Organe judiciare. Instanțele.

Art. 30 CPP: Organele specializate ale statului care realizează activitatea

judiciară sunt:
a) organele de cercetare penală;
b) procurorul;
c) judecătorul de drepturi şi libertăţi;
d) judecătorul de cameră preliminară;
e) instanţele judecătoreşti.
Acestea sunt organele jurisdicționale. Se impun o serie de distincții între cele 3
categorii de organe jurisdicționale.
Jurisdicția, în primul rând, are 2 atribute fundamentale:
- de a dezlega un adevăr judiciar, atribut care e desemnat prin termenul de cognitio;
- de a impune dezlegarea tuturor, de a-l valida la nivel de adevăr absolut – imperium.
Așadar, orice organ judiciar poate stabili raporturi juridice, poate impune
obligații și altele asemenea, chestiuni pe care le îmbracă într-o haină juridică
incontestabilă.
Jurisdicția nu mai este unică. Ea este spartă în 3 jurisdicții diferite.
Cu privire la drepturi și libertăți fundamentale (dezlegările cu privire la măsuri
asigurătorii, violare de domiciliu, altele asemenea) este dată la JDL.
Cu privire la legalitatea actelor de urmărire penală, jurisdicția a fost dată la
JCP.
Jurisdicția pură este la instanțele judecătorești.
Toate cele 3 categorii desfășoară activități cu caracter jurisdicțional. Acestea
se realizează printr-un act jurisdicțional. O altă caracteristică a atribuțiilor
jurisdicționale este că nu pot fi realizate oricum, ci doar în ședința de judecată (în
solemnitate, liniște, cu posibilitatea de a aplica amenzi dacă este încălcată această
chestiune). Un lucru care pare lipsit de conținut este că judecătorul declară ședința
de judecată deschisă. Totuși, aceaestă formulă se folosește tocmai pentru a crea
cadrul în care să facă actele.
De regulă, ședința este publică. De cele mai multe ori e nepublică în cazul
dezlegărilor date de JCP și JDL – în camera de consiliu (care nu este o cameră
distinctă).
 O a treia caracteristică este că atribuțiile jurisdicționale, de regulă, nu se pot
exercita din oficiu. Instanțele, evident, nu se pot autoînvesti (spre deosebire de
procuror, care, prin deosebire, are atribuții judiciare, nu jurisdicționale).
Atribuțiile jurisdicționale presupun două seturi de activități: i) de judecată și
ii) de soluționare. Nu există sinonimie între cele două.
Activitatea de judecată este activitatea prin care se realizează justiția asupra
fondului, asupra chestiunilor esențiale ale cauzei. Pentru a stabili vinovăția unei
persoane, doar activitatea de judecată se poate exercita.
Activitatea de soluționare este cea care circumscrie activitatea procurorului de
exemplu. Aceasta este orice nu este activitate de judecată.
Nuanța este importantă din perspectiva înțelegerii competenței. Art. 35 CPP:
(1) Judecătoria judecă în primă instanţă toate infracţiunile, cu excepţia celor date
prin lege în competenţa altor instanţe.
(2) Judecătoria soluţionează şi alte cauze anume prevăzute de lege.
Instanțele sunt ierarhizate după cum urmează:
- judecătoriile;
- tribunalele, care pot fi inclusiv specializate (de familie și minori, care judecă
cauzele în care un minor a săvârșit o infracțiune sau a suferit o infracțiune);
- curțile de apel;
- Înalta Curte de Casație și Justiție în vârful ierarhiei.
Între JDL și judecătorii care judecă cauzele de la aceste instanțe sunt aceiași.
Distincția este una de competență funcțională.
JDL este judecătorul din cadrul unei instanțe care exercită o jurisdicție care nu
privește fondul. Activitatea sa este de soluționare.
Același judecător poate exercita în aceeași zi atribuții jurisdicționale diferite.
În aceeași ședință, în primul dosar, e posibil să fie judecător obișnuit. În al doilea
dosar ar putea să aibă o propunere de arestare preventivă, caz în care va fi judecător
de drepturi și libertăți.
JCP este tot un organ judiciar implicat în cauzele penale care realizează
atribuții ce nu evocă fondul. Art. 54 CPP: Judecătorul de cameră preliminară este
judecătorul care, în cadrul instanţei, potrivit competenţei acesteia:
a) verifică legalitatea trimiterii (sau netrimiterii, n.n.) în judecată dispuse de
procuror;
b) verifică legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de
către organele de urmărire penală;
c) soluţionează plângerile împotriva soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere
în judecată;
d) soluţionează alte situaţii expres prevăzute de lege.
El este tot din cadrul instanței, tot judecător, dar are o competență
funcțională diferită. Funcția sa privește două seturi de activități diferite.
Când JCP verifică trimiterea în judecată, verifică legalitatea rechizitoriului și a
actelor de urmărire penală. Când verifică netrimiterea în judecată, verifică
legalitatea absenței rechizitoriului, în realitate.
JCP participă în mai multe proceduri decât în cele de cameră preliminară, ca
de exemplu plângerea împotriva soluțiilor de neurmărire, etc.
Nu este întâmplător că avem mai multe organe jurisdicționale decât judiciare.
Prin poziția organului jurisdicțional de organ independent se pare că se pot garanta
mai bine a fi respectate regulile procedurale, cât și pentru echitate.
Procurorul.
Extragem din normele de organizare ce interesează din perspectiva procedurii
penale. Procurorul, iar nu Ministerul public, este organul judiciar. Procurorul este
acel organ judiciar care, în procesele penale, exercită atât atribuții specifice
urmăririi penale, cât și alte atribuții judiciare. Participarea procurorului în procesele
penale este una completă.
Acesta este singurul organ judiciar care participă în aproape toate etapele și
tipurile procedurilor penale.
Vom avea procuror în faza de urmărire penală, cameră preliminară, când
vorbim despre măsuri preventive, când cineva este judecat. Statul va fi reprezentat
prin acest procuror.
Atribuțiile procurorului – art. 55 alin. (3) CPP: (3) În cadrul procesului penal
procurorul are următoarele atribuţii:
a) supraveghează sau efectuează urmărirea penală;
b) sesizează judecătorul de drepturi şi libertăţi şi instanţa de judecată;
c) exercită acţiunea penală;
d) exercită acţiunea civilă, în cazurile prevăzute de lege:
e) încheie acordul de recunoaştere a vinovăţiei, în condiţiile legii;
f) formulează şi exercită contestaţiile şi căile de atac prevăzute de lege
împotriva hotărârilor judecătoreşti;
g) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege.
Dispozițiile art. 55 (3) CPP se completează cu art. 66 și urm. din Legea nr.
304/2022. Procurorii sunt organizați în parchete și parchete militare. Acestea
funcționează pe lângă fiecare instanță.
Principiile de pe care funcționează aceste parchete sunt:
- legalității;
- imparțialității, care îl obligă pe procuror să soluționeze cauzele fără opinii
preconcepute;
- subordonării ierarhice. Există două forme judiciare în care se exprimă acest
principiu care este de esența ministerului public. Prima constă în posibilitatea
procurorului ierarhic superior de a da dispoziții obligatorii procurorului din subordine.
Dacă sunt date în scris și în conformitate cu legea, sunt obligatorii, imposibil de
refuzat. Nu discutăm despre chestiuni administrative (treci la biroul în care fumează
colegul, e.g.). A doua formă de manifestare a subordonării ierarhice constă în
posibilitatea procurorului ierarhic superior să infirme, să desființeze soluțiile
procurorilor din subordine. Subordonarea nu funcționează la nivel de grad al
instanțelor. Art. 69 din Legea 304: (1) Procurorii din fiecare parchet sunt
subordonaţi conducătorului parchetului respectiv.
(2) Conducătorul unui parchet este subordonat conducătorului parchetului ierarhic
superior din aceeaşi circumscripţie.
(3) Controlul exercitat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, de procurorul-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, de
procurorul-şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată
şi Terorism sau de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel asupra
procurorilor din subordine se poate realiza direct sau prin procurori anume desemnaţi
De exemplu, pentru procurorul din cadrul unui parchet de pe lângă o
judecătorie este subordonat în primul rând prim-procurorul de la parchetul său. Prim-
procurorul de la parchetul de pe lângă tribunal este procuror ierarhic superior pentru
prim-procurorul de la parchetul de pe lângă judecătorie și tot așa până la procurorul
general al parchetului de pe lângă ICCJ, care este procuror ierarhic superior pentru
procurorii generali de la parchetele de pe lângă curțile de apel. Procurorul general
ICCJ este sub comanda ministrului justiției, deci nu este independent și, pe cale de
consecință, acesta nu poate dispune aresturi, deoarece ministrul justiției nu face
parte din puterea judecătorească, ci din puterea executivă. Un exemplu: art. 415
CPP: (1) Până la închiderea dezbaterilor la instanţa de apel, persoana vătămată şi
oricare dintre părţi îşi pot retrage apelul declarat. Retragerea trebuie să fie făcută
personal de parte sau prin mandatar special, iar dacă partea se află în stare de
deţinere, printr-o declaraţie atestată sau consemnată într-un proces-verbal de către
administraţia locului de deţinere. Declaraţia de retragere se poate face fie la instanţa
a cărei hotărâre a fost atacată, fie la instanţa de apel.
(2) Reprezentanţii legali pot retrage apelul, cu respectarea, în ceea ce priveşte
latura civilă, a condiţiilor prevăzute de legea civilă. Inculpatul minor nu poate retrage
apelul declarat personal sau de reprezentantul său legal.
(3) Apelul declarat de procuror poate fi retras de procurorul ierarhic superior.
(4) Apelul declarat de procuror şi retras poate fi însuşit de partea în favoarea
căreia a fost declarat;
Așadar, apel poate declara procurorul de ședință sau procurorul din cadrul
parchetului în care primul activează, dar retragerea apelului este de competența
procurorului ierarhic superior.
Sistemul judiciar românesc mai are o particularitate: direcțiile specializate din
cadrul parchetului general (ICCJ): secție judiciară, secție a parchetelor militare, etc.
Pe lângă acestea, funcționează și entități separate de parchet: DNA și DIICOT, care au
propria lor organizare: în structuri teritoriale și o structură centrală. Subordonarea
clasică nu operează în cadrul acestora – un procuror DNA Ploiești nu ascultă de
dispozițiile procurorilor Curții de Apel Ploiești.
- indivizilității. Acesta permite ca un procuror să fie înlocuit pe altul sau în unele
dosare pot lucra mai mulți procurori. Oricare dintre ei reprezintă Ministerul Public.
Nu este neapărat un principiu.
Organele de cercetare penală (OCP).
Acestea exercită atribuții specifice urmăririi penale. Ele sunt la rândul lor
construite pe două mari categorii. Sunt organe de cercetare ale poliției judiciare
(polițiștii judiciari, care pot fi desemnați potrivit legii obișnuite, Legea poliției
judiciare nr. 364/2004 sau potrivit legii speciale, precum este cazul la polițiștii
judiciari DNA), și organe de cercetare penală speciale. Pentru acestea din urmă, nu
cercetarea pe care o fac este specială. Ele nu mai sunt formate din polițiști judiciari,
ci din ofițeri, militari. În cazul anumitor infracțiuni efectuează cercetarea penală
strict prin raportare la competențele lor specifice.
În concluzie, nu toți membrii poliției române (nu toți polițiștii din România) au
calitatea de organe de cercetare penală, ci doar cei care au primit avizele aferente.
OCP stau sub controlul și conducerea procurorului. Ei nu pot primi dispoziții de la
superiorii lor ierarhici (nu judiciare). Atribuțiile lor sunt limitate doar la efectuarea
cercetării penale. Nu au niciodată atribuții pe actele de urmărire penală esențiale (pe
care le face procurorul). Prin noțiunea de OUP (organe de urmărire penală),
înțelegem OCP și procuror.
 În cadrul participanților în procesul penal există și subiecți procesuali
particulari. Subiecții oficiali își exprimă legitimarea prin atribuții stabilite de lege, iar
cei particulari au drepturi și obligații procesuale.
Subiecții procesuali principali. Aceștia sunt participanți în procesul penal ale
căror drepturi și obligații nu se nasc din exercițiul acțiunilor judiciare. Ei reprezintă o
particularilate specifică proceselor penale. Doar procesele penale încep înainte să fie
pusă în mișcare acțiunea penală. Legitimarea subiecților procesuali principali derivă
ex lege iar nu dintr-un interes pe care îl au ei în raport cu cauza respectivă și nu din
exercițiul acțiunilor judiciare.
Prezența lor în proces este independentă de punerea în mișcare a acțiunii
penale. Aceste categorii de subiecți procesuali principali reprezintă mai degrabă
refexii procesuale ale unor calități substanțiale. Această calitate de subiect procesual
principal se dobândește uneori automat, ca un derivat al calității substanțiale.
În mod natural, subiecții raportului juridic de drept penal substanțial (autorul,
victima, etc.) sunt și subiecți ai raportului juridic de drept procesual penal. Nu poate
fi persoană vătămată o persoană în procesul penal care nu a suferit nimic de pe urma
infracțiunii.
Când vorbim de subiecți, vorbim de o perspectivă substanțială și o perspectivă
procesuală. Pe plan substanțial, cel care se presupune că a săvârșit o faptă prevăzută
de legea penală se numește autor, făptuitor. Aceștia sunt subiecți care se manifestă
pe plan substanțial. Art. 305 CPP: (1) Când actul de sesizare îndeplineşte condiţiile
prevăzute de lege, organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu
privire la fapta săvârşită ori a cărei săvârşire se pregăteşte, chiar dacă autorul este
indicat sau cunoscut. Procesul penal începe, deci, având anumite repere cu privire la
persoanele care sunt autori, făptuitori. Astfel, urmărirea penală începe in rem, cu
privire la faptă, cu toate că făptuitorul este cunoscut. El va fi chemat, în acest
stadiu, ca martor spre a fi audiat. Există organe judiciare care, pentru echitate,
citează persoanele pe care le bănuiesc că sunt făptuitori ca martori/făptuitori.
Urmărirea penală in rem continuă până când se ajunge la concluzia că ancheta
trebuie să ajungă la un alt nivel, când făptuitorul este făcut suspect. Art. 77 și 305
alin. (3) CPP:
Persoana cu privire la care, din datele şi probele existente în cauză, rezultă bănuiala
rezonabilă că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală se numeşte suspect.
(3) Atunci când există probe din care să rezulte bănuiala rezonabilă că o anumită
persoană a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală şi nu există
vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1), organul de urmărire penală
dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare faţă de aceasta, care
dobândeşte calitatea de suspect. Măsura dispusă de organul de cercetare penală se
supune, în termen de 3 zile, confirmării procurorului care supraveghează urmărirea
penală, organul de cercetare penală fiind obligat să prezinte acestuia şi dosarul
cauzei.
A dispărut, referitor la fundamentele bănuielilor legitime, noțiunea de date.
Deci, trebuie să rezulte doar din probe bănuiala care stă la baza atribuirii calității de
suspect. Art. 305 alin. (3) este mai nou decât art. 77 și se aplică cu preferință. Datele
nu sunt suficiente pentru a face pe cineva suspect, ci sunt necesare elemente
informative strânse după începerea urmăririi penale. Acestea sunt probele. Aceste
probe trebuie să fie minim două (având în vedere pluralul folosit de legiuitor) pentru
a se începe urmărirea penală, așa încât să nu existe arbitrar în atribuirea calității de
suspect. Rațiunea este că este echitabil ca, în momentul începerii acuzării, să se
activeze, prin atribuirea calității de suspect, drepturile aferente acestei calități.
Totodată, nu este echitabil ca o persoană să fie ținută în calitate de martor o
perioadă lungă de timp, doar pentru că nu se poate face suspect. Odată dobândită
calitatea din perspectiva standardului probatoriu, legea spune că trebuia tratat ca un
suspect cel care ar trebui făcut suspect (deci, când sunt probe, făptuitorul trebuie
făcut suspect). În caz contrar, actele făcute de organele judiciare sunt supuse
sancționărilor. Această calitate subzistă până când persoana respectivă dobândește
calitatea de inculpat (momentul emiterii ordonanței de punere în mișcare a acțiunii
penale) sau până la momentul în care se dispune, de procuror, renunțarea la urmărire
penală sau clasarea.
Subiect procesual principal mai este persoana vătămată. Pe plan substanțial,
persoana vătămată, denumită la fel, este subiectivul pasiv. Victima infracțiunii, dacă
este persoană fizică. Ea are calitate doar pe plan substanțial până când începe
procesul penal, primind calitate procesuală automat, ope legis. Pentru calitatea de
persoană vătămată nu este nevoie de niciun act procesual. Prin efectul legii, din
prima zi de urmărire penală, calitatea procesuală este căpătată. Acest lucru este
posibil să deranjeze persoana vătămată. Din acest motiv există art. 81 CPP: (2)
Persoana care a suferit o vătămare fizică, materială sau morală printr-o faptă penală
pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu şi care nu doreşte să
participe la procesul penal trebuie să înştiinţeze despre aceasta organul judiciar,
care, dacă apreciază necesar, o va putea audia în calitate de martor. Persoana
vătămată are drepturile și obligațiile prevăzute la art. 81 CPP:
a) dreptul de a fi informată cu privire la drepturile sale;
b) dreptul de a propune administrarea de probe de către organele judiciare, de a
ridica excepţii şi de a pune concluzii;
c) dreptul de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale a
cauzei;
d) dreptul de a fi informată, într-un termen rezonabil, cu privire la stadiul
urmăririi penale, la cererea sa expresă, cu condiţia de a indica o adresă pe teritoriul
României, o adresă de poştă electronică sau mesagerie electronică, la care aceste
informaţii să îi fie comunicate;
e) dreptul de a consulta dosarul, în condiţiile legii;
f) dreptul de a fi ascultată;
g) dreptul de a adresa întrebări inculpatului, martorilor şi experţilor;
g1) dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înţelege,
nu se exprimă bine sau nu poate comunica în limba română. În cazurile urgente se pot
folosi mijloace tehnice de comunicare, dacă se apreciază că acest lucru este necesar
şi că nu împiedică exercitarea drepturilor persoanei vătămate;
g2) dreptul de a i se comunica traducerea într-o limbă pe care o înţelege a oricărei
soluţii de netrimitere în judecată, atunci când nu înţelege limba română;
h) dreptul de a fi asistată de avocat sau reprezentată;
i) dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege;
j) alte drepturi prevăzute de lege.
Calitatea de suspect nu se poate dobândi de persoanele care nu răspund penal
potrivit C.pen. Decesul sau pierderea capacității persoanei vătămate nu oprește
tragerea la răspundere a persoanei care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală,
nici măcar atunci când acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă.
Părțile sunt subiecții procesuali împotriva cărora se pune în mișcare o acțiune
judiciară sau care pun în mișcare o acțiune penală.
Titularul acțiunii penale este statul, deci este exercitată prin procuror. Acesta
din urmă nu este parte la procesul penal, ci este un actor procesual cu atribuții
distincte.
Inculpatul e cel împotriva căruia se exercită acțiunea penală, din momentul în
care calitatea de inculpat o înlocuiește pe cea de suspect. Inculpatul este singura
parte din procesul penal care poate fi subiect al ambelor acțiuni. Împotriva lui se
poate exercita acțiunea penală de către stat și acțiunea civilă de către partea civilă.
Inculpatul are drepturile prevăzute la art. 83 CPP: a) dreptul de a nu da nicio
declaraţie pe parcursul procesului penal, atrăgându-i-se atenţia că dacă refuză să dea
declaraţii nu va suferi nicio consecinţă defavorabilă, iar dacă va da declaraţii acestea
vor putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva sa;
a1) dreptul de a fi informat cu privire la fapta pentru care este cercetat şi
încadrarea juridică a acesteia;
b) dreptul de a consulta dosarul, în condiţiile legii;
c) dreptul de a avea un avocat ales, iar dacă nu îşi desemnează unul, în cazurile
de asistenţă obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu;
d) dreptul de a propune administrarea de probe în condiţiile prevăzute de lege,
de a ridica excepţii şi de a pune concluzii;
e) dreptul de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale şi
civile a cauzei;
f) dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înţelege,
nu se exprimă bine sau nu poate comunica în limba română;
g) dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege;
g1) dreptul de a fi informat cu privire la drepturile sale;
h) alte drepturi prevăzute de lege.
Pe lângă aceste drepturi, mai există multe alte drepturi prevăzute de alte
articole ale CPP. Inculpatul are, de exemplu, dreptul de a încheia un acord de
recunoaștere a vinovăției. Deci, lista de la art. 83 nu este exhaustivă.
CPP nu reglementează unitar obligațiile inculpatului. Toate acestea derivă din
obligația de a suporta învinuirea. Ele sunt reglementate prin art. 108 (din materia
probelor).
Calitatea de inculpat se dobândește involuntar prin act al procurorului, numit
act de inculpare. Acesta poate consta în ordonanță sau, prin excepție, prin declarație
orală a procurorului. Calitatea de inculpat se pierde prin deces. Decesul inculpatului
stinge și acțiunea penală, calitatea procesuală de inculpat nefiind transmisibilă. În
procesul penal, nu se poate transmite nici calitatea de subiect pasiv cu privire la
acțiunea civilă (se vor duce la instanța civilă), cu o excepție: atunci când se
reorganizează persoana juridică.
Partea civilă. Lucrurile sunt diferite pe plan substanțial și procesual. Art. 85
CPP: (2) Calitatea de parte civilă a persoanei care a suferit o vătămare prin
infracţiune nu înlătură dreptul acestei persoane de a participa în calitate de persoană
vătămată în aceeaşi cauză.
Pentru a deveni parte civilă, persoana care a suferit o vătămare trebuie să facă
o manifestare de voință – cerere de constituire de parte civilă. Dacă acțiunea penală
nu este pusă în mișcare, nu se admite cererea. Art. 19 CPP: (2) Acţiunea civilă se
exercită de persoana vătămată sau de succesorii acesteia, care se constituie parte
civilă împotriva inculpatului şi, după caz, a părţii responsabile civilmente.
Succesorii persoanei vătămate pot exercita acțiunea civilă direct când s-a
născut în patrimoniul lor atunci când fapta a avut ca urmare decesul persoanei
vătămate (e.g. omor). Moștenitorii pot deveni părți în procesul penal și ca urmare a
moștenirii calității de parte civilă de la autorul lor. Persoana vătămată decedată în
cursul procesului va lăsa moștenitorilor săi calitatea sa.
Această calitate este transmisibilă prin lege în caz de succesiune. Calitatea de
parte civilă se poate transmite și pe cale convențională, însă doar dacă e câștigată în
mod legal în procesul penal. Persoana prejudiciată își poate vinde dreptul de a obține
despăgubiri. Dobânditorul nu se poate constitui parte civilă în procesul penal. Dacă
cel care vinde s-a constituit parte civilă în procesul penal, cea care cumpără îl
înlocuiește.
Partea responsabilă civilmente. Persoana care are pe plan substanțial o
obligație de a repara un prejudiciu, dacă este chemată să răspundă în procesul penal,
este parte responsabilă civilmente. Deci, cineva trebuie să răspundă pentru
prejudiciul cauzat de altul (din motive legale – cazurile de la teoria obligațiilor - ,
convenționale, sau judiciare) și trebuie să fie invitată în proces. Se poate interveni
forțat sau voluntar în procesul penal din această perspectivă. Intervenția forțată se
face până la terminarea urmăririi penale. În mod voluntar, persoana care are
obligația să repare un prejudiciu poate interveni voluntar până la terminarea
cercetării judecătorești. Titularul cererii de intervenție forțată este partea civilă.