Claudia Marinescu

Anul al IV-lea

FIM-CANTO

CCCCCCCCCCNORMA

 VINCENZO BELLINI (1801 - 1835)

S-a născut în 1801, în orașul portuar italian de pe insula Sicilia. Orașul natal, Catania,
se află la poalele vulcanului Etna. Vincenzo Bellini s-a remarcat ca un eminent compozitor de
operă. A fost un talent precoce, la vârsta de șase ani realiza prima sa creație
muzicală.Talentul copilului a fost susținut în prima etapă a vieții de tatăl său, organistul
Rosario Bellini, sub îndrumarea căruia începe studiul teoriei muzicale la vârsta de doi ani si
al pianului , la trei. Continua studiul cu un renumit cunoscător al artei muzicale din acea
vreme, don Vicenzo, care i-a cunoscut talentul și l-a promovat mai târziu ca stipendist la
Conservatorul din Neapole. La 23 octombrie 1835, la vârsta de 33 de ani, compozitorul
moare la Puteaux, aproape de Paris și a fost îngropat inițial într-unul dintre cele mai renumite
cimitire din Europa - Pierre-Lachaise. Legendarul necropol a fost ultimul refugiu al multor
figuri proeminente în diferite domenii ale artei. Doar în 1876, cenușa compozitorului a fost
transportată în patria sa, în Catania. În prezent, este ținut în Catedrala din Agatha.
Compozitorul Italian a fost încununat de faimă și recunoaștere, asigurându-i astfel nemurirea
în ciuda legilor fizice. Muzica sa „nu zguduie, dar te fură, nu tulbură, dar te mișcă.
Urmează o serie de opere( Bianca e Gernando, La Straniera, I Capuleti e I Montecchi ,
La Sonnambula ș.a.) încununată de celebrele Norma și I Puritani. Își numește lucrările
„tragedii lirice” ori „melodrame”. Starea de spirit dominantă în muzica lui Vincenzo Bellini
este o anumită melancolie. Lucrările lui, din care multe au ca suport libretele lui Felice
Romani , renumit poet italian și cercetător al mitologiei, reliefează personaje femine în
confruntarea cu destinul. Cea mai cunoscută, este opera Norma."Maestrul melancoliei" –
aceasta este porecla compozitorului Vincenzo Bellini primită de la cercurile boeme. Cartea de
vizită originală a capodoperelor operatice ale compozitorului Italian, este reprezentată de
frazele muzicale lungi și netede

Conform criticului londonez Tim Ashley: “Vincenzo Bellini a fost de asemenea imens
de influent, fiind totodată foarte mult admirat de alți compozitori, așa cum fusese admirat și
de public. Verdi se delecta cu „liniile sale melodice lungi, lungi, lungi, pe care nimeni nu le-a
scris înainte”. Wagner, care arareori îi plăcea de cineva, cu excepția cunoscută - de el însuși,
a fost fascinat de abilitatea aproape neobișnuită a lui Bellini de a asorta muzica cu textul și
psihologia personajelor. Liszt se declară un mare fan al compozitorului italian, Vincenzo
Bellini. Muzica scrisă de Bellini, a avut o influență enormă asupra operei multor compozitori
celebri, printre care pianistul și compozitorul polonez Frederic Chopin. Dintre giganții
muzicali ai secolului al XIX-lea, numai Berlioz nu avusese nimic de spus despre Bellini. În
sfârșit, acei muzicologi care îl consideră pe Bellini a fi doar un aranjor muzical romantic
ingenios, sunt astăzi în clară minoritate.”

 Belcanto

Considerat inovator şi reformator al genului liric, însă nu prin anularea sau negarea
trecutului ci prin metamorfozrea lui, Bellini a fost compozitorul italian care a știut cel mai
bine sa îmbine tradițiile belcantiste cu noile moduri de expresivitate, Celletti remarcând că
mentalitatea estetică reformatoare a lui Bellini este rezultatul dramatismului dictat de inima şi
spiritul său, de acea minunată virginitate a inimii, ca şi de tinereţea spiritului.
Acest stil se caracterizează prin perfecțiunea echilibrului vocal, printr-un legato bine
ponderat, un registru vocal ușor înalt, agilitate și flexibilitate de bună factură și un anumit
timbru specific, ce ar putea fi caracterizat drept "dulce". Începuturile stilului muzical
belcanto, dezvoltat în școlile italiene de canto, se pierd în negura Evului Mediu. În secolul 16
această căutare a armoniei si a „muzicii divine" a fost continuată și dezvoltată în centrele
importante ale Renașterii. În esență, bel canto pune accentul pe tehnica interpretării și nu pe
volumul livrării musicale. Se spunea despre cântăretii experimemtați ai acestei tehnici că pot
cânta fără a mișca flacăra unei lumânări aflate înaintea gurii lor . Epoca lui Vincenzo Bellini
reprezintă perioada de înflorire a stilului și , alături de Gioacchino Rossini(1792 - 1868), și
Gaetano Donizetti(1797 - 1848), este unul dintre creatorii operei în stil belcanto. Melodiile
din lucrări se dovedesc adesea a fi netede, înțepătoare, realizate pe un legat profund. În
același timp, partidele pentru voce se disting prin expresivitate extremă, care, în anumite
momente, poate fi percepută ca o manifestare a patosului, care nu este negată în bel canto și
este chiar binevenită. Operele italienilor Gioacchino Rossini, Vincenzo Bellini și Gaetano
Donizetti pot exemplifica la superlativ acest stil interpretativ, care a cunoscut un maximum
maximorum între 1805 și 1830.
Dacă în marea majoritate a Europei romantismul s-a manifestat mai ales prin muzica
instrumentală, în Italia, opera a fost cea care i-a întrupat aspiraţiile. Melodist prin excelenţă,
Vincenzo Bellini nu se dezminte și utilizează în general o linie melodică ce poate rămâne în
urechea și sufletul melomanilor, fiind evitate intervalele mari. Bellini are un limbaj muzical
epurat de excese melismatice, dar păstrând marca de virtuozitate, melodramma romantică,
încorporând principiile bel canto-ului, ce dobândește strălucire şi perfecţiune.Vocea la Bellini
se integrează perfect în contextul muzical, asociată cu instrumentele apropiate timbral, din
dorinţa de diversificare, atât de necesară expresivităţii romantice, fiecare element al
discursului muzical contribuind la integrarea vocii în actul de creaţie artistic

 NORMA

Norma este o operă eficientă, scrisă în spiritul eroic al timpului său. O poveste plină de
pasiune și cu un final tragic. Ceea ce a fost Lucia di Lammermoor pentru Donizetti este
Norma pentru Bellini. Este opera emblematic a lui Bellini și poate cea mai mare capodoperă a
epocii belcanto. Grație succesului înregistrat cu opera “I Capuleti e Montecchi” la Teatro La
Fenice din Veneția, Bellini a fost însărcinat de conducerea La Scala să scrie două opere
pentru stagiunea 1831/1832. Rolul principal din operă, Norma, urma să fie interpretat de
Giuditta Pasta, care cu puțin timp înainte strălucise în rolul Armina din Sonnambula de
Bellini și care avea primul ei contract cu La Scala. Ea a devenit o referință importantă pentru
activitatea componistică a lui Bellini, iar acesta i-a scris că a conceput acest rol “per vostro
carattere enciclopedico”. Laudele se îndreaptă și către libretistu Felice Romani. Acesta a fost
cel mai căutat libretist al timpului său. A scris în total șapte librete de operă pentru Bellini pe
o perioadă de șase ani, ceea ce îl face o referință literară importantă pentru precocele și
productivul compozitor. Norma este o capodoperă remarcabilă, însă nu a fost imediat
acceptată de public în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Au fost necesare mai multe
producții pentru ca lucrarea să fie recunoscută ca simbolică și demnă. Maestrul a rescris-o de
6 ori înainte de a se opri în căutarea sunetului perfect.
Gama muzicală, de la scene războinice la ceremonii religioase și multe
acompaniamente dramatice, atestă importanța pe care Bellini o atribuia corului. Nu doar
numeroasele numere corale independente stau mărturie, ci și acompaniamentul multor pasaje
solistice cu funcții scenice și muzicale. Uvertura este o piesă simplă, dar eficientă, care își
trage frumusețea din arta melodică belliniană. Aria ”Casta Diva” este plasată într-o noapte cu
lună. Acompaniamentul orchestral al lui Bellini este simplu, fiecare cuvânt este inteligibil
prin reținerea orchestrației și dă un sens dramatic textului și, astfel, ritualului druizilor. Aria a
fost scrisă în strânsă colaborare cu Giuditta Pasta, cântăreața premierei. Se spune că Bellini ar
fi scris nu mai puțin de nouă schițe. Împreună cu Pasta dezvoltase deja rolul Aminei din “La
sonnambula”. Bellini a scris inițial aria în Sol major. Dar Pasta a vrut ceva mai profund. De
atunci, ea a fost cântată în tonalitatea Fa Major. Bellini a scris un acompaniament cu un
model fix. O bară ondulată de 12/8 permite vocii cântărețe libertatea rubato-ului, vocea
plutește deasupra orchestrei și cântăreața poate astfel să dea ariei un caracter propriu. Casta
Diva a devenit una dintre cele mai mari și mai importante arii ale stilului Belcanto.
Combinația dintre un crescendo larg și o melodie care crește constant în înălțime
emoționează ascultătorul și, împreună cu magia nopții cu lună, rezultă un tablou sonor
armonios și captivant. Oh rimembranza. Io fui cosi rapita este un duet emoționant al celor
două preotese. Din punct de vedere muzical deosebit de frumos este finalul a cappella al celor
două voci. Mira o Norma este poate cel mai cunoscut duet al lui Bellini, cântat de cele două
voci feminine, Norma și Adalgisa. Din nou, Bellini pune orchestra să cânte un
acompaniament legănat în prima parte și o melodie intimă atinge ascultătorul. În partea a
doua, rapidă, Bellini sincopează vocile adăugând un efect frumos. Pentru mulți experți scena
“Padre tu piangi” a servit drept model pentru Richard Wagner în Tristan & Isolde. Wagner a
scris într-o scrisoare despre Norma: “Dintre toate creațiile lui Bellini, Norma este cea care, pe
lângă cea mai bogată melodie, unește cea mai intimă tămâie cu cel mai profund adevăr”.
Wagner cunoștea bine opera Norma, pe care o dirijase în repetate rânduri în perioada
petrecută la Riga.În Norma, ornamentația părții vocale nu urmărește virtuozitatea (ca în
operele lui Rossini), ci este purtătoare de sentimente
Opera este bazată pe legenda celtică a templului druid dedicat lui Esus , opera tragică,
în care eroii principali au rol istoric , influențând prin acțiunile lor nu doar viața proprie , ci
existența unor popoare. Această compoziție a demonstrat abilitatea compozitorului de a crea
un acompaniament complex și părți detaliate pentru interpreți. Norma are ca temă obișnuitul
triunghi amoros. Foarte interesant este faptul ca rivalii din această operă nu sunt doi bărbați,
ci două femei. Acest fapt face din Norma o operă cu totul specială. Scenele cu două voci
feminine l-au inspirat pe Bellini și fac parte din cea mai mare literatură de operă. Dintre toate
patrimoniul creativ al lui Vincenzo Bellini, opera "Norma" a fost strălucit în toată lumea
pentru mai mult de 180 de ani și este recunoscută de critici drept o adevărată capodoperă.
Stilul sublim al tragediei, pasiunea eroilor și sacrificiul lor de sine, lupta simțurilor - toate
acestea nu pot lăsa indiferent nici un ascultător. În plus, toate sunt condimentate cu modele
clasice de bel canto.

 TITLUL OPEREI

Titlul operei face referire la numele personajului principal, în jurul căruia se petrece
toată acțiunea. Titlul este unul plin de semnificații. Acesta trezește interesul și dă o notă de
originalitate operei, lăsând o urmă de mister să se așeze în gândul celor ce urmează să
vizioneze această perlă muzicală

 PERSONAJE

Norma, marea preoteasă a templului druizilor (soprană)

Adalgisa, vestală a templului (soprană/mezzo-soprană)
Pollione, proconsul roman în Galia (tenor)
Clotilda, confidenta Normei (mezzo-soprană)
Flavio, prietenul lui Pollione (tenor)
Oroveso, marele preot al druizilor, tatăl Normei (bas)
Doi copii , fiii lui Norma și Pollione (recitatori)
Druizii, Bards , Eubagi, preotese, războinici și soldați galici

 ACȚIUNEA

ACTUL I
 În templul sacru, pe lângă altar, la poalele sfântului Irmins (Irmin - zeul cerului,
ulterior zeul războiului), trec în procesiune druizii, îmbrăcați în veșminte albe. Ei s-au adunat
să asculte voința zeilor. Prin intermediul profetei Norma, druizii cheamă galii la luptă
împotriva romanilor. Orovez, preotul suprem, poruncește ca toți să fie gata și să se adune la
statuia divină când vor auzi sunetele de alarmă. În templul părăsit se strecoară pe neobservate
romanii (proconsulul Pollione și prietenul său Flavio). Pollione povestește despre fiica
preotului suprem, profeta Norma, care în numele dragostei ce i-o poartă, a încălcat legea
credinței - legământul castității. Cei doi copii ai Normei, pe care îi ascunde de ochii lumii,
sunt și copii lui. Pollione, însă n-o mai iubește pe Norma, acum inima îi aparține alteia,
tinerei Adalgisa. Bătăile clopotului cheamă druizii în templu. Romanii se ascund. Înconjurată
de alte profete, apare atotputernica și frumoasa Norma, a cărei față inspiră blândețe și putere.
Norma rostește decizia zeilor: „Poporul trebuie să mențină pacea. În templu rămâne Adalgisa.
Sufletul ei este răvășit de durere și neliniște. Ea roagă zeii să o ferească de dragostea interzisă
pentru oșteanul roman, în fața căreia nu poate rezista. Rugându-se, Adalgisa este surprinsă de
către Pollione, care o convinge să plece cu el la Roma. Între timp Norma, ca o felină încolțită,
doborâtă de răceala lui Pollione, nu-și găsăște locul. Norma înțelege că nu-l va putea păstra
alături de ea pe Pollione. Măcinată de suferință și disperare, femeia încearcă să-și găsească
alinarea în copii, însă aceștia îi amintesc și mai mult de durerea ei provocată de infideletatea
iubitului. Între timp în apartamentele Normei apare Adalgisa. Ea vine la profetă să caute
ocrotire și alinare. Pătrunsă de considerație față de Norma, Adalgisa cade în genunchi și îi
mărturisește pasiunea sa față de un roman. Uitând de propriile suferințe, Norma este gata s-o
ajute pe Adalgisa. Cât de bine înțelege ea durerea acestei fete! Aflând că este vorba despre
Pollione, sufletul Normei se umple de ură, și-i dezvăluie Adalgisei, fără să-și dea seama, taina
copiilor săi. Plină de considerație pentru profetă, tânăra este hotărâtă să o ajute pe Norma.

ACTUL II

Gândul la copii o neliniștește pe Norma. Ea este speriată de soarta lor. În culmea

disperării, sfâșiată de sentimente contradictorii ea este gata să-i omoare. Însă, în ultima clipă,
înțelege că nu poate s-o facă. Plângând, Norma își strânge la piept copii speriați. Dragostea de
mamă învinge orgoliul rănit al femeii părăsite. Învingând suferințele, Norma o cheamă pe
Adalgisa, binecuvântează căsătoria ei cu Pollione și îi încredințează copiii. Adalgisa, răpusă
de bunătatea profetei, nu poate accepta această jertfă. Ea jură să-i reîntoarcă dragostea lui
Pollione, iar copiilor - tatăl. Hotărâtă, Adalgisa se îndreaptă spre Pollione, decisă să-i
trezească sentimentele datoriei și rușinii. Între timp Norma, mai având speranță, refuză să
binecuvânteze în numele zeilor complotul galilor împotriva lui Pollione. Despre aceasta,
Orovez le comunică oștenilor, îndemnându-i pentru un timp să nu-și manifeste setea de
răzbunare. Evenimentele evoluează spre deznodământul tragic. Norma așteaptă în templu
întoarcerea Adalgisei. Pentru autoritara și atotputernica Norma este umilitor chiar și gândul
de a se adresa trădătorului Pollione. Totuși sentimentul față de omul iubit încă îi răvășește
sufletul. Rugămintea Adalgisei s-a dovedit a fi zadarnică. Pollione e de neînduplecat. Mai
mult decât atât, el jură s-o răpească pe Adalgisa din templul sacru. Această veste rănește
amorul propriu al Normei. Mânia îi reîntoarce forțele, demnitatea și mândria. Profeta, gata de
răzbunare, își cheamă oștenii. Norma îi îndeamnă la luptă împotriva Romei. Oștenii
întâmpină decizia multașteptată cu aclamații. Dar iată că se aude o veste nedorită – sfântul
templu este pângărit. Având intenția de a o răpi pe Adalgisa, acolo pătrunde Pollione.
Conform legii druizilor, Pollione va fi condamnat la moarte. Prizonierul va fi adus jertfă
zeilor. Acum Norma ar fi putut să se bucure din plin, triumfând. Dar din nou în sufletul ei
biruie femeia care iubește. Ea cere să fie lăsată singură cu Pollione. Norma îi promite acestuia
viața și libertatea în schimbul dragostei lui. Dar mândrul roman este gata să accepte mai
degrabă moartea, decât să facă acest compromis. Profeta ia hotărârea decisivă. Este adunat
poporul. Norma declară că ea va urca pe rug în calitate de jertfă zeilor. Ea urcă pe rug însoțită
de Pollione care își dă seama prea târziu de noblețea sufletească a femeii pe care a trădat-o.

 Oh rimembranza. Io fui cosi rapita

Recitativul de dinaintea duetului, îi descoperă ascultătotului îngrijorările Normei ce

îșî au baza într-un secret foarte important. Personajul eponim a încălcat legile templului,
având doi copii cu Pollione. Aceasta a ales dragostea în detrimentul patriei, însă acum,
gândul că este singură cu cei doi copii îi macină ființa.

Momentul duetului destăinuie trăirile Normei din negura trecutului, aduse la viață prin
intermediul experiențelor trăite de Adalgisa. Se observă sensibilitatea Normei ,acest aspect
fiind încurajat și de modul în care Bellini a scris această muzică sacră. Frazele permit solistei
să abordeze o căldură dulce precum mierea în interpretarea muzicală, iar nuanțele îșî aduc
aportul în conturarea durerii pe care Norma o simte. Nuanțele de pp arată o durere
interiorizată care apasă sufletul și parcă dă senzația că ar vrea să explodeze în momentul în
care se atinge apogeul intr-un mf sau poate chiar f, însă statutul Normei nu îi permite să îșî
arate vulnerabilitatea. Totodată este pusă în evidență empatia Normei. Aceasta poate înțelege
prea bine frământările Adalgisei și este de acord să îi fie alaturi și să o ajute, eliberând-o de
juramintele făcute templului.

În cea de a doua parte a duetului, prin agilitațile și prin acutele scrise de compozitor,
putem vedea schimbarea stării de spirit a celor doua personaje, subliniând bunătatea Normei,
și bucuria de libertate a Adalgisei. Nivelul de conștiință al Normei este unul de înalt nivel,
întrucât dorește să o ajute pe Adalgisa tocmai pentru a nu suferi așa cum suferă ea acum.
Finalul are o sensibilitate aparte, cele doua preotese unindu-și glasurile într-o cadență cu o
afinitate superbă care pune în evidență căldura din sufletul celor două.

Pe parcursul operei, Norma are parte de o deturnare emoțională odată cu aflarea veștii
că Pollione este cel pe care Adalgisa îl iubește, însă rafinamentul și bunătatea sufletului
Normei se pot observa foarte ușor în finalul operei.