Ministerul Educației, Culturii și Cercetării al Republicii Moldova

Centrul de Excelență în Economie și Finanțe

Catedra Finanțe

Studiu individual nr.1

La Corespondența Economică

Referat: “Particularitățile redactării a scrisorilor privind activitatea internă a entității

economice.”

Elaborat:
Profesor coordonator: Inga VARTICOVSCHI,
Prof. de disc. economice, gr. Did. 1

Chișinău, 2021

Cuprins :
  Adeverința-2
 Memo -3-4
 Darea de seamă4-5
 Petiția 6-7
 Bibliografie - 8

Particularitățile Adeverinței.Ce este adeverința ?

Adeverința- este documentul emis de o unitate la cererea unei persoane fizice prin care se atestă
un drept, un fapt, o situaţie.- adeverinţa se eliberează pe baza unor acte, documente, registre etc.,
în care sunt consemnate elementele care fac obiectul adeverinţei; Adeverinţa eliberată de unităţi
salariaţilor care îşi desfăşoară activitatea în cadrul acestora este cel mai frecvent tip de
adeverinţă, eliberată pe baza deciziilor de încadrare, a datelor înscrise în carnetul de muncă.

Particularitățile redactării Adeverinței :

 folosește coală A4:

 -plasarea echilibrată a textului dactilografiat pe coala de hârtie în funcţie de acesta;
 -păstrarea unei margini fixe în partea stângă a colii de hârtie (3-3,5);
 - alinierea capetelor de rând în partea dreaptă, cât mai uniform posibil (2- 2,5);
 organizatiile in ultima vreme dețin modele tipizate proprii de adeverințe;
 informațiile trebuie sa fie clare si suficiente;
 se folosesc elemente numerotate;
 conținut(1paragraf-baza juridică,2-conținutul propriu-zis):
 antetul,
 numărul şi data,
 titlul ,,adeverinţă”,
 atestarea dreptului sau faptului respectiv,
 indicarea scopului (,,prezenta a fost eliberată pentru a-i servi la…”),
 semnătura (semnăturile),
 ştampila unităţii.
2
Particularitățile de redactare a unui Memo ,Ce este un
Memo ?
Memo-urile -o modalitate neprotocolara de a semnala un lucru important, care s-a petrecut sau se
va petrece intr-o organizatie, in mod rapid si eficient”Sunt adesea folosite pentru comunicarea in
interiorul companiei,pentru comunicarea in exterior, fax-urile sunt utilizate adesea sub forma
memo-urilor.
Particularitățile redactării:
 continut(1paragraf-baza juridică,2-conținutul propriu-zis):
 data (alineat in dreapta);
 destinatarul (nume, functie, adresa, departament, telefon, fax);
 denumirea documentului;
 expeditorul (nume, functie, adresa, departament, telefon, fax);
 subiectul;
 nr. de pagini (pentru fax-uri).
 forma neprotocolara de adresare;
 se folosește coală A4:
 plasarea echilibrată a textului dactilografiat pe coala de hârtie în funcţie de acesta;
 păstrarea unei margini fixe în partea stângă a colii de hârtie (3-3,5);
 alinierea capetelor de rând în partea dreaptă, cât mai uniform posibil (2- 2,5);
 simplitate;
 daca se foloseste foaie cu antet, nu mai e nevoie de datele expeditorului;
 daca organizatia are un model propriu de memo, atunci se foloseste acela.
 se scrie pentru un public limitat, deci este specific;
 informatiile trebuie sa fie clare si suficiente;
 materialele mai ample, complicate se adauga la sfarsit, sub forma anexelor (se face lista
anexelor);
 se scrie la un rand, cu spatiu intre paragrafe;
 paragrafele se scriu cu alineat;
 se folosesc elemente numerotate;
 Partea principala a memo-ului
 -scurt
 -tonul si ritmul depind de scopul, stilul si publicul memo-ului;
 -se scrie pentru un public limitat, deci este specific;
 -se elimina informatiile redundante (de exemplu, cele cunoscute deja in cadrul unei
echipe);
 -informatiile trebuie sa fie clare si suficiente;

3
Particularitățile Dării de seamă:
Contribuabilul este obligat, potrivit prevederilor art. 8 alin. (2) lit. e) din Codul fiscal, să achite la
buget, la timp și integral, ținând cont de prevederile art.7 alin.(5), sumele calculate ale
impozitelor și taxelor, asigurând exactitatea și veridicitatea dărilor de seamă fiscale
prezentate.Dare de seamă fiscală reprezintă orice declarație, informație, calcul, notă
informativă, alt document, care sunt prezentate sau trebuie să fie prezentate organului fiscal,
privind calcularea, achitarea, reținerea impozitelor, taxelor, majorărilor de întârziere
(penalităților) și/sau amenzilor ori privind alte fapte ce țin de nașterea, modificarea sau stingerea
obligației fiscale (art. 129 pct. 9). Prezentarea dării de seamă fiscale care conține informație
neautentică se sancționează, conform prevederilor art. 260 alin. (3) din Codul fiscal, cu o
amendă în mărime de 1000 lei pentru fiecare dare de seamă fiscală prezentată care conține
informație neautentică, dar nu mai mult de 7000 lei pentru toate dările de seamă fiscale
prezentate care conțin informații neautentice. Amenda aplicată conform art. 260 alin. (3) din
Codul fiscal nu absolvă contribuabilul de aplicarea sancțiunilor în conformitate cu prevederile
art. 261 din Codul fiscal. În sensul art. 260 alin. (3) din Codul fiscal, cuvintele ,,informație
neautentică” semnifică informații false sau eronate, informații care ulterior fac imposibil de
stabilit unele date cu privire la contribuabil sau la activitatea acestuia.În cazul relevării unor erori
și/sau contradicții între indicii dărilor de seamă și documentelor prezentate în urma cărora nu
apar obligații suplimentare privind impozite și/sau taxe, în conformitate cu prevederile art. 234
alin. (1 prim) din Codul fiscal, amenzile prevăzute de art.260 alin. (3) din Codul fiscal nu se.
aplică. În acest sens, obligație fiscală reprezintă, potrivit art.129 pct. 6) din Codul fiscal,
obligația contribuabilului de a plăti la buget o anumită sumă ca impozit, taxă, majorare de
întârziere (penalitate) și/sau amendă. În altă ordine de idei, legislația fiscală permite prezentarea
dărilor de seamă fiscale corectate pentru evitarea răspunderii menționate. Astfel, în baza
prevederilor art. 188 din Codul Fiscal:
-darea de seamă fiscală corectată este versiunea dării de seamă fiscale precedente;
- contribuabilul care descoperă că darea de seamă fiscală prezentată anterior conține o greșeală
sau o omisiune are dreptul să prezinte o dare de seamă fiscală corectată, conform formularului și
modului de întocmire în vigoare pentru darea de seamă fiscală care se corectează;
- darea de seamă fiscală corectată, depusă înainte sau în termenul stabilit pentru prezentarea
dărilor de seamă fiscale pe o anumită perioadă fiscală se consideră dare de seamă fiscală pentru
perioada respectivă;
darea de seamă fiscală corectată nu va fi luată în considerare și, prin urmare, nu va fi
modificată darea de seamă precedentă dacă cea corectată a fost prezentată
-după emiterea de către conducerea organului care exercită controlul a unei decizii scrise cu
privire la inițierea efectuării unui control fiscal, al cărui obiect va fi și darea de seamă prezentată
greșit sau cu omisiuni;
-pe o perioadă supusă unei verificări documentare sau după ea.
Important: În cazul în care contribuabilul descoperă că darea de seamă fiscală prezentată
anterior conține greșeli sau omisiuni și prezintă darea de seamă corectată, precum și în cazul în
care contribuabilul nu are obligația prezentării dării de seamă, dar descoperă că au fost efectuate
greșit calculul și plata impozitelor și taxelor, iar în urma acestora apar obligații fiscale
suplimentare, se aplică majorarea de întârziere (penalitatea) în conformitate cu art. 228 (2 prim),
dar nu mai mult decât obligația fiscală corespunzătoare. Cuantumul majorării de întârziere se
determină anual în funcție de rata de bază (rotunjită până la următorul procent întreg), stabilită
de Banca Națională a Moldovei în luna noiembrie a anului precedent anului fiscal de gestiune,
aplicată la operațiunile de politică monetară pe termen scurt, majorată cu 5 puncte, împărțită la
numărul de zile ale anului și aproximată conform regulilor matematice până la 4 semne după
virgulă și pentru a. 2016 constituie 0,0683%.
Anexa nr.3
5

Particularitățile Petiției :
În literatura de specialitate este utilizată frecvent noțiunea de formă de realizare a dreptului de
petiţionare. Aceasta reprezintă un complex de proceduri reglementate de lege, îndreptate spre
realizarea prerogativelor care le revin în acest sens, pe de o parte, organelor de stat și persoanelor
cu funcții de răspundere și, pe de altă parte, cetăţenilor și organizaţiilor. Alegerea formei de
realizare a dreptului de petiţionare se determină:

 după caracterul necesităţilor material-juridice care stau la baza exercitării acestui drept;
 după caracterul competenţei organului de stat abilitat să examineze aceste necesități;
 după specficul ordinii de examinare a petiţiei (cererea, plângerea, propunerea, sesizarea
etc).
Ultimul element nu are astăzi o aplicare anume, deoarece legea stabilește o ordine de examinare
a tuturor formelor de exercitare a dreptului de petiţionare și le plasează pe toate cele trei
elemente la același nivel. Articolul 52 din Constituţia Republicii Moldova prevede realizarea
individuală sau colectivă a dreptului de petiţionare. Ordinea acţiunilor ce urmează a fi întreprinse
în acest sens este reglementată de Legea cu privire la petiţionare și de alte acte normative în
vigoare. Dreptul de petiționare Conform observaţiilor mai multor experți în dreptul
constituţional, petiţiile cetăţenilor poartă un caracter variat, conţinând informaţii neomogene.
Realitatea socială este prezentată atât prin petiţii individuale asupra încălcărilor drepturilor și
libertăţilor, cât și prin cele colective, care ridică probleme de interes social mai cuprinzător.
Acestea diferă după caracteristicile juridice și, respectiv, provoacă efecte distincte. Clasificarea
formelor de exercitare a dreptului de petiţionare nu este doar un domeniu de cercetare al științei
dreptului. Aceasta are o mare valoare practică pentru reglementarea de drept a relațiilor statului
cu cetăţenii. Definiția petiției din Legea cu privire la petiţionare ne oferă câteva forme de
realizare a dreptului de petiționare: ”Prin petiţie, (…), se înţelege orice cerere, reclamaţie,
propunere, sesizare, adresată organelor de resort, inclusiv cererea prealabilă prin care se contestă
un act administrativ sau nesoluţionarea în termenul stabilit de lege a unei
cereri”. Reclamația Știinţa dreptului constituţional recunoaște, după conținut, trei tipuri
principale de forme ale dreptului de petiționare: propunerea, cererea și reclamaţia. Pentru că
reclamației îi revine un rol decisiv în tot sistemul drepturilor fundamentale ale omului, ne vom
referi mai întâi la această formă de exercitare a dreptului de petiționare. Potrivit Legii cu privire
la petiţionare, reclamaţia reprezintă o solicitare din partea cetăţeanului, ale cărui acțiuni sunt
îndreptate spre restabilirea drepturilor, libertăţilor și intereselor legitime încălcate. Subiecţii
dreptului de petiţionare îşi realizează prerogativele de apărare a drepturilor încălcate prin
intermediul nemijlocit al reclamaţiilor. Ţinem să atragem atenţia asupra faptului că aceste
prerogative ale cetăţeanului nu pot fi limitate în funcție de conţinutul diferitelor decizii, acţiuni,
inacţiuni ale organelor statului. Cu atât mai mult cu cât aceste decizii, acţiuni şi inacţiuni ale
organelor statului, dar şi ale oficialilor responsabili, urmează a fi percepute de subiect ca pe o
ameninţare asupra drepturilor, intereselor şi libertăţilor sale personale. Constatarea încălcărilor
urmează a fi făcută de către organele competente ale statului, care vor desfășura în acest sens
anchete interne şi alte acţiuni procedurale stabilite de legislaţie. Povara probării faptului că
încălcarea dreptului cetățeanului a avut sau nu a avut loc stă în sarcina directă a responsabilului
organului statal, aceasta rezultând din legislaţia procedural-civilă a Republicii Moldova. Poziţia
în cauză este una justificată, întrucât subiecţii dreptului de petiţionare nu se află pe poziţii de
egalitate faţă de responsabilii oficiali ai organelor statului, iar Legea cu privire la petiţionare nu
reglementează expres obligaţia organelor de stat de a dovedi aceste încălcări. Potrivit art. 24 alin.
(3) din Legea contenciosului administrativ, ”la examinarea în instanţade contencios administrativ
a cererii în anulare, sarcina probaţiunii este pusă pe seama pârâtului, iar, în materie de
despăgubire, sarcina probaţiunii revine ambelor părţi”. Această prevedere, însă, nu înlesnește pe
deplin realizarea dreptului de petiţionare, probaţiunea fiind efectuată în instanţele de judecată
care tergiversează efectele dreptului de petiţionare. Iată de ce se propune a fi inclusă în Legea cu
privire la petiţionare prevederea analogică procedurii contenciosului administrativ: ”Sarcina
aţiunii asupra circumstanţelor rezultate la emiterea deciziei, săvârșirea acţiunilor sau inacţiunea
care a dus la încălcarea drepturilor, libertăţilorși intereselor legitime ale cetăţeanului, organizaţiei
sau colectivului, este pusă pe seama organului statului și persoanei responsabile în cauză”.
Subiecţii dreptului de petiţionare își realizează propriile prerogative conferite de lege prin
restabilirea drepturilor încălcate doar în anumite circumstanţejuridice determinate care le oferă
posibilitatea de a înainta reclamaţii. Aceste circumstanţe reprezintă încălcările, ameninţările la
siguranţa drepturilor cetăţeanului și ale organizaţiei legate de:
 deciziile, acţiunile și inacţiunile organelor statului, persoanelor responsabile și
persoanelor juridice;
 emiterea de către organele statului a actelor normative care au dus la încălcarea
drepturilor, libertăţilor și intereselor legitime ale cetăţenilor, organizaţiilor și colectivelor
constituite (contestarea unui astfel de act normativ sau orice altă decizie cu recunoașterea
lui ca fiind ilegal în totalitate sau parţial se realizează în procedura contencioasă, iar
anularea actului declarat nul intră în atribuțiile autorității care l-a emis sau persoanei
responsabile în cauză).
Se interzice trimiterea reclamaţiilor spre examinare către organul statului, autoritatea publică
locală sau persoana responsabilă a cărei decizie, acţiune ori inacţiune se contestă. Întrucât
reclamaţiile sunt legate de lezarea drepturilor și libertăţilor personale, se impune completarea sau
îmbunătățirea prevederilor legislative care țin de obligaţiunea organelor competente ale statului
de a lua măsuri de restabilire sau de apărare a drepturilor, libertăţilor și intereselor lezate ale
cetăţenilor. În acest sens, se are în vedere obligarea persoanelor responsabile competente să
oprească acţiunea deciziei greșite și a actului normativ care lezează drepturile cetățenești, până la
elucidarea tuturor circumstanţelor, după care se va lua hotărârea de suspendare, anulare sau
modificare a deciziei respective. Legea cu privire la petiţionare nu conţine norme imperative care
ar obliga organele statului și oficialii responsabili ca, în cazul depistării lezării de drepturi ca
urmare a deciziei, acţiunilor ori inacţiunilor acestora, să oprească acţiunea deciziilor greșite și a
actelor normative care lezează drepturile și libertățile cetățenilor. Principala destinaţie a
reclamaţiei este restabilirea drepturilor lezate în urma deciziilor, acţiunilor ori inacţiunilor
organelor statului și ale altor subiecţi. Prin restabilirea drepturilor încălcate se are în vedere
poziţionarea subiectului de drept la situaţia anterioară emiterii deciziei care a dus la lezarea
drepturilor sale de către organele statului și responsabilii oficiali.
Bibliografie :
https://www.bizlaw.md/2017/08/17/analiza-particularitatile-formelor-de-realizare-a-dreptului-
de-petitionare

https://www.sfs.md/article.aspx?id=8412

https://www.scribendi.com/academy/articles/memo_examples.en.html

https://leaveboard.com/ro/modele-cereri/adeverinta-salariat/
http://modele-documente.info/modele/adeverinte/