Satul SOCOLARI

Model de construcție:
Planul de construire și închegare a satului Socolari este unul după modelul
culturii central-europene de sfârșit de secol XVIII si început de secol XIX, cu
mici modificări constructive, impuse de anumite aspecte arhitecturale apărute în
timp. Ca aspect (formă) de structurare, de așezare a locuințelor (caselor) nu
există nici o diferență majoră între sat și un oraș de mică întindere. Satul
Socolari, în majoritatea lui, are aproape toate casele așezate una lângă alta de-a
lungul străzii (drumului), fără spații intermediare între ele. In față, la stradă
(drum; socac, denumirea în grai bănățean) este așezată casa, apoi curtea, grajdul
pentru animale, iar in spate se află grădina. Ca aspect arhitectural, casele mai
vechi, chiar până în perioada interbelică (nu toate), au frontonul clădirii orientat
paralel cu direcția străzii; altele mai noi, ridicate după mijlocul secolului XX, au
alt amplasament și sunt perpendiculare (frontonul) pe direcția drumului iar
cornișa clădirii, paralelă cu acesta.
1. Materialul predominant folosit în constructia caselor a fost piatra (de la
fundație pana la acoperis). Structura de acoperis: grinzile, cornii erau din
lemn (gorun, fag, carpen, brad, etc.) peste care erau fixati lăntéții si țigla.
Mortarul, legatura între pietre, era din pământ si var. Varul nestins,
obținut prin arderea pană la incandescență a unui anumit tip de piatra, era
făcut in instalații speciale numite varnițe. In Socolari au fost construite
doua astfel de varnițe : una a lui Maxim Grecu (Grecu lu’Macsăn ) situată
aproape de locul numit Gaura Ursului si care a funcționat inainte de
primul razboi mondial, putin timp și dupa, iar cea de a doua a lui Pavel
Andrei , situata pe dealul Cornet, ce a functionat pană aproape de anul
1960. In general materialul de construcție era local, mai puțin țigla, adusă
de la depozitele din Răcăjdia sau Oravița (unde erau gări de
aprovizionare).
2. Ușile și ferestrele erau confecționate din lemn de diverse esențe (stejar,
fag, carpen, brad, etc.). Ușile de intrare in curți precum și porțile era din
lemn masiv, în general fără ornamentații. In perioada regimului comunist
au apărut la unele case, și porți sau uși stilizate cu diverse ornamente,
forme geometrice scoase in relief, motive florale, frunze, viță de vie cu
struguri, etc. La unele dintre ele erau decupate si lăcașuri de geam unde
era montată sticlă mată. Apar și porți metalice (din tablă) la unele case.
Ușile dintre camere aveau geamuri cu sticlă transparentă. In perioada
antebelică cat si în cea interbelică, ferestrele erau mai înguste ca format,
protejate de obloane (șolocaturi). După al doilea razboi mondial, la casele
nou construite , apar ferestre mai largi, unele dintre ele acoperite cu
rulouri. Materialul de construcție era local.

Meserii și meseriași:
 Marea majoritate a sătenilor erau agricultori și crescători de animale (în
special oi și vaci; mai puțin cai și porci, numai pentru nevoile propriei
gospodarii). Pe lângă ei în vatra satului apar și unii meseriași: tâmplari,
fierari, olari, vopsitori.

1.Tamplari (dogari, rotari): Iosif Alexandru (Ioșca Icsân) cu fii săi: Iosif si
Petru, Iosif (Iosum) Bărcu, Dumitru Tâlvan, Ştefan Zarcula (Şcefăn
Zărcola), Ştefan (Şcefăn) Şola.
2. Fierari (Covaci): Gheorghe Iovița, Nicolae(Coliță) Covaciu, Adam Andrei
(Adam Sâma), Adam Duca.
3.Olari: Iacob(Biță) Brânda
4.Vopsitori: Adam Zarcula (Adam Fărbariu)
Aproape toți acești meseriași enumerați mai sus nu mai sunt, au trecut la cele
veșnice. Singurul supraviețuitor este Petru Alexandru (Petru Icsân ).

Morile de apă:
Pentru valorificarea produselor agricole, în special a cerealelor ca hrană
curentă, acestea trebuiau prelucrate. Așa au apărut morile de apă, unde, în
Banatul Montan (parte a județului Caraș-Severin) până în perioada postbelică
(anii: 1960-1970), nu exista sat fără moară de apă. Satul Socolari a avut cinci
mori de apă cu ciutură, localizate în sat și trei in afara satului, pe râul Bei.
Cele de pe râul Bei erau folosite in devălmășíe adica in comun (cine ajungea
primul, acela măcina). Cele din sat erau folosite numai de rândași, adică
proprietari pe rând de moară. Acum in sat și nici pe râul Bei nu mai este
funcțională nici o moară, ba mai mult, cele de pe râul Bei nu mai exista si
nici două ce se aflau in sat. In vatra satului au fost următoarele mori:
1. Moara de la Sultana (singura moară refăcută doar ca aspect, fără să fie
funcțională; se află situată în locul numit Pe vale [Pră vale], vizavi de
biserica ortodoxă, mai in sus de aceasta cu aprox. 30 metri. Era clădită din
lemn, tencuită cu un amestec de pământ cu paie și acoperită cu șindrilă).
2. Moara lui Costa Pironi (situată în centrul satului și azi inexistentă, locul
ei de amplasare fiind cuprins acum in gospodăria doamnei Maria Boșcotă;
era clădită din piatră , acoperită cu țiglă și deși nefuncțională, a fost „in
picioare” până prin anii ’70 ai secolului trecut[XX]).
3. Moara lui Pavel Tebel ( total demolată, locul este viran; era clădită din
piatră , acoperită cu țiglă)
4. Moara Piii (situată la ieșirea din sat, înspre lunca satului; se vede clădirea
ei în ruină; era clădită din piatră , acoperită cu țiglă și s-au măcinat cereale
în ea până prin anii ’94 - ’95 ai secolului trecut [XX]. La reconstrucția
ei de la bază, în anul 1970, a contribuit și tatăl meu, Ion Grecu, fiind unul
dintre coordonatorii lucrării alături de mai vârstnicii consăteni: Iacob
Rusmir (Biță Bârnăuz) și Iosif (Iosum) Bulica ).
5. Moara lui Iacob Grecu (Stoigin) (situată mai jos de moara Piii, clădire
existentă, dar moara e nefuncțională. Este singura moară particulară,
aparținând familiei Grecu, familie din care provenea și bunicul meu
patern, Iacob Grecu).

Tradiții și obiceiuri:
În perioada de iarnă când munca câmpului înceta, oamenii satului se adunau
în șezători la una din case (gospodării), unde, pe lângă petrecere cu cântece
și hore, se lucra la războiul de țesut folosindu-se sulul, spata, ițele,, se torcea
lâna, cânepa, inul cu furca de tors și fus, se utilizau vârtelnița, rășchitoriul.
Se spuneau povești, snoave, ghicitori și de regulă in aceste șezători se
mâncau boabe de porumb (cucuruz) fierte. Munca la războiul de țesut era în
special destinată femeilor. Și tot femeile, pe întreaga perioadă a iernii
munceau la prelucrarea și ornamentarea textilelor casnice de cânepă și in și a
țesăturilor de lână. Confecționau diverse articole de îmbrăcăminte: ii, cămăși,
fote, opreguri, sucne, izmene, pantaloni, etc., cearșafuri pentru pat, „ponevi”
(pături) „măsaie” (prosoape țărănești) la care creativitatea și măiestria sunt
principalele caracteristici ale ornamentării lor.
De asemenea, erau renumite balurile satului ce aveau loc în clădirea vechii
școli de lângă biserica ortodoxă în timpul sărbătorilor creștinești de iarnă sau
aproape în fiecare duminică din perioada de iarnă. Aceste manifestări
artistice cu cântece corale, jocuri și hore, piese de teatru, au avut loc aici
înainte de primul război mondial, dar și după încheierea lui, în perioada
interbelică. Această frumoasă tradiție a continuat și după anul 1948 când
respectivele baluri au început să fie ținute în noua clădire a casei culturale
ce făcea corp comun cu clădirea nouă a școlii, terminată în același an.
Manifestările culturale de acest gen completate mai târziu cu serate, reuniuni,
discoteci de către tinerii satului, au continuat până aproape de anii ’90, după
care , treptat, au încetat definitiv.

Corpul de clădire cu casa culturală.

Corpul de clădire cu școala generală.

Aspecte privind religia și învățământul:

In satul Socolari până la începutul secolului trecut (secolul XX) singurul cult
religios a fost cel creștin ortodox. Odată cu întoarcerea primilor emigranți din
S.U.A., chiar înainte de primul război mondial, au adus cu ei o nouă credință
neoprotestantă și anume cultul creștin baptist, undeva prin anii 1912 – 1913.
Printre primele familii baptiste din sat au fost următoarele: Frenț, Grecu,
Ivan, Pătruică și Vucu. La început, întrunirile religioase au avut loc în casele
acestor familii. Cultul creștin greco-catolic (unit, termen utilizat pentru
enoriașii bisericii unite cu Roma) n-a avut adepți în sat, prin urmare nici n-a
existat biserică greco-catolică.
Biserica ortodoxă română existentă în localitate se află situată în locul numit
Pe vale [Pră vale] a fost zidită în a doua jumătate a secolului al XVIII- lea și
refăcută în același loc în anii: 1916- 1920, anul de începere fiind chiar în plin
război mondial. Preotul paroh care a participat la zidirea actualei biserici a
fost Valeriu Nedici și a slujit la altarul ei între anii 1911 – 1930. Alți preoți și
slujitori ai altarului bisericii din Socolari au fost:
Ștefan Ania între anii 1930 -1932 și apoi 1950—1951.
Ilie Miciuru între 1932—1936.
Ion Pircea între 1936—1944.
Dimitrie Ania între 1944—1945.
 Constantin Dolacu între 1945-1946.
Constantin Trișcă între 1946-1950.
Septimiu Daș între 1951-1968.
Gheorghe Bhihoi între 1968-1982.
Aceștia au fost preoții care au slujit la altarul bisericii din Socolari timp de
aproape trei sfert de veac, ei nefiind originari din acest sat.
Clădirea bisericii baptiste s-a ridicat în anul 1928 în locul numit Pe Deal
(Pră Geal) pe un teren intravilan aparținând lui Iacob Grecu (tatăl bunicului
meu patern, Iacob Grecu, mezinul familiei și singurul dintre cei patru frați,
care, fiind dat ginere, a rămas ortodox), teren dat spre utilizare comuniunii
creștin baptiste. Ca locație, clădirea este aproape de strada principală.
Pastorii acestei biserici baptiste au fost:
Iosif Ghiocel ( Ioșca Pia) între 1928-1955.
Iacob(Biță) Vucu (Popa Iacob, așa l-au numit toți socolorenii, indiferent de
confesiune), între 1955-2000.
Ambii pastori au fost originari din sat.

Prima atestare documentară privind școala din Socolari consemnează anul 1781
și îl menționează pe învăţătorul Mihail Raudvoici (probabil de origine sârbă)
ca dascăl al acestei școli confesionale având un salariu anual de 30 de florini.Ca
în oricare sat, încă din cele mai vechi timpuri, școala a luat ființă pe lângă
biserică, din izvorul căreia, spiritual și cultural și-a adunat și însușit cunoștințele.
Şcoala veche situată aici, avea încă din perioada interbelică un impediment
major: copiii care veneau la școală erau mulți iar lăcașul ei prea mic. Atunci s-a
luat hotărârea construirii unei școli noi care să aibă o clădire comună cu o casă
culturală, inexistentă la acea dată (balurile din perioada de iarnă din anii
precedenți, s-au ținut în sălile de clasă). În anul 1934, profesorul Ion Pătru
originar din Sasca Română, secondat şi încurajat de revizorul Toma Rădulea
(Mentor), mobilizează sătenii din Socolari la muncă voluntară pentru ridicarea
unei noi clădiri a şcolii. Deşi materialul de construcţie s-a strâns relativ repede
( 1934 – 1937), odată cu începerea celui de- al doilea război mondial, lucrurile s-
au tergiversat. Ridicarea noii clădiri a şcolii într-un lăcaş comun cu Casa
Culturală a satului, într-o arhitectură sobră de secol XVIII, s-a făcut în anii
1947-1948. Terenul pe care s-a ridicat noua şcoală era un lot şcolar, situat
departe de biserică, spre ieşirea din sat, în drumul spre Potoc. S-a speculat faptul
că vechea şcoala de lângă biserică nu avea spaţiu suficient, spre satisfacţia noilor
autorităţi comuniste, instalate la conducerea ţării după 23 august 1944. Cred că
este singura localitate din judeţul nostru care nu are clădirea şcolii lângă
biserică. Şcoala veche a satului a devenit un teren viran , inclus în curtea
bisericii ortoxoxe.
 Un dascăl care şi-a pus amprenta pe organizarea şcolară de la mijlocul
secolului XX, în şcoala de la Socolari , a fost dascălul Artenie Pantiuc.
Bucovinean de origine, plecat din locurile natale din cauza tăvălugului roşu
comunist, a poposit în sudul Banatului, căsătorindu-se în Potoc. Şi-a început
cariera ca dascăl în Socolari şi a fost omul care s-a zbătut enorm pentru a
aduce Şcoala Generală cu clasele I-VII (apoi I – VIII) la Socolari.Transferul
şcolii s-a făcut din localitatea Ilidia, centru de comună în acel timp, la
Socolari, sat ce aparținea de comună. A convins organele de „partid şi de
stat”locale şi regionale de faptul că Socolariul are o şcoală mare, încăpătoare,
situată la mijloc, între localităţile Ilidia şi Potoc. Demersul lui a fost de bun
augur şi, aproape un sfert de secol, începând cu anul 1960, Şcoala Generală
de opt clase din Socolari a şcolarizat copii până în anul 1982. Începând din
acest an, s-a desființat școala generală cu clasele de predare V-VIII care s-a
mutat la centru de comună Ciclova Română, iar după anii ’90, s-a renunțat
și la ciclul primar (clasele I-IV).
După sistarea cursurilor la clasele V-VIII, întreaga clădire, şcoala şi casa
culturală au intrat într-un nedrept con de umbră, nimeni din autoritățile
statului, locale sau centrale nu s-au mai interesat despre felul cum arată, la ce
şi cum ar mai putea fi utilizate. Așa a ajuns școala în paragina în care se
găsește acum. Doar partea de clădire unde este casa culturală s-au făcut ceva
reparații și s-a pus acoperiș nou la întregul corp de clădire (casa culturală și
școală).
Prin urmare, școala din Socolari, are atestată documentar, o activitate asiduă
și concretă de mai bine de două secole. Dar, ca orice lucru bine structurat și
întemeiat pe alte valori de referință își pierde sensul și înțelegerea în lumea
realităților de azi tot mai debusolate și lipsite de repere .
Amintesc aici pe câțiva dintre dascălii și profesorii pe care i-am cunoscut și
prețuit și care, cu pasiune și profesionalism au slujit pe câmpul fertil și
nesfârșit al cunoașterii:
Artenie Pantiuc, Carolina Murgu, Jiu Andreescu, Aurora Anghel, Tudor
Anghel, Nicolae Balmez, Ovidiu Duma, Ana Raica (Vişan), Elisabeta Bara,
Tudor Covăsală, Ada Cruceanu, Ștefan Nițulescu.

Oricât de mică ar fi o localitate, își are și ea personalitățile ei. Prima persoană

pe care o amintesc și care a avut funcții înalte în instituțiile statului român, a
fost Nicolae Jurca (Coliță Jiajia al dân păiușână- numele sau porecla de sat);
n.1912 - d. 1972. A rămas orfan de tată la vârsta de 8 ani, tatăl său, minier fiind
la Anina, a murit în teribila explozie minieră ce a avut loc în data de 7 iunie
1920. Deși orfan, având o minte strălucită, continuă studiile la liceul din
Oravița, apoi facultatea de drept la Cluj. După licența luată cu brio, intră în
diplomație ajungând subsecretar de stat la ministerul de externe, apoi ambasador
în Ungaria. Odată cu venirea regimului comunist la putere, cade în dizgrație
fiind înlăturat din funcția deținută și își trăiește restul vieții într-un anonimat
total ca simplu avocat în orașul Arad.

Pavel Zarcula (Pavel Lica) n.1939 – d. 1992. A fost directorul general al

Combinatului Siderurgic Reșița. A urmat: școala primară de 7 clase în Socolari
și localitatea vecină, Ilidia, apoi școala profesională la Reșița, liceul la seral și
Facultatea de mecanică la Timișoara.

Ion Vucu (Ion a lu’ Aianichii) n.1937- inginer electronist și fost profesor
universitar la Pitești. Pensionar.

Nicolae Irimia (Coliță Mărian) n. 1949 – d. 2022, poet, scriitor, publicist,

ziarist.

Iacob Roman (Biță Ciurlan) n.1948- poet și eseist. Pensionar.

Toponime:

1. Denumirile celr trei părți ale satului: Pe vale (Pră vale); Pe Deal (Pră
Gial); Jurița.
2. Denumiri ale locurilor din câmpia satului: Niniori, Grind, Apa Ilidiei
(Iligiei), Gaii Juriții, Spiniconi, Zăbran, Olariu, Rogoază, Peste Luncă
(Prăstă Luncă), Uliță.
3. Denumiri ale locurilor de deal: Coastă, Fântânești, Slodoni, Cioaca
Neamțului, Prăvălii, Poiană, Poiana Lungă, Poiana Mare, Arnăut,
Măzăran, Cheie, Gaura Ursului, Glava, (Glaua), Gruni, Între Socolare,
Cracu Mincinace, Bosomoia, Tâlva Vântului, Târsâtori, Cornet, Custură,
Cetate.
4. Denumiri ale locurilor cu fânețe, livezi și păduri: Murariu, Mârșu,
Groot, Chichiregul Mare, Chichiregul Mic, Zâdanie, Oborul Boilor, Nuc,
Striniac, Câmpul Beiului, Albii.

Onomastici (Nume de familie) :Adam, Cânda, Grecu, Irimia, Jicmon, Jurca,

Jurchelea, Lepa, Marcu, Mercea, Miuța, Murgu, Preda, Radomir, Roman,
Rotaru, Rusmir, Sima, Şola, Voin, Zarcula.

Ing. Ion Grecu