1.1.

NARCISISM

1.1.1. Definiții și delimitări conceptuale ale narcisismului

Narcisismul este un concept amplu, văzut ca fiind un model de trăsături şi comportamente ce

au la baza obsesia faţă de sine şi îngâmfarea, excluderea celorlalţi şi egoismul, lipsa empatiei în
urmărirea satisfacţiei, dominanţei şi ambiţiei unui individ.

Conform dicţionarului „Larousse-Gener”, narcisismul a fost definit că fiind:

- “Iubire de sine excesivă.”( Larousse-Gener, 2006)

Dicționarul de psihologie, „Roland Doron-Francoise Parot”, prezenţa narcisismul ca fiind

folosit iniţial cu semnificaţie restrictivă a unei perversiuni sexuale în care individul se are pe el
însuşi şi propriul corp ca şi obiect preferat, noţiunea de narcisism fiind dezvoltată de către
psihanaliză.

Narcisismul a mai fost definit şi ca “o stare anormală, caracterizată printr-o dragoste intensă a
cuiva faţă de propriile sale calităţi fizice sau psihice. Ca un corolar, narcisismul desemnează atât
un simptom, cât şi o trăsătură caracteristică constituită din autoadmiraţie.” (Popescu-Neveanu,
1978)

Freud definea narcisismul: “complementul libidinal al egocentrismului uman.”

În psihanaliza se discută despre narcisism ca întreaga energie a libidoului, iniţial investită în

eu, ca apoi să fie împărţită între eu şi ceilalţi, urmând să fie îndreptată către sine în dezavantajul
celorlalţi. În dezvoltarea personalităţii, stadiul narcisismului este unul primitiv, unde copilul mic
s-a deosebit de lumea exterioară, fiind faza primară. Narcisismul este întâlnit atât la unii
adolescenţi, la persoane publice cât şi la persoane ce suferă de diferite boli, fiindcă boala atrage
închiderea în sine, aici fiind vorba de faza secundară. S-a dovedit, în acelaşi timp că indivizii cu
un statut inferior, în special copii, trăiesc o împlinire de pe urma stării lor, făcându-se
compătimiţi şi menajaţi. (Popescu-Neveanu, 1978)

1.1.2. Narcisismul ca termen și concept

În cadrul tuturor cercetărilor despre narcisism sa ajuns la ideea că sunt decât două abordări
pe care toată lumea le acceptă: prima este aceea că narcisismul este unul dintre cele mai
importante contribuţii ale psihanalizei; a două ar fi că narcisismul este un concept ce crează
multă confuzie. Dificultăţile aduse de către concept au fost semnificative încă de la început,
până şi Freud a fost nesatisfăcut de modul lui de a o definii şi explică. Dar Kernberg expune
narcisismul ca un termen descriptiv care a fost atât abuzat cât şi suprautilizat, mai specific la fel
şi redefinirile lui. (Morrison Andrew P, 1986)

La prima vedere este surprinzător faptul că metapsihologia unui astfel de concept important
nu a fost descrisă mai adecvat. Motivul pentru aceasta, însă, devine evident la o inspecție mai
atentă realizată de către Freud, concepția teoretică originală a narcisismului ca investiție
libidinală din ego a fost în esență una economică și s-a dovedit a fi nespecifică, termenul a ajuns
să fie aplicat la multe diferite fenomene psihice. Aceste fenomene sunt adesea legate între ele
numai prin căi vagi și obscure și fiecare are propria metapsihologie. Se crede că nu putem să
formulăm o metapsihologie a narcisismului atâta timp cât se aplică termenul la fenomene relativ
neînrudite.

1.1.3. Evoluţia diverselor utilizări ale narcisismului

Înainte de abordarea psihanalizei, termenul narcisism era un fenomen clinic foarte specific
și delimitat, descris de către Freud ca un fel de perversiune sexuală: narcisismul denotă acum
"atitudinea unei persoane care își tratează propriul corp în același mod în care ar tarat un obiect
sexual în mod obișnuit — se uită la/cu alte cuvinte/îl mângâie și îl îndrăgește până obține
satisfacție totală prin aceste activități". Această perversiune a fost descrisă anterior în literatura
psihiatrică, dar a fost mai întâi conectată cu numele de Narcis de Havelock Ellis, care a discutat
în detaliu rădăcinile sale în literatură și mitologie. În descrierea sa, care a apărut în limba engleză
în anul 1898 și a fost abstractizat în limba germană în 1899, el nu se referea doar la perversiunea
specifică menţionată mai sus, dar a schiţat extensia psihanalitică a termenului de narcisism la un
comportament nu excesiv de sexual: “acea tendință care se găsește uneori, mai ales poate la
femei, ca emoția sexuală, să fie absorbită și adesea pierdută în autoadmirare”. (Morrison Andrew
P, 1986)

Importanța conceptului psihanalitic a fost recunoaşterea faptului că, narcisismul şi ideea de

perversiune au fost o ilustrare dramatică specifică a unui lucru mai general în comportamentul
uman; că iubirea senzuală a cuiva faţă de sine, a existat ca o motivație care a stat la baza unor
anumite comportamente, care au fost în cele din urmă nu prea senzuale. Este interesant de
observat că aceeași temă, recunoașterea elementului senzual într-un comportament lipsit de sens
a marcat multe dintre descoperirile psihanalizei timpurii. Se pare că narcisismul și-a făcut
apariția ca un concept psihanalitic în anul 1908 într-o lucrare de Sadger. (Morrison Andrew P,
1986)

În 1910, narcisismul a fost menționat atât de Freud, cât și de Sadger. Prima referire scrisă a
lui Freud la adresa narcisismului, a fost una genetică, descriindu-l ca o fază inversă în
dezvoltarea libidinală. Narcisismul încă făcând referire la specificul perversiune în lucrarea lui
Freud. În același timp Sadger (1910) în cadrul primei lucrări ale lui Freud, de asemenea a făcut
prima extindere a termenului de perversiune ca o etapă de dezvoltare normală: "calea spre
sexualitate este întotdeauna prin narcisism; cu alte cuvinte, iubirea faţă de sine.” (Morrison
Andrew P, 1986)

Următorul pas în dezvoltarea conceptului, a venit în anul 1911 odată cu publicaţia lui Rank, a
primei lucrări psihanalitice dedicate în mod special narcisismului. În această lucrare narcisismul
a fost încă considerat, în primul rând a fi iubirea senzuală faţă de sine; dar a fost conectată pentru
prima dată cu fenomenele psihice care nu sunt considerate a fi prea senzuale mai exact, orgoliul
şi admirația de sine. Rank a recunoscut faptul că, luând sinele ca un obiect libidinal nu este
singurul determinant al admirației de sine, mai exact: "iubindu-ți propriul corp este un factor
important în vanitatea feminină normal.” În timp ce acest lucru indică faptul că, Rank a
considerat că iubirea senzuală faţă de sine nu este singurul factor, a dedicate restul lucrării pentru
a expune faptul că este singurul care face vreo diferență. Acest lucru este în conformitate cu
accentul libidinal al vremii. În acelaşi timp, Rank, de asemenea, pentru prima dată a descris
natura defensivă a acestei iubiri de sine: "A simțit că bărbaţi sunt atât de răi și atât de incapabili
să iubească, lipsiți de capacitatea de a putea să înțeleagă frumusețea și valoarea unei femei;
aşadar este mai bine ca ea să se întoarcă la fosta ei stare narcisistă şi la independenţa faţă de
bărbaţi, iubindu-şi propria persoană. " (Morrison Andrew P, 1986)

În 1911 Freud a dezvoltat aspectele genetice ale narcisismului, folosindu-se de cuvânt, de

data aceasta în termeni de sine ca un obiect libidinal. Până în 1911, termenul narcisism a fost
folosit genetic pentru a descrie o etapă de dezvoltare, dinamică pentru a explica anumite atitudini
precum vanitatea și admirația de sine. Conceptul de narcisism fiind menționat pe scurt ca
investiție libidinală a sinelui. (Freud.S, 1914)
 În 1913 Freud a folosit conceptul pentru a explica un alt grup de fenomene: anumite aspecte
primitive ale gândirii și simțirii, cum ar fi animismul, magie, și omnipotență de gândire. După
descrierea acestor fenomene, Freud afirmă că: "Această atitudine poate fi adusă în mod plauzibil
în relație cu narcisismul și privită ca o componentă esențială a acestuia.” (Freud.S, 1914)

În momentul în care lucrarea "Despre narcisism" a fost scrisă, bazele conceptuale au fost
stabilite. În această lucrare Freud a elaborat utilizările anterioare ale termenului și a utilizat
conceptul pentru a explica alter trei fenomene: (Freud.S, 1914)

- un tip de alegere a obiectului;

- un mod de relație-obiect;

- stima de sine.

Primul fenomen, alegerea unui obiect pe baza identificării cu unele aspecte ale sinelui este una
dintre contribuțiile remarcabile ale lucrării: (Freud.S, 1914)

O persoană poate iubi:

1. În funcție de tipul de narcisism:

- ceea ce el însuși este (adică pe el însuși);

- ceea ce el însuși a fost;

- ceea ce el însuși ar dori să fie;

- o parte a lui din trecut care a fost cândva el însuși.

2. În funcție de tipul de atașament:

- femeia care îl hrănește;

- bărbatul care îl protejează.

Perspectiva lui Freud de a aplica termenul narcisism în modul de relație-obiect a rezultat

din recunoașterea sa că schizofrenie, boala organică, ipohondrie și somn, ce au fost toate
caracterizate printr-o retragere evidentă de la obiect. El a explicat această retragere, teoretic, ca o
retragere a energiei mentale şi emoţionale ale libidoului din obiecte, urmată de o creștere a
energiei emoţionale şi mentale ale libidoului sinelui.

Aplicarea termenului la stima de sine a fost doar o parte din cadrul lucrării, atinsă în
descrierea lui Freud a idealului ego-ului. Din ea, cu toate acestea, a apărut una dintre cele mai
importante sensuri actuale ale termenul narcisism, utilizarea sa ca sinonim pentru stima de sine.
(Freud.S, 1914)

Foarte devreme în literatura psihanalitică, termenul narcisism a fost folosit în mai multe
moduri diferite: (Freud.S, 1914)

1. Clinic, pentru a indica o perversiune sexuală caracterizată prin tratamentul propriului corp ca
obiect sexual.

2. Genetic, pentru a indica o etapă de dezvoltare considerată a fi caracterizată prin această stare
libidinală.

3. În ceea ce privește relația-obiect, desemnează alte două fenomene diferite:

a. Un tip de alegere-obiect în care sinele joacă o partea mai importantă decât aspectele reale ale
obiectului.

b. Un mod de relaționare cu mediul caracterizat printr-o lipsă relativă a relațiilor-obiect.

4. Iar în ultimul rând, pentru a desemna diferite aspecte ale stării complexe ale ego-ului de stim a
de sine.

Toate acestea au fost conceptualizate teoretic ca o reprezentare a stări libidoului în care sinele
este luat ca fiind un obiect.

În cele din urmă, termenul, narcisism a fost folosit inițial pentru a numi un număr de
fenomene care păreau să fie explicabile presupunând că individual, persoana se ia pe sine ca pe
un obiect sexual, că se iubeşte pe sine sau pe alţii că o parte din sine însuși. Iar treptat,
aplicabilitatea termenului a fost extinsă la aproape orice interes psihologic aflat asupra sinelui. În
comun cu multe dintre celelalte științe umaniste, psihanaliza încearcă constant să-şi redefinească
termenii pentru a obține o mai mare specificitate și claritatea a sensului acestora. (Morrison
Andrew P, 1986)
1.1.4. Tulburarea de personalitate narcisistă conform DSM-V

Tulburarea de personalitate narcisistă este caracterizată prin tiparul unui individ dominat de
grandoare, o nevoie foarte mare de a fi admirat şi lipsa empatiei.

În cazul existenţei tulburări de tip narcisist individul este caracterizat prin grandoare şi o lipsă
de empatie la adresă celorlalţi, care se face resimţită la o vârstă adultă şi se manifestă în diferite
situaţi, se identifică ca şi criterii de diagnostic conform DSM-V: (American Psychiatric
Association, 2018, p.714-717)

1. Individul prezintă un sentiment crescut al importanţei de sine;

2. Individul este interesat şi are fantezii legate de succes, putere, strălucire, frumuseţe şi
dragoste ideală;

3. Individul se consideră special, unic şi poate fi înţeles de persoane “deosebite” sau cu un

statut înalt şi poate fi asociat numai cu acest tip de persoane sau cu instituti importante;

4. Individul are o nevoie sporită de a fi admirat în exces;

5. Individul crede că trebuie să fie, i se cuvine să fie îndreptăţit cu anumite favoruri;

6. Individul tinde să profite de relaţiile interpersonale;

7. Individul este lipsit de empatie faţă de ceilalţi şi nu ia în considerare sentimentele şi

nevoile lor;

8. Individul de cele mai multe ori îi invidiază pe ceilalţi şi crede că este invidiat;

9. Individul abordează un comportament arogant şi se crede superior.

Elemente de diagnostic principale ale tulburări de personalitate narcisistă sunt cele ce

îndeplinesc criteriile menţionate anterior cât şi tiparul individului caracterizat prin grandoare şi
lipsa empatiei.

Elemente ce sunt asociate cu diagnosticul şi îl susţin: (American Psychiatric Association, 2018,

p.714-717)

- Fragilitatea respectului de sine duce la o sensibilitate crescută la critică şi eşec a

persoanei cu tulburare de personalitate narcisistă;
 - Dificultăţi în relaţiile interpersonale şi viaţa socială aduse de către nevoia sporită de
admiraţie şi lipsa consideraţiei faţă de sentimentele celorlalţi;

- În cazul sentimentelor intense de ruşine, umilinţa şi autocritică pot duce la retragerea

individului din mediul social, cât şi la o dispoziţie depresivă, tulburare depresivă sau
depresie majoră;

- Ambiţia şi încrederea, aroganţă în sine a individului poate duce la realizări, dar pot fi cu
uşurinţa afectate de intoleranţa persoanei la eşec şi critică, ce poate duce la lipsa
performanţei în muncă, cât şi la a neasumarea riscurilor în diferite situaţi în cazul
eşecului.

Debutul şi evoluţia tulburări de personalitate narcisistă

- Particularităţile tulburărilor narcisiste sunt des întâlnite în cazul adolescenţilor, dar nu

semnalează că persoana va dezvolta pe viitor o tulburare de personalitate narcisistă.
Persoanele cu tulburare de personalitate narcisistă pot întâmpina dificultăţi în adaptarea la
limitele fizice şi ocupaţionale ale procesului de îmbătrânire. (American Psychiatric
Association, 2018)

Diagnosticul diferenţial

Tulburarea de personalitate narcisistă poate fi confundată cu alte tulburări de personalitate

prin intermediul trăsăturilor comune. În cazul în care o persona prezintă şi alte tulburări pe lângă
cea narcisistă este important să se înregistreze toate aceste diagnostice.

Pentru a face o diferenţă între tulburarea de personalitate narcisistă şi alte tipuri de tulburare
de personalitate este nevoie să fie cunoscut elementul cheie, mai exact sentimentul de grandoare
al individului. Spre exemplu, în cazul diferenţieri tulburări narcisiste de cea de tip histrionic
putem lua caracteristici precum lipsa exprimări emoţiilor şi mândria excesivă legată de propriile
realizări ca elemente de diferenţiere; în cazul diferenţieri tulburări de personalitate narcisistă şi
cea de tip antisocial putem lua ca elemente de diferenţiere o nevoie mai puţin sporită de a fi
apreciat şi invidiat de ceilalţi, cât şi lipsa istoricului de tulburare de conduită. (American
Psychiatric Association, 2018, p.714-717)
 În concluzie, utilizarea termenului narcisism,pentru a descrie atât de multe aspecte diferite de
auto-interes și atât de multe niveluri diferite de abstractizare ale acestuia, el încă rămâne un
concept vast ce încă se va studia şi extinde în cadru literaturii de specialitate.