care actionează ca un masaj profund;
- difazat fix (100 impulsuri/sec) - curent pulsatil obţinut din curentul sinusoidal de 50 Hz prin
redresare, adică prin transformarea semiundei negative în semiundă pozitivă. Rezultă
astfel un curent cu frecvenţă de 100 Hz. Efectul său principal este cel inhibitor. Se foloseşte ca
formă de introducere înaintea aplicării celorlalte forme;
- lunga perioadă (alternanţă de monofazat fix cu durata trenului de 4 sec, cu difazat fix cu
durata trenului de 8 sec) - se obţine prin alternarea lentă a formelor MF şi DF într- un interval
de 12 secunde. Efectul dinamogen este diminuat, dominând efectul inhibitor (analgetic,
miorelaxant);
- scurtă perioadă (alternanţă de monofazat fix cu difazat fix timp de 1 sec fără pauză) - se obţine
prin alternarea bruscă între MF şi DF cu ritm de 1 secundă. Efectul dominant este cel
dinamogen (resorbtiv);
- ritm sincopat (alternanţe de monofazat fix de 1 sec cu pauză de 1 sec.) - se obţine prin
antreruperea ritmică a formei MF cu pauze de 1 secundă. Este forma de curent folosită pentru
electrostimulare musculară;

1
5
Instrumentaţie şi tehnici de recuperare - BFKT
Curentul difazat fix şi lungă perioadă au un accentuat efect antalgic, iar celelalte forme au mai
mult capacităţi excitomotorii.
Bernard considera că la baza efectului antialgic, care de altfel se instalează rapid încă din
timpul şedinţei şi persistă mai mult de 2 ore, stă creşterea pragului de percepţie al bolnavului. În
prezent, efectulul benefic este explicat prin teoria gate control (teoria controlului de poartă – gate
control – este acceptată ca valabilă în explicarea activităţii anti-durere la numeroşi factori fizici şi în
special a curenţilor cu impulsuri; se realizează în acest fel un blocaj presinaptic al intrării influxului
dureros în măduva spinării şi totodată o inhibiţie postsinaptică prin substanţa reticulată). Concomitent
cu stimularea intensă şi ritmică a extero şi proprioceptorilor din zona tratată are loc şi eliberarea de
peptide (endorfine) şi o vasodilataţie importantă.
Mărimea şi forma electrozilor se aleg în funcţie de regiunile tratate, iar locurile de
amplasare, modalitatea de poziţionare şi polaritatea lor în funcţie de scopurile terapeutice urmărite.
Bernard a introdus în utilizarea terapeutică a curenţilor diadinamici inversarea polarităţii cu electrozii
lăsaţi pe poziţii, tehnică ce îşi are rostul numai în anumite situaţii patologice (aplicaţii cu scop
dinamogen şi miostimulant). Într-o singură localizare pe parcursul unei singure şedinţe se pot utiliza 2-
3 forme de curent. În acest caz ordonarea se face de la formele predominant excitatorii la cele
antialgice. În timpul aplicaţiei trebuie să apară senzaţia de înţepătură uşoară, de contracţie ritmică, de
uşoară arsură. Această senzaţie se amplifică pe parcursul procedurii deoarece sub curentul diadinamic
sistemul senzitivo-senzorial nu se acomodează. Apariţia unei senzaţii de arsură în punct fix, pe regiunea
aflată sub electrod indică risc de arsură şi determină întreruperea tratamentului.
Electrozii se aplică prin intermediul învelişurilor de protecţie hidrofile, confecţionate din
diferite structuri textile sau material spongios elastic, bine umezite şi fixaţi cu ajutorul benzilor elastice
sau a săculeţilor de nisip.
Modalităţi de aplicare:
- aplicaţii pe puncte dureroase circumscrise. Se utilizează electrozi mici, rotunzi, egali. Polul
negativ se aplică direct pe zona dureroasă, iar pozitivul proximal la 2 - 3 cm. distanţă;
- aplicaţii transversale (trans-regionale), la nivelul articulaţiilor mari, a zonelor musculare mari
ale trunchiului şi membrelor. Se folosesc electrozi plaţi, suficient de mari, aşezaţi de o parte şi de alta
a zonei dureroase;
- aplicaţii longitudinale, de-a lungul unui nerv sau al unei căi vasculare. Pentru nervi
electrodul pozitiv, mai mare, se aşează proximal, iar cel negativ distal;
- aplicaţii paravertebrale, pe regiunile rădăcinilor nervoase, cu electrozi adaptaţi ca mărime
regiunii afectate, cu polul negativ pe regiunea dureroasă şi pozitivul de cealaltă parte, sau electrozii de
aceeaşi parte, pozitivul proximal;
- aplicaţii ganglionare, pe ganglionii vegetativi. Se utilizează electrozi mici, rotunzi, cu
negativul pe ganglionul respectiv şi pozitivul la 2 - 3 cm. distanţă.
Aparatele vor avea fixate la începutul tratamentului comutatoarele pe poziţia <0>.
Intensitatea curentului se reglează prin creşterea progresivă la o doză corespunzătoare efectului urmărit,
fără a atinge pragul sensibilităţii dureroase. Se mai poate aplica la începutul sedinţelor de tratament un
„pat” de curent galvanic (dacă aparatele permit acest tip de curent), reglat sub pragul de curent continuu,
adică fără să producă senzaţie de curent 1-3 mA (funcţie de mărimea electrozilor).
În timpul sedinţei trebuie crescută intensitatea pentru menţinerea senzaţiei de vibraţie
nedureroasă (prin procesul de acomodare, acestea scad la un interval de timp după stabilirea pragului
inţial de intensitate). Durata şedinţelor de tratament este diferită în raport cu scopul terapeutic urmărit.
Va fi scurtă din raţiunea evitării acomodării de 4-8 minute sau chiar mai puţin; o durată mai lungă poate
diminua eficacitatea unei aplicaţii cu scop analgetic. Dacă trebuie efectuate aplicaţii pe mai multe zone
în aceeaşi şedinţă se scad duratele succesiv de la zonă la zonă cu câte 1 minut, astfel încât să nu
depăşească 10-12 minute. În aplicaţiile cu scop hiperemiant, vasculotrop se pot aplica şedinţe de durată
lungă de 20-30 minute.
Fizioterapia cu curenţi diadinamici, face parte din categoria terapiilor prin curenţi alternativi de joasă
frecvenţă (50 -100 Hz).Exista mai multe tipuri de curenti diadinamici,aplicarea acestora realizandu-se in
functie de efectul scontat:
 DF (puternic analgetic)
 MF (electrostimularea tesuturilor ligamentare,crestrea tonusului muscular)
 CP (actioneaza ca un masaj profound-intens,resorbtiv,analgezic)
 PL (analgetic,miorelaxant,anticongestiv)
 RS (cel mai pronuntat excitomotor,realizand gimnastica musculara )

1
6
Instrumentaţie şi tehnici de recuperare - BFKT
Modul de actiune al electroterapiei prin efectul analgetic este explicat de :
 Senzatia de furnicatura placuta determinata de stimulii electrici poate sa inlature senzatia dureroasa si
sa creasca pragul durerii(analgezia este realizata prin scaderea tensiunii din fibrele nervoase care
transmit informatia dureroasa si prin scaderea sensibilitatii receptorilor de durere.
 Eliberarea de endorfine si de alte substante neuro-opioide similare(fapt demonstrat si dovedit clinic
printr-o serie de teste).

Indicatii in cadrul procedurilor de fizioterapie in care se pot utiliza curentii diadinamici

1. localizarea zonelor patologice inflamatorii şi degenerative; testarea zonelor mialgene; electrostimularea


ţesuturilor ligamentare.
2. sindrom simpatic; tulburări circulatorii; spasmoliză (contracturi musculare).
3. tulburări trofice; artroze; artrite; osteocondilite; tulburări circulatorii; nevralgii ale zonei craniene.
4. combaterea algiilor; în patologia aferentă zonei intestinale, abdominale, ginecologice.
5. tratament post-chirurgical; mobilizarea articulaţiilor; terapie de motilitate; deformaţii; contuzii;
periartrite; nevralgii.
6. pareze; excitabilitate faradică; mialgii; lumbago; torticolis; nevralgii.
7. paralizii flasce şi excitaţii faradice.
8. paralizii flasce cu reacţii degenerative moderate.paralizii flasce cu reacţie degenerativă avansată;
tratamentul întinderilor tendinomusculare

Diadin este un aparate electronic medical destinat


electroterapiei, respectiv terapiei cu curenţi de joasă
frecvenţă. Aparatul este un generator de curenţi
diadinamici şi curent galvanic.
CARACTERISTICI
TEHNICE
Monofazat fix - impulsuri de 20
msec
valoarea medie 17 mA +/- 10%
frecventa 50 Hz
Difazat fix - impulsuri de 10
msec
valoarea medie 35 mA +/- 10%
frecvenţa 100 Hz
Perioadă scurtă - impulsuri MF timp de 1 s, alternând
ritmic cu impulsuri DF timp de 1 s
Perioadă lungă - impulsuri MF timp de 5 s, apoi
trecere lentă (2 s) la DF timp de 5 s, apoi trecere lentă
(2 s) la MF, apoi ciclul se reia. Un ciclu durează 14 s
Ritm sincopat - impulsuri MF timp de 1 s alternând
ritmic cu pauze de 1 s.
Galvanic - curent
continuu
valoare medie 10 mA +/- 10%
coeficient de ondulaţie 0,5%
Condiţii nominale de utilizare
temperatura ambiantă +10
C…+40 C umiditatea relativă
30% …75%
presiunea atmosferică 7x104…10,6x104
N/m2 tensiunea de alimentare 230V
frecvenţa reţelei 50 Hz +/- 1Hz
rezistenţa de sarcină 0…5 kohmi
Alte caracteristici
putere consumată max. 75
VA
clasa de protecţie electrică II.B. Alimentarea şi schema
electrică sunt izolate faţă de carcasă, asigurându-se
condiţii optime de electrosecuritate pentru pacient şi
operator.
fiabilitatea 2000 ore cu nivel de încărcare de
0,8 aparat transportabil, cu funcţionare
continuă;
durata maxim ă a tratamentului: 20 min., reglabilă în paşi
de 1
minut între 1-20 min.

1
7
Instrumentaţie şi tehnici de recuperare - BFKT

2. Curenţii Träbert

Sunt curenţi dreptunghiulari cu efect analgetic şi hiperemiant descoperiţi de Träbert (1957).


Pe tot parcursul şedinţei se menţin aceeaşi parametri – durata impulsului şi a pauzei de 2 ms şi respectiv
5 ms şi frecvenţa de 140 Hz. Autorii germani îi mai denumesc curenţi de “ultrastimulare”, iar Koeppe
i-a denumit “masaj cu impulsuri excitatorii”.

Figura 2 Curenţi Träbert

Această formă de curent poate fi produsă şi aplicată de orice aparat modern de curenţi excitatori
de joasă frecvenţă. Electrozii de aceeaşi dimensiune în funcţie de zonele tratate ¾ cm, 6/8 cm, 8/12 cm
se aplică bipolar. Se aplică cu strat hidrofil foarte gros. Electrodul negativ se plasează pe locul cel mai
dureros, iar cel pozitiv de obicei proximal de catod la numai 3-5 cm distanţă. Intensitatea curentului
creşte până la o senzaţie de vibraţie caracteristică şi suportabilă. Aceasta nu trebuie depăşită pentru a
se evita instalarea unei contracţii tetanice dureroase. Cu totul orientativ se recomandă următoarele doze
de intensitate: 5-10 mA pentru membre, 10-15 mA pentru regiunea coloanei cervicale, 15-20 mA
pentru regiunea dorsală şi lombară.
Curenţii Trabert - efect predominant analgetic, instalat imediat după încheierea şedinţei.
- indicaţii: traumatisme (entorse, contuzii, luxaţii, întinderi), artroze, artrite, spondiloze, spondilite;
- contraindicaţii: sarcină, insuficienţă hepatică, renală, cardiacă decompensată, răni deschise.

3. Curentul faradic

Este obţinut din curentul continuu cu ajutorul unui inductor şi este format dintr-o curbă
neregulată în care undele pozitive cu valori crescute alternează cu unde negative. În prezent se utilizează
mai mult curentul neofaradic în excitarea muşchilor scheletici la care apar atropii de inactivitate, în
scopul stabilirii inervării normale a lor.

Figura 3 Exemple de curenţi neofaradici

4. Curenţii stohastici

În ultimii ani atenţia cercetătorilor s-a îndreptat asupra unor curenţi care să evite cât mai mult
posibil instalarea „obişnuinţei” structurilor excitabile la curent. Apariţia acestui fenomen fiziologic
este inerentă la aplicaţiile de stimuli electrici cu repetare periodică. S-au putut produce curenţi cu stimuli
aperiodici, adica neregulaţi sau STOHASTICI.
Această particularitate a lor reduce reacţiile de adaptare, crescând astfel efectul analgetic prin
ridicarea mai pronunţată a pragului la durere, precum şi durata acestui efect. Cele mai eficace sunt
impulsurile stohastice din domeniul 5 - 30 Hz, rezultatele fiind apreciate atât în privinţa nivelului
pragului dureros, cât şi a duratei de menţinere a efectelor după terminarea aplicaţiei.
1
8
Instrumentaţie şi tehnici de recuperare - BFKT

5. Electropunctura

Scopul – combaterea durerii, face parte din metodele refleoterapice având ca loc de acţiune
punctele dureroase reflexe care sunt identice cu punctele de acupunctură în proporţie de 80 %. Se
utilizează curenţi cu frecvenţă variabilă 0-50 Hz, durata impulsului 30 – 50 microsec, intensitate
reglabilă 0-100 mA până la senzaţia de uşoare furnicături.
Se aplică mai mulţi electrozi (3-4), ce pot trata simultan 6-8 puncte. Vârfurile electrozilor (cu
diametru de 1-2 mm) vor efectua electrostimulări cu durate de la câteva secunde la câteva minute până la
reducerea efectivă a acuzelor dureroase şi a contracturii locale. Aplicaţiile pot fi realizate zilnic sau la două
zile. Pentru sindroamele dureroase acute sunt necesare 2-6 şedinţe, în timp ce pentru sindroamele dureroase
cronice pot fi necesare 10-20 şedinţe de electropunctură.
Acestă metodă nu este similară şi nu înlocuieşte TENS-ul şi nici electroacupunctura la care
intervine un al doilea stimul realizat de introducerea acelor în puncte bine stabilite pe meridianele
tradiţionale de acupunctură.
Electropunctura face parte dintre metodele de reflexoterapie, deoarece locul de acţiune (locul de
aplicare a electrozilor) îl reprezintăzonele sau punctele dureroase reflexe, identice cu cele din acupunctură, cu
o pondere de 80%.
Datele parametrilor electrici ai punctelor cutanate dureroase la presiune trebuie să se coreleze cu
anumite stări funcţionale ale diferitelor organe ale corpului uman.
Patologia corespondentă şi indicată acestui tip de tratament se regăseşte în domeniul tulburărilor de
funcţionalitate sau al contracturilor musculare datorate unor mecanisme neuroreflexe. Electropunctura este
benefică şi în cazul reumatismului cronic degenerativ cu diverse localizări şi stadii evolutive, al stărilor
dureroase posttraumatice, în durerile din afecţiunile neurologice periferice sau în nevralgiile postherpetice,
durerile postanestezie sau în cazul sindroamelor dureroase acute şi cronice postoperatorii, al sindromului
aderenţial postoperator.
Contraindicaţiile sunt reprezentate de: afecţiunile organice care pot beneficia de terapie
etiologicăcorespunzătoare, neoplaziile, afecţiunile psihice precum psihonevrozele depresive, schizofrenia,
sarcina. Rezultatele sunt favorabile şi se instalează imediat în proporţie de până la 90% dintre cazuri,
mecanismul de acţiune fiind cel descris de Melzak şi Wall în teoria controlului porţii
Electropunctura nu se substituie electrostimulării TENS şi nici electroacupuncturii (la care intervine
cel de-al doilea stimul, reprezentat de introducerea acelor în punctele bine stabilite, aflate pe meridianele de
acupunctură).

6. Riscuri şi măsuri generale de precauţie în aplicaţiile curenţilor de joasă frecvenţă

Curenţii de joasă frecvenţa nu se aplică pe regiunea precordială.


Examinarea atentă a tegumentului zonei de tratat pentru decelarea unor plăgi, escoriaţii, leziuni
dermatologice in scopul evitării acestora sau a aplicării unor măsuri de protejare a zonelor afectate.
Verificarea integrităţii şi calităţii electrozilor. Respectarea conditiilor de utilizare a materialului
hidrofil de protecţie: grosime corespunzătoare a stratului, să nu depăşească marginile electrodului
metalic, să fie bine netezit, să fie îmbibat uniform cu apă.
În cazurile cu tegument sensibil sau cu leziuni superficiale intensitatea curentului nu va depăşi
0.1 mA pe cm2 de suprafaţă de electrod activ, indiferent de toleranţa individuală relatată
de pacient.
Evitarea zonelor în care sunt încorporate piese metalice de osteosinteză, endoproteze.
La aplicaţiile de curenţi excitomotori se evita zonele cu edem localizat, cicatricile aderenţele
musculare, zonele cu temperatură locală scăzută şi cu pierderea sensibilităţii termice, infecţiile localizate
şi regiuni cu piese metalice intratisulare.

1
9
Instrumentaţie şi tehnici de recuperare-BFKT

LP 6- Curenţii de medie frecvenţă. Tipuri de curenţi. Plasarea electrozilor. Aparatură.


Curenţii interferenţiali (Nemec)

1. Generalităţi

Curenţii de medie frecventă constituie prin particularităţile lor electro - biologice o clasă
distinctă în ansamblul factorilor fizici de natură electrică utilizaţi în electroterapie. După Gildemeister şi
Wyss frecvenţele lor sunt cuprinse între 1 000 Hz şi 100 000 Hz.
Delimitarea curenţilor de medie frecvenţă faţă de curenţii de joasă şi înaltă frecvenţă s-a impus ca
urmare a diferenţelor observate în acţiunea lor biologică faţă de aceste două forme de curenţi. Astfel, până
la frecvenţe de ordinul a 1 000 Hz este valabil principiul excitaţiilor sincrone pentru fibrele nervoase
mielinice. Prin excitaţie sincronă se înţelege fenomenul care constă în aceea că fiecare perioadă a
stimulului electric este urmată de o excitaţie. Peste 1 000 Hz nu se mai produc excitaţii sincrone. Pentru
declanşarea unei excitaţii în acest caz este necesar ca în timp să se sumeze efectul unei succesiuni de
perioade a stimului electric. Acest fenomen este cunoscut sub numele de efect Gildemeister sau efect de
sumaţie temporară.
Cu cât creşte frecvenţa curentului de medie frecvenţă, cu atât creşte şi numărul perioadelor necesare
pentru declanşarea unui potenţial de acţiune. Acest efect nu creşte continuu, ci liniar.
O altă particularitate a acestui curent este aceea că excitaţia poate fi produsă la oricare din cei doi
poli şi concomitent, dacă ei sunt aplicaţi simetric. Wyss a demonstrat că efectul apolarităţii mediei frecvenţe
este posibil prin respectarea unor condiţii:
- impulsurile de curent alternativ trebuie să aibă formă exact simetrică;
- curentul de medie frecvenţă trebuie să fie modulat în amplitudine, adică să apară şi să dispară
lent, la interval de câteva perioade de curent alternativ;
- frecvenţa curenţilor trebuie să fie neapărat peste 1 000 Hz.
“Negativarea primară” sau “locală” este un alt fenomen care apare în cazul excitării cu MF. După
trecerea unui anumit număr de perioade, apare local o negativare primară exprimată de descreşterea
potenţialului de repaus a membranei excitabile (depolarizare reactivă după Wyss).
Un alt fenomen întâlnit în cazul MF este cel al “încrucişării pragurilor” descris de Djourno care a
demonstrat că la frecvenţe între 6 000 – 8 000 Hz, pragul contracţiei musculare tetanice rămâne evident
sub pragul dureros, printr-o disociere între aceste două praguri. Prin această proprietate se explică şi
inofensivitatea curentului de MF faţă de muşchiul cardiac, putându-se aplica şi transcardiac.
În practică, se folosesc mai ales curenţi cu frecvenţele între 4 000 Hz şi 5 000 Hz, precum
şi frecvenţe de 10 000 Hz.

2. Proprietăţi fizice

Curenţii de medie frecvenţă utilizaţi în terapie sunt în general curenţi alternativi sinusoidali.

Fig.1. Curent alternativ sinusoidal

1
Instrumentaţie şi tehnici de recuperare-BFKT

Aplicarea lor se poate face în două moduri şi anume:


- bipolar, sub formă de curent modulat în amplitudine;
- interferenţial cu două circuite distincte (tetrapolar).

Fig.2. Moduri de aplicare a curenţilor de medie frecvenţă: a – bipolar; b – interferenţial;

Curenţii obţinuţi prin modul de aplicare interferenţial se numesc curenţi interfereţiali sau
curenţi NEMEC după numele celui care a realizat primul aparat pentru producerea lor.
În zona de întâlnire a celor doi curenţi care au frecvenţe puţin diferite ia naştere un câmp electric,
cunoscut în fizică, sub numele de câmp interfeneţial. Amplitudinea şi direcţia curentului de interferenţă sunt
determinate de acest câmp. Calcularea matematică a câmpului obţinut în situaţii reale este extrem de
dificilă deoarece ţesuturile organismelor prezintă un grad mare de neomogenitate. Pentru înţelegerea
esenţei fenomenului de interferenţă este utilă simularea lui pe un model idealizat.
Un astfel de model poate fi constituit de o baie electrolitică, întrucât ţesuturile se comportă
la aplicarea unui potenţial electric ca o soluţie electrolitică.

Fig. 3. Distribuţia amplitudinilor curentului interferenţial într-o baie electrolitică

În figura de mai sus s-a reprezentat prin curbe de nivel distribuţia amplitudinilor curentului
interferenţial într-o baie eletrolitică, obţinută cu electrozi punctiformi.
Amplitudinea curentului este cu atât mai mare cu cât curbele de nivel sunt mai dese.
Tinând seama de aceasta, rezultă că pe direcţiile diagonalelor axelor formate de cei doi curenţi
amplitudinile de interferenţă sunt maxime. Pe direcţiile celor doi curenţi (x, -x şi y,- y) amplitudinile de
interferenţă sunt zero. Prin urmare există direcţii preferenţiale, direcţiile diagonalelor pe care se obţin efecte
de interferenţă maximă.
În timp, pe diverse direcţii curentul interferenţial variază în mod diferit. Pe direcţia A
(direcţia diagonalei) variază ca în fig.4 a, pe direcţia B ca în fig. 4 b, iar pe direcţia C (direcţia axei)

Fig.4. Variaţia curentului


interferenţial pe diverse direcţii: a –
variaţia pe direcţia A (direcţia diagonalei);
b – variaţia pe direcţia B; c – variaţia pe
direcţia C (direcţia axei).

2
Instrumentaţie şi tehnici de recuperare-BFKT

ca în fig. 4 c.
După examinarea fig. 4 rezultă următoarele:
- pe direcţia diagonalei (A) curentul interferenţial variază cu amplitudinea maximă, între
valoarea I max şi zero, cu frecvenţa f a care este egală cu diferenţa celor doi curenţi. Astfel, dacă i1 are
frecvenţa de 5 000 Hz, iar i2 4 950 Hz, variaţia amplitudinii curentului interferenţial se produce cu frecvenţa
de 50 Hz.
- pe direcţia B curentul variază între Imax şi Imin, deci amplitudinea de variaţie este mai mică decât
pe direcţia A. Variaţia are loc tot cu diferenţa frecvenţelor celor doi curenţi.
- pe direcţia C, direcţia curentului i2 nu mai există, deci nu avem nici un fel de variaţie.
Pe alte direcţii cuprinse între A şi C variatia curentului interferenţial are valori intermediare
cuprinse în intrevalul Imax şi zero.
În concluzie se pot afirma următoarele:
- curentul interferenţial rezultă din doi curenţi de medie frecvenţă i1 şi i2 cu amplitudini
constante, dar cu frecvenţe puţin diferite;
- rezultatul este tot un curent de medie frecvenţă, dar cu amplitudine variabilă în funcţie de direcţia
pe care îl considerăm;
- frecvenţa de variaţie a amplitudinii este egală cu diferenţa dintre frecvenţele celor doi curenţi
i1 şi i2;
- diferenţa celor două frecvenţe corespunde unei variaţii de joasă frecvenţă.
Eficacitatea terapeutică a curentului interfrenţial depinde de mărimea variaţiei amplitudinii
curentului interferenţial. În fig. 5 s-a reprezentat pentru un model idealizat şi o dispunere pătratică a
electrozilor, variaţia eficacităţii cu direcţia.

Fig. 5 Variaţia eficacităţii curentului interferenţial cu direcţia

În practică, diferenţa celor doi curenţi care se interferează poate varia, pnetru evitarea modului
de acomodare, între zero şi 100 Hz.
Astfel s-au conturat mai multe moduri de lucru:
- MANUAL, mod în care se alege pentru interferenţă o frecvenţă constantă între zero şi 100
Hz.
- MODULAŢIE 0 – 100 Hz sau SPECTRU 0 – 100 Hz, mod în care diferenţa frecvenţelor
celor doi curenţi şi prin urmare şi frecvenţa interferenţei variază liniar, crescător şi apoi
descrescător, în timp de 15 secunde de la zero la 100 Hz.
- MODULAŢIE 0 – 10 Hz sau SPECTRU 0 – 10 Hz, mod în care diferenţa frecvenţelor celor doi
curenţi variază liniar, crecător şi apoi descrescător, în timp de 15 secunde de la zero la 10 Hz.
- MODULAŢIE 90 – 100 Hz sau SPECTRU 90 – 100 Hz, mod în care diferenţa frecvenţelor
celor doi curenţi variază liniar în acelaşsi mod ca mai sus, între 90 şi 100 Hz

Este de remarcat un fenomen secundar, care se întâlneşte la aplicaţiile curentului interferenţial şi


anume, apariţia “curentului exogen de cuplaj”. În cazurile în care dispunerea electrozilor nu se face
pătratic, ci după un dreptunghi (cazul aplicaţiilor longitudinale), între electrozi apar curenţi exogeni
care dau naştere unui efect neplăcut de “electrizare” datorită căruia se limitează mărimea curentului
interferenţial endogen, prin reducerea toleranţei la o intensitate optimă eficace a curentului.

3
Instrumentaţie şi tehnici de recuperare-BFKT

Fig. 6 Curent exogen de cuplaj

Reducerea acestui “curent de cuplaj” se poate efectua la aparatele moderne cu un dispozitiv


denumit de către fabricanţi “egalizor de distanţă” sau “corector de distanţă”.

3. Efecte fiziologice ale curenţilor de MF

Principalele efecte fiziologice ale curenţilor de MF sunt:


- efectul excitomotor pe musculatura striată (cu toate cele trei grupe de cronaxie). Într- unul şi
acelaşi muşchi există fibre musculare cu exciatbilitate şi cronaxie diferită; frecvenţe mici (sub 10 Hz)
excită toate fibrele musculare, cu particularităţile lor electroexcitabile diferite. Curentul interferenţial
acţionează numai pe muşchii sănătoşi, normoinervaţi;
- efectul decontracturant, obţinut cu frecvenţe medii (12 - 35 Hz), mai ales cu frecvenţă variabilă
între 0 şi 100 Hz, prin alternanţa ritmică a stării de relaxare cu cea de stimulare a ţesutului muscular.
- efectul vasculotrofic, hiperemizant şi resorbtiv, se obţine prin două modalităţi de acţiune:
a) directă, pe vase şi aceasta la rândul ei, direct pe musculatura netedă a vaselor sanguine
şi indirect pe structura neurovegetativă vasculară;
b) indirectă, prin gimnastica musculară realizată de efectul excitomotor muscular, prin
producerea de contracţii fiziologice, line;
- efectul analgetic, modifică percepţia dureroasă prin diminuarea excitabilităţii dureroase
(efectul de acoperire), dar şi prin combaterea hipoxiilor generatoare de durere (deci prin acţiunea sa
vasodilatoare).
- acţiunea excitomotorie pe musculatura netedă este realizată de orice formulă de curent
interferenţial (mai ales pe frecvenţe “medii” de 12 – 35 Hz) în mod indirect.

Sintetizând efectele curenţilor interferenţiali în funcţie de frecvenţă, se poate admite că:


- frecvenţe mici (sub 10 Hz) produc un efect excitomotor al muşchilor striaţi
normoinervaţi;
- frecvenţe medii (12 – 35 Hz) şi cu intensitate subliminară a curenţilor au un efect
decontracturant si vasculotrofic;
- frecvenţele ridicate (80 – 100 Hz) au un efect analgetic.

Curentul sinusoidal produs de aparate are fiecare perioadă foarte scurtă, egală cu 1 / 5 000
– 1 / 10 000 sec, ceea ce echivalează cu 0,2 - 0,1 msec.
Reprezentarea grafică a formei curenţilor de medie frecvenţă este la fel cu cea a curentului alternativ
sinusoidal de la reţea, deosebirea constând numai în frecvenţa lor diferită. Instituirea ritmică a pauzelor
într-un curent MF cu intensitate constantă determină fragmentarea sacadată a acestuia în trenuri de unde.
Prin variaţia ritmică a intensităţii curentului şi prin intercalarea unor pauze ritmice de o durată
variabilă se pot obţine mai multe forme de curenţi de medie frecvenţă:
- curentul de bază este cel cu amplitudine constantă, în care vârfurile maxime ale
intensităţilor pozitive, respectiv negative, se menţin la un nivel constant.
- curentul modulat cu lungă perioadă (LP) (Schwellstrom) este acela la care amplitudinea
maximă a oscilaţiilor variază de la o perioadă la alta, crescând de la valoarea 0 până

4
Instrumentaţie şi tehnici de recuperare-BFKT

la o valoare anumită, ca apoi să descrească din nou. Fiecare modulaţie de acest fel, ca şi pauza care o
urmează, poate să dureze de la 1 la 5 secunde.
- curentul modulat cu scurtă perioadă (SP) variaţiile intensităţii fiecărei perioade şi
pauzelor lor (adică modulaţiile), se succed cu o viteză mai mare: 20 – 50 – 100 modulaţii / sec. La o
modulaţie de 50 / sec. aceste trenuri de unde modulate durează 0,01 secunde, urmate de o pauză de 0,01
secunde. Fiecare din aceste trenuri de unde cuprinde un număr de 50 – 100 oscilaţii sinusoidale de câte
0,2 – 0,1 msec, în raport cu frecvenţa de bază de 5 000 sau 10 000 Hz. Forma pantei de creştere a
intensităţii fiecărei modulaţii în parte este exponenţială.
- curentul modulat de scurtă perioadă, supramodulat cu lungă perioadă sau curent dublu
modulat (SP + LP suprapuse) este un curent de MF modulat cu scurtă perioadă, în care trenurile de scurtă
perioadă au amplitudini diferite, crescânde sau descrescânde în limitele modulaţiei cu lungă perioadă.

Fig.7 Diverse forme de curenţi de medie frecvenţă


A – amplitudine constantă; b – modulat cu perioadă urmat de o pauză; c – modulat cu lungă periadă fără pauză;
d – modulat cu scurtă perioadă; e – supramodulat cu scurtă şi lungă perioadă urmate de pauze; f – supramodulat,
scurtă şi lungă perioadă fără pauze

Aceste patru forme fundamentale ale curenţilor alternativi de medie frecvenţă pot să fie dublate
printr-un curent de MF sinusoidal redresat. Acestui curent îi lipseşte faza negativă, devenind astfel
uncurent continuu cu impulsuri de aceeaşi frecvenţă cu a formei din care derivă. Diferenţa este deci
transformarea curentului alternativ sinusoidal în curent continuu cu impulsuri sinusoidale, redresate, care
posedă unele caractere ale curentului galvanic.
O variantă terapeutică a curenţilor de medie frecvenţă este utilizarea lor interferenţială, adică
încrucişarea în ţesuturile profunde a două circuite de curenţi de medie frecvenţă cu diferite frecvenţe.
Diferenţa de frecvenţă între cele două circuite este de circa 100 impulsuri / sec.

Aparatul şi sistemul de comandă

Aparatul este compus dintr-un generator de medie frecvenţă care produce curent sinusoidal de 5
000 – 10 000 Hz. Este prevăzut cu dispozitive cu ajutorul căruia putem varia frecvenţa de bază, putem
modula curentul cu perioadă scurtă sau lungă, putem modifica raportul dintre durata trenurilor şi a pauzelor.
Acestea fac posibil ca aparatul să debiteze mai multe feluri de curenţi de MF. Există două circuite diferite,
care funcţionează la frecvenţe diferite; are câte două borne pentru fiecare circuit şi două potenţiometre, cu
care reglăm intensitatea fiecărui circuit în parte.
Cele două circuite servesc, fie pentru aplicaţii bipolare, concomitent la doi bolnavi, fie pentru
a lucra cu patru electrozi pe aceeaşi regiune, folosind posibilitatea de interferenţă între cele două circuite.

5
Instrumentaţie şi tehnici de recuperare-BFKT
Sistemul de comandă are:
- un întrerupător general, care este in legătură cu o lampă principală de semnalizare.
- un comutator de alegere a formelor de curent (selector de curent) pentru MF constant, scurtă
perioadă (SP), lungă perioadă (LP), supramodulat (SP + LP) interferenţiali;
- un comutator basculant pentru alegerea formei sinusoidale sau redresate;
- unul sau mai multe potenţiometre, dependente de fabricaţia aparatului, pentru cele două circuite.
- unul sau mai multe miliampermetre, pentru măsurarea intensităţii medii a curentului sinsoidal şi a a
celui redresat, prevăzute cu un schimbător de scală (şunt);
- butoane separate pentru reglarea frecvenţei trenurilor de unde (unul pentru lungă perioadă şi unul
pentru scurtă perioadă);
- un buton serveşte pentru stabilirea raportului dintre trenurile de unde (impulsuri) şi pauzele
alăturate (1:1 sau 1:2);
- patru borne: două pentru un circuit şi două pentru al doilea circuit;

Electrozii: sunt asemănători cu cei utilizaţi pentru galvanizări. Dimensiunile mai frecvent
întâlnite sunt: 4 x 6 cm, 6 x 8 cm, 8 x 12 cm, 12 x 20 cm, 6 x 16 cm şi 8 x 24 cm.
Cablurile de legătură sunt fire de liţă bine izolate cu cauciuc sau masă plastică. Având la un capăt o
banană, iar la celălalt capăt o clemă de care se prinde electrodul.
Materialul hidrofil care acoperă electrozii este făcut din mai multe straturi de ţesătură
pluşată sau material plastic spongios (burete). Acest material se îmbibă cu o soluţie salină 4 %. Fixarea
electrozilor se face cu benzi elastice de cauciuc de 5 – 7 cm, cu butoniere.
Primele aparate au fost realizate de Nemec care le-a denumit „Endogenos” pentru a evidenţia
exciatarea selectivă în profunzimea ţesuturilor la nivelul locului tratat („Endogenos Liechtenstein”).
După anul 1958, acest procedeu a fost îmbunătăţit prin evitarea efectelor nedorite de suprafaţă produse la
cei patru electrozi ai celor două circuite (aparatele din seria Nemectrodyne-Multidyne).
Aparatul românesc Diafrem permite obţinerea şi aplicarea unor forme noi şi originale de
interferenţă (de tipul curenţilor diadinamici şi a curenţilor dreptughiulari cu frecvenţe analgetice şi
excitomotorii) pe lângă vectorul interferenţial şi balansul selectiv al unuia dintre cele două circuite.

6
Instrumentaţie şi tehnici de recuperare - BFKT

LP7- Curenţi de înaltă frecvenţă

1. Definiţie. Clasificare. Circuitul oscilant


Aplicarea terapeutică a câmpului electric şi magnetic de înaltă frecvenţă şi a undelor
electromagnetice (unde decimetrice de 69 cm şi microundele de 12,25 cm) cu frecvenţe peste 300 kHz
(pragul lui Nernst) reprezintă terapia cu înaltă frecvenţă.

Frecvenţa şi lungimea de undă Denumirea gamelor de înaltă Procedura terapeutică


frecvenţă
300kHz – 3 MHz Unde hectometrice sau unde Ultrasunete
λ=100-1000 m medii 800 kHz=1,87 mm
Diatermie
Pana la 3 MHz
3 MHz- 30 MHz Unde decametrice sau unde Tratament cu unde scurte cu
λ =10-100 m scurte (HF) frecvenţa de 27,12 MHz
30MHz – 300 MHz Unde metrice sau unde nu se utilizează în terapeutică
λ = 1-10 m ultrascurte (VHF)
300MHz-3 GHz Unde decimetrice (UHF) tratament cu unde decimetrice şi
λ = 10-100 cm microunde
3 GHz-30GHz Unde centimetrice (SHF) -
λ = 1-10 cm 30 Unde milimetrice (EHF) -
GHz-300 GHz
λ = 1-10 mm
Clasificarea după domeniile de frecvenţă, lungimea de undă şi procedurile terapeutice de înaltă
frecvenţă folosite în etapa actuală (după H. Edel)

La baza primelor aparate de înaltă frecvenţă stă un circuit oscilant în care s-a introdus un
scânteietor (eclator) (Fig1). Componentele principalele ale circuitului sunt bobina (L) şi
condensatorul (C).
Principiul de funcţionare a circuitului oscilant se bazează pe fenomenul de descărcare a
condensatorului, atunci când diferenţa de potenţial dintre armăturile condensatorului învinge rezistenţa
stratului de aer cuprins între ele. Scânteia apare la nivelul eclatorului, deşi pare să fie una singură şi de
scurtă durată, în realitate se compune dintr-un număr mare de scântei care străbat dielectricul în ambele
sensuri (asemănător oscilaţiilor unui pendul) (Fig.2).

Fig. 2 Unde electromagetice amortizate T


Fig. 1 Schema unui circuit oscilant – perioda care este constantă;
C – condensator; L – bobină; S – scânteietor i – amplitudinea care este în descreştere

Durata este extem de scurtă, de domeniul milionimilor de secundă. Rolul selfului (bobina)
din circuit este de a reîncărca, prin fenomenul de autoinducţie, condensatorul, în sens invers decât a fost
în clipa primei scântei. Prin descărcările succesive într-un sens sau altul, intensitatea curentului scade
până la zero, deci undele produse vor avea amplitudini din ce în ce mai scăzute, se amortizează.
Undele amortizate au aceeaşi lungime de undă pe tot parcursul lor. După un tren de unde
amortizate, în număr de circa 16 – 20 oscilaţii, la fiecare descărcare a condensatorului urmează o
pauză de circa 500 ori mai lungă, timp în care are loc reîncărcarea condensatorului până la limita lui
superioară. În această clipă apare scânteia şi din nou se formează un tren de

1
Instrumentaţie şi tehnici de recuperare - BFKT

unde amortizate. Acest sistem de producere a curenţilor de înaltă frecvenţă îl întâlnim la aparatele
de d’arsonvalizare, care debitează curent cu unde lungi (2 000 – 600 m).
În măsura în care singurul scânteietor al aparatelor a fost înlocuit cu un număr mare de
scânteietori (eclatori), s-a constatat că numărul trenurilor de unde amortozate a crescut proporţional cu
numărul eclatorilor introduşi în circuitul de derivaţie între armăturile interne ale condensatorilor.
Cunoscând acest lucru s-a trecut repede de la 2 – 4 eclatori la 8 – 12 şi chiar până la 20 eclatori.
Aparatele cu eclatori debitează curenţi de înaltă frecvenţă (frecventă cuprinsă între 500
000 şi 2 000 000 oscilatii /sec), ceea ce corespunde la o lungime de undă între 600 şi 150 m (domeniul
undelor medii, diatermie cu unde medii).
Înlocuirea eclatorilor cu tuburi electronice cu 3 electrozi (triode) a schimbat cu totul
caracterul undelor de înaltă frecvenţă. Oscilaţiile obţinute prin intermediul triodelor au un caracter
întreţinut, deci nu sunt amortizate, iar pe de altă parte sunt în flux continuu, deci nu au pauze, amplitudini
egale, iar frecvenţa lor a crescut considerabil (Fig 3). Se obţin frecvenţe cuprinse între 10 şi 100
MHz care au o mare importanţă şi aplicabilitate în acest domeniu terapeutic, datorită efectelor
fiziologice şi terapeutice, precum şi a uşurinţei în aplicare.
Aparatele moderne conţin în schema circuitului oscilant o triodă în locul eclatorilor,
aceasta find legată după cum de vede în figura 4. Circuitul este următorul: polul pozitiv este legat la
placă; în continuare catodul este legat în derivaţie de o ramură a circuitului oscilant, iar ramura cealaltă
stabileşte legătura cu polul negativ.

Fig. 4 Schema de principiu a circuitului oscilant cu triodă P


Fig. 3 Unde electromagnetice – placă; F – filament; G – grilă; L1, L2 - solenoid; C –
întreţinute condensator; E1, E2 – surse de energie electrică; S –
întrerupător.

Circuitul grilei, după ce trece printr-un self care stă faţă în faţă cu selful circuitului
oscilant, se leagă negativ în continuarea catodului.
Oscilaţiile acestea au o frecvenţă cuprinsă între 10 milioane şi 100 milioane perioade
/sec, ceea ce echivalează cu o lungime de undă între 30 şi 3 m.
Oscilaţiile cu această lungime de undă sunt undele scurte şi din toată varietatea de curenţi de
înaltă frecvenţă au cea mai mare importanţă în fizioterapie. Undele scurte, pe lângă faptul că sunt
produse de aparate transportabile, prezintă efectele fiziologice cele mai apreciate, având tot odată un mod
de aplicare foarte simplu.
Dorinţa de a reduce lungimea de undă sub undele metrice a devenit o realitate în
momentul utilizării magnetronului în locul triodelor. Cu ajutorul lui s-a trecut la unde decimetrice
şi centimetrice, denumite microunde, a căror lungime de undă este cuprinsă între 30 şi 1 cm.
Generatorul de microunde se compune dintr-un post de alimentare cu energie electrică, un
magnetron şi piese intermediare.
Postul de alimentare este compus dintr-un sistem de transformare care este racordat la
reţea şi debitează un curent de peste 1 000 V necesar pentru magnetron. Transformatorul principal
mai debitează curent electric de tensiuni joase, necesar pentru unele dipozitive din aparat (dispozitive
de comandă şi control).
Magnetronul constituie partea cea mai importantă a generatorului. Este un tub electronic
special, cu catodul cilindric situat central, înconjurat de anod, în care intensitatea şi direcţia curentului
de electroni între catod şi anod sunt comandate de un câmp maagnetic ale

2
Instrumentaţie şi tehnici de recuperare - BFKT

cărui linii de forţă sunt perpendiculare pe direcţia traiectoriilor electronilor. În interiorul


magnetronului este vid. Celelalte elemente ale aparatelor sunt reprezentate de o antenă emiţătoare,
un reflector – localizator de unde, un cablu flexibil blindat care transportă curentul de înaltă tensiune
între transformatoare şi magnetron şi un braţ cu articulaţii mobile care susţine emiţătorul.
Datorită faptului că generatoarele de înaltă frecvenţă funcţionează pe aceleaşi lungimi de undă
ca şi aparatele de radiodifuziune, ele sunt în măsură să tulbure recepţia aparatelor de radio. Pentru ca
acest fapt să nu se întâmple, aparatele de terapie cu unde scurte sunt fabricate numai pe lungimile de
undă de 22,12 m., 11,062 m., 7,3278 m., iar microundele 0,1224 m (convenţia de la Atlantic City,
1947). Lungimea de undă este o constantă a fiecărui aparat în parte. Majoritatea aparatelor fabricate şi
utilizate în Europa furnizează curenţi cu lungimea de undă de 11,06 m corespunzătoare frecvenţei de
27,12 MHz. In gama de lungimi de undă între 7 şi 22 m nu există diferenţe ale efectelor fiziologice
produse.

2. Proprităţile fizice ale curenţilor de înaltă frecvenţă


Curenţii de înaltă frecvenţă constituie o categorie de curenţi care prezintă, din punct de vedere
fizic, anumite proprietăţi comune, diferite faţă de curenţii galvanici şi de cei cu frecvenţe joase:
1. frecvenţa lor este foarte mare. Ea se exprimă în kilohertzi (1 kHz = 1 000 Hz), în
megahertzi (1 MHz = 1 000 000 Hz) sau gigahertzi (1GHz = 1miliard Hz), lungimea lor de undă
descrescând: kilometri, metri, decimetri, centimetri.
2. curenţii dee înaltă frecvenţă produc fenomene importante capacitive, fiind în măsură
să străbată cu uşurinţă capacităţi pe care curenţii de joasă frecvenţă nu pot să le stăbată. Ei traversează
deci cu multă uşurinţă condensatorii, putând să acţioneze în circuit deschis.
3. fenomenele inductive produse de curenţii de înaltă frecvenţă sunt foarte marcate.
Conform legii lui Faraday, forţa electromotoare de inducţie este cu atât mai ridicată, cu cât variaţia
câmpului inductor este mai rapidă (adică are frecvenţa mai mare). Această proprietate a curenţilor este
folosită pentru cuplarea uşoară a diverselor circuite în electrotehnică, ca şi pentru inducerea
curentului în organismul nostru aşazat în solenoid sau lângă solenoid.
4. într-un câmp electromagnetic de înaltă frecvenţă se produce, pe lângă fenomenul de inducţie
şi o importantă transformare a energiei electrice în energie calorică. Căldura produsă este direct
proporţională cu pătratul intensităţii, cu rezistenţa şi cu durata conform legii lui Joule formulate : Q =
2
K*I *R*t in care K este o constantă egală cu 0,24.
5. corpurile metalice şi soluţiile electrolitice sunt puternic încălzite în câmpul de înaltă
frecvenţă.
6. în medii metalice omogene, cu rezistenţă mică, curentul de înaltă frecvenţă se propagă
la suprafaţă, aceasta cu atât mai mult, cun cât frecvenţa este mai mare. Fenomenul prin care curentul
de înaltă frecvenţă circulă pe suprafaţa conductorilor metalici se numeşte efect pelicular.
7. curenţii de înaltă frecvenţă traversează cu greu obtacolul pe care-l opune impedanţa unei
bobine, chiar dacă aceasta nu are un miez de fier.
8. propagarea curenţilor de înaltă frecvenţă într-un mediu eterogen nu urmează legile valabile
pentru curentul continuu.
9. neproducând fenomene de ionizare, electroliză, electroforeză, fenomenele de polarizare în
ţesuturi sunt practic nule.
10. curentul de înaltă frecvenţă transmite în mediul înconjurător, la distanţe extrem de
mari, unde electromagnetice de aceeaşi frecvenţă cu a curentului care le-a generat.

3. Acţiuni biologice şi fiziologice ale curenţilor de înaltă frecvenţă


Curenţii de înaltă frecvenţă sunt utilizaţi în terapeutică pentru efectele lor fiziologice
deosebite, care diferă cu totul de cele ale curentului galvanic sau ale curenţilor de joasă frecvenţă.
Uneori difrenţele sunt atât de mari, încât se ajunge la stabilirea de noi legi care vin în contradicţie cu legile
curentului electric continuu sau alternativ de joasă frecvenţă.
Proprietăţile fizice ale curenţilor de înaltă frecvenţă aplicate la organism – adică folosirea
lor în terapeutică – determină efecte favorabile în procesele de vindecare, motiv pentru care sunt atât
de utilizaţi în electroterapie. Ei nu influienţează sistemul nervos senzitiv şi motor,

3
Instrumentaţie şi tehnici de recuperare - BFKT

putând să pătrundă prin tegument fără să influenţeze terminaţiile nervoase şi să încălzească ţesuturile
profunde fără să încălzească tegumentul.
1. inexcitabilitatea neuro-musculară (fenomenul D’Arsonval) se caracterizează prin
neinfluienţarea sistemului neuro-muscular la trecerea curentului de înaltă frecvenţă prin corp. Nervii
motori şi senzitivi sunt excitabili la impulsuri sau alternanţe de curent electric de joasă frecvenţă, al
căror număr de oscilaţii nu depăşeşte 3 000/sec. Pentru această frecvenţă, excitabilitatea
neuromusculară se diminuează.
2. încălzirea profundă a ţesuturilor (endotermia) este procesul de încălzire profundă al
ţesuturilor corpului prin curent de înaltă frecvenţă. Curenţii de înaltă frecvenţă produc încălzirea profundă
a ţesuturilor, temperatura rămânând normală sau prea puţin crescută. După aplicare de curenţi de înaltă
frecvenţă, temperatura corpului rămâne ridicată timp de 48 – 72 ore, spre deosebire de alte proceduri
termoterapice, după care temperatura revine la normal în scurt timp după procedură.
Încălzirea ţesuturilor ţine de mai mulţi factori:
a) cu cât frecvenţa oscilaţiilor curentului este mai mare, deci lungimea de undă este mai mică, cu
atât încălzirea este mai puternică.
b) la undele amortizate cu pauze lungi nici nu apare fenomenul de încălzire. Când
pauzele sunt mai scurte şi amortizarea undelor este de durată mai lungă apare senzaţia de încălzire
care devine maximă la undele întreţinute constant, furnizate de sistemele circuitelor oscilante, cu lămpi
a căror alimentare se face prin curent continuu.
c) încălzirea profundă maximă se poate obţine în câmp condensator cu electrozi mari, aşezaţi la
distanţă de tegument.
d) gradul de încălzire a corpului depinde de intensitatea curentului cu care se lucrează. Câmpul
solenoid prin curenţi tubionari dă o încălzire mai superficială, acesta ţinând şi de aplicarea
electrozilor mai aproape de tegument.
e) transformarea energiei electrice în energie calorică se face conform legii Joule – Lenz (Q= 0,24
2
*I *R*t).
f) efectele termice depind de intensitatea curentului, deci de mărimea şi aşsezarea
electrozilor.
g) gradul de încălzire a diverselor ţesuturi ţine de rezistenţa pe care o opune ţesutul faţă de
trecerea curentului.
h) cantitatea de energie transformată în căldură depinde de capacitatea electrică a
organismului. Acest efect capacitiv intervine mai ales când se lucrează cu unde scurte, fapt care
diferenţiază încâlzirea diverselor ţesuturi în raport cu lungimea de undă.
Undele medii încălzesc mai ales ţesutul celular subcutanat, măduva osoasă şi mai puţin
pielea, muşchii, sângele şi nervii. Undele scurte încălzesc în special ţesuturile mai dense, ca oase şi
ficat, apoi muşchii. Ţesutul celular subcutanat este cel mai puţin încălzit. Numai pielea prezintă aceeaşi
încălzire la undele medii şi undele scurte. Organele şi ţesuturile bogat vascularizate se încălzesc mai
greu, din cauza fluxului sanguin abundent, care transportă repede la distanţă căldura formată în
ţesuturi.
Efectul terapeutic derivat din acţiunea căldurii: hiperemizant, analgetic, miorelaxant –
antispastic, activarea metabolismului.
3) penetraţia curenţilor de înaltă frecvenţă în organism. Curenţii de înaltă frecvenţă pot
pătrunde uşor în organism, tegumentul neconstituind o rezistenţă de luat în seamă, aşa cum este în
cazul curentului continuu. Dacă rezistenţa cutanată este apreciată la circa 5 000 ohmi, în cazul
galvanizărilor, ea este numai de 50 ohmi în cazul curenţilor de înaltă frecvenţă.
4) nu au acţiune electrolitică şi electrochimică, nu produc fenomene de polarizare.

4. Aparatură pentru curenţi de înaltă frecvenţă


Aparatele cuprind un circuit generator şi un circuit rezonator. În schema ciruitului generator
intră un transformator, triodă, un condensator de blocare, mai multe bobine de şoc, o rezistenţă mare de
încărcare, miliampermetru şi potenţiometru corespunzător. Circuitul rezonator (al bolnavului) cuprinde
selful de inducţie, condensatorul variabil, bornele aparatului şi electrozii. In acest circuit va fi introdus
pacientul care va reprezenta o capacitate care variază după rezistenţa electrică a regiunii corporale tratate,
el făcând parte integrantă din circuit.

4
Instrumentaţie şi tehnici de recuperare - BFKT

Dacă aparatele vechi erau concepute cu un panou de comandă mai complicat (Joulemetru
pentru acord, ampermetru termic, schimbător de scală pentru intensitate), aparatele moderne având
acordare automată a celor două circuite şi comutator comun pentru pornire şi reglarea intensităţii necesită
o manevrare simplă.

4.1. Modalităţi de aplicare a undelor scurte în înaltă frecvenţă


Este cea mai veche procedură din domeniul terapiei de înaltă frecvenţă şi tot odată una din cele
mai răspândite. La acestă formă de terapie se produce o endotermie – căldura se formează în
interiorul ţesuturilor organismului spre doesebire de alte metode şi proceduri la care căldura este adusă
corpului din mediul extern.

Metoda în câmp condensator


Presupune un circuit generator constituit de aparatul de unde scurte utilizat şi un circuit
rezonator realizat de electrozii în câmpul cărora este introdus pacientul.
Regiunea tratată se află în interiorul câmpului condensator reprezentat de electrozi şi
formează împreună cu materialul izolant ce il separă de electrod un dielectric care reprezintă o pierdere
de energie de tip ohmic. Electrozii nu trebuie neapărat fixaţi la suprafaţa corpului. La o distanţă de 2-4 cm
încălzirea regiunii este uniformă şi încălzirea superficială a pielii este evitată.
Pentru aplicaţiile în câmp condensator se utilizează eletrozi de tip Schliephake care constau
în plăci metalice rotunde izolate într-o capsulă de sticlă sau de material plastic de diferite
dimensiuni având diametrul de 40, 85, 130, 170 mm numiţi şi electrozi rigizi. Distanţa plăcilor faţă de
tegument poate fi reglată, astfel încât la aplicare permite o distanţă de circa 3 cm faţă de tegument.

Electrozii plaţi sau felxibili sunt confecţionaţi din cauciuc având diferite dimensiuni (8/14, 10/16,
12/18, 14/20, 18/27 cm fiind încorporaţi într-un material textil. Aceştia se aplică direct pe corpul
pacientului şi sunt utilizaţi în cazurile în care dorim să tratăm afeţiuni cu zone corporale plane sau
pacienţi imobilizaţi la pat.

Metoda în câmp inductor


La acestă metodă energia este transmisă regiunii tratate pntr-un cablu de inducţie de unde şi
denumirea sa.
În tehnica de lucru a acestei metode se pot utiliza mai multe tipuri de eletrozi:
- cablu înfăşurat în spirală circulară amplasat într-un înveliş de eletrozi;
- cablu înfăşurat în spirală circulară şi amplasat într-un înveliş din pâslă pentru suprafeţe mari
(dorsal, lombar)
- cablu înfăşurat în spirale în jurul regiunii de tratat: membre, o parte a corpului sau
întregul corp
- electrod tip diplodă – cuprinde 2 cabluri dispuse în două planuri
- eletrod tip monodă (14-15 cm) sau minodă (5,5 cm).
În acestă metodă câmpul electric realizat de bobină produce o inducţie electromagnetică transmisă
segmentului corporal tratat, în care se induce o forţă electromagnetică ce dă naştere la curenţi turbionari
cu deplasare circulară – curenţi Foucault care se transformă în căldură prin efect Joule. Incălzirea este mai
puternică acolo unde câmpul magnetic este cel mai exprimat.
Faţă de aplicaţiile în câmp condensator, această metodă realizează o încălzire mai profundă
mai eficientă la nivelul ţesutului muscular.

5
Instrumentaţie şi tehnici de recuperare-BFKT

LP 8- Curenţi de înaltă frecvenţă (II)

1. Dozarea intensităţii câmpului de unde scurte

Structura diferită a ţesuturilor tratate (cutanat, adipos, muscular) determină impedanţe diferite,
ceea ce determină şi o acţiune diferenţiată a dozelor de intensitate aplicată. Gradul de vascularizaţie
tisulară locală influenţează de asemenea dozele terapeutice, în sensul că un ţesut mai bogat
vascularizat pierde mai repede căldură şi se pot aplica doze mai mari în tratamentul unor astfel de
zone.
Intensitatea campului de unde scurte este aratată de instrumentul de măsură al aparatului
utilizat. Trebuie totuşi apreciată capacitatea de încălzire a tesuturilor, deoarece chiar dacă instrumentul
arată o intensitate exactă (exprimată în waţi), încălzirea variază în funcţie de factorii mai sus amintiţi.
Sunt cunoscute două metode de dozare: obiectivă şi subiectivă.

Metoda obiectivă
Constă în măsurarea temperaturii pielii, ţesuturilor subcutanate sau a cavităţilor mucoase cu
diverse mijloace: cupluri termoelectrice, termistori de diferite forme (pastile, ace, sonde), aplicate pe
puncte fixe sau prin termoviziune. Se urmăreşte cu câte grade creşte temperatura ţesutului pe care
se aplică diferitele doze de intensitate. Astfel s-a constatat că dozele slabe de unde cresc temperatura
cutanata cu 1°-3° C şi dozele puternice cu peste 3°C; mucoasele suportă o doză mai crescută datorită
vascularizaţiei abundente. Creşterea temperaturii cutanate este mai accentuată la aplicaţia în câmp
inductor decât la cea în câmp condensator: în timp ce la prima temperatura creşte semnificativ la o doză
de 10 W, la cea de a doua fenomenul se produce la 80 W.

Metoda subiectivă
Aceasta constă în caracterul senzaţiei percepute de pacient la diferitele doze de intensitate
aplicată.
- Doza I, cea mai slabă, numită şi doza „atermică” sau „rece”, nu produce nicio senzaţie,
fiind sub pragul de excitaţie termică.
- Doza II, slabă, numită şi „oligotermică”, produce o senzaţie de căldură abia perceptibilă.
- Doza III, medie sau „termica”, produce o senzaţie de căldură evidentă, dar suportabilă, plăcută.
- Doza IV, puternică, „forte” sau „hipertermică”, produce o senzaţie de căldură puternică,
uneori greu suportată.
În practică, unii autori utilizează 3 trepte de intensitate minimă sau slabă, medie şi maximă
sau forte. În orice caz, dozele aplicate variază în funcţie de regiunea tratată, mărimea electrozilor,
distanţa electrod-tegument, afecţiune şi stadiul de evoluţie al afecţiunii. Nu este recomandabil să se
stabilească scheme rigide de tratament în acest sens.
Pentru o mai corectă şi precisă dozare se aplică echivamentul în waţi al treptelor de
intensitate după cum urmează:
- doza I (atermică) – 5-10 waţi;
- doza II (oligotermică) - în jur de 35 W;
- doza III (termică) – 75-100 W;
- doza IV (hipertermică) – 110-180-250 W.
În principiu, la alegerea dozelor se va ţine cont de urmatoarele:
- în stadiile acute se recomandă dozele mici (I-II), cu durata scurtă (3-4 minute), în serii scurte,
cu ritm zilnic sau la 2 zile;
- în stadiile cronice se recomandă doze mari (III-IV), cu durată prelungită (20-30
minute), zilnic sau la interval de 2-3 zile o sedinţă, totalizând circa 12 şedinţe;
- doza I poate fi aplicată ca „intensitate de introducere”, la pacienţii sensibili sau la cazurile
acute şi hiperalgii;
- dozele II-III au o acţiune antispastică;
- dozele mari (IV) şi scurte au o acţiune revulsivă în aplicaţiile superficiale;

1
Instrumentaţie şi tehnici de recuperare-BFKT

- dozele mari şi prelungite pot fi utilizate în scop electrohiperpirexie în aplicaţiile generale.


Durata şedintelor este în funcţie de efectul terapeutic urmărit (sedativ-analgetic, stimulant-
excitant, revulsiv, etc.), de stadiul de evoluţie al afecţiunii, de dozele utilizate. In afecţiunile acute
se aplică durate mai scurte (3-10 minute) şi în cele cronice durate mai lungi (20-30 minute).

2. Terapia cu înaltă frecvenţă pulsatilă

Aparatul Diapulse furnizează curenţi de înaltă frecvenţă de 27,12 Megacicli cu o lungime de undă
de 11 m. Durata unui impuls este de 65 us; impulsurile sunt separate de pauze ce variază în trepte, de
la o durată de 25 de ori mai mare decât durata impulsului – la o frecvenţă de 80 impulsuri/sec.
Frecvenţa impulsurilor este dozată în 6 trepte, între 80 şi 600 impulsuri/sec.; penetraţia este împărţită
în 6 trepte, de la 1 la 6.
Intensitatea energiei de lucru a aparatului este cuprinsă între 293 şi 975 waţi. Durata mare a
pauzei în raport cu durata impulsurilor face ca efectele calorice ale acestei înalte energii să se disperseze
până la dispariţie, astfel încat efectele biologice au o durată mai lungă şi o estompare mai lentă.
Frecvenţa impulsurilor a fost calculată astfel încât fiecare impuls care urmează să cadă pe un efect
biologic persistent, produs de impulsul precedent, iar efectele biologice persistente să se sumeze pentru
o perioadă de timp. Penetraţia câmpului realizat de Diapulse este în funcţie de intensitate, prezentând
un maximum de 20 cm care corespunde intensităţii maxime de lucru de 975 waţi. Dozarea penetraţiei la
nivelul dorit în aplicaţie, depinde de greutatea şi constituţia organismului; se alege o penetraţie mai
mare la organismele mai robuste, cu ţesut celulo-adipos subcutanat mai dezvoltat. Disiparea efectului
caloric face ca această procedura să fie lipsită de efecte hipertermice locale.
Emiţătorul localizator al aparatului se aplică la o distanţă foarte mică de corpul omenesc
(de la contactul intim până la 2-3 cm) deoarece în condiţiile unui strat de aer interpus cât mai mic se
evită pierderea energiei electromagnetice (aerul constituind un mediu de dispersie al acesteia).
Emiţătorul de poate aplica deasupra regiunilor şi porţiunilor acoperite de îmbrăcăminte, aparate
gipsate, materiale sistetice, pansamente inclusiv asupra regiunilor ce conţin elemente metalice de
contenţie şi osteosinteză. Singura contraindicaţie o reprezintă pace-mackerul cardiac.

Figura 1 Aparatul Diapulse

3. Undele decimetrice

Denumiri pentru acest domeniu utilizat în terapie şi care trebuie adoptate de toti cei care practică
fizioterapia sunt: unde decimetrice „lungi”, cu λ = 69 m şi unde decimetrice „scurte” sau microunde cu λ
= 12,25 cm sau λ = 12,40 cm. Undele decimetrice sunt unde electromagnetice radiate de o antena
emiţătoare şi un reflector de unde (proiector).

Acţiunea şi efectele biologice şi fiziologice ale undelor decimetrice


Acţiunea acestor unde la nivelul structurilor celulare constă în producerea unui fenomen fizic de
dispersie polară a moleculelor explicat de teoria dipolului. La trecerea curentului de înaltă frecvenţa
moleculele aflate într-un mediu biologic se comportă ca un dipol executând mici

2
Instrumentaţie şi tehnici de recuperare-BFKT

oscilaţii ele se orientează sub influenţa câmpului electric¸in funcţie de faza de oscilaţie şi de
polaritatea proprie. Acest proces mecanic se transformă în căldură la nivelul ţesutului care
generează efectele biologice ce stau la baza aplicaţiilor terapeutice.
Substraturile biologice reacţioneaza prin următoarele 3 procese:
- Dispersie. Este vorba de dispersia moleculelor bipolare în câmpul de înaltă frecvenţă; frecarea
moleculară produce caldură.
- Absorbţie. Undele electromagnetice sunt absorbite de ţesuturi, unde energia de înaltă
frecvenţă este transformată în căldură. Ţesuturile prezintă coeficienţi de absorbţie diferiţi, proprii
structurilor lor. Cu cât coeficientul de absorbţie este mai mare, puterea de pătrundere este mai mică şi
invers. Puterea de pătrundere (penetraţia) este mai mare şi absorbtia (efectul caloric) este proporţional
mai mică în ţesuturile cu un conţinut mai mic de apă. Astfel, undele decimetrice străbat mai uşor şi
încălzesc mai puţin ţesutul gras decât tesutul muscular (30% faţă de 75% conţinutul în apă al acestor
două structuri tisulare). Cantitatea de energie absorbită este diferită în funcţie de grosimea stratului
celulo-adipos subcutanat, dar şi de zona lungimilor de undă folosite: 69 cm sau 12 cm.
- Reflexie. La limita dintre diferitele ţesuturi are loc o reflexie parţială a radiaţiilor
pătrunse. La aplicaţiile cu unde decimetrice lungi şi scurte (microunde), încălzirea straturilor cutanat
şi adipos subcutanat este redusă sau foarte redusă, repartizarea termică în diferitele compartimente
tisulare este mai uniformă şi efectele termice de profunzime în straturile musculare mai adecvate,
comparativ cu efectele produse de aplicaţiile cu unde scurte (profunzimea optimă a efectului termic la
undele decimetrice este până la 4-5 cm).

Modele de emiţăţoare utilizate în aplicaţiile cu unde decimetrice

La undele de 69 cm (434 MHz):


- emiţătorul de câmp cilindric (sau rotund);
- emiţătorul de câmp longitudinal;
- emiţătorul de câmp scobit (cavitar).
Emiţătorul de câmp cilindric şi longitudinal sunt dipoli capacitivi. Câmpul radiant de
ultrafrecvenţă înaltă este proiectat spre substratul tratat dintr-o singură direcţie. Distanţa la care aplicaţia
are un efect optim este de 5-10 cm. In mod obişnuit distanţele trebuie precizate în cartea tehnică a
aparatului. Prin nerespectarea distanţei emiţătorului se modifică rezistenţa capacitivă şi se dereglează
câmpul cu scăderea consecutivă a randamentului. Acest emiţător constituie cea mai eficientă formă de
încălzire tisulară locală a terapiei de înaltă frecvenţă, în sensul că produce o slabă încălzire a
tegumentului şi a tesutului subcutanat şi o distribuţie relativ uniformă a căldurii în toate zonele tratate
cun un efect optim de profunzime.
Valorile maxime ale câmpului se află la nivelul laturilor perpendiculare ale emiţătorului, pe
direcţia de emisie a undelor (raport 1/2) între încălzirea ţesutului gras faţă de cel muscular, în timp ce la
mijlocul emiţătorului se realizează un raport al efectului termic de 1/1 între tesutul gras şi cel muscular.
Emiţătorul scobit este indicat în aplicaţiile pe segmentele corporale mari şi pe
extremităţi.
La microunde (12 cm lungimea de undă) (2450 MHz):
- emiţătorul longitudinal câmpul electric realizat este paralel cu undele emise de radiatul emiţător.
Efectul se produce pe o suprafaţă întinsă.
- Emiţătorul circular rotund se realizează câmpuri rotative, care indiferent de aşezarea
emiţătorului faţă de regiunea tratată realizează o doză terapeutică optimă pe zone largi.
Se apreciază că tehnica de aplicare a undelor decimetrice lungi şi scurte este mai
simplă decât a celor scurte principalele motivaţii fiind:
- se utilizează un singur electrod (localizator - emiţător);
- mişcările pacientului în timpul şedintei nu modifică rezonanţa circuitelor;
- durata şedinţelor este mai scurtă şi numărul de şedinte necesare esre mai mic.

Poziţionarea localizatorului

Se manevrează prin modificarea braţului articulat al aparatului. Se aşează perpendicular pe


suprafaţa tratată. Distanţa dintre localizator şi tegument trebuie să fie de 5-8-10 cm la

3
Instrumentaţie şi tehnici de recuperare-BFKT

generatoarele de unde de 69 cm şi de 2-5-10 cm la generatoarele de microunde în funcţie de mărimea


suprafeţei pe care o iradiem şi de specificaţiile din cartea tehnică a aparatului.
Dozarea intensităţii este în funcţie de dimensiunea localizatorului, distanţa faţă de
tegument, grosimea stratului celulo-adipos al regiunii tratate, durata iradierii şi stadiul de evoluţie al
afecţiunii.
Dozele pot fi apreciate ca mici, mijlocii şi calde, in zone cuprinse între 40 şi 200 waţi / cm2,
reglate funcţie de modelul aparatului cu ajutorul unor comutatoare, în dreptul unor trepte de dosaj
marctae prin cifre sau plaje colorate. Dozele mici sunt adresate stadiilor acute şi subacute, cele mari
se aplică în manifestările cronice ale afecţiunilor tratate.

Principalele caracteristici distinctive între undele scurte şi undele decimetrice


Unde scurte Unde decimetrice
Amplasarea regiunii tratate în Se află între electrozi, in interiorul Se află în aria de iradiere a
câmp circuitului câmpului radiant
Difuziunea câmpului de unde Se produce la periferia Energia este radiată focalizant
electrozilor înn regiunile vecine fără difuziune în vecinătate
Acţiune de profunzime Este pronuntată (peste 5 cm în Este optimă (până la 5 cm)
ţesuturi)
Este neuniformă
Poate fi modificată prin reglarea Este uniformă
distantei dintre electrozi Nu se modifică
Are loc o încălzire pronuntată a Stratul adipos subcutanat este
stratului de ţesut adipos puţin încălzit
subcutanat
Supravegherea pacientului în Este necesară la aparatele fără Nu necesită supraveghere
timpul procedurii acord automat
Riscul de apariţie al arsurilor Este posibil când nu se respectă Nu există riscul arsurilor
poziţionările corecte ale cablurilor
şi electrozilor

4
Instrumentaţie şi tehnici de recuperare-BFKT

LP 9- Ultrasunete. Tehnica de aplicare. Aparatură

Tratamentul cu ultrasunete constă în transmiterea vibraţiilor mecanice pendulare de o frecvenţă


deosebit de mare, produse de un generator de ultrasunete, penetrarea şi absorbţia lor în corpul omenesc.
Limita superioară de percepţie a sunetelor de către urechea omenească este de circa 20
000 oscilaţii pe secundă. Vibraţiile mecanice pendulare – reprezentând sunetul - ce depăşesc această
limită poartă numele de ultrasunete. Frecvenţa undelor ultrasonore este foarte mare, fiind apreciată la
50 000 Hz – 3 000 000 Hz (500 kHz- 3 000 kHz). Aparatele utilizate în fizioterapie furnizează
ultrasunete cu frecvenţa curpinsă în general între 800 -1 000 Hz.
Lungimile de undă ale ultrasunetelor sunt foarte mici, putând fi uşor localizate şi orientate
selectiv. Ele prezintă variaţii în funcţie de natura mediului străbătut (gazos, lichid sau solid). La o
frecvenţă de 800 kHz, lungimea de undă în ţesuturile corpului omenesc este de 1,87mm.
Aplicarea undelor ultrasonore pe un corp produce un transfer de energie considerabil, prin
2
alterarea stărilor de presiune realizate. Transferul de energie ultrasonică şi măsurată în W / m defineşte
intensitatea ultrasunetului. Aceasta constituie un parametru foarte important în cadrul terapiei cu
ultrasunete.

Propagarea ultrasunetelor

Spre deosebire de undele sonore, cele ultrasonice se propagă numai în linie dreaptă, sub forma
unui fascicul de raze. Propagarea depinde şi de felul şi forma sursei de producere, de cuplarea cu mediul
în care se propagă şi de frecvenţă (cu cât frecvenţa este mai ridicată, cu atât penetrarea este mai mare).
Propagarea poate fi modificată de dimnesiunile mediului străbătut (mică sau mare), de
suprafaţa acestuia (netedă, rugoasă), de forma lui, ca şi de structură (omogenă sau neomogenă).
Viteza de propagare a ultrasunelelor este o constantă de material (ţesut), având o valoare medie în ţesutul
uman de 1 500 m / s. Ea se calculeză prin produsul dintre lungimea de undă şi frecvenţă.
Profunzimea de înjumătăţitre – prin aceasta se înţelege înjumătăţirea energiei în unitatea de
spaţiu, mai concret spus , profunzimea (expirmată în cm) la care energia ultrasonică se înjumătăţeşte de la
1 W administrat la suprafaţă. Acestă scădere a energiei în raport cu adâncimea ţesuturilor este în
funcţie de frecvenţă, de exemplu la 800 kHz, grosimea stratului deînjumătăţire este de 5,8 cm. În
practică trebuie luată în considerare această înjumatăţire.
La nivelul de trecere între 2 medii cu densităţi diferite, exemplu cel mai elecvent este
reprezentat de limita dintre ţesutul muscular şi cel osos, ultrasunetele suferă o serie de fenomene,
dintre care cele mai importante sunt absorbţia şi reflexia.
Coeficientul de absorţie este mai mare la frecvenţele înalte şi depinde de mediul supus la
iradierea ultrasonică. De exemplu la 800 kHz, coeficientul de absorbţie este de 0,33 în ţesutul
muscular şi de 0,21 în ţesutul gras. La limita dintre două ţesuturi diferite se produc reflexia şi
refracţia undei sonore.
La interferenţa undei incidente cu cea reflectată, în cazul reflexiei totale, se produce
unda staţionară (cu direcţie verticală). În acesta situaţie, valorile maxime ale vibraţiei pot creşte cu
aproape 100 %. În zona undei, toate particulele sunt în mişcare. Acestă deplasare faţă de particulele
zonelor învecinate este denumită „gradient de deviaţie” si acre o valoare de 3,3 milionimi de mm
2
pentru o celulă, la o frecvenţă de 800 kHz şi la o intensitate de 2 W / cm .

Forme de ultrasunete utilizate in terapie

1. Ultrasunetul în câmp continuu – este formă de undă ultrasonoră logitudinală neintreruptă cu


acţiune continuă asupra mediului şi în consecinţă cu o producere permanentă a aşa zisului
„micromasaj tisular intern”. Deşi în cursul aplicaţiilor de unde ultrasonore nu se produc
cumulări de energie în ţesuturi, totuşi în absenţa sau chiar în eventualitatea unei supradozări de
ultrasunet în câmp continuu, efectul termic poate deveni evident sau

1
Instrumentaţie şi tehnici de recuperare-BFKT

accentuat. Acest avantaj a putut fi înlăturat prin intercalarea unor pauze în trenurile de unde
ultrasonore, în scopul reducerii sau anulării efectului termic.
2. ultrasunetul în câmp discontinuu (cu impulsuri) – este vorba de o întrerupere ritmică, cu o
anumită frecvenţă a ultrasunetului în câmp continuu (de regulă la aparatele moderne se obţine
prin montarea unui generator de impulsuri în generatorul aparatului de ultrasunete). Se va ţine
cont de forma şi durata impulsurilor, durata pauzei şi frecvenţa intercalării acesteia. Forma
impulsului poate fi dreptunghiulară, trapezoidală sau triunghiulară. Frecvenţa şi forma
impulsurilor sunt reglate de aparat. Raportul dintre durata impulsului şi perioda de repetiţie
(durata impulsului plus durata pauzei) este numit coeficient de umplere. Prin modificarea
coeficeintului, se modifică raportul dintre durata impulsului şi durata pauzei.

Efecte fizico – chimice ale undelor ultrasonore

1. efectul mecanic – este reoprezentat de vibraţia produsă şi care poate fi bine remarcată în apă, prin
apariţia unei coloane de lichid în dreptul suprafeţei traductorului. Vibraţiile se transmit din aproape în
aproape, fiecare modeculă fiind pusă în mişcare cu o frecvenţă egală cu cea a sursei.
2. efectul termic – o parte din energia ultrasonică se trasnformă în interiorul mediului traversat în
energie calorică. Este pregnant în mediile neomogene, cum sunt cele din ţesuturile corpului omenesc.
3. efectul de cavitaţie – producerea de goluri (fisuri, rupturi) în interiorul lichidului de traversat ,
manifestat vizibil prin formarea bulelor de aer. Acestea se produc prin compresiunile şi dilatările
succesive realizate de ultrasunete asupra lichidului. Ruperea are loc în momentul dilatărilor.
4. efectul de difuziune.
5. efecte chimice.

Mecanisme de producere a undelor ultrasonore

1. procedee mecanice – simple, clasice – punerea în vibraţie a unei lamele metalice fixate de
anumite dimensiuni (o lamă de oţel de 10 cm fixată la mijloc produce ultrasunete cu o frecvenţă
de 25 kHz) sau a unui diapazon.
2. procedee magnetice – schimbarea dimensiunilor unor metale prin magnetizare periodică cu
ajutorul unui curent alternativ. Efectul magnetostrictiv este deosebit de puternic la un aliaj
constituit din fier (49 %), cobalt (49 %), vanadiu (2%) numit „permendur”.
3. procedeul piezoelectric – proprietatea unor cristale, tăiate într-o anumită secţiune, de a se
comprima şi dilata într-un anumit sens, dacă sunt supuse la variaţii de potenţial electric
(efectul piezoelectric inversat). Există o relaţie de proporţionalitate între gradul de vibraţie a
lamei de cuarţ şi intensitatea curentului utilizat. Comprimarea sau dilatarea lamei de cuarţ este
foarte mică, de domeniul de milionimi de centimetru, adică o distanţă pe care se pot aşeza numai
circa 10 – 15 atomi. De asemenea, frecvenţa oscilaţiilor depinde şi de dimensiunea plăcuţei de
cuarţ: de exemplu, o plăcuţă de 1 mm execută 2,88 milioane de vibraţii pe secundă, una de 0,5
mm execută 5,76 milioane de vibraţii pe secundă.

APARATE PENTRU ULTRASOTERAPIE

Aparatul de ultrasunete se compune dintr-un generator de înaltă frecventă, un cablu de racord şi


un cap emiţător (traductor, proiector sau localizator) în care este cristalul piezoelectric Acest traductor
transmite unda ultrasonică şi poate fi capabil să şi o recepteze pe cea reflectată. Frecvenţa de lucru
este de 800 – 1 000 kHz.
Primele aparate construite pentru acest domeniu terapeutic erau mari, având o greutate de 50 – 60
kg şi necesitau răcirea cu apă sau ulei a capului emiţător. Aparatele moderne au o greutate mult mai
redusă, portabile şi perfecţionările tehnice aduse elimină necesitatea acestei manevre.

2
Instrumentaţie şi tehnici de recuperare-BFKT

Modele de aparate de terapie cu ultrasunete

Pe panoul frontal de comandă, aparatele sunt prevăzute cu următoarele elemente:


- comutatoare pentru pornire şi creşterea intensităţii separat pentru traductorul mare şi pentru
traductorul mic;
- ceasul semnalizator pentru marcarea timpului sedinţei de tratament;
- instrumentul de măsura a energiei ultrasonice furnizate;
- bornele pentru cuplarea mufelor cordoanelor traductoarelor;
Instrumentul de măsură este prevăzut cu gradaţii care permit alegerea intensităţii aplicaţiei
2 2
între 0,05 W /cm – 2 - 3 W /cm . Pe panoul aparatului mai sunt simboluri pentru funcţinarea
traductorului mic sau cel mare, forma de câmp aplicată, semnalizare pentru atestarea funcţonării.Ceasul
semnalizator întrerupe automat funcţionarea aparatului la
expirarea timpului fixat pentru durata aplicaţiei.
Capul emiţător al aparatului, denumit şi proiectorul de ultrasunete, era foarte mare la aparatele
vechi; avea o capacitate de peste 1 litru şi era umplut cu ulei pentru răcirea cristalului piezoelectric.
Aparatele mai recente au un proiector de forma unui ciocan cu mâner şi capul propriu-zis. Acest
proiectro se răceşte cu un curent de apă, fiind racordat prin două tuburi de cauciuc la reţeaua de apă.
Aparatele moderne, care utilizeză cristale de titanat de bariu – ceramică, nu mai au nevoie de nci un
fel de răcire.
Lama de cristal piezoelectric, care este montată în capul emiţător, este prinsă între două lame
metalice inoxidabile, care sunt legate printr-un cablu de bornele generatorului de înaltă frecvenţă.
Grosimea ei etse de 3,6 mm la aparatele cu o frecvenţă de 800 kHz, grosime care corespunde la o
frecvenţă proprie de rezonanţă egală cu cea a sursei de înaltă frecvenţă.
Capul propriu zis are formă de elipsoid, secţionată transversal la unul din capete.
Secţiunea formează suprafaţa emiţătoare de unde ultrasonice. Aceată suprafaţă variază de la un aparat la
altul, fiind între 3 şi 10 cm2.

Capete de emisie – au factor de neuniformitate (BNR-The Beam Nonuniformity Ratio) mai


mic decât 5 pentru a evita concentrarea prea mare de energie printr-un sistem de control al calităţii
contactului.

3
Instrumentaţie şi tehnici de recuperare-BFKT

Nu toată această suprafaţă emite omogen unde ultrascurte. Zona centrală care este în dreptul
cristalului piezoelectric emite cu intensitate mare, pe când zona periferică emite neomogen, inegal şi cu
intensitate mai slabă, mai alec la proiectoarele cu suprafaţă mare.
Capul traductorului este astfel construit (etanş) încât poate fi utilizat la tratamente indicate
şi prin scufundarea în apă.
Mânerul izolator împiedică propagarea vibraţiilor ultrasonore în mâna operatorului. Acolo unde se
execută foarte multe tratamente cu ultrasunete, pentru evitarea progării vibraţiilor ultrasonice în
mâna şi antebraţul operatorului, cu consecinţe nedorite (dureri, reacţii tendinoase) se recomandă utilizarea
unor mănuşi, de preferinţă din bumbac sau lână, a căror ţesătură să fie laxă, pentru ca să cuprindă mult
aer, cunoscând că ultrasunetele nu se propagă în aer. În poziţie de nefuncţionare, capul emiţător se
sprijină pe un suport care se găseşte la partea laterală a aparatului.
Traductorul se va alege în funcţie de mărimea şi forma suprafeţei corporale tratate. În cazul
suprafeţelor mai mari şi plane se va alege traductorul mare. Dacă zona tratată este de dimensiuni
reduse sau are un profil mai neregulat (proeminenţe articulare, osoase) se alege traductorul mic. Se
poate trata şi combinat, în funcţie de caz, cu ambele dimnesiuni în aceeaşi şedinţă.

Tehnica de aplicare directă a proiectorului ultrasonic

Modalitatea de pătrundere a ultrasunetelor la nivelul ţesuturilot

Terapia cu inalta frecventa, precum ultrasunetele, prezinta domenii de actiune diferite, printre care:
ultrasonoterapia, meloterapia, aerosoloterapia, precum si ecografia si utilizarea ultrasunetelor in medicina
dentara.
De aceasta terapie beneficiaza:
 artrozele cu diferite localizari (spondiloza, gonartroza, coxartroza etc).
 suferintele tesuturilor moi (mialgii, tendinite, PSH, epicondilite, sindromul algoneurodistrofic etc).
 afectiunile de natura ortopedico-traumatica (scurtarea perioadei de vindecare posttraumatism,
accelerarea calusarii fracturilor, contuzii, entorse, luxatii, hematoame).
4
Instrumentaţie şi tehnici de recuperare-BFKT
 sindromul de deposturare insotit de durere, precum posturi algice vicioase, scolioze, cifoze sau
deformari ale piciorului.
 afectiunile dermatologice: cicatrici cheloide, plagi atone, ulcere trofice ale membrelor.
 afectiunile neurologice: nevralgii si nevrite, inclusiv dupa post herpes zoster.
 afectiunile ginecologice.
Contraindicatiile generale ale ultrasonoterapiei sunt reprezentate de urmatoarele:
 afectiunile tegumentare de natura infectioasa, inflamatorie sau tulburari de sensibilitate cutanata,
 tulburarile de coagulabilitate sanguina, fragilitatea capilara.
 starea generala alterata.
 tumorile in toate stadiile evolutive, pre si postoperator.
 tuberculoza activa, in orice stadiu si orice localizare.
 starile febrile acute, indiferent de cauza.
 insuficienta cardiocirculatorie, boala cardiaca ischemica, tulburarile de ritm cardiac.
 afectiunile venoase periferice.
 ateroscleroza cu calcificarea progresiva a peretilor arteriali.
Alaturi de contraindicatiile absolute ale ultrasonoterapiei se inscriu si cele speciale, precum: aplicatia la
nivelul capului sau deasupra nivelului vertebrei C3, la nivelul maduvei spinarii, ficatului, splinei, uterului
gravid, la nivelul glandelor sexuale, plamani, cord, marile vase. Nu se fac aplicatii cu ultrasunete la nivelul
zonelor de crestere osoasa la copii si adolescenti.

5
Instrumentaţie şi tehnici de recuperare-BFKT

LP 10- Magnetoterapia.

Magnetoterapia este una din procedurile de fizioterapie des utilizate. Forma sa de bază – aplicarea
câmpului magnetic static – a fost folosită de foarte multă vreme drept una din cele mai mari surse de
vindecare. Totuşi, doar invenţia aparatelor electronice şi a elementelor puternice de comutare a permis o
dezvoltare rapidă a terapiei cu impuls magnetic de frecvenţă joasă, ale cărui efecte sunt de câteva ori mai mari
decât cele ale câmpului magnetic static. Magnetoterapia poate fi foarte eficientă în cazul în care este indicată
şi aplicată corect. Poate fi, de asemenea, recomandată pentru a fi folosită în combinaţie cu alte metode de
terapie, cum ar fi farmacoterapia, ale cărei efecte sunt, de obicei, suportate de către magnetoterapie.
Un câmp magnetic este produs de un current electric sau de către un câmp electric variabil.
O bobină prin care circulă curent electric produce câmp magnetic. Câmpul magnetic este caracterizat de
liniile de camp sau de forţă magnetică, a câror densitate şi formă determină intensitatea acestuia. Cu cât
intensitatea câmpului magnetic este mai mare, liniile de forţă magnetică sunt mai dese, aspect
întâlnit în interirul bobinei. Tot aici, câmpul este cel mai omogen, aspect reprezentat de paralelismul
şi relativa echidistanţă a liniilor de câmp. Densitatea liniilor de forţă magentică reprezintă inducţia
magnetică, elementul de exprimare a intensităţii câmpului magnetic.
Totalitatea liniilor de forţă magnetică care trec printr-o suprafaţă formează câmpul
magnetic. Aceasta se calculează prin produsul dintre inducţia magnetică şi suprafaţa secţiunii bobinei.
În sistemul internaţional de unităţi (SI), intensitatea se măsoară în tesla (T), cu subunitatea
militesla (mT). Faţă de vechea unitate de măsură a inducţiei magnetice (Gauss), militesla reprezintă o
zecime, adică 1 Gs = 0,1 mT.
Câmpul magnetic produs de un curent are aceleaşi parametri fizici ca şi curentul. Astfel,
dacă curentul este alternativ, câmpul magnetic este tot alternativ, având aceeaşi frecvenţă; dacă este
sub forma de impulsuri, câmpul magnetic corespunzător este tot sub formă de impulsuri. În terapia
cu câmp magnetic de joasă frecvenţă se utilizează inducţii magnetice care ajung la valori de ordinul
zecilor de mT. Fluxurile magnetice variabile dau naştere în spaţiu unui câmp electric careproduce într-un
conductor o tesniune electrică. Dacă conductorul formează un circuit închis, în acesta ia naştere ca
urmare a tensiunii electrice un curent. Fenomenul este cunoscut sub numele de legea inducţiei
electromagnetice, stabilită de fizicianul englez Faraday. Mărimea tesiunii electrice este cu atât mai mare
cu cât viteza de variaţie a fluxului este mai mare şi cu cât mărimea fluxului este mai ridicată.
Fenomenul de inducţie poate furniza explicaţii pentru unele fenomene care iau naştere în interiorul
organismului, atunci când acesta este plasat într-un câmp magnetic variabil. Tensiunile electrice care
iau naştere în ţesuturi pun în mişcare ionii din mediile tisulare, în ritmul câmpului magnetic.

a) Câmp magnetic produs de o bobină parcursă de curent;


b) Producerea unui curent electric prin inducţie electromagnetică;

6
Instrumentaţie şi tehnici de recuperare-BFKT
Modalităţi de aplicare ale câmpurilor magnetice de joasă frecvenţă

Sunt determinate de caracteristicilediferitelor modele de aparate construite, majoritatea acestora


generând trei forme principale şi distinctive de câmp magnetic:
1. forma continuă:
- 50 Hz;
- 100 Hz;
- 50 -100 Hz (6 s cu 50 Hz, urmate fără pauză de 6 s cu 100 Hz);
2. forma întrerupt ritmic:

- 50 Hz (3 s 50 Hz, 3s pauză etc);


- 100 Hz (3 s 100 Hz, 3 s pauză etc);
- 50 – 100 Hz (3 s 50 Hz, 3 s pauză, 3 s 100 Hz, 3 s pauză etc).
3. forma întreruptă aritmic:
- 50 Hz (perioade variabile de 50 Hz intercalate cu pauze de durate variabile care se succed în
mod aleator);
- 100 Hz (perioade variabile de 100 Hz intercalate cu pauze de durate variabile care se succed în
mod aleator);
- 50 – 100 Hz (6 s cu 50 Hz, 6 s cu 100 Hz intercalate cu pauze inegale totul
succedându-se în mod aleator);

Forme de câmp

Aparate pentru magnetoterapie


Aparatul de magnetoterapie este o instalaţie pentru terapie fizică cu ajutorul câmpurilor
magnetice de joasă frecvenţă obţinuteprin parcurgerea unor bobine de către un curent redresat cu frecvenţa
de 50 Hz sau 100 Hz.
Se compune din:
- aparatul redresor – comutator;
- bobine generatoare de câmpuri magnetice;
Aparatul redresor – comutator asigură tensiunile redresate necesare pentru alimentarea bobinelor,
având următoarele posibilităţi:
a) trei regimuri de lucru (continuu, întrerupt ritmic, întrerput aritmic);
b) trei regimuri de impulsuri (50 Hz, 100 Hz, 50 cu 100 Hz);
c) semnalizarea cu diode luminiscente a regimurilor de lucru şi frecvenţelor;
d) conectarea şi deconectarea independentă a celor 4 bobine;
e) stabilirea duratei tratamentului de la 0 la 16 minute;
7
Instrumentaţie şi tehnici de recuperare-BFKT
f) deconectarea automată la sfârşitul tratamentului după o prealabilă semnalizare sonoră;
g) urmărirea valorii curentului ce trece prin bobine la instrumentul indicator;
h) verificarea continuităţii bobinelor înaintea începerii tratamentului.
Bobinele generatoare de câmpuri magnetice sunt de trei feluri:
- bobina cervicală;
- bobina lombară;
- bobina localizatoare de forma paralelipipedică.
Bobina cervicală îmbrăcată în material plastic (ABS vacumat) se prezintă sub formă toroidală
cu diametrul mediu 275 mm.
Bobina lombară are un diametru mediu de 560 mm şi greutatea de 8,3 kg.
Bobina localizatoare este de formă paralelipipedică cu dimensiunile 200 x 100 x 60 mm şi
greutate maximă de 1,88 kg, in componenţa unei instalaţii intră două bobine localizatoare, una marcată
NN şi cealaltă marcată SS.

Aparat de magnetoterapie: sistem principal, bobină mare, bobină cervicală, aplicator liniar

Reguli care trebuie respectate la aplicarea magnetoterapiei

- amplasarea şi utilizarea terapeutică a aparatelor se va face în săli separate de alte proceduri


de electroterapie, care pot fi influenţate de câmpurile magnetice generate.
- paturile pe care se aseză subiectul trebuie să fie poziţionate la o distanţă de cel puţin 3m între ele,
pentru evitarea influenţării reciproce între câmpurile magnetice în funcţionarea sincronă a mai
multor aparate.
- se vor îndepărta de pe corp obiectele metalice de dimnesiuni mari pentru a se evita
concentrarea câmpurilor magnetice.
- la bolnavii purtători de piese ortopedice se va evita aplicarea bobinelor în vecinătatea
acestora;
- aplicarea tratamentului la purtătorii de pace – maker cardiac este strict interzisă;
- carcasele bobinelor să nu prezinte crăpături (zilnic se va controla starea aparatului şi a bobinelor
de câmp);
- pacientul se asează în decubit dorsal, îmbrăcat dar lejer la gât, abdomen şi extremităţi pentru a
se evita stânjenirea circulaţiei sanguine.
- extremitatea cefalică va fi îndreptată (cu poziţionarea patului) spre polul Nord;
- bobinele cervicală şi lombară vin în contact cu regiunea cervicală şi lombară a pacientului şi
se poziţionează cu săgeata de pe bobină îndreptată spre extremitatea cefalică a pacientului.

8
Instrumentaţie şi tehnici de recuperare-BFKT
- bobinele localizatoare se poziţionează corespunzător polilor însemnaţi cu simbolurile
resprective N – S pe regiunea tratată,
- după terminarea sedinţei de tratamnet la toate regiunile prescrise, bobinele se aşează pe patul
de tratament sau pe măsuţa ajutătoare, bobinele cervicăl şi lombară se scot prin partea
superioră a corpului şi se aşeză pe pat pentru o nouă aplicaţie terapeutică.

Diferite poziţii de fixare a bobinelor

Pozitionarea pentru sedinta de magnetoterapie

Ultimele descoperiri cu privire la răspunsul fiziologic al organismului la câmpul electromagnetic


implică următoarele efecte ale magnetoterapiei:
• efect analgezic,
• efect antiedematos,
• efect antiinflamator,
• efect trofic (accelerarea însănătoşirii şi a creşterii),
• efect de miorelaxare şi spasmolitic,
• efect de vasodilatare
Magnetoterapia locală

Constă în utilizarea terapeutică a câmpurilor magnetice de joasă frecvenţă în calusarea fracturilor


şi rezolvarea pseudartrozelor. Metoda constă în aplicarea bobinelor la suprafaţa corpului care
generează câmpuri de 0,2 mT şi 72 Hz. Cu aplicaţii zilnice de 12 – 16 ore s-a obţinut calcificarea
completă într-un interval de 3 luni la fracturile de tibie neconsolidate şi in 5 luni la cazurile de
9
Instrumentaţie şi tehnici de recuperare-BFKT
pseudartroze vechi de 2 ani şi jumătate, din care 54 % fuseseră operate mai mai multe ori inainte de
aplicarea câmpurilor magnetice.

10
Instrumentaţie şi tehnici de recuperare-BFKT

LP 11- Laserterapia

“LASER” reprezintă acronimul pentru “Light Amplification by Stimulated Emision of


Radiation”. Conceptul de emisie stimulată a fost sugerat de catre Albert Einstein, fapt ce a dus la
descoperirea ruby-laserului de cȃtre T. Maiman in 1960. Ulterior s-a produs o radiație laser într-o
mixtură de de gaze He-Ne (A. Javan), iar în 1962 s-a produs o radiație laser prin semiconductori (M.
Nathan, R. Hall și T. Quist). Pȃnă în prezent s-au descoperit numeroase medii pentru producerea
laserului: gaze ionice și moleculare (He-Ne, CO2, Argon), cristale sintetice (rubin).
Radiatia laser are nevoie de patru condiții de bază pentru a se produce:
- mediul activ care sa emită radiații în cȃmpul optic al unui spectru electromagnatic;
- inversia populațională produsă în mediul activ;
- mecanismul de excitare care produce inversia populațională;
- rezonatorul optic care suportă frecvență de oscilație și furnizează reacția pozitivă pentru
amplificarea radiației de emisie spontană.

Proprietăți
Proprietatile laserului care stau la baza laserterapiei sunt:
- monocromacitatea – emiterea unui fascicol luminos de o singura lungime de unda;
- coerenta – undele luminoase sunt in aceeasi faza atat in timp cat si in spatiu;
- directionalitatea – undele luminoase sunt paralele si au o tendinta de convergenta foarte mica;
- stralucirea – amplificarea procesului intr-o cavitate laser produce o densitate energetica
crescuta.
Energia se masoara in Joule iar densitatea in J/cm2.

Interactiunea cu tesutul
Lumina poate interactiona cu tesutul in patru moduri diferite:
- transmisia – se refera la trecerea luminii printr-un tesut fara a avea nici un efect asupra acestuia
- reflexia – se refera ls respingerea luminii la suprafata tesutului
- imprastierea – difuzia luminii se produce dupa ce lumina a intrat in tesut cu variatii diferite in
functie de partile tesutului
- absorbtia – lumina trebuie absorbita pentru a avea efect asupra tesutului tinta

Efectele laserului
Laserul are in primul rand efecte termice ce rezulta din trei fenomene distincte: conversia luminii in
caldura, trasferul caldurii si reactia tisulara. Toate sunt legate de temperatura si timpul de incalzire.
Actiunea termica a laserului poate fi descrisa astfel:
- hiperemia – o crestere moderata in temperatura (41º-44º C) pentru cateva zeci de minute
- coagularea – se refera la o necroza ireversibila, temperatura ajunge pana la 50º-100º C. Timp de cateva
secunde se produce desicatie, distrugere si contractare tisulara prin denaturarea proteinelor si colagenului.
- volatilizarea – se traduce prin prierdere de material tisular, constituentii tisulari dispar la 100º C
intr-un interval scurt de timp 1-10 secunde
Efectele laserterapiei sunt: analgezice, miorelaxante, antiedematoase, de biostimulare,
vasodilatare si regenerare osoasa, nervoasa, refacere de rupturi ligamentare.
Factorii ce influenteaza tratamentul sunt:
- culoarea pielii
- vechimea afectiunii
- tipul de tesut
- sensibilitatea pacientului

Se cunosc in prezent doua tipuri de lase medical: high power (300 W) si lower power (5-
500mW). Laserul de mare putere este folosit in chirugie (pentru proprietatile sale de a produce
coagulare, sectionare tesuturi), iar low level laser este utilizat pentru proprietatile sale
biostimulative. LLLT (low level laser therapy) inseamana aplicarea in scop terapeutic a unei
emisii monocromatice, cu lungimi de unda ce se situeaza in infrarosu si infrarosu apropiat (600-
1000mm) si cu energia intre 1-500Mw. Acest tip de laser mai este cunoscut si sub urmatoatele
denumiri (CLT cold laser therapy), LPLT (low power laser therapy), LIL (low intensity laser
11
Instrumentaţie şi tehnici de recuperare-BFKT
therapy), LELT (low energy laser therapy), LA (Laser accupuncture), NThL (non-thermal laser), SL (soft
laser).
Parametrii de stimulare cuprind:
 tipul laserului (heliu-neon, indium-gallium-alluminium, gallium-
alluminium- arsenid)
 dojazul determinat de intensitate si timp
 densitatea energiei.
 Tratamentul trebuie strict individualizat.

Tehnica de aplicare
- Pe punct – spot cu diamterul de 2mm, profunzime 1cm, scanare. Dupa stabilirea zonelor pe
care se face aplicatia, se fixeaza parametrii de stimulare si timpul si se trece la aplicarea sondei pe
tegument.
- Tip duș - In cazul iradierii unei suprafete maim largi se folosesc sonde speciale care sunt
plasate la distanta de suprafata
tratata.

Componentele dispozitivului Laser


- Sursa de energie (electrica).
- Mediul ce genereaza lumina Laser.
- Pompa ce genereaza si mentine “populatia inversata” – dispozitiv de voltaj inalt, oscilatori de
frecventa radio sau alte lasere.
- Cavitatea de rezonanta optica = mediul ce genereaza lumina LASER, delimitat de 2 oglinzi,
una reflexiva, cealalta semipermeabila - fascicul monocromatic, constant si concentrat de
lumina.

Aplicatori

Sonda punctiforma

Dusul laser

Aparatul de laserterapie este de mica putere ce poate fi folosit in diferite domenii:

- dermatologie
- stomatologie
- ortopedie
- fizioterapie
- fizioterapie sportiva
- medicina anti-imbatranire (terapii revitalizante)
- traumatologie
- chirurgie
- neurologie
- ORL
- Medicina sportiva

12
Instrumentaţie şi tehnici de recuperare-BFKT
- Ginecologie

Contraindicatii
Laserterapia nu se foloseste in urmatoarele cazuri:
- modificari suspecte ale pielii
- afectiuni precanceroase si maligne
- fotosensibilitate crescuta
- boli cutanate cronice in stare acuta, exacerbata
- leziuni ale pielii exacrbate de radiatiile UV sau din radioterapie
- afectiuni ce rezulta din tratamentul cu citostatice, imunosupresoare, terapie mare cu
corticosteroizi
- epilepsie netratata
- insuficienta cardiaca decompensata
- aritmie si insuficienta coronariana
- infectii generale febrile
- Pace maker
- dismenoreea (regiunea pubica si lombara)
- hematoame recente si extinse in starile acute
- inflamatii acute ale tesutului subcutanat (flegmon)
- sarcina
- nu se face laserterapie in vecinatatea fontanelelor deschise sau a lamelelor epifizelor oaselor
lungi, in copilarie sau adolescenta
- nu se face laserterapie in vecinatatea organelor endocrine (glanda tiroida, ovare,
testicule etc)

Masuri de siguranta

Echipamentul trebuie sa fie protejat de orice utilizare neautorizata cu ajutorul


intrerupatorului de siguranta cu cheie. Nu este permisa privirea directa in fasciculele laser si nici contactul
ochilor inchisi cu fasciculul laser. Distanta oculara de risc normala este de 50 cm (dus laser) si 40 cm
(sonda punctiforma) in functie de puterea emisa. In timpul tratamentului pacientul si terapeutul
trebuie sa poarte ochelari de protectie.

13
Instrumentaţie şi tehnici de recuperare-BFKT

LP 12- Stabilometria. Reeducare posturala

Analiza posturii pacientului este utila pentru toate ramurile medicale, deoarece postura arata cat este de
sanatos corpul ca intreg. Sistemul de analiza posturala este o cale catre un diagnostic corect si pentru prevenirea
diferitelor deficiente posturale (cifoza,scolioza si hiperlordoza). O diagnosticare precoce a deficientelor
posturale adduce un aport incredibil in recuperare. O diagnosticare precoce a deficientelor posturale aduce un
aport incredibil in recuperare.
Reeducarea posturala este o metoda inovatoare de corectare a posturii, bazata pe cunoasterea progresiva
a biomecanicii umane si a coordonarii motorii.
Reeducarea posturala este o metoda benefica, progresiva si activa, care poate fi aplicata pacientilor de
orice varsta, respectand capabilitatea fiecarui individ in parte. Aceasta metoda nu este recomandata numai
persoanelor care prezinta deviatii posturale, ci si celor cu orice afectiune musculoscheletica.
In timp ce majoritatea modalitatilor de kinetoterapie clasica se concentreaza numai pe o anumita parte a
corpului, cu reeducarea posturala se trateaza corpul ca un intreg, intr-o modalitate globala, si in acelasi timp, se
acorda un rol activ pacientului, care este, de asemenea, protagonist in propria recuperare. Articulatiile si
discurile intervertebrale nu numai ca poarta intreaga greutate a corpului, dar si lucreaza ca pivot, astfel incat
fiecare muschi poate sa isi aplice propria actiune pentru scopul diferitelor miscari sau pentru a ne mentine pe noi
drepti (impotriva gravitatiei).

 Tipuri de evaluări ale posturii

Starea de echilibru depinde de senzațiile kinestezice, de percepția vizuală și de mecanismele analizatorului


vestibular. Dintre diferitele tipuri de echilibru formulate în literatura de specialitate, două categorii majore sunt cea
a echilibrului static, respectiv dinamic. Echilibrul static se referă la capacitatea de a menține o poziție staționară, în
timp ce echilibrul dinamic presupune capacitatea de a menține echilibrul pe parcursul deplasării (mersului). Există
mai multe metode folosite pentru aprecierea tulburărilor de echilibru. Ele sunt împărțite în două mari clase, în
funcție de particularitățile lor. Varietatea mare de teste utilizate în practica medicală este explicabilă datorită
proceselor complexe care participă la menținerea stabilității.
Perturbarea echilibrului se poate produce în multiple situații: diferite boli la nivelul sistemului nervos
central și periferic, afecţiuni ale aparatului locomotor, tulburări senzoriale, probleme de vedere sau suferințe
vestibulare diverse sunt tot atâția factori ce pot provoca dezechilibrul, suspendând unul sau mai mulți dintre factorii
ce asigură controlul poziției corporale. De asemenea, există suferinţe lombare cu dureri și efecte de blocare ce nu
mai permit mişcările de redresare ale trunchiului, sau diverse leziuni cervicale care anihilează reflexele poziţionale
ale gâtului în raport cu corpul – toate acestea afectează sistemul senzitiv periferic, proprioceptiv și/sau exteroceptiv,
declanşând pierderea controlului echilibrului static și dinamic.

• Metode de evaluare statică a echilibrului

1. Testul Romberg sau manevra Romberg este un test folosit în evaluările clinice ale funcțiilor
neurologice și abilitatea de a menține poziția de echilibru. Acest examen pornește de la premisa că pacientul
necesită cel puțin două din cele trei simțuri care participă la formarea echilibului: proprioceptiv (poziția corpului în
spațiu), vestibular (senzația de deplasare și poziția capului în spațiu), vizual (funcție de monitorizare și adaptare a
mișcărilor și poziția corpului la particularitățile mediului).
Un pacient care are o problemă la nivelul propriocepției poate totuși să își mențină poziția de echilibru
folosind funcția vestibulară și senzația vizuală. Acest test este folosit pentru a evalua cauza pierderii de coordonare
motorie (ataxie).
Un test Romberg pozitiv sugerează că ataxia e de natură senzorială, adică este afectat unul din cele trei
simțuri participante. Dacă pacientul este ataxic, dar testul Romberg este negativ, atunci se consideră că ataxia este
de natură cerebrală, depinzând de localizarea disfuncției cerebrale.

14
Instrumentaţie şi tehnici de recuperare-BFKT

Deoarece metoda de evaluare presupune ca pacientul să


încerce să mențină poziția de echilibru cu ochii închiși,
fiind în poziție ortostatică, cu mâinile pe lângă corp,
picioarele lipite, acesta poate cădea. De aceea
examinatorul trebuie să fie pregătit să îl sprijine sau sa îl
prindă, pentru a evita eventuale accidentări.

Baza acestui test este că echilibrul este o combinație de senzații provenite de la mai multe sisteme
neurologice, adică sistemul proprioceptiv, sistemul vestibular și sistemul vizual. Dacă oricare două din cele trei
sisteme funcționează normal, atunci pacientul poate să mențină un echilibru satisfăcător. Cheia testului este
scoaterea din ecuație a senzației vizuale (ochii închiși).
2. Testul ”brânciului” este un test prin care se evaluează abilitatea pacientului de a se adapta la forțe
externe care îi perturbă starea de echilibru. Pentru aceasta, pacientului i se aplică o serie de împingeri scurte
neanunțate, pentru a se putea observa cum se adaptează și cum își menține echilibrul pacientul. Acest test se execută
în două moduri:
• din poziția ortostatică, similar testului Romberg. Pacientului, care ține ochii închiși și mâinile pe
lângă corp, i se aplică scurte împingeri neanunțate la nivelul sternului, în spate, pe bazin, din
lateral, observându-se în acest interval stabilitatea pacientului.

• a doua variantă de test presupune repetarea manevrelor descrise anterior, dar de data aceasta
pacientului îi este cerut să se opună impulsurilor. Similar, pe parcursul testului, se evaluează de
către examinator starea de stabilitate, deci echilibrul pacientului.

3. Testul unipodal. Acest test are utilitate în evaluarea stabilității pacientului, testându-se alternativ
membele inferioare. Pacientul este rugat să stea într-un picior, cu brațele încrucișate pe piept, în timp ce evaluatorul
cronometrează cât și în ce măsură își menține pacientul echilibrul în poziția descrisă anterior.
Valoarea maximă la pacientul sănătos tânăr sau adult a intervalului în care menține poziția este de 30-
150 de secunde. Însă, în cazul persoanelor vârstnice sau cu afectiuni vestibulare sau neurologice, durata maximă
este mai redusă, în funcție de gradul de afectare.
4. Testul stresului postural. Pacientul este legat cu o chingă de talie care este prevăzută la spate cu un
inel. De acest inel este atașată o coardă inextensibilă, care trece peste un scripete. La capătul corzii sunt atașate o
serie de greutăți, de 1,5%, 3%, 4,25% din greutatea corpului pacientului. La nivelul călcâielor este trasată o linie,
folosită ca reper. Evaluatorul care supraveghează desfășurarea testului, cronometrează cât rezistă pacientul să
mențină poziția, fără a balansa brațele înainte, aplecări ale trunchiului, pași înapoi după reperul de la nivelul
călcâilor, sau dacă apare tendința de dezechilibru.

5. Testul întinderii membrului superior. Pacientul se află în poziția ortostatică, lateral față de un plan
drept vertical (perete), cu umărul lipit de acesta și picioarele paralele. Membrul superior este flectat la 90 o (cotul
întins) lipit de zid. Pacientul trebuie să își aplece trunchiul în față, cu avansarea membrului superior maxim posibil
pe direcția orizontală, fără pierderi de echilibru. Se notează pe zid nivelul maxim atins cu vârfurile degetelor, și se
măsoară distanța de la reperul inițial până la cel final. Acest test este utilizat atât la pacienții neurologici, cât și la
persoanele vârstnice (pentru aprecierea riscului de cădere).
6. Testele pe platforme stabilometrice. Această metodă de evaluare a echilibrului este folosită pentru
evidenţierea şi analiza tulburărilor de echilibru şi pentru determinarea poziţiei centrului de greutate al corpului, prin
intermediul mai multor senzori sau matrici de senzori ce transmit informații la software-ul de prelucrare.

15
Instrumentaţie şi tehnici de recuperare-BFKT

Așadar, dacă celelalte metode de evaluare a echilibrului, fie el static sau dinamic, presupun expertiza unui
evaluator, care să încerce să cuantifice cât mai obiectiv starea de echilibru a pacientului, testele stabilometrice
elimină factorul uman în lanțul de măsurare, deci și sursa de erori provenite din subiectivitatea evaluatorului.
Utilizarea traductorilor, care transformă forțele care apar la nivelul suprafeței de sprijin a subiectului în semnale
electrice, măsurabile, prelucrabile și comparabile, care pot fi salvate pentru evaluări sau clarificări ulterioare,
constituind un real avantaj în procesul de diagnosticare și tratament.
Sunt astfel evaluate dezechilibrele ce apar în diferite situații sau poziții: atunci când pacientul stă cu ochii
închiși, cu ochii deschiși, cu capul spre stânga sau dreapta, ori în alte poziții adoptate în funcție de patologia
fiecărui pacient. Tot cu ajutorul platformelor stabilometrice se poate determina proiecția centrului de greutate în
interiorul poligonului de susținere, informații cu o mare valoare terapeutică în analiza atitudinii posturale a unui
pacient.
Software-ul permite stocarea datelor medicale ale pacientului, atât a celor rezultate în urma testărilor
posturografice, cât şi a celor legate de istoricul medical sau de tratamentele medicamentoase pe care pacientul le
urmează. Având la dispoziţie toate aceste informaţii, se poate urmări cu uşurinţă evoluţia pacienţilor, se pot face
analize comparative și se poate evalua eficiența terapiilor recomandate.
Pe baza datelor obținute în urma unei posturografii complete se elaborează ulterior programe
personalizate de kinetoterapie și recuperare medicală, corecte și complexe, pentru orice tip de afecțiune și
diagnostic. Eficiența și succesul programelor de kinetoterapie pot fi urmărite inclusiv prin evaluări posturografice
intermediare.

• Metode de evaluare dinamică a echilibrului.


1. Scala Berg de evaluare a echilibrului, reprezintă o listă de 14 acțiuni pe care pacvientul trebuie să le
execute. După maniera și gradul de finalizare a acțiunii, aceasta primește o notă, de la 4 la 0. Scorul final scalei (14
x 4 = 56) se obține prin însumarea cotațiilor pentru fiecare element scalei, iar exprimarea se face sub de raport
(scorul prezent se raportează la scorul maxim teoretic, adică 54). Un raport subunitar înseamnă o perturbare
echilibrului, și de obicei, se recurge la metode mai concrete de evaluare vestibulară, ca pas următor în procesul de
diagnostic și tratament.
2. Scala abilităților de mișcare are 10 teste de mobilizare:
• șezând nesprijinit,
• ridicare din șezând,
• transferuri,
• stând în ortostatism nesprijinit,
• culege un obiect de pe sol,
• întinderea înainte din stând,
16
Instrumentaţie şi tehnici de recuperare-BFKT
• mers,
• mers și apoi întoarcere,
• pas peste obstacole,
• urcat scări.
Utilizează că scor cuantificările 0-1-2 (0 = incapabil; 1 = performează cu dificultate; 2 = performează fără
dificultate).
3. Testul ”ridică-te și mergi” este foarte frecvent utilizat la bătrâni, hemiplegiei etc. Și acest test se
poate cuantifica pe scala 0-1-2-3. Practic, el se desfășoară astfel: pacientul stă pe scaun, i se comandă să se ridice în
picioare (fără sprijin), să meargă 6-10 m; să se întoarcă și să se reașeze pe scaun. Durata acestor acțiuni se poate
cronometra.
4. Testul de mers Tinetti este o analiză a câtorva componente ale mersului care se poate face la viteză
obișnuită a pacientului sau/și viteză crescută. Și la acest test, gradele de apreciere pot fi 0-1 sau 0-1-2. Se
analizează: inițierea mersului, lungimea pasului, continuitatea pasului, devierea traseului mersului, mișcarea
trunchiului, distanța dintre călcâie în mers.
5. Scala evaluării mersului este ceva mai complexă decât testul de mers Tinetti, căci se întroduc o serie
de mișcări automate din mers ale articulațiilor membrelor inferioare și ale membrelor superioare. Scala de grade de
apreciere este 0-1-2-3 în care însă 0 este normalitatea și 3 aspectul cel mai grav. Evaluarea se realizează la vârstnici
mai ales pentru aprecierea pericolului de căderi.

 Aparatura pentru recuperarea posturii corporale

Kinetoterapia este principala procedura folosita in recupererarea posturii. Principalele obiective


terapeutice constau in recuperarea mobilitatii articulare pentru a se asigura o libertate de miscare optima,
recuperarea fortei musculare pentru a fi posibila sustinerea sistemului osos in pozitia optima si in reeducarea
pozitionarii segmentelor corporale.
De cele mai multe ori, posturarea incorecta survine in urma unor pozitii vicioase prelungite, motiv
pentru care tratamentul trebuie sa aiba ca obiective terapeutice si relaxarea musculaturii interesate. De aceea, pe
langa kinetoterapie se folosesc si proceduri de fizioterapie si masaj terapeutic.
Aparatura folosita pentru recuperarea posturii:
- aparat electroterapie
- aparat laserterapia
- aparatura pentru cresterea fortei musculare
- saltele de gimnastica
- spalier si accesorii
- mingi medicinale
- bastoane de gimnastica
- benzi elastice
- sisteme de scripeti
- minge pentru gimnastica
- placa pentru balans
- gantere si alte greutati
- biciclete ergonomice

17
Instrumentaţie şi tehnici de recuperare-BFKT

LP 13- ELONGATIA

Coloana sprijina capul, sustine trunchiul, asigura mobilitatea si deplasarea, apara maduva. Toate aceste
sarcini si altele sunt indeplinite de 7 vertebre cervicale, 12 toracice si 5 lombare. Vertebrele sunt unite intre ele
prin articulatii. Intre doua vertebre se gaseste un disc gelatinos si elastic. Curbarea coloanei in forma de S
asigura mersul in pozitie verticala, amortizeaza socurile si mentine echilibrul.
Elongaţiile vertebrale reprezintă tracţiuni în ax ale diverselor regiuni ale coloanei, care, din cauza forţei
cu care sunt efectuate produc decomprimări intervertebrale. Această terapie urmăreşte elongarea ligamentelor,
tendoanelor, muşchilor paravertebrali, mărirea spaţiilor intervertebrale şi înlăturarea compresiei de pe rădăcinile
nervoase.
În funcţie de zona asupra căreia se efectuează manevra, elongaţiile sunt: lombare, cervicale.
Elongaţia vertebrală

Este o manevră fizică prin care se urmăreşte lărgirea temporară a spaţiului dintre vertebre, în scopul
degajării discurilor intervertebrale. Anatomic, vertebrele sunt solidarizate printr-o formaţiune numită disc
intervertebral, cu rol de a prelua eforturile de presiune la nivelul coloanei vertebrale.
În condiţii de efort fizic deosebit sau după o perioadă mai lungă de timp, discul intervertebral preia
sarcina de apăsare, se micşorează şi, crescând presiunea la nivelul acestuia, se pote fragmenta şi poate migra
către rădăcina unui nerv spinal. Aici exercită o compresiune aspra rădăcinii nervului, generând un fenomen
inflamator tradus prin durere la nivelul musculaturii spatelui, ce se propagă şi la nivelul membrului inferior drept
sau stâng. Tabloul clinic cunoscut ca boală este lombosciatica.
Prin tehnica de elongaţie vertebrală se obţine lărgirea spaţiului intervertebral având ca finalitate un
fenomen de sucţiune la nivelul discului intervertebral şi degajarea rădăcinii nervului comprimat. În timpul
şedintei de elongaţie vertebrală se obţine o distanţare a fiecărei vertebre, de cca 2,5 mm facilitând repoziţionarea
corectă a segmentului tratat.
Indicaţii: Henia de disc în stadiul subacut; Artroza vertebrală;
Contracturi musculare la nivel vertebral.
Tratament: În funcţie de afecţiune se efectuează serii de 8-12 şedinţe, nu mai mult de 3 pe săptămână.
Eficacitatea elongaţiei vertebrale este confirmată de dispariţia durerii iniţiale. Accentuarea durerii
contraindică repetarea elongaţiei. Elongaţia vertebrală se face numai la recomandarea medicului specialist, sub
stricta supraveghere a unui kinetoterapeut, în baza unui examen radiologic sau RMN.
Echipamentele folosite sunt dispozitive complexe, concepute din hamuri, cârlige, scripeţi şi cingători
din piele. Toate alcătuiesc un singur aparat, cel de elongaţii, folosit de terapeuţii pentru "repararea" afecţiunilor
coloanei. Fixarea pacientului se face pe un scaun sau pe un pat, printr-un ham şi un alt ham aplicat la nivel
toracal se fixează pe un scripete şi apoi urmează o întindere lentă, progresivă şi o comunicare bună cu pacientul
pentru a primi un feedback.
Elongaţiile sunt strict interzise şi în cazul pacienţilor care suferă de modificarea axului coloanei
vertebrale cum ar fi scolioza şi în cazul persoanelor care au trecut de 60 de ani.

18
Instrumentaţie şi tehnici de recuperare-BFKT

Decompresia (elongaţia) tridimensională a vertebrelor reprezintă versiunea „high tech” a tracţiunii


sau elongaţiei.
Elongaţia este o metodă de tratament nechirurgical, un proces prin care se creează un efect de vid sau
de presiune negativă în interiorul discurilor. Acest vid ajută discurile să se hidrateze, creând mediul de
vindecare. Decompresia vertebrală duce la creşterea spaţiului intervertebral. Un alt mecanism prin care
acţionează este elongarea ligamentelor coloanei vertebrale, ce duce la deblocarea segmentelor discovertebrale şi
crearea de spaţiu pentru mărirea în volum a discului.
Tridimensională şi multifuncţională, masa pe care se aşează pacientul este conectată la un calculator la
care ajung datele bolnavului, iar după ce se izolează segmentul afectat de pe coloană calculatorul dă mesei
procedurile personalizate de decompresie. Aparatul lucrează foarte fin, nu se aude, nu se simte, zona dureroasă
fiind decompresată în totalitate. Mesele au un sistem care dozează forţa cu care trebuie să se apese zona bolnavă,
se calculează un dozaj precis, masa începe să facă flexie - extensie cu diferite viteze, amplitudine laterală, stânga
sau dreapta. Ideea după care se ghidează medicul este că pacienţii trebuie să vindece cauza, nu doar durerea în
sine.

19