Gioacchino Rossini

Gioacchino Rossini, adică Giovacchino Antonio Rossini (n.

29 februarie 1792, Pisaurum, Statele Papale – d. 13
noiembrie 1868, Passy, Île-de-France, Franța), a fost unul
dintre cei mai aclamați și mai populari compozitori,
bucurându-se de o faimă rar întâlnită în timpul vieții sale.
Aceasta se datorează frumuseții melodiilor, strălucitoarelor
și optimistelor arii, pline de vervă și ironie, care se află din
abundență în creația sa. Întrucât tatăl său cânta mereu în
fanfara municipală, micul Gioacchino a fost antrenat de la o
vârsta fragedă în aceasta. Cât despre mama sa, el însuși
spunea mai târziu că nu cunoștea notele, ci se conducea
numai după ureche. Întrucât părinții lui erau mereu plecați
în turnee de provincie, el a fost lăsat în grija unei bunici și
dat în ucenicie la un potcovar. În plus, doi canonici, frații Malerbi, i-au dat primele lecții de
cânt și de bucătărie. Însă, ceea ce este mult mai importat, în biblioteca acestora, la care
copilul are acces neîngrădit, se găseau mai multe partituri de Haydn și de Mozart, de care el a
profitat.
După ce familia sa s-a mutat la Bologna, a început să studieze serios și sistematic muzica. A
continuat să apară pe scenă, când i se ivea ocazia, dar, ceea ce este cel mai important, a
început să compună. De la vârsta de 15 ani datează cele „Șase sonate á quatre” (pentru
coarde), debordând de fantezie, de spirit, dar ancorate puternic în tehnica de construcție pe
care a deprins-o din compozițiile lui Haydn și Mozart.
Primele sale încercări în compoziție sunt lucrări religioase și muzică de cameră. O primă
operă, „Demetrio e Polutio”, începută acum, va fi terminată abia în 1812. Nu și-a încheiat
studiul contrapunctului și al fugii, deoarece a primit o comandă de la „Teatro San Mosè” din
Veneția pentru o farsă muzicală, „La Cambiale di Matrimonio” („Polița căsătoriei”).
Stilul „rossinian” se conturează de la început, de la vârsta de 18 ani. El compune cu ușurință
lucrări diverse. Astfel, într-un interval de aproximativ 17 ani, el va oferi publicului 40 de
opere, din care aproape jumătate s-au menținut în repertoriu. Aceeași uvertură va servi la
„Aureliano in Palmira” (1813), apoi la „Elisabeta, regina Angliei” (1815), înainte de a ajunge
la celebritatea universala cu „Il Barbiere di Siviglia” (Bărbierul din Sevilla), în 1816. Mai
mult, poate crea uimire ascultarea a două personaje atât de diferite ca regina Elisabeta și
tânăra Rosina exprimând, una, bucuria triumfătoare, alta, răutatea sa amoroasă, în aceeași
cavatină („Una voce poco fa”, din Bărbierul din Sevilla). De fapt, este fapt recunoscut că
descrierea caracterelor nu este punctul forte al talentului lui Rossini.
Fie drame lirice, fie opere comice, lucrările sunt antrenate de același elan care se găsește în
accelerarea ritmică și în crescendo-urile atât de tipice. Totul și toată lumea pare întotdeauna
că aleargă în aceste lucrări, compuse în pripă, cam neglijent. Spectatorul nu are timp pentru a
se plictisi, ariile fiind vii, cu pasaje de umplutură ce inspiră multă veselie și tinerețe.
Viziunea lui Rossini asupra noii opere italiene este în consonanță cu întregul său
comportament din prima jumătate a vieții sale. Muzician tânăr și fecund, el nu este un
exponent al facilității și rutinei. Dimpotrivă, el arată foarte repede cât de capabil este de a fi
novator. Uneori, el pare să justifice porecla pe care i-a dat-o unul dintre contemporanii lui
italieni, „Il Tedeschino”, adică „Micul german”. Acest pseudo-reproș reflectă atenția sporită
pe care Rossini a dat-o studierii partiturilor lui Joseph Haydn și Wolfgang Amadeus Mozart.
Oricare ar fi subiectele, drame sumbre medievale ori glume moderne, arta lui Rossini rămâne
mereu marcată de primatul absolut a ceea ce italienii numesc „vocalitá”, ceea ce este
întrebuințarea vocii ca transmițătoare a emoției.