Azotul este un component al corpului plantelor și animalelor, astfel că rolul lui în natură este foarte mare.

Azotul intră în componența proteinelor, fără de care viața organismelor nu este posibilă.
Plantele au nevoie de azot pentru dezvoltarea lor, după cum au nevoie și de fosfor, potasiu, calciu, magneziu,
fier și alte elemente. Cele mai multe dintre aceste elemente se găsesc în pământ în cantități suficient destul de mari cât
să acopere nevoile plantei; numai azotul, fosforul și potasiul nu se găsesc în cantități suficiente. Lipsa de azot
cauzează la plante o reducere a creșterii rădăcinii, tulpinii și frunzelor. De asemenea, din lipsă de azot, semințele și
fructele apar prea timpuriu și sunt nedezvoltate.
Plantele nu pot asimila azotul din aer, ci îl iau din pământ, sub formă de săruri. Toate sărurile necesare
plantelor fiind solubile în apă, sunt ușor absorbite de rădăcina plantelor. Pe calea proceselor celor mai complicate care
se petrec în organism, plantele creează proteine din diferite săruri, din apă și din dioxid de carbon.
Animalele și omul nu pot asimila azotul nici ca atare, nici sub formă de compuși minerali; organismele lor
primesc azotul sub formă de proteine sintetizate de plante. În corpul animal, azotul din aceste substanțe este
transformat și eliminat apoi prin urină (sub formă de uree), care ajunge din nou în pământ, unde este supus altor
transformări. După moartea plantelor și animalelor, prin putrezire, azotul din ele trece în compuși de amoniu, care,
după oxidare, se transformă din nou în azotați, etc. În acest proces, numit nitrificare, un rol important îl au anumite
bacterii. Datorită activității lor are loc circuitul natural al azotului în natură.

Circuitul azotului în natură cuprinde: fixarea azotului din atmosferă cu formarea de proteine; transformarea
acestor proteine din organismele moarte (animale și vegetale) până la amoniac; nitrificarea amoniacului, adică
oxidarea lui la azotiți și apoi la azotați; denitrificarea parțială a azotului din azotați la azot molecular, care se degajă în
atmosferă.
Deci, azotul din pământ trece în plante, apoi la animale și apoi iar în pământ, descriind astfel un circuit, după
cum este ilustrat în figura de mai sus.
Dar nu toată cantitatea de azot urmează acest circuit. În timpul descompunerii corpurilor animalelor și
vegetalelor, o parte din azot se degajă în aer, reprezentând astfel o pierdere pentru hrana plantelor. Altă pierdere de
azot este cauzată de anumite bacterii existente în pământ care descompun azotații: azotul eliberat se împrăștie,
sărăcind astfel pământul în azot. Aceste bacterii se numesc denitrifiante, iar procesul însuși, denitrificare. Sub
influența descărcărilor electrice din atmosferă, azotul din aer este însă recombinat în parte sub formă de acid azotic,
care, cu ajutorul apei de ploaie, ajunge din nou în pământ. Apa de ploaie poate să introducă în sol pe această cale, 2-20
kg de azot la hectar într-un an.
O altă parte din azotul din aer este fixat de unele bacterii existente în terenuri agricole bogate în humus
(azobacterii). S-a calculat că pe această cale, pe hectar, se asimilează anual, în medie, 48 kg azot din aer. Și bacteriile
îngrămădite la rădăcinile plantelor leguminoase, în celulele unor bulbi, rețin azotul atmosferic și îl combină sub formă
de substanțe organice cu azot, complexe, solubile, care după moartea bacteriilor sunt asimilate de plante. După
veștejirea plantelor leguminoase, substanțele cu azot conținute în ele îmbogățesc solul. Din această cauză, pe
terenurile cultivate este bine să se cultive, rând pe rând, într-o ordine stabilită de știința agrotehnică, cereale care
consumă azot, apoi leguminoase care redau azot pământului.
Prin urmare, azotul din sol provine pe două căi:

 din descompunerea substanțelor organice, care prin fermentare dau naștere amoniacului, acesta trecând la
rândul lui în săruri de amoniu și azotați;
 din atmosferă, fie prin apele de ploaie, sub formă de azotați sau săruri de amoniu, fie direct prin intermediul
bacteriilor.

Așadar există un echilibru între procesele de combinare și de pierdere a azotului din pământ. În acest proces a
intervenit și omul. Împreună cu recolta plantelor omul scoate din sol o cantitate enormă de azot, cantitate care întrece
cu mult cantitatea de azot care este redată solului pe diferite căi. De exemplu, s-a constatat că plantele de cultură
(cereale) extrag din pământ la un hectar: 80 kg azot, 50 kg pentoxid de fosfor, 60 kG de calciu, 160 kg oxid de
potasiu, 1000 kg carbon, sub formă de dioxid de carbon, provenit din putrefacții, căruia i se adaugă încă 1000 kg
dioxid de carbon din aer. Pentru a reda subsolului elementele care îi lipsesc, îmbunătățind astfel pământul pentru
cultură, se folosesc îngrășăminte.

Îngrășăminte cu azot
Îngrășămintele, după proveniența lor, pot fi naturale sau artificiale.
Dintre îngrășămintele naturale, cel mai întrebuințat este îngrășământul de la fermă (gunoiul de grajd,
compostul, etc), care conține azot, fosfor și potasiu, fiecare element în proporție sub 1% (cantități insuficiente, astfel
încât la o utilizare îndelungată a acestor îngrășăminte, pământul totuși sărăcește). Marele avantaj, însă, al gunoiului de
grajd este că încălzește solul, îl afânează și îi aduce unele substanțe care lipsesc din îngrășămintele artificiale.
Alte îngrășăminte naturale organice sunt: gunoaiele orașelor (resturi de legume, pește, carne, hârtii), făina de
oase și de coarne animale, guano-ul (rămășițe de excremente de păsări și animale). Un bun îngrășământ natural este și
salpetrul de Chile (azotatul de sodiu), dar rezervele bogate în salpetru încep să se micșoreze, așa încât s-a pus
problema înlocuirii lui cu alte îngrășăminte.
Întrucât îngrășămintele naturale nu mai sunt suficiente pentru a reda pământului puterea lui de rodire, se obțin
pe cale artificială diferiți compuși care, introduși în sol, îl fertilizează.

În îngrășămintele artificiale, azotul este conținut sub formă de azotați, săruri de amoniu sau amoniac
lichefiat.
Azotații de potasiu și de sodiu sunt asimilați de plante, însă din cauza marii lor solubilități și nefiind absorbiți
de pământ, sunt ușor spălați de ploaie. Sărurile de amoniu au o acțiune mai lentă decât azotații, astfel încât solul
trebuie tratat întâi cu azotați.
Nitrocalcarul, care este un amestec de azotat de amoniu și carbonat de calciu, conține azotul, jumătate sub
formă de amoniu, iar jumătate sub formă de azotat. Alt îngrășământ cu azot este cianamida de calciu. Folosită ca
atare, ea este otrăvitoare pentru plante și animale; de aceea se introduce în pământ cu mult înainte de însămânțare.
Acolo suferă o serie de transformări chimice, în urma cărora se formează săruri de amoniu și azotați.
În cadrul preocupării principale în domeniul îngrășămintelor chimice, de a lărgi sortimentele, o importanță
deosebită este acordată îngrășămintelor lichide, care conțin o proporție mai mare de azot în comparație cu alte tipuri
de îngrășăminte cu azot și prezintă avantajul că toate lucrările de manipulare și împrăștiere sunt complet mecanizate.
Ca îngrășăminte lichide cu azot se menționează: apele amoniacale, amoniacul anhidru (lichefiat sub presiune)
și, mai ales, amoniacații și carboamoniacații.
Amoniacații sunt soluții apoase ale îngrășămintelor minerale cu azot. Ca îngrășăminte cu azot din această
categorie, largă utilizare au azotatul de amoniu și ureea, cu sau fără adaos de amoniac. Unii amoniacați pot conține
peste 40% azot total.
Prin carboamoniacați se înțeleg îngrășămintele lichide cu azot pe bază de amoniac-azotat de amoniu, sau pe
bază de amoniac-azotat de amoniu și uree, în care amoniacul liber este neutralizat cu dioxid de carbon. Întrebuințarea
îngrășămintelor cu azot este însă numai o latură a problemei generale a îngrășămintelor. Alegerea și întrebuințarea
îngrășămintelor nu se fac la întâmplare, ci trebuie să se țină seama de natura solului și de felul culturilor. De exemplu,
un pământ uscat are nevoie în primul rând de îngrășăminte cu fosfor și apoi de cele cu azot. Un pământ umed are
nevoie atât de azot cât și de fosfor.