ASPECTE ALE IMPLICĂRII ELEVULUI ÎN PROCESUL DE LECTURĂ

Prof. PEPTAN ANA-MARIA SIMONA

Școala Gimnazială ”ANTONIE MOGOȘ”- Ceauru

Trăim într-o perioadă caracterizată printr-o dinamică deosebită în toate domeniile, în

plină restructurare şi sincronizare a învăţământului românesc cu cel european. De câţiva ani
încoace, se vorbeşte tot mai insistent despre o „criză a lecturii” care atinge societatea şi
şcoala românească. Nu este, însă, o criză specific românească. Ea există pe plan internaţional
şi este combătută, cu toate forţele, de mulţi ani deja, în America de Nord, dar şi în majoritatea
ţărilor Europei Occidentale.

Preocupaţi de soarta lecturii - şi considerând că este de datoria şcolii şi a profesorului de

română de a găsi puntea de comunicare prin care să cultive plăcerea de a citi s-a creat un
parteneriat educaţional prin care se încercă să se conştientizeze elevii şi părinţii de importanţa,
plăcerea şi frumuseţea lecturii.
Lectura reprezintă un fenomen, deopotrivă social şi psihologic, atingând categorii
diverse ale populaţiei, cu niveluri diferite de posibilităţi şi pregătire profesională, de cultură.
Oricare ar fi modalitatea şi mijlocul de transmitere, lectura este comunicare de la autor la
cititor, ea reprezentând, simultan şi succesiv, toate elementele comunicării deoarece lectura
este comunicatul, comunicantul, comunicarea, şi ea dă naştere unui informat: cititorul, care, la
rândul său, este cel care creează lectura. Iată deci că lectura este un act de reciprocitate.
Orice activitate intelectuală trebuie să se bazeze în mod obiectiv pe informaţii obţinute
făcând apel la lectură, la elemente ale culturii scrise. Prin lectură, omul încearcă să capteze şi
să descifreze un mesaj care, ca în orice sistem de comunicare, înseamnă determinarea unui
sens, a unei semnificaţii. Această receptare nu se reduce numai la perceperea exactă a unui
text; ea declanşează multiple procese psihice.
În primul rând, un proces de actualizare a vechilor cunoştinţe, dar şi de noi asocieri,
datorate ideilor cuprinse într-un text.
În al doilea rând, lectura determină judecăţi şi raţionamente care consolidează sau duc
la descoperirea de noi adevăruri.
În al treilea rând, descifrarea semnificaţiei unui text înseamnă tot atâtea răspunsuri
afective care se traduc prin sentimentul de mulţumire sau o stare de desfătare ori nemulţumire,
insatisfacţie, plictiseală.
 Pusă în termeni comunicaţionali, relaţia autor-carte-cititor, poate fi văzută ca
transmiterea unui mesaj de la emiţător (autorul), la un receptor (cititorul), prin intermediul
unui canal (text tipărit). Această afirmaţie se pretează foarte bine la ideea că actul comunicării
e definit în structura lui de paradigma lui Lasswell: 1. cine spune; 2. ce spune; 3. prin ce
canal; 4. cui; 5. cu ce efect .
În acest context, lectura este conţinutul, ceea ce se comunică, gândirea autorului
transmisă cititorului. Acest conţinut există independent de cititor. Nu putem vorbi despre
lectură decât atunci când, şi pentru autor şi pentru cititor, există un cod comun, coduri comune
(semnele, limba, limbajul, cultura). Tocmai datorită acestor coduri comune există înţelegerea
şi participarea la unul şi acelaşi conţinut de gândire. Conform modelului comunicaţional,
opera circulă pe traseul autor-critic-public. Oricum, orice scriitor, în momentul în care scrie,
are prezent în conştiinţă un public căruia, potenţial, i se va adresa, îi va transmite un mesaj.
Referindu-se la problema comunicării literare, J.P. Sartre afirma, pe bună dreptate, că
apariţia scrisului o implică şi pe cea a lecturii. Aceasta reprezintă efortul conjugat al autorului
şi cititorului care va da naştere acelui obiect concret şi imaginar care este creaţia spiritului.
Lectura este cea care învolburează, îmbogăţeşte, recreează opera literară: „semnificaţia pe
care o dă autorul textului este doar una din semnificaţiile experimentale ale operei în
ansamblul ei, operă care cuprinde şi elemente de semnificaţie postulate, în mod inconştient
implicate”.
Demersul cititorului se desfăşoară simultan pe două planuri: 1) cel al gândirii
conceptuale şi al imaginaţiei obiective, ambele socializate; 2) cel al visului, al obsesiei, al
frustrării. Sociologul francez sublinia că marea diferenţă între scriitor şi cititor este aceea că,
pentru un scriitor, psihologicul se situează înaintea formulării operei, în timp ce pentru
cititori, acesta este unul din elementele esenţiale ale predispoziţiei sale atunci când abordează
opera.
Lectura reprezintă unul din codurile culturale româneşti care ocupă locul central în
formarea elevilor pentru integrarea lor în societate. Întrucât lectura este „un eveniment al
cunoaşterii”, studiul cărţilor de către elevi impune organizarea, îndrumarea şi supravegherea
de către profesori, întocmirea listelor bibliografice, controlul cititului, al lecturii, folosirea
acesteia etc. Mulţi profesori, însă, se confruntă cu o realitate care adeseori îi descumpăneşte:
elevii lor nu citesc, nu valorizează lectura, într-un cuvânt nu se simt motivaţi pentru acest
efort intelectual.
Elevii care nu citesc sunt prinşi într-un cerc vicios: citesc cu greutate, nu le place să
citească, nu citesc mult, nu înţeleg ceea ce citesc.
 Pentru a transforma elevii în cititori mai buni este nevoie de o viziune integratoare, de
o regie, de „o punere în scenă”, regizorul aşteptat fiind profesorul. Un prim pas al acestei
puneri în scenă este clarificarea ţintelor lecturii în şcoală, a competenţelor şi atitudinilor pe
care profesorul îşi propune, conform programei, să le formeze prin studiul literaturii. Scopul
studiului literaturii în şcoală este formarea unor abilităţi (competenţe) pentru diverse tipuri de
lectură: lectura de informare, lectura de plăcere, lectura instituţionalizată.
În ceea ce priveşte procesul de lectură în care este implicat elevul, acesta comportă un
ansamblu de strategii specifice limbii şi literaturii române, în care sunt reunite cele patru
competenţe ale predării-învăţării: receptarea mesajului scris şi oral, exprimarea orală şi scrisă.
Şcoala are menirea de a forma un lector competent, dar şi un cititor care să-şi formeze
gustul propriu pentru lectură, astfel încât să fie un cititor activ pe tot parcursul vieţii. Faptul că
programele actuale sunt puse sub semnul comunicării are drept consecinţă conceperea lecturii
atât ca act de cunoaştere cât şi ca act de comunicare (textul devine astfel dinamic, fiind un
dialog al receptorului cu textul, participare activă la procesul de reconstruire a sensurilor). Pe
de altă parte, activităţile de producere a mesajelor orale şi scrise pe marginea textelor
discutate în clasă au o pondere importantă în cadrul orelor de literatură pentru că ele
demonstrează nivelul abilităţilor de înţelegere, analiză şi interpretare ale fiecărui elev.