,,După melci”- un joc de cunoaștere

În aparență, un simplu text pentru copii, poezia ,,După melci” de

Ion Barbu prezintă o întâmplare mult mai profundă și consecințele
morale ale unor fapte ce par, la prima vedere, inocente.
Poemul începe cu o confesiune emoționantă a unui copil,
ipostază a naratorului, marcată de inocența celui de odinioara: „Eram
mult mai prost pe atunci...”. Mai apoi, acesta povestește cum a pornit
la plimbare prin luncă împreuna cu alți copii. Dupa ce s-a odihnit
puțin pe o buturugă, i-a dat prin gând că ar putea sa dea de un melc
prin frunzele moarte, cu noroc, căci l-a gasit. De dragul jocului,
copilul îi descântă încet melcului pentru a-l ademeni să iasă din
cochilie. Însă la vremea când soarele nu mai strălucea pe cer, iar
pădurea nu mai semăna a loc de aventuri literare, devenind tot mai
întunecata, băiețelul a fugit speriat spre casa.
A doua zi însă, se întoarce pentru a căuta melcul, aflând că
acesta, amăgit de promisiunea cântului, s-a supus, ieșind din cochilie
si căzând in ghiarele frigului. Văzând acestea, copilașul a observat
efectul neașteptat și de proporții a descântecului. Fixate de poet în
viziunea fabuloasă a unei furtuni, se pot observa și consecințele
acestuia, nu doar semnificațiile, fiind o forma de medicină populară,
bazată pe terapia cuvântului și a energieii, are ca funcție readucerea
echilibrului, însă poate face și contra, așa cum se observa și in baladă.
Momentul culminant și plin de emoție, incantația „-Melc, melc,
ce-ai făcut/ Din somn cum te-ai desfăcut?/ Ai crezut în vorba mea/
Prefăcută...Ea glumea!” este reacția unui suflet care trăiește revelația
lumii și a puterii magice a cuvântului. Joaca nevinovată, cu efecte
tragice, devine pentru el o experiență de cunoaștere, o inițiere.
Prin faptul că apare narațiunea subiectivă, povestea devine mult
mai emoționantă, apelând și la sensibilitatea receptorului, universul
ficțional fiind prezentat prin „ochii” povestitorului sau chiar ai
autorului, putem spune, substratul antropologic fiind de natură
autobiografică. Așadar, din acestea și din faptul că în 1921, Ion Barbu
își retrage opera din revista „Viața româneasca”, unde a fost ilustrată
de pictorul M. Teiușanu care a înțeles creația ca fiind superficială, se
poate observa că aceasta este mult mai mult decât atât, autorul
regăsindu-și o parte din copilărie.
De aceea, „După melci” nu este în esență un joc, este o parte din
gândurile și sentimentele autorului cu referință nu doar la cunoașterea
lumii, ci și la cunoașterea dintre bine și rău (intenția copilului și
consecințele jocului său), cunoașterea puterii magice a cuvântului, a
puterii necunoscutului, dar cel mai important, a cunoașterii de sine.