Elena Alistar ”pentru ” unirea Basarabiei cu România

“Orice s-ar spune de către dușmanii noștri și spre regret de

către unii dintre români, viața românească în Basarabia

n-a fost întreruptă”

Într-o perioadă ce era încă dominată de bărbați, pe arena politică

basarabeană apare o femeie, medic și pedagog, care fără frică a militat pentru
unirea Basarabiei cu România, a declarat ferm și tare că Basarabia e România,
luptând pentru cauza românilor din Imperiul Țarist. Între anii 1812 – 1917, în
Basarabia, au existat foarte multe femei care au luptat pentru
eliberarea naţională a românilor basarabeni de sub jugul Imperiului
ţarist rus, constituind o reală forţă socială care a contribuit la Marea
Unire a românilor de la 1918. Aceasta este perioada în care femeilor din
Basarabia le sunt acordate unele drepturi sociale – dreptul de
participare la adunări politice, de organizare în asociaţii culturale – , iar
după revoluţia din februarie 1917, ele primesc drepturi egale cu
bărbaţii.

Fiică și soție de preot, devine învăţătoare, predând în perioada 1890 - 1906, în

şcolile din localităţile Văleni, Roşu, Zărneşti şi Rezeni, unde s-a stabilit împreună
cu soţul ei, preotul Dumitru Alistar. Între 1909 - 1916, cu sprijinul lui Constantin
Stere, preşedintele Ligii Naţionale a Românilor, urmează Facultatea de Medicină
de la Iaşi. A fost arestată pentru „activitate naționalistă” împreună cu membrii grupării
lui Daniel Ciugureanu deoarece susținea necesitatea eliberării prin forță a Basarabiei de
sub stăpânirea rusă. În 1916 a fost mobilizată în armată ca medic militar. A continuat să
profeseze la Spitalul Costiujeni de lângă Chișinău.

Militează pentru unirea Basarabiei cu România, astfel publică o serie de articole

în presă şi organizează un grup de propagandă a ideilor unioniste în teritoriile
româneşti de dincolo de Prut, susținând aprig ideea elibrării cu forța a Basarabiei
de sub stăpânire țaristă. E arestată pentru „activitate naţionalistă”,împreună cu
membrii grupării lui Daniel Ciugureanu, la 19 august 1914 și este închisă pentru 45
de zile la Chişinău, dar e eliberată din lipsă de probe, și se retrage la Iaşi, unde este
mobilizată ca medic pe front (1916).

Elena Alistar duce o viață politică active, astfel participă la constituirea

Partidului Naţional Moldovenesc în aprilie 1917, reprezentând fracţiunea „Blocul
Moldovenesc”. A fondat, în acelaşi an, Societatea Culturală „Făclia Femeilor
Studente la Medicină” şi Liga Culturală a Femeilor din Basarabia, unde a cerut pe
toate căile unirea cu România. A fost alături de membrii fondatori ai Partidului Național Moldovenesc și,
prin urmare, în octombrie, a fost aleasă cu funcția de deputat în Sfatul Țării, mandat exercitat în perioada 21
noiembrie 1917 – 27 noiembrie 1918.

În octombrie 1917 a fost aleasă deputat în Sfatul Ţării de la Chişinău, mandat

exercitat în perioada 21 noiembrie 1917 – 27 noiembrie 1918. Într-un discurs ţinut
la 11 februarie 1918, Elena Alistar se adresa nehotărâţilor prin cuvintele „acum ori
niciodată, noi trebuie să ne unim…! Orice moldovean, fie el cât de democrat,
trebuie să înţeleagă aceasta şi să facă tot ce se poate, să aducă orice jertfă, pentru a
înfăptui această Unire”. După unire a fost numită director la Şcoala Eparhială de
Fete din Chişinău, pe care a condus-o în perioada interbelică.

A fondat Liga Culturală a Femeilor şi Gruparea Femeilor Române din Basarabia. A

activat în Societatea Ortodoxă Naţională a Femeilor Române, condusă de
Alexandrina Cantacuzino. La 28 iunie 1940, când Basarabia a fost anexată Rusiei
Sovietice, s-a refugiat în România, stabilindu-se mai întâi la Iaşi, apoi la Pucioasa.
Pentru activitatea ei a primit distincţiile Ordinul „Ferdinand I”, „Meritul Sanitar”
clasa a II-a pentru combaterea holerei (1913), „Bărbăţie şi credinţă” (1913),
„Răsplata Muncii”, clasa I.

Elena Alistar îşi rezuma crezul astfel: „Trebuie ca orice fiinţă omenească să-şi
aducă obolul ei de muncă, inimă, de suflet, de fiinţa lui şi chiar viaţă, pentru ca să
contribuie cât de puţin la realizarea aspiraţiilor”. A fost înmormântată, mai întâi în
cimitirul local şi, din 1963, la Cimitirul Bellu, în cavoul familiei Isanos.