Luceafărul – Eminescu

Context:
- apare în 1883 în „Almanahul Societății Academice Social-Literare România
Jună” din Viena, reprodus în revista „Convorbiri literare”
- alături de sursele folclorice (basmele prelucrate „Fata-n grădina de aur”,
„Miron și frumoasa fără corp” + mitul zburătorului), poetul valorifică surse
mitologice și izvoare filosofice (antinomiile dintre geniu și omul comun)
- = alegorie pe tema geniului + meditație asupra condiției umane duale (omul
supus unui destin pe care tinde să-l depășească)

Curent literar:
- poemul romantic se realizează prin amestecul genurilor (epic, liric și
dramatic) și al speciilor; lirismul susținut de meditația filosofică și
expresivitatea limbajului este turnat în schema epică a basmului și are
elemente dramatice: secvențele realizate prin dialog și dramatismul
sentimentelor
- elemente fantastice – I și III parte (metamorfozele și călătoria lui
Hyperion), II parte – combină specii lirice aparent incompatibile (idila și
elegia), IV parte – conține elemente de meditație, idilă și pastel
- în esență poemul = monolog liric, dialogul accentuează înălțimea ideilor
care-i conferă caracterul filosofic
- viziunea romantică = dată de temă, de relația geniu – societate, de
structură, de alternarea planului terestru cu planul cosmic, de antiteze, de
motivele literare (luceafărul, noaptea, visul etc.), de imaginarul poetic, de
cosmogonii, de amestecul speciilor (elegie, meditație, idilă, pastel), de
metamorfozele lui Hyperion

Idei poetice:
- tema este romantică: problematica geniului în raport cu lumea, iubirea și
cunoașterea
- compoziția romantică – opoziția planurilor cosmic și terestru și a două
ipostaze ale cunoașterii: geniul și omul comun
- simetria compozițională în cele 4 părți ale poemului: cele 2 planuri
interferează în prima și ultima parte, partea II reflectă doar planul
terestru (iubirea dintre Cătălina și Cătălin), partea III consacrată planului
cosmic (călătoria lui Hyperion la Demiurg, ruga și răspunsul)

Elemente de compoziție:
- incipitul = sub semnul basmului, timpul = mitic „A fost odată ca-n povești/
A fost ca niciodată.”, cadrul abstract = umanizat, portretul fetei de
împărat scoate în evidență unicitatea terestră „o prea frumoasă fată”
 - primele 7 strofe = uvertura poemului, partea întâi = o splendidă poveste de
iubire; atmosfera = în concoradnță cu mitologia română, iar imaginarul
poetic e de factură romantică; iubirea se naște lent din starea de
contemplație și de visare, în cadru nocturn, realizat prin motive romantice:
luceafărul, marea, castelul, fereastra, oglinda
- partea a doua are în centru idila dintre fata de împărat, numită acum
Cătălina și pajul Cătălin, înfățișează repeziciunea cu care se stabilește o
legătura sentimentală între exponenții lumii terestre – o altă ipostază a
iubirii, opusă celei ideale; asemănarea numelor sugerează apartenența la
aceeași categorie: a omului comun; Cătălina recunoaște asemănarea,
dincolo de statutul social
- partea a treia ilustrează planul cosmic și constituie cheia de boltă a
poemului; poate fi divizată în 3 secvențe poetice: zborul cosmic (o
călătorie regresivă temporal, în cursul căreia el trăiește în sens invers
istoria creației Universului, ajungând în momentul dinaintea nașterii
lumilor), rugăciunea, convorbirea cu Demiurgul (Hyperion îi cere
Demiurgului să-l dezlege de nemurire pentru a descifra taina iubirii
absolute, în numele căreia este gata de sacrificiu, însă Demiurgul refuză
cererea Luceafărului) și liberarea
- partea a patra = construită simetric față de prima, prin interferența celor
două planuri: terestru și cosmic
- idila Cătălina – Cătălin are loc într-un cadru romantic, creat prin prezența
simbolurilor specifice; peisajul = umanizat, tipic eminescian, scenele de
iubire se petrec departe de lume, sub crengile de tei înflorite, în
singurătate și liniște, în pacea codrului, sub lumina blândă a lunii;
Luceafărul îi vede și mai apoi exprimă dramatismul propriei condiții, care
se naște din constatarea că relația om-geniu este incompatibilă
- muzicaliatea elegiacă, meditativă, dată de particularitățile prozodice:
măsura versurilor de 7-8 silabe, rima încrucișată; sunt prezente
asonanțele și rima interioară („una-luna, zare-răsare”)
- la nivel stilistic, poemul = construit pe baza alegoriei + antitezei între
omul geniu și oamenii comuni, antiteza apare și în discursul Demiurgului
- prezența metaforelor (mai ales în I tablou) în cadrul dialogului dintre
Luceafăr și Cătălina, accentuează ideea iubirii absolute ce se cere
eternizată într-un cadru pe măsură; în portretizarea lui Hyperion sunt
utilizate imagini hiperbolice

Concluzie:
- pentru ilustrarea condiției geniului, poemul – sinteză a operei poetice
eminesciene – armonizează teme și motive romantice, atitudini romantice,
elemente de imaginar poetic și procedee artistice cultivate de scriitor,
simboluri ale eternității/morții și ale temporalității/vieții