VÂRSTE MATUSALEMICE LA ROMÂNI

Impresii si pareri personale in FORUM

de ŞTEFAN METEŞ

În procesul cunoaşterii trecutului istoric, investigaţiile se lărgesc şi

în direcţia culegerii de informaţii de la martori oculari. Multe
episoade rămase necunoscute din cauză că lipsesc unele
documente şi manuscrise importante, dispărute, distruse sau
deteriorate, pot fi reconstituite pe baza amintirilor unor martori.
Bătrânii, şi în special cei foarte bătrâni, pot să dea lămuriri
preţioase cercetătorului ştiinţific.
Au existat destule cazuri în care oamenii au atins suta de ani pe
întinsul pământului românesc. Noi cităm aici numai o parte din
aceia care au depăşit un veac, şi pe care i-am identificat cu ocazia
cercetărilor documentare privitoare la istoria Transilvaniei.
Istoricul Petru Maior, în prefaţa cărţii sale Istoria bisericii
românilor, tipărită la Buda, în 1813, scrie : „Din pruncie am auzit
bucuros pe bătrâni, când grăiau despre lucruri vechi ale bisericii şi
ale vlădicilor, în tinereţele sale văzute sau şi de la părinţii lor
auzite. După aceea înadins cercam să aflu de acest feliu de bărbaţi
vechi de zile şi însumi le dam ocazie (prilej) a vorbi despre lucruri
de demult. Tocmai în protopopiatul mieu, în sat Ibăneşti, am avut
un preot de acest feliu, anume Ursu, carele în anul 1786, când s-a
mutat din lumea aceasta, plinise 118 ani de vârstă. Cu carele cu
atâta mai mare plăcere aveam a cuvânta, că până la capătul vieţii
sale mintea a avut nesmintită, memoria nescăzută şi toate simţurile
întregi. Numai picioarele îi cam slăbise şi sprâncenele îi acopereau
ochii„.
Într-o anchetă făcută în Bihor, în noiembrie 1619, se ascultă, sub
jurământ, peste 20 de martori ţărani români din satele Cărpinet
Leheceni, Sălişte, Cerişcior, Sohodul şi Călugărali care sunt „toţi
bătrâni de 100 de ani„.
Din vremea guvernării generalului Marcy se menţionează, în
Banat, un oarecare Ciortan Petruţi („Czartan Petracz„), care a
murit la 1724, în oraşul Caransebeş, în vârstă de 185 de ani. în acel
timp, fiul său din a treia căsătorie avea 90 de ani.
În mănăstirea Kukus din Cehoslovacia se află o pictură în ulei care
reprezintă un bărbat şi o femeie, foarte bătrâni. Pictura are
următoarea inscripţie în limba germană : „Iovas Rovin, de 172, şi
soţia sa Sara, de 164 ani, de rit grecesc, căsătoriţi de 147 de ani,
amândoi născuţi şi domiciliaţi în Kodo(c), din districtul
Caransebeşului, cu copii adevăraţi, 2 băieţi 3 fete încă în viaţă, cel
mai tânăr băiat de 116 ani, şi acesta are 2 strănepoţi unul de 35 de
ani şi altul de 27 de ani ; zugrăvit în 25 august 1728„. În anul
1731, amândoi erau încă în viaţă. În mai 1912, am văzut personal,
în cabinetul medicului dr. Virgil Budinţian din Caransebeş alte
două tablouri, care înfăţişau pe cei doi soţi în port naţional
bănăţean. Pictura aparţinea altui pictor german, care reda pe scurt
în limba germană, biografia celor două personaje, dar întrucâtva
deosebită de aceea existentă la Kukus. Sara a trăit mult timp după
moartea soţului ei *.
În 1759, are loc o mare anchetă pentru dovedirea notabilităţii
familiei Popa, din satul Poiana (judeţul Hunedoara), contestată fără
temei de nobilul maghiar Nicolae Csiszár. Sunt ascultaţi, cu
această ocazie, 54 de martori, între care cel din urmă e bătrânul
Giurgiu Toader, în vârstă de 150 de ani, din satul Voia, care
spune :
„Cum să nu fi cunoscut pe răposatul popa Ştefan, care mie mi-ar fi
putut fi copil, fiindcă eu sunt un om aşa de bătrân, că pe vremea
când, sub imperiul turcesc, s-a introdus în Transilvania darea pe
porţi, eu eram atunci deja gospodar cu casă cu fum şi am dat eu
însumi dare după poartă ; cu atât mai sigur a dat popa Ştefan. Pe
fiul său, Avram, l-am cunoscut foarte bine şi pe tata lui popa
Ştefan, pe popa Luca, l-am cunoscut foarte bine, fiindcă am trăit
împreună în mare prietenie. Din mulţi copii ai lui popa Luca, unul
— Ioan — s-a aşezat ca preot în Bobîlna şi fiul acestuia, Atanasie,
nouă românilor din Transilvania ni s-a pus episcop. Am înţeles că
mergând odată acest episcop la Viena a adus o astfel de diplomă
de nobil pentru popa Ştefan (unchiul său) şi fiul său Avram, ca atât
el, cît şi copiii săi, să fie scutiţi de orice poveri. (De fapt, diploma
latină e din 10 martie 1701, când Atanasie era în realitate la
Viena). Nu ştiu dacă unii sau alţii din aceştia aveau iobagi, dar
destul că, de când îmi amintesc, ei n-au dat sau plătit la cineva
ceva, nici slujbă ca iobagi n-au făcut. Începând cu popa Luca, din
fiu în fiu, au fost toţi preoţi, stând pe pământul bisericesc din
Poiană„.
Deci la vârsta de 150 de ani, moş Toader din Voia, iobagul
nobilului Valentin Buda, da informaţii, care se pot confirma şi prin
alte dovezi istorice.
Exista un ţăran din părţile Năsăudului, Tănase Todoran a lui
Dănilă, din satul Bicigiu. Împlinise 120 de ani când, la 10 mai
1763, pe platoul Mocirla de lângă satul Salva, în prezenţa
generalului Buccow a episcopului din Blaj, Petru Pavel Aron şi a
celor două batalioane de infanterie şi 8 companii de cavalerie,
chemate să depună jurământul ostăşesc — are tăria şi curajul să
grăiască :
„De doi ani suntem cătane, adecă grăniţeri, şi carte n-am căpătat de
la înălţata împărăteasă, că suntem oameni liberi. Ne-am scris
iobagi, dăm dare, facem slujbe cătăneşti, copiii noştri vor merge
până la marginea pământului să-şi verse sângele, dar pentru ce ?
Ca să fim robi, să nu avem nici un drept, copiii noştri să fie tot
proşti, or vor învăţa ceva or ba ? Aşa nu vom purta armele, ca şi
sfânta lege să ne-o ciufuluiască tisturile. Jos cu armele ! Alungaţi
afară păgânii din hotarele noastre ! Auziţi, creştini români —
numai vom sluji, când vom vedea carte de la înălţata împărăteasă,
unde-s întărite drepturile noastre ; până atunci nu, o dată cu capul !
Ce dă gubernia şi cancelaria din Beciu e nimica : îs minciuni goale
de azi până mâine„.
Ca urmare a acestei cuvântări, generalul Buccow şi episcopul Aron
părăsesc în grabă adunarea. Bătrânul Todoran, acuzat de instigaţie,
a primit cumplită pedeapsă : el a fost ucis, tras pe roată, iar alţi
câţiva ţărani au fost spânzuraţi pentru că au cutezat să ceară
drepturi şi libertate pentru neamul lor oropsit.
Ziarul Erdelyi Hiradó, din Cluj, scria, în ianuarie 1839, că în
judeţul Hunedoara „nu de mult a murit în Peştiş românul Juon
Groza, de 120 de ani, care ar fi putut trăi încă mult timp, dacă
împiedicându-se într-o buturugă, nu s-ar fi rănit mortal cu coasa ce
o avea în mână. Lăsa după el pe fiul său Groza Juon, de 100 de
ani, şi un nepot de 80 de ani, care de 50 de ani este jude domnesc
şi care lucrează şi acum cu vigoarea unui bărbat de 50 de ani„.
Cunoscutul istoric maghiar Alex. Márki, în volumul al II-lea din
Monografia judeţului Arad, scrie la sfârşitul cărţii sale următoarele
cuvinte despre doi ţărani români :
„În 1789, în cursul unei vânătoare în satul Cuied, un domn a intrat
în casa unui ţăran român. Bătrânul gospodar însuşi povesteşte că
nemţii i-au alungat pe turcii din Boroş-Ineu ; aşadar s-ar fi putut să
aibă circa 130 de ani. În cursul îndelungatei sale vieţi, n-a ieşit
niciodată din hotarul satului şi în viaţa lui pentru întâia oară vede
un domn.
La 1 ianuarie 1894 moare un păstor din Madrigeşti, în vârstă de
107 ani, după alţii de 120 de ani. care în viaţa lui o singură dată a
ieşit din satul său, când a fost în Gurahonţ, să vadă trenul, ce
fusese pus în circulaţie în 1890„.
Învăţatul Alexandru Papiu-Ilarian spunea, în 1852 :
„În munţi se mai află oameni de pe timpul lui Horea, între alţii
spune Iancu (Avram), că se află un popă bătrân, care a fost şi
căpitan sub Horea. Acest popă, precum şi alţi contemporani, multe
desluşiri ar putea face asupra acestei răscoale„.
Câte ştiri preţioase n-ar fi transmis preotul căpitan despre răscoala
lui Horea, chiar şi la această vârstă de circa 100 de ani, dacă ar fi
existat cineva care să-l întrebe şi să consemneze cele auzite !
Acum ne oprim la ultimul care, prin vârsta lui, depăşeşte cu mult
pe toţi cei despre care am vorbit mai înainte. Acesta este iobagul
Lupu Basa din satul Cărpinet (judeţul Bihor) pe care-l aminteşte şi
urbariul domeniului Beiuş, din 1600. Cu ocazia anchetei din 9
noiembrie 1619, pentru a se dovedi — printr-o hârtie dată, se pare,
de împăratul Sigismund (1382–1438) — că preotul Pîrvu este
scutit de slujba oştirii şi de plata dării după pământul bisericii, se
ascultă peste 20 de bătrâni din 6 sate, dintre care mulţi sunt trecuţi
de 100 de ani. Toţi depun mărturie în favoarea preotului Pîrvu.
Printre aceşti martori se aminteşte unul, Lupu Basa, de circa 225
de ani, vârstă notată de două ori în actul de judecată. Lupu
vorbeşte despre rolul lui la întemeierea bisericii din Cărpinet şi
înţelesul avut cu popa Pîrvul cel bătrân, ca biserica să se facă pe
locul popii, asigurându-l că preoţii urmaşi nu pot fi decât din
neamul său, iar dacă cărpinetenii vor aduce un preot străin, să-i dea
recompensă 500 de florini. Lupu Basa, în cursul vieţii lui
îndelungate, ajunge de se înrudeşte cu urmaşii popii cel bătrân. Cu
prilejul anchetei din 1619, el înşiră toată genealogia acestei familii.
Cercetările ulterioare vor putea completa aceste sumare ştiri despre
longevitatea românească.

ŞTEFAN METEŞ