TEMA I:

ROMANITATEA ROMÂNILOR ÎN VIZIUNEA ISTORICILOR

I. Ce se înţelege prin „romanitatea românilor”?

Este vorba despre un concept complex, ale cărui principale coordonate sunt:

- Ideea descendenţei, a originii romane a românilor;

- Ideea menţinerii elementului dacic şi romanic, după retragerea romană, precum şi a celui romanic după
epoca migraţiilor;
- Unitatea de neam şi de limbă a românilor, neamul şi limba având origine latină;
- Esenţa romană a unor obiceiuri şi tradiţii;
- Conştiinţa românilor despre originea lor romanică (românii înşişi ştiu, din cele mai vechi timpuri, despre
faptul că sunt urmaşi ai romanilor).

II. Etnogeneza românească (formarea poporului român şi a limbii române)

a) FORMAREA POPORULUI ROMÂN

Întrebările fundamentale la care trebuie să răspundă istoricii pentru desluşirea acestui proces sunt:

1. Din cine s-a format poporul român:

- Din contopirea dacilor cu romanii (veterani şi colonişti)
- ulterior, daco-romanilor li s-au adăugat popoarele migratoare, asimilate de către daco-romani, dar
având unele influenţe (cele mai mari influenţe, inclusiv asupra limbii, le-au avut slavii).
2. Cum s-a format poporul român?
Prin procesul de romanizare, care este un proces istoric foarte complex, lingvistic şi cultural, desfăşurat
în etape diferite şi prin care autohtonii au preluat toate elementele civilizaţiei şi culturii romane, elementul
determinant fiind adoptarea limbii latine (un popor poate fi considerat romanizat doar când limba pe care o
vorbea până atunci se contopeşte cu limba latină sau este înlocuită de către aceasta).

Etapele romanizării: romanizarea a avut mai multe etape, înainte şi după cucerirea efectivă a Daciei de către
romani, după cum urmează:

A. Etapa preromană/preliminară (sec. I î. Hr. – 106 d.Hr.) – de la primele contacte, preponderent comerciale,
dar şi conflictuale, cu lumea romană, prilej cu care geto-dacii asimilează mai ales elemente de cultură materială
(scris, monede, ceramică etc.), până la cucerirea romană din anul 106. De remarcat faptul că teritoriile geto-
dacice au intrat treptat sub stăpânire romană: mai întâi Dobrogea, cucerită de romani între 29-28 î.Hr., ulterior
alipită la Moesia (46 d. Hr.), Moesia (teritoriu de la sud de Dunăre), apoi Dacia (106 d. Hr.). În acest interval,
perioadă de maximă afirmare a geto-dacilor, cei mai importanţi regi ai acestora au fost Burebista (82-44 î. Hr.),
respectiv Decebal (87-106 d. Hr.). Dacă primul i-a oferit alianţa generalului Pompei, în războiul civil al acestuia
cu celălalt general roman, Cezar (din acest motiv, în 44 î. Hr. Cezar pregătea o expediție contra dacilor) ,
Decebal este cel care a avut mai multe conflicte cu romanii, conduşi iniţial de Domiţian (războaiele din 87 si 88,
1
încheiate cu pacea din 89, prin care Dacia devenea regat clientelar al Romei), apoi de către Traian (războaiele
dintre 101-102 şi 105-106, la capătul cărora Dacia este cucerită şi transformată în provincie romană).

Alt conducător al geților, primul dintre cei mai importanți amintiți în izvoare, menționat pentru
intervalul 300-292 î. Hr., a fost Dromichete, care stăpânea peste o uniune de triburi din câmpia munteană.

B. Romanizarea propriu-zisă (106-271/275) – când elementele romane se generalizează la nivelul întregii

societăţi, dovedindu-se un fenomen ireversibil, în urma căruia rezultă populaţia daco-romană.

În Dacia romană şi în Dobrogea (Moesia), romanizarea propriu-zisă(106-271/275), ca proces etno-

cultural şi lingvistic, s-a produs datorită acţiunii concomitente a mai multor factori: armata şi administraţia
romană, veteranii, coloniştii latinofoni, viaţa economică(spaţiul dac era integrat economiei Imperiului)
urbanizarea, dreptul roman, viaţa culturală şi viaţa religioasă.

1. Administraţia. Noua provincie de tip imperial era guvernată de un reprezentant al împăratului,

legatus Augusti. Stăpânirea romană nu s-a exercitat asupra întregului spaţiu dacic, Crişana,
Maramureşul, nordul şi centrul Moldovei rămânând în afara limesului. Capitala provinciei era
Ulpia Traiana Sarmizegetusa. După moartea lui Traian (acesta domnește între 98-117 d. Hr.),
provincia a fost reorganizată de urmaşul său, Hadrian(117-138) în două provincii Dacia Superior
şi Dacia Inferior. Ulterior provincia a suferit o nouă împărţire administrativă, în vremea
împăratului Marcus Aurelius(161-180), în Dacia Porolissensis, Dacia Apulensis şi Dacia
Malvensis, subordonate unui legatus Augusti pro praetore Daciarum Trium. Guvernatorul şi toţi
funcţionarii cu atribuţii administrative, edilitare, fiscale vorbeau limba oficială a administraţiei
romane, latina.
2. Armata a avut un rol esenţial în apărarea provinciei şi consolidarea vieţii romane. Vorbim
despre aprox. 40-55000 de militari ce constituiau 3 legiuni (cetăţeni romani) şi trupe auxiliare
(provinciali de diferite etnii) şi comunicau în limba latină populară. Trupele auxiliare cuprindeau
alae (cavaleria) şi cohorte (infanteria). Unităţile militare erau cantonate în castre - garnizoane
(Apulum – Legio XIII Gemina, Potaissa- Legio V Macedonica). În faţa liniei castrelor se amenaja
o linie de apărare cu turnuri şi val de pământ, numită limes. În apropierea castrelor au luat fiinţă
aşezări numite canabae, armata jucând un rol însemnat în procesul de urbanizare şi în evoluţia
demografică a provinciei. Şi dacii au făcut parte din trupele auxiliare, dar nu din cele prezente în
provincia Dacia, ci în alte zone ale Imperiului.
3. Veteranii erau soldaţii care îşi terminaseră stagiul şi preferau să rămână în provincia unde
activaseră primind, în schimb, beneficii precum bani, pământ, dreptul de a se căsători cu femeile
autohtone. Se bucurau de prestigiu, vorbeau limba latină, erau purtătorii civilizaţiei romane. Unii
dintre ei s-au aşezat în mediul rural, unde au înfiinţat aşezări şi ferme agricole (villae rusticae), alţii
s-au stabilit în oraşe, primind funcţii administrative. După instalarea armatei şi a administraţiei
romane în Dacia, o parte a populaţiei autohtone a fost mutată din anumite teritorii de importanţă
strategică sau din ţinuturi cu pământuri fertile, care au fost distribuite coloniştilor. Aşa se explică
dispariţia multor aşezări dacice la cucerirea romană şi apariţia altora noi în regiuni roditoare, situate
pe teritoriul care aparţinea trupelor auxiliare, legiunilor sau oraşelor. Această dislocare a
comunităţilor autohtone a contribuit, şi ea, chiar de la început, la cuprinderea elementului băştinaş în
circuitul vieţii provinciale.
4. Coloniştii şi viaţa economică Coloniştii erau locuitori ai Imperiului aduşi în Dacia de autorităţi
din dorinţa unei mai eficiente exploatări a zonei.”pentru popularea oraşelor şi cultivarea
ogoarelor. Imediat după cucerire întreg pământul Daciei a devenit ager publicus şi a fost
distribuit coloniştilor sau trupelor.
2
 Coloniştii au avut un rol important în dezvoltarea meşteşugurilor, mineritului, agriculturii şi
urbanizării, fiind promotorii unor relaţii active cu autohtonii prin intermediul limbii latine
populare. Dacia a fost integrată în sistemul economic roman şi prinsă într-un schimb de produse
cu Roma şi provinciile Imperiului, graţie unui sistem de drumuri bine construite de inginerii
romani.

5. Urbanizarea a avut un rol însemnat în răspândirea culturii şi civilizaţiei romane. Oraşele erau
împărţite în două categorii: colonia oraşele în care locuiau cetăţeni romani şi care se bucurau de
toate drepturile Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, Apulum (organizat inițial ca
municipiu de către împăratul Marcus Aurelius), Napoca, Drobeta, Tropeum Traiani şi municipia
oraşe de rang inferior Porolissum, Dierna, Tibiscum. În mediul rural, rolul oraşului a fost
îndeplinit de conacul stăpânului roman (villa rustica) Aşezările urbane au primit nu doar nume
romane ci şi arhitectura şi beneficiile confortului roman.
6. Dreptul a avut un rol important în formarea modului de a gândi şi acţiona al populaţiei daco-
romane. Constitutio Antoniniana, a împăratului Caracalla, din 212, dădea drept de cetăţenie
tuturor locuitorilor liberi din Imperiu. Romanizarea a fost favorizată de impunerea legislaţiei
romane; normele dreptului roman se vor regăsi în dreptul românesc de mai târziu.
7. Religia este cel mai bogat domeniu al spiritualităţii romane care a favorizat întrepătrunderea
daco-romană. Se întâlneşte fenomenul de sincretism religios (amestec de zeităţi adorate) şi
adorarea vechilor zeităţi dace sub nume romane (interpretatio romana).
8. Creştinismul a constituit un factor esenţial în procesul de romanizare, acesta răspândindu-se,
prin misionari din imperiu, în limba latină.
O dovadă a răspândirii creștinismului în limba latină la nord de Dunăre o constituie donariul de bronz de la
Biertan (jud. Sibiu), datând din sec. IV d. Hr., având semnul crucii, monograma lui Hristos (IX, I de la Isus și
X, echivalentul literei H de la Hristos) și inscripția: ”Ego, Zenovius, votum posvi” (Eu, Zenovius, am dăruit
aceasta).

Donariumul de la Biertan, sec. IV d. Hr.

La Sucidava este atestată o basilică postaureliană.

În secolul IV d. Hr., a propagat creștinismul la nord de Dunăre, printre goți și huni, episcopul Teotim I,
hunii supranumindu-l chiar ”Zeul Romanilor”.

3
C. Etapa post-romană/romanizarea post-aureliană (după 271/275)

În sec. III Imperiul Roman, asaltat de migratori, caută soluţii pentru a rezista. Acesta este contextul în
care împăratul Aurelian hotărăşte realizarea unor graniţe naturale mai uşor de apărat, motiv pentru care armata
şi administraţia romană sunt retrase la sudul Dunării. După 271, majoritatea populaţiei a continuat să trăiască la
nordul fluviului, procesul de romanizare intrând într-o nouă etapă, post-aureliană, care avea să-i cuprindă şi pe
dacii liberi, cei ce nu fuseseră cuceriţi de romani, o dată cu deschiderea graniţelor şi circulaţia liberă a
oamenilor şi produselor. Ameninţarea migratorilor îi determină pe localnici să se retragă din zonele urbane,
producându-se astfel un proces de ruralizare. În felul acesta, în sec. IV-VI, teritoriul de la N. Dunării era
organizat în obşti săteşti.

Totodată, legăturile cu Imperiul Roman s-au menţinut, cunoscând o amploare deosebită în vremea
împăraţilor Diocleţian (284-305 d. Hr., Dobrogea e reorganizată sub numele de Scythia Minor, cu reședința la
Tomis – Constanța de astăzi), Constantin cel Mare (306-337, construiește un nou pod peste Dunăre, între
Oescus – Bulgaria de azi și Sucidava, azi Celei, în jud. Olt)) şi Iustinian (527-565), integrează în imperiu
teritoriile de la Sucidava, Drobeta, astfel încât organizarea bisericii creștine se extinde în sec. V și VI la nord de
Dunăre). În timpul acestor trei împărați, Imperiul Bizantin revine la Dunărea de Jos.

În timpul lui Diocleţian (284-305) se poate vorbi de persistenţa imperiului, dacă ne referim la Dobrogea,
care a devenit provincie separată, cu numele Scythia Minor, cu capitala la Tomis. Sinteza daco-romană (prima
sinteză) s-a dovedit solidă şi va constitui piatra de temelie pentru formarea poporului român. Constantin cel
Mare a oficializat creştinismul şi a revenit la nordul Dunării, limita acestei reintegrări fiind marcată de valul de
pământ întărit numit ”brazda lui Novac”. Între Oescus şi Sucidava a fost inaugurat un nou pod peste Dunăre, iar
viaţa multor oraşe a redevenit înfloritoare. Împăratul roman Theodosius cel Mare interzice cultele păgâne, în
380 d. Hr., începând organizarea bisericii creștine. În sec. VI, sub Iustinian, stăpânirea din nordul Dunării s-a
refăcut cu centre puternice la Lederata, Arcidava, Sucidava. În plus arhiepiscopia Iustiniana Prima, înfiinţată
atunci, şi-a extins autoritatea religioasă şi asupra aşezărilor nord-dunărene.

În sec. IV-VI s-a realizat a doua sinteză, care a constat în topirea migratorilor în masa romanicilor. În afară
de comunităţile dacilor liberi aşezaţi în fosta provincie, sarmaţii, iazigii, goţii şi gepizii au fost populaţiile
migratoare care au locuit efectiv alături sau împreună de autohtonii latinofoni.

Pătrunderea slavilor a avut consecinţe importante prin faptul că dominaţia lor politică a fost de lungă
durată. După prăbuşirea hunilor, slavii fac primele raiduri la răsărit de Carpaţi, sf. sec. V- încep. sec. VI. Slavii
trăiau într-un final de preistorie, cu şefi militari în fruntea unor triburi ce migrau spre regiuni mai bogate. Au
fost atraşi în special de mirajul bogăţiilor Imperiului Bizantin. În drumul lor, slavii au întâlnit aşezări romanice,
atât în Moldova cât şi în Câmpia Dunării. Ei numeau ţinutul din Câmpia Munteniei, Vlaşca. În Transilvania,
primele grupuri slave au pătruns în colţul sud-estic, după care s-au răspândit până în Maramureş, Cluj,
(Someşeni), Sălaj(Nuşfalău). În sudul Carpaţilor, s-a descoperit o mare necropolă slavă datând din sec. VI-VII,
la Sărata-Monteoru, jud. Buzău. Caracterul romanic al autohtonilor nu a putut fi schimbat, influenţa slavă
manifestându-se în îmbogăţirea vocabularului şi în preluarea unor instituţii.

4
Prin trecerea acestora la sudul Dunării, în anul 602, s-a rupt romanitatea nord-dunăreană de cea sudică. Slavii
rămaşi la nordul Dunării au fost asimilaţi de daco-romani (secolele VI-VIII). Ei au avut o contribuţie
demografică şi lingvistică în etnogeneza românească fără să-i modifice esenţa latină.

Dacia romană în anul 125

3. Unde s-a format poporul român?
Aproximativ pe teritoriul actual al României, de o parte şi de alta a Dunării.
Dicționar istoric:
 Etnonim – nume de popor
 Numismatică – disciplină auxiliară a istoriei care studiază monedele (grec. nomisma = monedă) și
medaliile
 Sigilografie - disciplină auxiliară a istoriei care studiază sigiliile/pecețile (lat. sigillium = pecete)
 Epigrafie - disciplină auxiliară a istoriei care se ocupă cu descifrarea și interpretarea inscripțiilor
 Hidronim – nume de apă
 Toponim – nume de loc/așezare
 Oronim – nume de munte

5
Zona de formare a poporului şi a limbii române

4. Când s-a format poporul român?

Aproximativ începând cu sec. I î. Hr., când au loc primele contacte cu lumea romană), până prin secolele VII-
VIII d. Hr.

6
b) FORMAREA LIMBII ROMÂNE

- are loc odată cu formarea poporului român. Limba română făcând parte din grupa limbilor romanice
(neolatine);

- în sec. IV-VIII, limba latină vulgară, vorbită de daco-romani, s-a transformat într-o limbă protoromână.
Procesul etnogenezei s-a desfăşurat la nord şi la sud de Dunăre, încheindu-se spre sfârşitul sec. VIII. Limba
română este o limbă neolatină, cu următoarea structură: substratul daco- moesic (în vocabularul limbii române
s-au păstrat circa 150-200 de cuvinte dacice), stratul latin (vocabularul şi structura gramaticală a limbii române
sunt latine în proporţie de 80%) şi adstratul slav sudic (elemente de vocabular şi fonetică).

Istoricul și semnificație expresiei ”torna, torna, fratre!”

Torna, torna, fratre! (τόρνα, τόρνα, φράτρε) (sau retorna, retorna!) reprezintă un îndemn rostit de către un
soldat „în limba părintească” în timpul unei campanii a armatei bizantine împotriva avarilor, în apropierea
munților Haemus în anul 587.
Există două relatări legate de acest episod. Theofilact din Simocatta (570 - 640) povestește în „Istoriile”
sale că în timpul unui marș de noapte al armatei bizantine, unul dintre soldați a observat cum stătea să cadă un
sac cu provizii aflat pe un catâr. Vrând să-și atenționeze camaradul, a strigat „în limba băștinașă”: torna,
torna! (adică să întoarcă sacul pe catâr). Ceilalți soldați au interpretat acest îndemn ca pe un semnal de alarmă și
au început să-l repete cu răcnete din om în om. Atât bizantinii cât și avarii sunt cuprinși de panică, fiecare
armată fugind în direcții opuse.
Două secole mai târziu, în lucrarea sa „Cronographia”, Teofan Spovednicul (752 - 817) relatează aceeași
poveste într-un mod puțin diferit. Anume, soldatul văzuse povara catârului căzând și rostește „în limba
părintească” torna, torna, fratre! (adică să se întoarcă după sacul căzut).
Istoricul C. Jireček consideră expresia drept o comandă militară în limba latină. Alți istorici socotesc
aceste cuvinte drept o primă mențiune a protoromânei.
Istoricul Gh. I. Brătianu socotește că aceste cuvinte „reprezintă o expresie din limbajul roman, așa cum
se formase el în acea epocă în regiunile balcanice și dunărene”; „ele aparțin probabil unuia și celui mai însemnat
din substraturile peste care limba noastră [română, n.n.] s-a clădit”. Totodată respinge teoria comenzii militare,
întrucât ar fi fost imposibil ca în armată să existe adresări cu termenul mult prea familiar „frate”.
DIALECTE: sunt 4 dialecte/ramuri ale limbii române
- Daco-român (n. Dunării)
- Aromân (s. Dunării)
- Meglenoromân(s. Dunării)
- istroromân(s. Dunării)
GRAIURI – moldovenesc, oltenesc, maramureşean, muntean etc.

Limba română literară s-a format în secolul al XIX-lea.

7
 Ilustrarea componentelor limbii române

Cuvinte de Aprig, barză, baltă, brad, brânză, brâu, burtă, Carpaţi, cătun, căciulă, codru,
origine dacică copil, Dunăre, gard, mal, mazăre, mânz, moş, Mureş, Olt, pârâu, prunc,
strugure, vatră

Cuvinte de A ara, argint, aur, biserică, bun, câmp, cireş, a culege, duminică, femeie, frate,
origine latină frumos, grâu, lână, mână, munte, pâine, picior, sare, a semăna, soare.

Cuvinte de Bistriţa, cneaz, Dâmboviţa, gâscă, jude, plug, seceră, stareţ, târg, vamă.
origine slavă

Popoare şi limbi neolatine/romanice

Entităţi etno- substrat strat adstrat

lingvistice neolatine

Franceza Galic Roman Germanic

Italiana Italic Roman Germanic

Portugheza Lusitan Roman Germanic

Spaniola Celtiberic Roman Germanic

Româna Geto-dac Roman Slav

III. Romanitatea în viziunea istoricilor

Romanitatea românilor a stârnit de-a lungul timpului interesul istoricilor dar si al politicienilor
mai ales în contextul unor transformări naţionale controversate. Aşezaţi la interferenţa intereselor marilor
puteri, românii sunt creatorii unei culturi şi a unei civilizaţii trainice, originale. Ei îşi afirmă cu mândrie
originea daco-romană şi latinitatea limbii române, fapt ce a fost posibil printr-o continuitate după retragerea
aureliană, în perioada migraţiilor, dar şi unitatea de neam pentru întreg spaţiul locuit fapt confirmat prin
dovezi logice, arheologice, lingvistice, etnografice, istorice.

Romanitatea este elementul esenţial al identitătii ligvistice şi culturale a poporului român. În

contextul migraţiei slavilor în sudul Dunării, romanitatea orientală se identifică cu poporul român fapt ce nu
poate fi contestat şi care este confirmat de izvoarele scrise la cumpăna dintre primul şi cel de-al doilea
mileniu al erei creştine. Ei sunt numiţi vlahi, termen folosit de izvoarele slave, pentru a desemna o
populaţie neslavă de origine romanică. Termenul vlah a cunoscut mai multe variante: vlah la bizantini şi la
slavii sudici; voloh, la slavii răsăriteni; valachus la latino-catolicii apuseni; blach, la unguri unde s-a
transformat în olah.
8
 Primele mărturii scrise despre români le datorăm bizantinilor, atenţia lor pentru acest spaţiu fiind
explicată prin politica Imperiului la Dunărea de Jos şi prin repetatele incursiuni ale populaţiilor migratoare
peste Dunăre.

Primele mărturii scrise despre români sunt, în ordine cronologică:

 sec VII, Tratatul Strategikon, al împăratului bizantin Mauricius îi menţionează pe romani

 sec IX, geografia armeană a lui Moise Chorenati (autor de origine armeană), pomeneşte „ţara
necunoscută” numită de el Ţara Balak - Valahia
 sec. IX, cronica turcă, Oguzname, Ulak-ili = Ţara vlahilor/valahilor;
 sec. X, împăratul bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul (913-959), în lucrarea Despre
administrarea imperiului, foloseşte denumirea de romani” pentru populația neslavă din
Balcani; aceştia se mai numesc şi romani, pentru că au venit din Roma şi poartă acest nume
până în ziua de astăzi”. Pentru bizantini, folosește termenul de ”romei”
 împăratul bizantin Vasile Macedoneanul (980–1020) îi numeşte într-o corespondenţă a sa pe
români vlahi.
Observaţie: apariţia termenului de vlah marchează sfârşitul etnogenezei româneşti şi subliniază
caracterul romanic/neolatin al poporului român.

„Vlah” – la origine termenul de volcae, folosit de generalul roman Caesar, în lucrarea „De bello
galico” (Despre războiul cu galii) şi desemnând numele unui trib celt. Preluat de germani
pentru a-i numi pe vecinii lor de la vest şi sud (gali romanizaţi, romani). Termenul a fost preluat
de slavi pentru a desemna popoarele de origine latină/romanicii. Numele de vlah a suferit
variaţiuni: la bizantini şi slavii de sud (vlah), la slavii de răsărit (voloh), la slavii apuseni
(valachus), iar la unguri (blach, olah, olasz), la germani walach.

 sec XI, Kekaumenos, în Sfaturi şi povestiri îi aminteşte pe vlahii sud-dunăreni care trăiau în
apropierea Dunării şi pe Sava
 sec XI, scriitorul persan Gardizi, în Podoaba istoriilor, îi aşează pe români între slavi, ruşi şi
unguri, între Dunăre şi un munte mare
 sec. XII, Ioan Kynnamos, secretar al împăratului Manuel Comnenul, străbătând ținuturile nord-
dunărene, vorbind despre o campanie bizantină împotriva maghiarilor, consemna despre vlahi
“se zice despre vlahi că sunt coloni veniţi de demult din Italia”
 sec. XIII, corespondenţa papei Inocenţiu al III-lea cu Ioniţă Caloian (cel Frumos), în care ideea
romanităţii românilor ocupă un loc central, subliniindu-se legătura cu Roma cât şi mândria
românilor de a avea această origine.
 Cronica notarului anonim al regelui maghiar Bela, Gesta Hungarorurum care vorbeşte despre
populaţia pe care maghiarii au găsit-o în Transilvania,”blachii, adică păstorii romanilor”
 Simon de Keza, autor ungur, vorbeşte în sec al XIII-lea despre români ca “păstorii romanilor”.
Afirmă despre ei că erau în Pannonia la venirea hunilor, iar în vremea lui Attila, romanii,
locuitori ai oraşelor (civitas), s-au înapoiat în Italia, “doar vlahii, care au fost păstorii şi
agricultorii acestora, au rămas de bunăvoie în Pannonia”.
În sec XIII-XV, mai multe evenimente influenţează ideea romanităţii românilor. În contextul
constituirii statelor medievale româneşti, denumirea de Ţara Românească este sugestivă pentru
conştiinţa romanităţii românilor.

9
 Ulterior, apariţia ameninţării otomane (sec. XIV) determină o reacţie din partea creştinilor care
încearcă o coalizare menită să se opună “tăvălugului”. Pentru a stârni interesul contemporanilor,
umaniştii, istorici şi gânditori ai Renaşterii atrag atenţia asupra ameninţării ce planează asupra
moştenirii civilizaţiei antice, (vestigii, populaţii, limbi) de care românii, ca descendenţi ai romanilor
nu erau străini.

 Sec. XV:
 Poggio Bracciolini(1380-1459), umanist italian, este primul dintre umaniști care a
afirmat originea romană a poporului român, latinitatea limbii române. Era pentru prima
oară când s-a argumentat latinitatea limbii române cu probe culese direct din spaţiul
românesc de cunoscători ai limbii latine.
 Flavio Biondo (1392-1463), afirma ca românii cu care s-a întâlnit la Roma, ”invocau cu
mândrie originea lor romană”
 Enea Silvio Piccolomini (1405-1464) cunoscut ca Papa Pius II (1458-1464), a răspândit,
în lucrarea Cosmografia, teoria despre originea romană a românilor, mărturie importantă
chiar daca conţine şi unele exagerări (Valahia derivă din Flacchia, după numele
comandantului roman venit în Dacia). Prin această mărturie, originea romană a
românilor a intrat în circuitul european. A cules informații de la călugării franciscani și
dominicani.
 Laonic Chalcocondil (1423-1490), grec stabilit în Italia, cunoştea originea comună a
românilor, numindu-i “daci” pe cei din nordul Dunării şi “vlahi” pe cei din sudul
fluviului. El a fost primul, care după veacuri de gândire specific medievală, revine la
teoria antică, elină, care identifica limba cu neamul.
 Demetrie Chalcocondil – informaţii despre români

Din Italia ideile umaniştilor s-au răspândit şi la curţile europene

 Filippo Buonaccorsi (1437-1496), consilier la curtea poloneză, a călătorit prin Moldova

şi scrie despre „descendenţa românilor din coloniştii romani”
 Antonio Bonfini (1434-1503), trăind la curtea regelui ungar susţinea în lucrarea
Decadele, că:”românii sunt urmaşii coloniei şi ai legiunilor romane din Dacia, acest
adevăr e dovedit de limba lor romană, pentru care românii s-au luptat, ţinând la ea mai
mult decât la propria lor fiinţă”
 Jan Laski (1499-1560), episcop de Gnezno, scrie în 1541 despre originea romană a
populaţiei”căci ei spun că sunt oşteni de odinioară ai romanilor”

Secolul al XVI-lea este perioada unor mari transformări care au afectat atât Europa
(Renaşterea, descoperirea Lumii Noi, Reforma) cât şi Ţările Române. Două evenimente sunt de maximă
importanţă: Unirea realizată de Mihai Viteazul ce a reprezentat afirmarea unităţii de neam a românilor
şi apariţia tiparului în spațiul românesc, 1508, şi a scrisului în limba română sub tutela diaconului
Coresi (el tipăreşte Psaltirea, în 1570), fapt ce dovedeşte conştiinţa romanităţii la români.

Conciliul de la Lateran (1512-1517) – încercări de reformare a Bisericii catolice

10
 In aceste condiţii umanistul Nicolaus Olahus (1493-1568), român de origine, a scris, în
Hungaria, 1536, despre originea romană a românilor şi despre unitatea etnică şi lingvistică a acestora
fie că locuiau în Transilvania sau în Tara Românească şi Moldova (a fost primul român care a susţinut
uniunea de neam, limbă şi religie a românilor), iar Johannes Honterus (1498-1549)- originar din
Braşov-înscrie în harta sa (1542) numele Dacia pentru întreg teritoriul locuit de români.

Johannes Leunclavius şi-a desfăşurat activitatea în sec. XVI (1533-1593)

Francesco della Vale (?-1545) a fost primul cărturar care a reprodus o propoziţie în limba română”sti
rominești”( în 1532 scrie lucrarea Însemnări despre originea, obiceiurile și orașele romanilor). Atât el
cât şi Anton Verancsics, originar din Dalmația (1504-1573, în 1549 scrie lucrarea Descrierea
Transilvaniei, Moldovei și Țării Românești)) s-au bazat în afirmaţiile lor despre romanitatea românilor
pe cunoaşterea directă a acestora.

1550, Cronica lumii întregi În această lucrare, cronicarul polonez Martin Bielski născocește teoria că
românii sunt urmașii răufăcătorilor romani exilați. Pe de altă parte, tot el afirmă că acești urmași au trăit
tot timpul la Dunăre, că și-au păstrat obiceiurile și limba italiană și că țara lor s-a împărțit mai târziu în
trei părți: Transilvania, Moldova și Țara Românească.

Ideea romanităţii românilor este afirmată şi de alţi cărturari europeni, precum cei saşi:

 Martin Opitz (1597-1639), sas de origine,care a găsit o confirmare a originii romane a

poporului român, in limba română, considerată cea mai apropiată de latină dintre limbile
romanice şi în obiceiurile populare româneşti
 Istoricii saşi Johann Troester şi Laurenţiu Toppeltin au susţinut originea pur romană a
poporului român combătându-l pe Ştefan (Istvan, în maghiară) Szamoskozy care, după
Unirea realizată de Mihai Viteazul, nega autohtonia românilor, după ce, înainte de unirea
din 1600, afirmase că românii sunt descendenţi ai romanilor (în capitolul despre Dacia
Romană)
 În 1655, pastorul sas David Hermann susţinea că “românii îşi trag originea ba chiar şi limba
romană din coloniştii aduşi de Traian.”

În Evul mediu, în cancelariile domnești din Moldova și Țara Românească s-a folosit cu precădere limba
slavonă.

Sec XVII este perioada de înflorire a culturii medievale româneşti, emanciparea definitivă de
slavonism. Graţie studiilor în străinătate cultura românească s-a deschis spre occident, originea latină şi
unitatea românilor sunt afirmate cu forţă de cronicarii din Moldova: Grigore Ureche (1590-1647) şi
Miron Costin (1633-1691) şi din Ţara Românească, Constantin Cantacuzino (1640-1716).
Grigore Ureche observă în Letopiseţul Ţării Moldovei (redactat, se pare, între 1642-1647),
asemănarea dintre cuvintele româneşti şi cele latineşti concluzionând asupra originii latine a
românilor,”rumânii…de la Râm se trag”.

Miron Costin, şcolit în Polonia, pasionat de originea românilor, susţine, în 1675, în lucrarea De
neamul moldovenilor. Din ce țară au eșit strămoșii lor că, după cucerirea Daciei de către romani,

11
aceştia au populat-o cu colonişti din Italia; după retragerea aureliană, romanii rămaşi au dat naştere
poporului român.

Stolnicul Constantin Cantacuzino, după ce a studiat în Italia a susţinut în Istoria Ţării

Româneşti, 1716, originea daco-romană a românilor.

Dimitrie Cantemir abordează şi el acest subiect în Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor

(redactat, între 1719-1722), susţinând originea pur romană a românilor, anticipând astfel una dintre
ideile de bază ale Scolii Ardelene. „Vestiţii romani sunt moşii şi strămoşii noştri”. Este cea mai întinsă
lucrare istorică de analiză a originii românilor.

Efervescenţa cu care au apărut scrierile cronicarilor români a fost dublată de cronicarii saşi din
Transilvania, care în a doua jumătate a sec. XVII au adoptat o teorie umanistă germană cu scopul de a
demonstra presupusa lor origine dacă. Ei au susţinut originea pur romană a românilor. Confuzia
cronicarilor saşi a venit de la identificarea dacilor cu goţii. Această teorie a fost desfiinţată cu
argumente de comitele saşilor Valentin Frank von Frankenstein, în sec XVII, după care a dispărut cu
totul în sec. XVIII. Cu toate acestea, istoricii saşi au continuat în lucrările lor să afirme originea latină a
românilor. Istoricul sas care a contribuit poate cel mai mult la răspândirea în afara mediului românesc a
teoriei originii romane a românilor a fost braşoveanul Martin Schmeitzel. El a predat ani de-a rândul la
Universitatea din Halle un curs despre istoria Transilvaniei şi a difuzat opiniile despre romanitatea
românilor prin lucrările tipărite în străinătate. Afirmarea romanităţii românilor se regăseşte şi în lucrări
despre secui. Astfel, intr-o scriere iezuită de la începutul sec. XVIII, despre secui, se afirmă în două
rânduri că toţi românii din cele trei ţări române nu sunt alţii decât urmaşii romanilor.

Alt cronicar sas, Ioan Lucius, la care vom reveni, are dubii şi rezerve cu privire la românii nord-
dunăreni.

Secolul XVIII

Spre sfârşitul secolului XVII şi începutul celui următor, apar semnele unei conştiinţe naţionale
moderne problema originii popoarelor se transformă pretutindeni din problemă istorică în
problemă politică. În secolul al XVIII-lea, în Europa, apar națiunile, astfel încât problema romanității
românilor va căpăta accente politice. În Transilvania situaţia se complică prin tensiunea dintre interesele
dominaţiei austriece şi revendicările naţionale maghiare, în vreme ce românii aveau, în ciuda
superiorităţii lor numerice (60%) un statut inferior. În 1699, prin tratatul de pace de la Karlowitz,
otomanii recunosc trecerea Transilvaniei sub dominaţie habsburgică/austriacă. Unirea unei părţi a
clerului şi a românilor ortodocşi cu Biserica Catolică, realizată prin Diplomele leopoldine, emise de
împăratul habsburgic Leopold I, în 1699 şi 1701 afecta ordinea tradiţională favorabilă naţiunilor
privilegiate iar acceptarea originii romane a românilor echivala cu acceptarea existenţei lor în
Transilvania înainte de venirea maghiarilor şi de aici nenumărate concesii naturale, de altfel, dar greu de
acceptat de către unguri.

12
 Unirea cu Roma, chiar dacă afecta unitatea religioasă a românilor, a încurajat mişcarea de
emancipare naţională care şi-a găsi un sprijin important în episcopul unit Inocenţiu Micu Klein ( în
1744, în lucrarea „Supplex Libellus”, acesta susţine obţinerea drepturilor pentru românii din
Transilvania – recunoaşterea naţiunii şi a limbii române, biserica unită, prin apel la romanitate,
întâietate, majoritate), a cărui iniţiativă a fost continuată de Şcoala Ardeleană - Gh. Şincai (1802,
Hronica românilor și a mai multor neamuri), Petru Maior (1812, Istoria pentru începuturile românilor
în Dacia), Samuil Micu (1780, Elementa linguae daco-romanae sive valachicae), Ion Budai-Deleanu
(1800-1812, Țiganiada). Aceştia au dovedit latinitatea limbii române şi a poporului român, vechimea şi
continuitatea în acelaşi spaţiu de locuire. Ideile lor au fost sintetizate într-un lung memoriu, Supplex
Libellus Valachorum, adresat în 1791 Curţii de la Viena, condusă de Leopold al II-lea. Pentru a atrage
atenţia asupra situaţiei românilor, istoricii Şcolii Ardelene au demonstrat faptul că dacii ar fi fost
exterminaţi, afirmând originea pur romană a românilor, exagerare menită să sublinieze originea nobilă a
românilor în contradicţie cu situaţia lor economică şi social-politică din Transilvania. Prin reprezentanţii
Şcolii Ardelene, ideea romanităţii devine armă în lupta politică.

Astfel de concluzii au fost susţinute şi în secolul următor de aşa zişii “latinişti”, printre ei
August Treboniu Laurian. El urmărea purificarea limbii române pentru a o apropia cât mai mult de
limba latină originară—tentativă ce a discreditat şcoala latinistă (teoria puristă). Între 1871-1876 a
apărut Dicţionarul limbii române care a constituit apogeul acestei tendinţe. A.T. Laurian a scos din
dicţionar elementele nelatine şi a adoptat un sistem ortografic etimologic, care nu mai semăna decât vag
cu limba română autentică. Tentativa de a crea o limbă artificială a discreditat şcoala latinistă. Totuşi,
până la mijlocul secolului, a continuat să existe o unanimitate faţă de originea doar romană a românilor.
In Principate, istoricii greci stabiliţi aici, Daniel Philiphide, Dionisie Fotino şi români, Ienăchiţă
Văcărescu, Naum Râmniceanu, abordează ca pe un fenomen natural fuziunea daco-romană.

Secolul al XIX-lea a adus românilor unirea, independenţa şi denumirea de România. În timpul

domniei lui Al. I. Cuza se renunță la scrierea slavonă și se introduce alfabetul latin, ceea ce a dus la
amplificarea conștiinței romanității poporului român și a limbii române. În afirmarea romanităţii
românilor nu mai era nevoie de argumentul originii pur romane a poporului nostru. În atenţia istoricilor
trece problema continuităţii autohtonilor la nordul Dunării după retragerea aureliană—o problemă de
natura politică în condiţiile în care circulau lucrări tendenţioase ce susţineau contrariul: teoria
imigraţionistă a lui Robert Roesler.

TABEL RECAPITULATIV:

13
Tipuri de Sec. Autor Lucrare Idee
izvoare

1. Izvoare Sec. Împăratul Strategikon Românii

VII Mauriciu sunt
bizantine numiţi
romani

Sec. Împ. Constantin Despre Românii

X VII Porfirogenetul administrarea sunt
Imperiului numiţi
romani, în
vreme ce
bizantinii
sunt
numiţi
romei

Sec. -1020 Scrisoare/act Românii

XI sunt
Împ. Vasile II numiţi
Macedonianul vlahi

Cronicarul Sfaturi şi Îi numeşte

Kekaumenos povestiri pe români
blachi, şi îi
localizează
între
Dunăre şi
Sava”
poporul
blachilor
locuia mai
întâi lângă
Dunăre si
Sava..”

Sec. Cronicarul Cronica Îi numeşte

XII Epitome pe români
Ioan Kynnamos vlahi

„…vlahi, despre care

se spunea ca sunt
colonii de demult ai
celor din Italia”

2.

alte Sec. IX 1. Geograful armean Moise Geografia Pomeneşte la nord

izvoare Chorenati de Dunăre Ţara
Balak

14

Pomeneşte la nord
2.autor necunoscut de Dunăre Ţara
Cronica turcă Oguzname
Ulak-ili
Politizarea romanităţii românilor
15
 Domnia lui Mihai Viteazul a marcat o epocă în istoria românilor dar şi în cea a romanităţii lor.
Graţie victoriilor strălucite obţinute de domnul român împotriva oştilor turceşti, românii au devenit
cunoscuţi în Europa. Cunoaşterea originii lor romane, a depăşit cadrul relativ restrâns al umaniştilor
vremii, pentru a se difuza în cele mai largi cercuri ale societăţii europene. Stăpânirea lui Mihai
Viteazul în Transilvania i-a atras ostilitatea nobilimii maghiare, reflectată puternic în izvoarele vremii.
Un caz tipic este cel al lui Ştefan Szamoskozy (1565-1612). În timpul studiilor sale la Heidelberg şi
Padova a publicat o lucrare, 1593, în care a dedicate un capitol Daciei romane unde scria că românii
sunt urmaşii romanilor, descendenţa lor fiind atestată de limba acestora, care s-a desprins din limba
latină. Autorul a suferit mult în timpul stăpânirii lui Mihai Viteazul în Transilvania. La moartea
domnitorului a compus un epitaf în care îl judeca aspru ”Nero Verus” (1601); mai mult decât atât el şi-
a schimbat opinia şi în privinţa românilor, care „nu mai erau înrudiţi şi nici urmaşi ai romanilor”.

Nu toţi reprezentanţii nobilimii maghiare l-au urât pe Mihai Viteazul. Există şi autori obiectivi,
este cazul autorilor maghiari din afara Transilvaniei care nu considerau că românii ar ameninţa
ştirbirea privilegiilor tradiţionale ale “naţiunii maghiare”. Aşa este cazul episcopului Nicolae Istvanffy,
istoric şi diplomat al împăratului Rudolf al II-lea. Lui i de adaugă cărturarii saşi L. Toppeltinus şi J.
Troester (ambii sec. XVII), ultimul autor al unei lucrări despre Dacia în care şi-a afirmat convingerea
că “românii de azi ce trăiesc în Ţara Românească, Moldova şi munţii Transilvaniei nu sunt decât
urmaşii legiunilor romane” prin urmare”cei mai vechi locuitori ai acestei ţări”. Mai târziu Benko
Iozsef, în cartea Transilvania sive magnus Transilvaniae Principatus, 1778, arăta că la abandonarea
provinciei traiane “mulţi romani împreună cu dacii indigeni au rămas pe loc.”

În a doua jumătate a sec. al XVII-lea, rivalitatea austro - otomană se reflectă şi în mărturiile

despre români. În acest context apare şi cronica sasului Lucius (Lučič) în 1666 la Amsterdam. Autorul
a urmărit istoria Croaţiei şi Dalmaţiei, dar a făcut şi consideraţii asupra popoarelor vecine. Ultimul
capitol este dedicat exclusiv discutării originii romane a poporului român. El nu a negat continuitatea
elementului roman în Dacia traiană dar a susţinut că el a fost sporit printr-o imigrare provocată de
către bulgari de la sud la nord de Dunăre.

Teoria lui Lucius a rămas neobservată pentru o perioadă lungă de timp, în sec. al XVIII-lea, „s-
a descoperit” valoarea ei documentară pentru susţinerea unor teorii care reprezentau arme ideologice
în combaterea revendicărilor politice ale românilor.

Secolul XVIII

- În 1779 a apărut, postum, lucrarea lui Martin Felmer (învățat german din Transilvania, trăiește
între 1720-1767), intitulată "Primae Linae Principatus Transylvaniae Historiam Antiqui Medii et
Rocentiaris Aevi" în care, pentru prima dată într-o lucrare cu caracter științific, se dă teritoriului
locuit de români numele de România.

- Bolla Martin, profesor maghiar din Cluj, încerca să demonstreze, pe la 1791, că românii au
origine bulgară și de aceea li se spune volohi.

16
 - În secolul al XVIII-lea au apărut națiunile, context în care vechimea și continuitatea românilor
în Transilvania au început a fi contestate.

Secolul XIX

Istoricul austriac I. Chr. Engel a reluat teoria lui Lucius dar într-o formă nouă eliminând
afirmaţia privind continuitatea elementului roman în Dacia post aureliană, printr-o deplasare
cronologică a amintitei implantări romane din iniţiativă bulgară. Ideile sale au fost împărtăşite şi de
I.C. Eder. La rândul său, F. I. Sulzer, ofiţer de justiţie al armatei austriece susţinea într-o lucrare, din
1781-1782, Geschichte des transalpinischen Daciens (Istoria dacilor transalpini), că românii nu s-ar
trage din coloniştii romani şi că poporul român s-ar fi format în sudul Dunării, undeva între bulgari şi
albanezi, de unde ar fi imigrat la nordul fluviului în sec. al XII-lea. Scopul lansării acestei teorii era
limpede: anularea argumentelor istorice ale românilor în lupta politică din Transilvania şi justificarea
privilegiilor deţinute de maghiari, saşi şi secui precum şi a statutului de toleraţi atribuit românilor. În
felul acesta chestiunea continuităţii istorice va căpăta un pronunţat caracter politic., Sulzer fiind
inițiatorul teoriei imigraționiste.

Totuşi există voci care combat aceste idei.

 Însuşi împăratul Austriei, Iosif II (1780-1790), în timpul căruia a avut loc, în

Transilvania, răscoala condusă de Horea, Cloșca și Crișan, îi socotea pe români
”incontestabil cei mai vechi şi mai numeroşi locuitori ai Transilvaniei”
 1784 – chiar în timpul răscoalei conduse de Horea, Cloșca și Crișan, învățatul sas
Michael Lebrecht scrie că românii, ca urmași ai romanilor, sunt ”cei mai vechi locuitori
ai acestor regiuni”.
 De asemenea contele Teleki, preşedinte al Cancelariei Aulice Transilvane, recunoştea
în 1791 că ” români sunt locuitorii cei mai vechi ai Transilvaniei”
 istoricul Huszi Andras afirma în acelasi an “nici o naţiune nu are limba atât de
apropiată de acea veche romană ca naţiunea valahilor, ceea ce este un semn sigur şi care
nu poate înşela că ei sunt în Transilvania urmaşii vechilor colonii romane.”
 Mihail Kogălniceanu, care a ţinut un discurs, în 1843 în care îl elogia pe Decebal; el se
înscrie astfel în romantismul românesc, curent cultural care readuce în atenţie curajul şi
spiritul de sacrificiu al dacilor, fără a insista asupra dacilor ca element esenţial al
etnogenezei româneşti.
 1844 – savantul Paul Joseph Schafarik, renumit slavist, afirma că ”valahii de la nord și
sud de fluviu au toți aceeași origine comună”, fiind rezultatul contopirii dintre daco-geți
și romani.
După realizarea dualismului austro-ungar, 1867, imigraţionismul este readus cu şi mai multă
tărie în dezbaterile istoricilor de către geograful austriac Robert Roesler. Acesta relua, într-o formă
mult elaborată, în cartea Studii româneşti. Cercetări asupra istoriei vechi a românilor, 1871,
argumentele lansate de istoricii austrieci, Franz Ioseph Sulzer şi Johann Christian Engel, in sec XVIII.
Ei susţineau că:

1. dacii au fost exterminaţi de romani în urma războaielor daco-romane

2. toponimia dacică nu s-a păstrat
3. romanizarea nu s-a putut realiza într-un timp atât de scurt
17
 4. retragerea aureliană a însemnat retragerea tuturor locuitorilor de la nordul Dunării la
sudul fluviului
5. poporul român s-a format la sud de Dunăre unde a primit influenţă slavă şi a îmbrăţişat
ortodoxia
6. nu există izvoare istorice care să ateste prezenţa românilor la nordul fluviului până în sec
XIII
Teoria a fost combătută de istorici străini: E. Gibbon (Istoria Imperiului Roman, 1787), Th. Mommsen
(Istoria romană, 1854-1885), J. Jung, C Patsch dar mai ales de istorici români:

 Bogdan Petriceicu Haşdeu, „Perit-au dacii?” 1860, susţine supravieţuirea

elementului autohton geto-dac în urma cuceririi romane, continuitatea daco-
romanilor şi apoi a românilor în tot cursul Evului Mediu la nord de Dunăre. El
demonstra că Şcoala Ardeleană a făcut o interpretare forţată a izvoarelor
”împuţinarea bărbaţilor” (secătuirea Daciei de bărbați în urma celor două
războaie daco-romane), invocată de Eutropius, fiind amplificată în mod abuziv în
sensul exterminării unui neam întreg. Haşdeu a formulat şi teoria circulaţiei
cuvintelor, arătând că structura unei limbi nu este dată de numărul brut al
cuvintelor ci de circulaţia acestora, deoarece sunt cuvinte aproape uitate
depozitate în dicţionare, altele însă folosite de nenumărate ori. El a demonstrat că
slavismele din limba română cu toate că nu sunt puţine, în circulaţia lor, adică în
activitatea vitală a graiului românesc, ele se pierd aproape cu desăvârşire faţă de
latinisme. Tot el a precizat că se pot alcătui fraze întregi numai cu cuvinte din
limba latină, dar nici o propoziţie cu cuvinte exclusiv de alte origini.
 N. Iorga, Dimitrie Onciul, A.D. Xenopol și Gr. Tocilescu susțineau rolul redus al
dacilor în etnogeneza românească.
 A. D. Xenopol, primul istoric român ce ia atitudine față de teoria imigraționistă,
în Teoria lui Roesler. Studii asupra stăruinţei romanilor în Dacia Traiană, 1884
şi Istoria românilor din Dacia Traiană a sistematizat dovezile continuităţii
folosind argumente istorice, lingvistice, logice
 Filologul Philipide demonstrează caracterul latin al limbii române la fel ca şi D.
Photino sau Mihail Kogălniceanu (1843, discurs de elogiere a lui Decebal ”cel
mai însemnat rigă barbar care a fost vreodată”), care admit ca vatră de formare a
poporului român şi teritoriul de la sud de Dunăre.
 Dimitrie Onciul, Scrieri istorice, 1885, pentru a respinge unele argumente greu
de combătut ale teoriei roesleriene, cum ar fi asemănările dintre limba română şi
limba albaneză, considera că poporul nostru s-a format şi la nord şi la sud de
Dunăre.
Uneori s-a mers până la a respinge romanitatea românilor a căror origine ar fi pur dacică (Nicolae
Densuşianu, 1913, în Dacia preistorică). În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) s-a
renunțat la scrierea slavonă și se introduce alfabetul latin. S-a amplificat, astfel, conștiința romanității
poporului român și a limbii române.

Secolul XX

Dezbaterea a fost continuată şi după Marea Unire, mai ales ca existau state revizioniste ce nu
puteau accepta actul de la 1 decembrie. A apărut o nouă generaţie de istorici ce au susţinut ştiinţific
romanitatea românilor:

18
  Gh. Brătianu, O enigmă şi un miracol istoric, poporul român, 1940, şi Marea Neagră,
publicată postum, în 1969
 Constantin C. Giurescu, Formarea poporului român, 1973. Acesta afirma, în 1935 că
”românismul a biruit în Dacia fiindcă el a câştigat pe autohtoni”
 Vasile Pârvan, Începuturile vieţii romane la gurile Dunării, 1923 şi Getica, 1926; a
demonstrat că românii sunt şi daci şi romani. Tot el elaborează prima hartă arheologică a
României.
 Adolf Armbruster, Romanitatea românilor, 1977
Lor li s-au adăugat Aurelian Sacerdoţeanu, David Prodan, Constantin Daicoviciu, Sextil Puşcariu, N. Drăgan,
Emil Petrovici. Ei demonstrează în baza unui imens material arheologic şi istoric romanitatea românilor şi
continuitatea lor într-un spaţiu ce corespunde vechiului spaţiu traco-geto-dac.

Dintre autorii străini, se remarcă sinteza scrisă de Catherine Durandin, Istoria Românilor,
publicată în traducere română în 1998, o incursiune obiectivă în trecutul spațiului românesc până în zilele
noastre, cu o prezentare detaliată a regimului comunist din România.

Istoriografia comunistă

După al doilea război ascensiunea comunismului şi dependenţa de URSS a sufocat cultura

românească şi a adus în prim plan persoane fără alt merit decât acela de a sluji regimul. Istoriografia a
cunoscut şi ea transformări, Mihail Roller susţinând, în 1947, originea slavă a românilor, în lucrarea sa,
Istoria românilor (teoria privind rolul statului kievean în formarea statelor medievale românești). Teoria
stalinistă a lui Roller sublinia caracterul imperialist al stăpânirii romane din Dacia.

Ulterior, în condiţiile detaşării de URSS, ale comunismului naţionalist promovat de Ceauşescu,

dar și a crizei generale a regimurilor comuniste, ideea romanităţii a fost reluată, considerându-se că
poporul român s-a format numai pe teritoriul ţării noastre, pentru a sublinia proclamata independenţă
(naționalism agresiv).

După 1989, a revenit echilibrul în problema romanităţii românilor; un autor important este
Lucian Boia care, în lucrările România, ţară de frontieră a Europei (2002) şi Istorie şi mit în conştiinţa
românească (1997), dovedeşte o atitudine obiectivă, critică asupra problemelor de bază ale
istoriografiei româneşti. Acesta susţine că “singura raportare incontestabilă la origini este oferită până la
urmă de limbă. Esenţa romanică a limbii române, la care se adaugă numele de roman, înclină într-un
sens balanţa spre romani.”

Datorită noilor realităţi istorice, când România şi statele vecine, Ungaria şi Bulgaria, fac parte
din UE, problema continuităţii şi a romanităţii nu mai are valoare politică, astfel că romanitatea
românilor nu mai are nevoie să fie demonstrată, şi cu atât mai puţin contestată.

Succes 

19