Nacu Ana-Maria, română-engleză, miercuri, 16-18

Omonimia morfologică
Omonimul este un cuvânt care are aceeași formă și aceeași pronunțare cu alt cuvânt, însă diferă
ca sens și ca origine. „Așa cum există semnificante identice care transmit informație semantică
diferită, tot așa, în morfologie, avem a face cu asocierea unor semnificante fonologic identice,
care transmit informație morfologică diferită”1. Cu alte cuvinte, omonimele morfologice sunt
„logoformele (de gen, număr, caz, mod, timp) cu semnificații diferite ale unuia și aceluiași
cuvânt, însă cu structură identică”2.
Așa cum omonimele lexicale se împart în mai multe categorii, tot așa și cele morfologice sunt de
mai multe tipuri. Astfel, „facem distincție între seminificantele identice reprezentate de flectivele
propriu-zise (ă din fată), semnificantele identice reprezentate de cuvintele-flectiv (ai din ai
cântat) și seminificantele morfologice analitice (voi fi citit)”3.
În limba română, omonimia la nivelul flectivelor nominale se caracterizează prin prezența unui
număr mare de desinențe și articole hotărâte enclitice omonime. Spre exemplu, desinența u
(vocalică sau semivocalică) este comună atât substantivelor masculine nominativ-acuzative, cât
și substantivelor neutre nominativ-acuzative (codru, sceptru)4. Altfel spus, „se numesc omonime
două sau mai multe forme, fonetic identice, aparținând unor cuvinte deosebite prin categoria
gramaticală”5. O bogată sursă de flective omonime sunt date și de flectivele comune ale
substantivelor și adjectivelor care pot exprima o informație morfologică diferită, dând, astfel,
naștere la omonimii specifice.6
Verbele, de asemenea, „prezintă un sistem bogat de omonimii”, unele dintre acestea fiind

„generale (de pildă, conjunctiv prezent, persoana a III-a singular = conjunctiv prezent, persoana
a III-a plural: (el) să cânte –(ei) să cânte), altele, dimpotrivă, apar doar la anumite verbe, fiind
omonimii specifice”7. În unele cazuri, „omonimia anumitor forme de prezent indicativ ne permite
să clasificăm verbele în două grupuri” și anume: primul grup e format din verbe cu omonimia
formelor de persoana a III-a, sg. și a III-a pl. ( el numără, ei numără), iar al doilea grup de verbe
se caracterizează prin omonimia formelor de persoana I, sg. și a III-a plural (eu tac, ei tac)8.
Omonimia morfologică se reflectă și la nivelul cuvintelor-flectiv. Articolul proclitic lui (I-am dat

1
Hoarță-Cărăușu, Luminița, Dinamica morfosintaxei și pragmaticii limbii române actuale, ed. a II-a, Editura Cermi,
Iași, 1998, p. 129.
2
Natalia Stratan, Aspecte ale omonimiei gramaticale în Limba Română, p. 358.
3
Hoarță-Cărăușu, Luminița, op. cit., p. 129
4
Ibidem, p. 131.
5
Stati, Sorin, Caracterul sistematic al omonimiei morfologice, SCL, An. 11, Nr. 1, 1960, p. 25.
6
Cf. Hoarță-Cărăușu, Luminița, op. cit, p. 130.
7
Florina-Maria Băcilă, Probleme ale omonimiei gramaticale: Verbul, p.62.
lui Ion cartea.) este omonim cu pronumele personal lui (I-am dat lui cartea.), articolul nehotărât o
este omonim morfologic cu pronumele personal în acuzativ o, cu verbul auxiliar a avea în forma
invariabilă o și cu interjecția o!9. De asemenea, „diverse structuri analitice identice din punct de
vedere al organizării fonologice pot transmite informație gramaticală de tip categorial diferită”. Spre
exemplu: formele prezumtivului sunt omonime cu formele viitorului anterior indicativ, ale
conjunctivului perfect și ale condiționalului-optativ perfect10.
Prin faptul că aceeași formă transmite un alt conținut morfologic, omonimia morfologică reprezintă
unul dintre aspectele interesante ale limbii și totodată poate deveni sursa unor confuzii.
Bibliografie
1. Arcadie Evdoșenco, Comutare, omonimie și sincretism în morfologie, Editura Academiei
Române, 1992, pp. 539-540 (a se vedea
http://dspace.bcu-iasi.ro/bitstream/handle/123456789/9666/Evdosenco,%20A.,%20Comutare,
%20omonime%20si%20sincretism%20in%20morfologie,%20SCL,%201992,%20An
%2043,%20Nr.%206,%20p.%20533-544.pdf?sequence=1, vizitat la 12.01.2021);
2. Florina-Maria Băcilă, „Considerații privind omonimia morfemelor în limba română” în
Philologica Banatica, Timișoara, 2015, pp. 68-77 ( a se vedea
http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A23929/pdf, vizitat la 12.01.2021);
3. Florina-Maria Băcilă, „Probleme ale omonimiei gramaticale” în revista Analele Universității de
Vest din Timișoara. Seria științe filologice, nr 53, anul 2015 pp. 61-67 (a se vedea
http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A23071/pdf, vizitat la 12.01.2021);
4. Hoarță-Cărăușu, Luminița, Dinamica morfosintaxei și pragmaticii limbii române actuale, ed. a
II-a, Editura Cermi, Iași, 1998, pp. 129-157;
5. Stati, Sorin, Caracterul sistematic al omonimiei morfologice, SCL, An. 11, Nr. 1, 1960, p. 25-
31.
6. Natalia Stratan, „Aspecte ale omonimiei gramaticale în Limba Română” în Orientări axiologice
ale constructivismului în educația modernă, Editura Tipografia Universității de Stat din Tiraspol,
Chișinău, 2020, pp. 358-361 (a se vedea
http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A23929/pdf, vizitat la 12.01.2021);

8
Arcadie Evdoșenco, Comutare, omonimie și sincretism în morfologie, p. 540.
9
Cf. Hoarță-Cărăușu, Luminița, op. cit., p. 147.
10
Ibidem, pp. 154-155.