TEMA 4 .

Finanțarea activelor imobilizate

Planul:
4.1Caracteristica generală a mijloacelor fixe
4.2Metode de calcul şi destinaţia fondului de amortizare
4.3Reevaluarea mijloacelor fixe şi impactul acesteia asupra structurii
financiare
4.4Indicatori de apreciere a eficienţei mijloacelor fixe şi finanţarea lor

BIBLIOGRAFIE:
1. Iulian Văcăreţ ş.a. „Finanţe Publice”
2. Toma Mihai „Finanţele şi gestiunea financiară”
3. Ion Stancu „Gestiunea financiară”
4. Mihai Adochiţei ş.a. „Finanţele agenţilor economici”
5. Paul Bran „Finanţele întreprinderii”
6. Ivan Glig „Drept financiar public”
7. Petre Şerban „Analiza activităţii economico-financiară”
8. Marin Dumitru „Finanţele întreprinderii”
9. Nadejda Botnar „Finanţele întreprinderii”
10. Revista „Contabilitate şi audit”
11. Revista „Bănci şi Finanţe”
12. Revista „Banca mea”

4.1 Caracteristica generală a mijloacelor fixe

Funcţia de bază a întreprinderii, în cadrul economiei de piaţă, este

producerea de bunuri şi servicii destinate vânzării pentru a satisface nevoile consu-
matorilor sub aspect cantitativ, calitativ şi ca nivel de preţ. În vederea realizării de
bunuri şi servicii, întreprinderea are nevoie de factori de producţie: mijloace fixe,
concretizate în maşini, utilaje, instalaţii, terenuri; active curente: materii prime şi
materiale, energie şi combustibil etc., care, împreună formează baza patrimonială,
sub aspect material a întreprinderii şi factorul muncă.
Mijloacele fixe reprezintă o parte componentă a activelor materiale pe ter-
men lung, care au durata de viaţă mai mare de un an şi sunt utilizate în activitatea
întreprinderii pentru obţinerea unor avantaje economice şi financiare.
Structura internă a mijloacelor fixe depinde de profilul întreprinderii, iar
volumul total al acestora este dependent de amploarea capacităţii de producţie pe
care o solicită piaţa produselor ce se fabrică cu ajutorul acestora.
Structura mijloacelor fixe reflectă compoziţia acestora, care, conform bi-
lanţului contabil, include: clădiri, construcţii speciale, maşini, utilaje, instalaţii de
transmisie, mijloace de transport, plantaţii perene, animale de muncă şi de
producţie, mijloace fixe arendate pe termen lung.
Mijloacele fixe sunt bunuri materiale, al căror preţ unitar depăşeşte
plafonul stabilit de legislaţie, aflate în sfera producţiei, comercializării şi
prestaţiilor de servicii o perioadă mai mare de un an. Mijloacele fixe participă
în mai multe cicluri de exploatare, se consumă treptat, transferând valoarea lor
asupra produselor şi serviciilor sub formă de amortizare şi se recuperează când
amortizarea cumulată devine egală cu valoarea de intrare a mijlocului fix.
În prezent, sunt considerate mijloace fixe bunurile care îndeplinesc două
condiţii:
1) au o durată de serviciu mai mare de un an;
2) au o valoare de inventar de cel puţin 12000 lei.
Din momentul în care s-au produs, dar mai ales în procesul folosirii,
mijloacele fixe se uzează. Amortizarea poate fi de două feluri: fizică şi morală.
Amortizarea fizică constituie baza materială a pierderii valorii mijlocului
fix, fiind determinată de întrebuinţare, de acţiunea unor factori naturali. Ca urmare
a amortizării fizice, mijloacele fixe trebuie să fie supuse unui regim de întreţineri şi
reparaţii care necesită cheltuieli, iar, în anumite condiţii, acestea se scot din
folosinţă şi se înlocuiesc cu altele.
Amortizarea morală are loc atunci când mijloacele fixe se demodează, se
învechesc din punct de vedere tehnologic, apar altele cu însuşiri superioare. De
aceea, este necesar ca, în luarea deciziei privind regimul de amortizare aplicat la
întreprindere, să se ţină seamă şi de amortizarea morală, pentru a se reduce, la
maximum posibil, eventualele pierderi ce pot avea loc în legătură cu apariţia
amortizării morale. O măsură de protecţie împotriva amortizării morale este
stabilirea unei durate de serviciu a mijlocului fix mai mica decât durata de viaţă
tehnică numită durata de funcţionare utilă.
Durata de funcţionare utilă a unui obiect sau a unei grupe de obiecte
omogene este determinată de întreprindere în mod independent, în momentul
punerii acestora în funcţiune. Aceasta este perioada pe parcursul căreia întreprin-
derea prevede fie utilizarea fizică a activului (aduce un avantaj economic), fie
producerea unei anumite cantităţi de producţie ori a unui volum de servicii.
Durata de funcţionare utilă se stabileşte în funcţie de următorii factori:
 experienţa de lucru cu un asemenea activ;
 starea reală a obiectului (nou sau utilizat);
 necesitatea de a fi sau nu a fi supus reparaţiei capitale (în caz de reparaţie
capitală, durata de funcţionare utilă va fi mai mare, dar trebuie să se ţină
cont de faptul că reparaţia reprezintă o cheltuială, care trebuie să fie
recuperată);
  tendinţele moderne în domeniul fabricării produselor la care obiectul pus
în funcţiune participă;
 condiţiile climaterice;
 condiţiile de păstrare;
 condiţiile utilizării activului în procesul de producţie (condiţii nocive, în
reacţii chimice etc.).
Durata de funcţionare utilă a mijloacelor fixe amortizareabile la
întreprindere poate fi mai scurtă decât durata fizică de serviciu. Durata fizică de
serviciu este perioada calculată pentru amortizarea fizică a activului, inclusiv
pentru perioada până devine inutilizabil.
Din punct de vedere financiar, amortizarea reprezintă un fond - o sumă de
bani ce se detaşează din valoarea mijloacelor fixe şi care permite întreţinerea şi
reparaţia acestora, iar, în anumite condiţii, înlocuirea acestora cu altele.

4.2 Metode de calcul şi destinaţia fondului de amortizare

După intrarea în funcţiune a mijloacelor fixe, urmare a exploatării acestora,

se creează necesitatea unor investiţii menite să înlocuiască mijloacele care şi-au
pierdut calităţile productive, uzate moral. În acest scop, se calculează fondul de
amortizare.
Fondul de amortizare se calculează lunar sau anual prin una din cele patru
metode recomandate.
1. Metoda liniară presupune includerea uniformă în costul vânzărilor a unor
sume fixe stabilite proporţional cu numărul de ani ai duratei de funcţionare utilă a
mijloacelor fixe.
Amortizarea anuală se calculează prin aplicarea normei de amortizare (N u),
la valoarea amortizareabilă a mijlocului fix (Vuz):

Suma amortizării calculată prin metoda liniară nu depinde de intensitatea

utilizării mijlocului fix.
2.Metoda în raport cu volumul de produse fabricate (proporţională)
Amortizarea se calculează ţinând cont numai de volumul produselor
fabricate, kilometrajul parcurs ş.a., după următorul procedeu:
 1. Se calculează amortizarea ce revine unei unităţi de producţie
(Amortizareau/p) ca raportul dintre valoarea amortizareabilă (Vuz) şi capacitatea de
producţie a utilajului (Qtotal):

2. Amortizarea anuală se calculează ca produsul dintre norma de amortizare

(amortizarea pe unitate de produs) şi volumul producţiei prevăzute a se fabrica
anual (Qanual):

Amortizarea anuală este determinată de volumul efectiv de produse fabricate

sau servicii prestate în anul de gestiune şi va varia în raport cu modificarea
volumului de producţie, iar valoarea de bilanţ se va micşora întocmai cu aceeaşi
sumă până se va egala cu valoarea rămasă probabilă.
3. Metoda degresivă cu rata descrescătoare
Amortizarea anuală se calculează aplicând asupra valorii amortizareabile a
mijlocului fix norma de amortizare degresivă, calculată ca raportul dintre numărul
de ani de funcţionare rămaşi până la finele perioadei de exploatare a utilajului şi
suma anilor de funcţionare utilă:

4. Metoda soldului degresiv

Baza de calcul al fondului de amortizare anual este valoarea de bilanţ (V ),
calculată ca diferenţa dintre valoarea amortizareabilă şi amortizarea acumulată.
Amortizarea anuală se calculează aplicând asupra valorii de bilanţ a mijlocului
fix norma de amortizare.

Norma de amortizare se determină ca produsul dintre norma liniară de

amortizare şi coeficientul (k) cuprins între valorile 1 şi 2. Aceasta rămâne
neschimbată pe întreaga perioada de funcţionare utilă a mijlocului fix.
Amortizarea în ultimul an = valoarea de bilanţ - valoarea rămasă
prevăzută
 Fondul de amortizare astfel constituit permite acumularea sistematică de
resurse financiare necesare înlocuirii mijloacelor fixe, menţinerii în stare de
funcţionare şi expansiunii lor.

Calculul fondului de amortizare în scopuri fiscale

Fiind o componentă a costurilor, amortizarea reduce baza impozabilă şi,
corespunzător, suma impozitului pe venit datorată statului. De aceea, mărimea
amortizării deductibilă este reglementată de codul fiscal.

Mărimea deducerii amortizării mijloacelor fixe se determină:

 Pe categorii de proprietate. Pentru calcularea amortizării, toate mijloacele
fixe se clasifică în cinci categorii. Raportarea mijloacelor fixe la categoriile
de proprietate se efectuează în modul stabilit de Guvern prin Hotărârea Nr.
338 din 21 martie 2003, conform următorului procedeu:
a) se stabileşte criteriul de raportare a mijlocului fix la categoria de
proprietate prin formula:

Df - reprezintă durata de funcţionare stabilită conform catalogului în vigoare.

b) se stabileşte categoria de proprietate la care se atribuie mijlocul fix
după regula:
 mijlocul fix se atribuie la categoria n , dacă C p este mai mare
decât G(n-1), dar nu depăşeşte G ; (n este numărul categoriei
egal de la 1 la 5);
 dacă Gn este mai mare decât 5, mijlocul fix se atribuie la
categoria 5 cu norma de amortizare de 30%.
 Potrivit normelor stabilite în Codul Fiscal, pentru fiecare categorie de
proprietate. Fiecare categorie de mijloace fixe reprezintă comasarea mai
multor grupe de mijloace fixe similare după termenul de exploatare şi norma
amortizării. Normele de amortizare pe categorii de proprietate sunt egale cu:
5% pentru I categorie, 8% - categoria a II-a, 10% - categoria a III-a, 20% -
categoria a IV-a, 30% - categoria a V-a.
Fondul de amortizare se calculează ca produsul dintre valoarea de
bilanţ a mijlocului fix şi norma de amortizare.

Din punct de vedere financiar, fondul de amortizare poate fi caracterizat sub

trei aspecte:
  Ca proces, în sensul detaşării şi transmiterii unei părţi din valoarea
mijloacelor fixe asupra producţiei;
 Ca element de consum de factor de producţie, care urmează a se
include în costul vânzărilor;
 Ca fond sau resursă financiară, care trebuie să recupereze valoarea
mijloacelor fixe, să asigure finanţarea înlocuirii acestora.
Fondul de amortizare poate fi definit, în general, ca o expresie bănească a
amortizării. Aceasta nu înseamnă însă că, în orice moment al existenţei mijlocului
fix, amortizarea reală este egală cu fondul de amortizare, egalitatea realizându-se
doar la sfârşitul duratei de funcţionare utilă stabilită şi, eventual, cu luarea în
considerare a valorii reziduale. Egalitatea sau lipsa de egalitate depinde de
mecanismul de calcul al fondului de amortizare al cărui caracter este determinat de
categoriile şi normele aplicate. Indiferent de mecanismul amortizării aplicate, suma
amortizării anuale trebuie să acopere deprecierea suferită, fără a subevalua
mărimea acesteia. Efectele subevaluării amortizării reale sunt concretizate în:
reducerea costurilor, creşterea profitului, distribuirea de dividende necuvenite,
insuficienţa resurselor financiare pentru reparaţii capitale sau chiar şi pentru cele
curente, creşterea pierderilor în cazul amortizării morale, iar fondul de amortizare
constituit nu este suficient pentru înlocuire.
Formarea unui fond de amortizare prea mare, deşi evită pierderile esenţiale
în cazul amortizării morale, duce la creşterea costurilor, reducerea profitului,
destabilizarea politicii de dividend.
Rolul fondului de amortizare este:
 evidenţierea valorică a deprecierii mijloacelor fixe şi permiterea
repartizării acesteia pe costuri;
 eliberarea resurselor de finanţare pentru reînnoirea mijloacelor fixe. El
apare, astfel, ca o sursă de autofinanţare;
 obţinerea unor avantaje economice ca urmare a utilizării fondului de
amortizare în alte scopuri pe perioada cuprinsă între momentul
constituirii şi cel al folosirii: cumpărarea de stocuri de materii prime şi
materiale pentru asigurarea capacităţii maxime de producţie a utilajului,
rambursarea datoriilor pe termen lung înainte de scadenţă, evitând, în
acest fel, cheltuielile cu plata dobânzilor etc.

4.3 Reevaluarea mijloacelor fixe şi impactul acesteia asupra structurii

financiare
 Din punct de vedere financiar, este important modul în care se face
evaluarea imobilizărilor la intrarea în patrimoniu şi implicaţiile asupra gestiunii
întreprinderii. Pentru toate ţările, pentru toate întreprinderile, este valabilă regula
generală a evaluării: evaluarea la intrare se face la valoarea de intrare, care ia
forma costului de achiziţie în cazul bunurilor cumpărate; a costului de producţie –
pentru bunurile produse de întreprindere pentru ea însăşi sau a valorii actuale (de
utilitate) – pentru cele primite cu titlu gratuit.
Inflaţia face ca problema evaluării să se pună nu numai la intrarea în
patrimoniu, ci şi pe măsura funcţionării întreprinderii, atunci când valoarea
reflectată prin conturile de gestionare a imobilizărilor şi pe baza căreia se
calculează amortizarea devine complet nesemnificativă în raport cu valoarea reală
a bunului şi, mai ales, în raport cu costul de înlocuire a acestuia. De asemenea,
amortizarea devine mult mai mică decât suma necesară pentru înlocuirea bunului
respectiv.
Reevaluarea mijloacelor fixe, în R. Moldova, are loc în baza hotărârii
Ministerului de Finanţe şi se face în funcţie de rata inflaţiei.
Reevaluarea are ca obiectiv aducerea mijloacelor fixe la valoarea reală,
curentă sau la valoarea de intrare actualizată. Prin urmare, reevaluarea are la bază
preţurile existente în momentul în care are loc această operaţiune, având ca scop
stabilirea unei valori de inventar actualizate, ceea ce creează un cadru favorabil
pentru analiza şi controlul amortizării, pentru formarea şi urmărirea costurilor,
rentabilităţii şi a resurselor financiare necesare înlocuirii mijloacelor fixe complet
sau parţial uzate.
Tehnici de evaluare:
 Valoarea de intrare corectată cu un indice de preţuri specific familiei
(grupei) de bunuri căreia îi aparţine elementul supus reevaluării;
 Valoarea de intrare corectată cu indicele care exprimă variaţiile
nivelului general al preţurilor.
Rezultatele primei reevaluări se reflectă în structura financiară în felul
următor:
 Suma majorării valorii de bilanţ se trece la majorarea capitalului
propriu ca venituri din reevaluarea activelor pe termen lung;
 Suma reducerii valorii de bilanţ se constată drept cheltuieli şi se
reflectă în capitolul „Cheltuieli ale activităţii de investiţii ca cheltuieli
din reevaluarea activelor pe termen lung”.
După reevaluare, se stabileşte, de obicei, şi o altă durată de funcţionare utilă
a mijlocului fix, concomitent cu durata rămasă şi cu cea consumată.
În cadrul reevaluării se stabileşte şi valoarea actualizată rămasă a
mijlocului fix (Var):
 Via indică valoarea de inventar actualizată;
Dc - durata consumată;
Dr - durata rămasă.

De obicei, reevaluarea se face la sfârşit de an, în cazul în care rata inflaţiei

cumulată pe ultimii trei ani consecutivi depăşeşte 100%.
Calculul fondului de amortizare, după reevaluare, se face asupra noii valori
obţinute şi este deductibilă din punct de vedere fiscal, prin urmare, impozitul pe
venit va fi mai mic. în acelaşi timp, întreprinderea recuperează, prin fondul de
amortizare, sume apropiate de nevoile necesare pentru înlocuirea mijloacelor fixe,
creându-se, în acest fel, premise pentru îmbunătăţirea activităţii şi obţinerea de
profituri suplimentare care, impozitate, contribuie şi la acoperirea nevoilor de
resurse ale statului.

4.4 Indicatori de apreciere a eficienţei mijloacelor fixe şi finanţarea lor

Asigurarea eficienţei şi viabilităţii financiare a întreprinderii presupune

existenţa unui potenţial tehnic corespunzător ca volum, structură, calitate, care să
ofere întreprinderii posibilitatea realizării unei producţii competitive atât pe piaţa
internă, cât şi pe cea externă.
Nivelul de eficienţă a mijloacelor fixe se găseşte în directă dependenţă cu
structura acestora, cu capacitatea de producţie a întreprinderii, cu disponibilitatea
întreprinderii de reînnoire permanentă a utilajelor, în corespundere cu realizările
inovatoare în plan tehnologic. Luând în considerare cele expuse, pentru a exprima
eficienţa utilizării mijloacelor fixe, se propun trei grupe de indicatori:
- indicatori de structură;
- indicatori ce caracterizează gradul de folosinţă a mijloacelor fixe;
- randamentul mijloacelor fixe.
Analiza structurii mijloacelor fixe oferă posibilitatea de a orienta efortul
investiţional către acele categorii de mijloace fixe care participă nemijlocit la
fabricarea produselor.
O asemenea structură este definită, în literatura de specialitate, ca
compoziţie tehnologică a capitalului fix. În acest cadru, se calculează:
 Indicatorul măsoară gradul de investire a capitalului în active pe termen
lung. O pondere ridicată a activelor pe termen lung în totalul patrimoniului poate
conduce, în anumite perioade, la dificultăţi de trezorerie.
2. Rata mijloacelor fixe, se calculează ca raportul dintre mijloacele fixe şi
total active pe termen lung:

Mărimea acestui indicator este determinată, în primul rând, de natura

activităţii întreprinderii. în general, însă, se consideră că un indicator scăzut se
înregistrează în întreprinderile cu o slabă dotare tehnică.
3. Compoziţia mijloacelor fixe, calculată ca raport între mijloace fixe active şi
mijloace fixe total

Cu cât este mai mare ponderea mijloacelor fixe active în total mijloace fixe,
cu atât este mai puternică influenţa exercitată asupra unor indicatori de eficienţă ai
acestora.
Relaţia dintre ponderea mijloacelor fixe active şi eficienţa mijloacelor fixe,
în ansamblu pe întreprindere, se calculează conform relaţiei:

EMF reprezintă eficienţa mijloacelor fixe;

PMFa ponderea MF active;
RMFa, - randamentul MF active.
Este oportună, din punct de vedere al analizei structurii mijloacelor fixe,
urmărirea structurii acestora pe vârstă, care evidenţiază nivelul bazei tehnice a
producţiei, dinamica procesului de înlocuire, reînnoire şi lărgire.

Indicatorii ce caracterizează gradul de folosinţă a mijloacelor fixe

1. Gradul de utilizare a capacităţilor de producţie, care se determină ca
raportul dintre producţia prevăzută şi respectiv obţinută şi cea maximă posibilă de
fabricat, conform relaţiei:
 3. Coeficientul de amortizare acumulată

Se stabileşte pe total şi pe categorii de mijloace fixe. Un grad de amortizarea

mai mare de 50% indică asupra necesităţii reparaţiilor capitale, reînnoirii ori
modernizării mijloacelor fixe.

4. Coeficientul de reînnoire a MF

Procesul de reînnoire nu poate fi apreciat ca pozitiv, fără a ţine seama şi de

efectele asupra rezultatelor financiare ale întreprinderii. In acest context, se
calculează:

1. Randamentul mijloacelor fixe (RMF), care exprimă eficienţa mijloacelor

fixe şi se calculează prin intermediul indicatorilor:
 Achiziţionarea mijloacelor fixe necesită surse de finanţare pe termen lung.
Acestea pot proveni din propria activitate – autofinanţare, la care se referă:
 fondul de amortizare;
 profitul net pentru dezvoltare;
 creşteri de capital propriu şi atragerea de noi acţionari; şi din finanţări
externe:
 credite bancare pe termen lung;
 creditul obligatar;
 leasingul.