ASPECTE ALE IMPLICĂRII ELEVULUI ÎN PROCESUL DE LECTURĂ
Prof. PEPTAN ANA-MARIA SIMONA
Școala Gimnazială ”ANTONIE MOGOȘ”- Ceauru
Trăim într-o perioadă caracterizată printr-o dinamică deosebită în toate domeniile, în
plină restructurare şi sincronizare a învăţământului românesc cu cel european. De câţiva ani încoace, se vorbeşte tot mai insistent despre o „criză a lecturii” care atinge societatea şi şcoala românească. Nu este, însă, o criză specific românească. Ea există pe plan internaţional şi este combătută, cu toate forţele, de mulţi ani deja, în America de Nord, dar şi în majoritatea ţărilor Europei Occidentale.
Preocupaţi de soarta lecturii - şi considerând că este de datoria şcolii şi a profesorului de
română de a găsi puntea de comunicare prin care să cultive plăcerea de a citi s-a creat un parteneriat educaţional prin care se încercă să se conştientizeze elevii şi părinţii de importanţa, plăcerea şi frumuseţea lecturii. Lectura reprezintă un fenomen, deopotrivă social şi psihologic, atingând categorii diverse ale populaţiei, cu niveluri diferite de posibilităţi şi pregătire profesională, de cultură. Oricare ar fi modalitatea şi mijlocul de transmitere, lectura este comunicare de la autor la cititor, ea reprezentând, simultan şi succesiv, toate elementele comunicării deoarece lectura este comunicatul, comunicantul, comunicarea, şi ea dă naştere unui informat: cititorul, care, la rândul său, este cel care creează lectura. Iată deci că lectura este un act de reciprocitate. Orice activitate intelectuală trebuie să se bazeze în mod obiectiv pe informaţii obţinute făcând apel la lectură, la elemente ale culturii scrise. Prin lectură, omul încearcă să capteze şi să descifreze un mesaj care, ca în orice sistem de comunicare, înseamnă determinarea unui sens, a unei semnificaţii. Această receptare nu se reduce numai la perceperea exactă a unui text; ea declanşează multiple procese psihice. În primul rând, un proces de actualizare a vechilor cunoştinţe, dar şi de noi asocieri, datorate ideilor cuprinse într-un text. În al doilea rând, lectura determină judecăţi şi raţionamente care consolidează sau duc la descoperirea de noi adevăruri. În al treilea rând, descifrarea semnificaţiei unui text înseamnă tot atâtea răspunsuri afective care se traduc prin sentimentul de mulţumire sau o stare de desfătare ori nemulţumire, insatisfacţie, plictiseală. Pusă în termeni comunicaţionali, relaţia autor-carte-cititor, poate fi văzută ca transmiterea unui mesaj de la emiţător (autorul), la un receptor (cititorul), prin intermediul unui canal (text tipărit). Această afirmaţie se pretează foarte bine la ideea că actul comunicării e definit în structura lui de paradigma lui Lasswell: 1. cine spune; 2. ce spune; 3. prin ce canal; 4. cui; 5. cu ce efect . În acest context, lectura este conţinutul, ceea ce se comunică, gândirea autorului transmisă cititorului. Acest conţinut există independent de cititor. Nu putem vorbi despre lectură decât atunci când, şi pentru autor şi pentru cititor, există un cod comun, coduri comune (semnele, limba, limbajul, cultura). Tocmai datorită acestor coduri comune există înţelegerea şi participarea la unul şi acelaşi conţinut de gândire. Conform modelului comunicaţional, opera circulă pe traseul autor-critic-public. Oricum, orice scriitor, în momentul în care scrie, are prezent în conştiinţă un public căruia, potenţial, i se va adresa, îi va transmite un mesaj. Referindu-se la problema comunicării literare, J.P. Sartre afirma, pe bună dreptate, că apariţia scrisului o implică şi pe cea a lecturii. Aceasta reprezintă efortul conjugat al autorului şi cititorului care va da naştere acelui obiect concret şi imaginar care este creaţia spiritului. Lectura este cea care învolburează, îmbogăţeşte, recreează opera literară: „semnificaţia pe care o dă autorul textului este doar una din semnificaţiile experimentale ale operei în ansamblul ei, operă care cuprinde şi elemente de semnificaţie postulate, în mod inconştient implicate”. Demersul cititorului se desfăşoară simultan pe două planuri: 1) cel al gândirii conceptuale şi al imaginaţiei obiective, ambele socializate; 2) cel al visului, al obsesiei, al frustrării. Sociologul francez sublinia că marea diferenţă între scriitor şi cititor este aceea că, pentru un scriitor, psihologicul se situează înaintea formulării operei, în timp ce pentru cititori, acesta este unul din elementele esenţiale ale predispoziţiei sale atunci când abordează opera. Lectura reprezintă unul din codurile culturale româneşti care ocupă locul central în formarea elevilor pentru integrarea lor în societate. Întrucât lectura este „un eveniment al cunoaşterii”, studiul cărţilor de către elevi impune organizarea, îndrumarea şi supravegherea de către profesori, întocmirea listelor bibliografice, controlul cititului, al lecturii, folosirea acesteia etc. Mulţi profesori, însă, se confruntă cu o realitate care adeseori îi descumpăneşte: elevii lor nu citesc, nu valorizează lectura, într-un cuvânt nu se simt motivaţi pentru acest efort intelectual. Elevii care nu citesc sunt prinşi într-un cerc vicios: citesc cu greutate, nu le place să citească, nu citesc mult, nu înţeleg ceea ce citesc. Pentru a transforma elevii în cititori mai buni este nevoie de o viziune integratoare, de o regie, de „o punere în scenă”, regizorul aşteptat fiind profesorul. Un prim pas al acestei puneri în scenă este clarificarea ţintelor lecturii în şcoală, a competenţelor şi atitudinilor pe care profesorul îşi propune, conform programei, să le formeze prin studiul literaturii. Scopul studiului literaturii în şcoală este formarea unor abilităţi (competenţe) pentru diverse tipuri de lectură: lectura de informare, lectura de plăcere, lectura instituţionalizată. În ceea ce priveşte procesul de lectură în care este implicat elevul, acesta comportă un ansamblu de strategii specifice limbii şi literaturii române, în care sunt reunite cele patru competenţe ale predării-învăţării: receptarea mesajului scris şi oral, exprimarea orală şi scrisă. Şcoala are menirea de a forma un lector competent, dar şi un cititor care să-şi formeze gustul propriu pentru lectură, astfel încât să fie un cititor activ pe tot parcursul vieţii. Faptul că programele actuale sunt puse sub semnul comunicării are drept consecinţă conceperea lecturii atât ca act de cunoaştere cât şi ca act de comunicare (textul devine astfel dinamic, fiind un dialog al receptorului cu textul, participare activă la procesul de reconstruire a sensurilor). Pe de altă parte, activităţile de producere a mesajelor orale şi scrise pe marginea textelor discutate în clasă au o pondere importantă în cadrul orelor de literatură pentru că ele demonstrează nivelul abilităţilor de înţelegere, analiză şi interpretare ale fiecărui elev.