CURSANT PROFESOR MIHAELA ZACHMAN

METODE CARE LE DEZVOLTĂ COPIILOR GÂNDIREA CRITICĂ

Gândirea critică, o calitate esențială în viața personală și profesională, poate fi dezvoltată printr-o
serie de metode care ar trebui să stea la baza activității didactice din școlile de azi. Măsura în care
profesorii reușesc să antreneze această aptitudine influențează major viitorul unui copil.

1. METODA PĂLĂRIILOR GÂNDITOARE

Presupune stimularea creativităţii și se bazează pe interpretarea de roluri, în funcţie de pălăria

aleasă. Elevii sunt împărţiţi în şase grupe, pentru şase pălării. Împărţirea elevilor depinde de
materialul studiat. Pentru succesul acestei metode este important ca materialul didactic să fie bogat
în conţinut, iar pălăriile să fie colorate, ca să îi atragă pe elevi.

Pălăria albastră – este liderul, conduce activitatea. Este pălăria responsabilă cu controlul discuţiilor,
extrage concluzii- clarifică/ alege soluţia corectă.

Pălăria albă – deţine informaţii despre tema pusă în discuţie, face conexiuni, oferă informaţia exact
cum a primit-o. Este neutră, participanţii sunt învăţaţi să gândească obiectiv- deţine informaţii
exacte.

Pălăria roşie – îşi exprimă emoţiile, sentimentele, supărarea, faţă de personajele întâlnite, nu se
justifică- transmite emoţii.

Pălăria neagră – este criticul, prezintă posibilele riscuri, greşeli la soluţiile propuse, exprimă doar
judecăţi negative- este pesimistul.

Pălăria verde – oferă soluţii alternative, idei noi- generează noi idei. Gândirea laterală îi este
specifică.

Pălăria galbenă – este creatorul, simbolul gândirii pozitive şi constructive, explorează optimist
posibilităţile, crează finalul- efortul aduce beneficii.

Elevii trebuie să cunoască foarte bine semnificaţia fiecărei culori şi să-şi prezinte perspectiva în
funcţie de culoarea pălării pe care o poartă. Nu pălăria în sine contează, ci ceea ce reprezintă ea.

TEHNICA 6/3/5

Sunt necesari 6 membri în grupul de lucru, care notează pe o foaie de hârtie câte 3 soluţii fiecare, la o
problemă dată, timp de 5 minute (însumând 108 răspunsuri, în 30 minute, în fiecare grup). Pentru
problema dată, fiecare dintre cei şase participanţi au de notat pe o foaie, trei soluţii în tabelul cu trei
coloane, într-un timp maxim de cinci minute.
Foile migrează apoi de la stânga la dreapta, până ajung la posesorul iniţial. Cel care a primit foaia
colegului din stânga, citeşte soluţiile deja notate şi încearcă să le modifice în sens creativ, prin
formulări noi, adaptându-le şi îmbunătăţindu-le continuu. Ultima fază presupune centralizarea
datelor obţinute, se discută şi se apreciază rezultatele.

METODA FRISCO

Are la bază interpretarea din partea participanţilor a unui rol specific, abordând o problemă din mai
multe perspective. Această metodă se desfăşoară în patru etape:

a) Se propune spre analiză o situaţie problemă.

b) Se stabilesc rolurile: conservatorul, exuberantul, pesimistul şi optimistul.

c) Are loc o dezbatere colectivă în care:

conservatorul apreciază meritele situaţiilor vechi, fără a exclude posibilitatea unor îmbunătăţiri;

exuberantul emite idei aparent imposibil de aplicat în practică;

pesimistul va relua aspectele nefaste ale îmbunătăţirilor aduse;

optimistul va găsi posibilităţi de realizare a soluţiilor propuse de exuberant.

d) Se formulează concluziile şi se sistematizează ideile emise.

METODA STIMULĂRII LA ÎNTÂMPLARE

Această metodă constă în realizarea de asocieri între un cuvânt ales la întâmplare (dintr-o pagină de
dicționar, dintr-o carte aflată pe un anume raft, dintr-un ziar sau dintr-un citat etc.) și o problemă a
cărei rezolvare necesită soluții noi, creative.

Exemple de probleme de rezolvat:

Încurajarea economisirii energiei.

Descongestionarea traficului din oraș.

Un nou program de televiziune.

Alegerea unui loc de petrecere a vacanței.

Pentru exemplificare, să ne referim la problema instruirii viitorilor profesori. Cuvântul ales la
întâmplare dintr-un manual de științe este mormoloc (evident că acesta nu are nicio relevanță pentru
instruirea profesorilor).

Cum facem asocierea? Putem pleca de la imaginea unui mormoloc. Ceea ce se observă specific este
coada. Așadar putem să ne imaginăm profesori cu cozi. Cum ar arăta această asociere în mod real, în
practică? Putem contura alături de un profesor, doi ucenici sau asistenți care îl urmează peste tot și
care ajung să preia din ce în ce mai multe responsabilități.

Folosirea acestei metode are sens într-un sistem de tipare. Imaginați-vă că locuiți într-un capăt al
Bucureștiului și că sunteți duși (la întâmplare, fără să vedeți) într-un alt capăt, într-o zonă pe care nu
o cunoașteți. Veți găsi drumul spre casă folosindu-vă propriile cunoștințe sau întrebând. Este posibil
să vă treziți venind dintr-o altă direcție, total diferită de cea pe care o folosiți de obicei atunci când
plecați de acasă.

Dacă ne legăm de un cuvânt ales la întâmplare, acesta are propriile sale asocieri și, mai devreme sau
mai târziu, acestea vor face legătura cu asocierile problemei. Ne putem deplasa astfel în afara
problemei, de-a lungul noii rute, pentru a vedea ce descoperim.

METODELE DE SIMULARE

Metodele de simulare se bazează pe implicarea elevului în realizarea sarcinilor de învățare și

presupun imitarea unei activităţi reale, urmărindu-se în general formarea de comportamente
specifice.

Una dintre cele mai practicate metode de simulare este jocul de rol, care constă în simularea unor
funcţii, relaţii, activităţi, ceea ce presupune:

identificarea unor situaţii ce se pretează la simulare;

distribuirea rolurilor între participanţi;

învăţarea individuală a rolului;

interpretarea rolurilor;

discutarea în grup a modului în care au fost interpretate rolurile.

Eficienţa metodei este condiţionată de capacitatea participanţilor de a transpune în rol şi de a-şi

valorifica experienţa în acest context.
METODA STUDIULUI DE CAZ

Presupune transpunerea într-o situaţie reală de viaţă sau într-un exemplu semnificativ. Această
metodă s-a născut din necesitatea găsirii unor căi de apropiere a instruirii de modelul vieţii reale, al
activităţii practice sociale sau productive.

În cadrul studiului de caz, se urmăreşte identificarea cauzelor ce au determinat declanşarea

fenomenului respectiv, evoluţia acestuia comparativ cu fapte şi evenimente similare.

În realizarea studiului de caz se parcurg mai multe etape:

descoperirea cazului;

identificarea cauzelor care au determinat declanşarea situaţiei;

precizarea obiectivelor;

analiza cazului;

oferirea de soluţii;

discutarea consecinţelor soluţiilor găsite;

stabilirea concluziilor generale;

aplicarea alternativelor găsite în viaţa reală.

HARTA CONCEPTUALĂ

Această metodă surprinde printr-o schemă relaţiile care se stabilesc între cunoştinţele asimilate.
Performanţa depinde de modul în care individul îşi organizează experienţa, ideile. Pentru a construi o
hartă conceptuală se realizează o listă cu 10-15 concepte cheie sau idei despre ceea ce ne
interesează şi câteva exemple. Pornind de la o singură listă se pot realiza mai multe hărţi
conceptuale.

Etape în crearea unei hărţi conceptuale:

Se transcrie fiecare concept/ idee şi fiecare exemplu pe o foaie.

Se aranjează mai întâi conceptele generale, iar celelalte mai jos – încă nu se trec exemplele.

Se pot adăuga şi alte concepte pentru a uşura înţelegerea şi pentru a le explica mai bine pe cele
existente.

Se trasează linii de la conceptele de sus către cele de jos cu care relaţionează.

Se scrie câte un cuvânt pentru a explica relaţia dintre conceptele conexate.

Se trec exemplele sub conceptul de care aparţin.

Se copiază rezultatul obţinut, realizând harta conceptuală pe o foaie de hârtie.