DoR #48 / Semne: 53.

000

TITLU: La Reșița s-a terminat sfârșitul

ȘAPOU: Un oraș post-industrial se uită în oglindă, își chestionează aspirații și mișcă lucruri
care generează niște mândrie locală și aduc oameni împreună. Poate cel mai important, orașul
și-a întrebat locuitorii ce vor și a înțeles că bătălia adevărată se dă pentru încredere.

De Nicoleta Rădăcină

Fotografii de Mircea Reștea

Primul lucru pe care l-am văzut când am ieșit din gara de sud a Reșiței a fost
funicularul. Imaginează-ți un tunel de 700 de metri, cu șină, suspendat la 30 de metri
deasupra capului, care în anii ’60 transporta calcar de la carierele de piatră la Combinatul
Siderurgic Reșița, mândria României în comunism. Acolo, peste 10.000 de reșițeni făceau
tone de oțel – bandaje, discuri pentru roți de vagoane sau șine de căi ferate.

Funicularul nu mai funcționează de mai bine de 20 de ani. E acoperit cu o plasă care nu

reușește să-i ascundă rugina, dar există planuri mari pentru el. Și nu numai pentru el.

Auzisem de ele de la București, din presa locală care vuia cu ocazia celor 250 de ani de
industrie reșițeană, și de la ONG-uri preocupate de regenerare urbană. Uite câteva promisiuni
care se regăsesc fie în documente strategice pentru următorii 10 ani, fie în licitații publice:

Funicularul va deveni un pod pietonal, va uni traseele de pe două dealuri și va avea

promenadă, piste de biciclete, lift și tiroliană.

40 de hectare de zonă industrială vor găzdui un centru comercial cu mall și parc acvatic.

Cei 100 de kilometri până la Timișoara nu vor mai fi făcuți în două ore, pentru că o cale
ferată reabilitată va uni Banatul de munte cu Banatul de şes printr-un tren rapid pe hidrogen.

În oraș va reveni tramvaiul și, odată cu el, o întreagă infrastructură electrică își va face
apariția, cu sistem de management al traficului, cu benzi prioritare pentru transport public, cu
e-ticketing și bike-sharing.
Reșița va avea cea mai lungă tiroliană din Europa de Est, după cea mai lungă pârtie de schi
din țară, de 6 kilometri, în munții Semenic, unde se lucrează la un paradis turistic cu
telegondolă, trasee de cicloturism și parcare pe etaje.

Orașul va avea un spital regional nou, cu tot cu blocuri de locuințe pentru doctori, ca să-i
atragă în oraș, iar toate celelalte lucruri la care încă se lucrează să-i motiveze să rămână.

Dacă-ți sună science-fiction, nu ești singurul. Așa sună pentru mulți reșițeni planurile omului
de afaceri Ioan Popa, care a venit în 2016 la primărie și a transformat-o într-un „magnet de
fonduri europene”, a început să pregătească orașul pentru investitori și să-l trateze, practic, ca
pe Reșița SRL.

Sună SF și pentru că în ultimii 30 de ani tinerii au tot plecat, populația a scăzut cu vreo 40%,
iar Reșița a îmbrăcat mantaua de „oraș mort” sau „reședință cenușie”, cum i-a zis presa. În
țara-n care încrederea în clasa politică se duce doar în jos, unora le e foarte greu să-și
imagineze că un oraș industrializat se mai poate reface.

Alții, în schimb, văd pentru prima oară o luminiță. Ea reflectă cei aproape 10 kilometri de
pistă de biciclete apăruți în Reșița în ultimii doi ani, un centru civic renovat, în care chiar vrei
să-ți petreci serile, și peste 140 de milioane de euro accesați prin fonduri europene.

E acompaniată de un soi de bunăvoință care atrage inclusiv artiști ca Dan Perjovschi, Gorzo
sau Nicolae Comănescu, veniți anul trecut, când s-au împlinit 250 de ani de industrie, să țină
workshopuri sau să intervină artistic în hale abandonate.

Prima impresie a pictorului Comănescu a fost că la Reșița „s-a terminat sfârșitul”.

Cu un gând similar am coborât din tren, curioasă să văd cum se împacă neîncrederea cu
bunăvoința și modernizarea cu melancolia industriei. Mai presus de toate, am vrut să înțeleg
dacă Reșița poate fi un exemplu de bune practici pentru alte orașe mici, dezindustrializate,
pentru orașele din România care vor să renască.

Industria nu mai poate fi viitorul la Reșița

Am ajuns în oraș pe 24 martie, în ziua în care trei sferturi dintre muncitorii TMK Reșița au
ieșit să protesteze la poarta uzinei, deținută de 18 ani de un oligarh rus. Deși acesta renunțase
deja de ceva timp la acțiuni, banca a blocat oricum conturile întreprinderii, ca urmare a
sancțiunilor impuse de Uniunea Europeană Rusiei, care invadase Ucraina cu o lună înainte.
Oamenii nu-și mai primiseră banii de două săptămâni.
Până seara, Autoritatea Națională de Administrare Fiscală (ANAF) a semnat o decizie prin
care se deblocau conturile pentru plăți esențiale, cum ar fi salariile sau furnizorii, dar asta nu
i-a liniștit pe oameni. „Se tem că se va închide uzina, dacă o ține tot așa”, a spus sindicalistul
Cartel Alfa de Caraș-Severin, Marian Apostol, un tip de 61 de ani, scund, activ, cu părul alb.

Și el a lucrat în uzină până la Revoluție, când a participat la formarea sindicatului Vatra,

prezent și acum în fabrică, apoi le-a rămas alături colegilor ca parte din confederația Cartel
Alfa, de unde a început să apere drepturile celor 17.000 de membri din județ. În ’94 a
organizat primul protest de amploare. Atunci, 30.000 de oameni au cerut Guvernului
retehnologizarea uzinei, astfel încât metalurgia românească să rămână în rând cu lumea.

TMK Reșița (fostul Combinat Siderurgic Reșița) produce acum oțelărie pentru sora TMK
Artrom, din Slatina, unul dintre cei mai mari producători de ţevi industriale din țară.
Împreună cu Uzina Constructoare de Mașini Reșița (care acum e în insolvență, dar încă mai
produce turbine sau piese de schimb pentru motoare diesel), a reprezentat mândria
vârstnicilor Reșiței.

E genul de nostalgie pe care Apostol o înțelege, chiar dacă nu o aprobă. „Oamenii au trăit
bine la CSR și UCMR, au avut salarii mai bune decât alții, au fost scutiți de mers la Al Doilea
Război Mondial – pentru că s-a făcut aici și armament –, au fost respectați.”

Azi, pe oameni îi nemulțumește nu doar că nu-și mai pot plăti ratele, ci și că trebuie să
lucreze cu țârâita, noaptea sau în weekend, când energia electrică – care s-a scumpit – e mai
ieftină. Vor cere de la Guvern plafonarea prețului la energie pentru coloșii industriali – o
măsură care ar putea întârzia o lovitură fatală.

„Industria trebuie revitalizată, extinsă, să nu mai importăm de la alții ce putem produce noi”,
spune o femeie care lucrează de 27 de ani în uzină. Vede schimbări în oraș, dar nu i se par
bune. „Ne-au făcut locuri în care se consumă, nu se produce”, o completează o colegă, care se
referă la un Altex apărut recent lângă Kaufland.

Însă, deși în trecut exista o certitudine a vieții care azi e tot mai zguduită, orașul arăta
mizerabil. Puneai un tricou alb la uscat și-l luai gri, spune Apostol, care crede că Reșița, care
acum are o populație reală de vreo 70.000 de locuitori, nu mai poate visa la întreprinderi de
10.000 de oameni, cum avea când erau 120.000. Crede că trebuie să dea o șansă investitorilor
care creează 100, 200, 300 de locuri de muncă. „Nu poți trăi doar din istorie – trebuie să
construiești pe ea.”
De-asta are încredere în administrația lui Popa, care, din primul mandat a inventariat punctele
forte, punctele slabe și nevoile orașului și a demarat în paralel proiecte pe fonduri europene,
pe care le-a gândit pentru Reșița lui 2030.

Această viziune l-a motivat pe Apostol să intre în Grupul de Acțiune Local (GAL), o formă
de asociere între instituții publice, firme, ONG-uri și reprezentanți ai comunităților, care s-a
înființat tot în 2016, cu scopul de a atrage bani europeni pentru regenerarea urbană a
cartierelor marginalizate din Reșița. (GAL-uri există peste tot în țară, pentru că sunt o cale
mai ușoară de a obține fonduri europene pentru modernizare, o umbrelă generoasă.)

Tocmai pentru că știe cât de anevoios e să scrii și să evaluezi proiecte pe fonduri europene,
Apostol e convins că e nevoie de răbdare. Numai că în Reșița „e o lume îmbătrânită, care nu
mai are răbdare”. În același timp, crede că unii oameni nu vor vedea niciodată acești mici pași
făcuți de actuala administrație, pentru că culoarea ei politică – Popa e primar PNL – e prea
adânc înrădăcinată în filtrele lor, care activează automat neîncredere.

E drept și că ambii copii ai lui Apostol sunt parte din această schimbare. De doi ani, fiica lui e
viceprimar, iar fiul, implicat din facultate în politică, e acum purtător de cuvânt al Primăriei.

Apostol s-a implicat mereu în viața orașului, însă e prima oară când simte că Reșița nu mai
bate pasul pe loc. Că Reșița 2030 e mai degrabă o probabilitate decât o fantasmă

Pariul primarului Nelu Tăiețelu

Pe Ioan Popa l-am văzut prima dată la Stairs Challenge, o competiție de alergare pe scări și
teren accidentat, organizată de două ONG-uri locale. Era la a doua ediție, iar numărul
participanților mai că se dublase. Printre cele 90 de tricouri tehnice și numere de concurs
prinse pe piept, îi recunoșteam pe cei pe care-i urmărisem pe Facebook și voiam să-i
intervievez: oameni de la primărie, ONG-iști, localnici. În scurt timp, aveam să aflu că sunt
aproape mereu aceiași, implicați în toate.

În hanorac, stând pe-un colț de masă, cu un picior atârnând în aer, Popa anunța ca un MC
premiile pe categorii. „La juniori băieți, flăcăi adică, locul II îl iau eu, pentru că e Luca Popa,
fiu-meu, care nu e aici, dar o să iau eu banii”, spune spre amuzamentul publicului. Apoi
plusează. „Oare câți bani am luat?”
Popa are 54 de ani și era deja multimilionar în euro când a ajuns la cârma orașului. Asta i-a
făcut pe unii să-i dea o șansă – are deja bani, deci n-o să fure –, iar pe alții să creadă că a
venit să-și crească afacerile în imobiliare și turism.

„Mergem mai departe la cea mai sexy participantăăă”, spune zâmbind la microfon. „A, nu,
mă scuzați, nu, nu-i asta acum, mai târziu un pic.”

Publicul e obișnuit cu glumele de urbe mică. În atâta destindere și familiaritate, îmi ia ceva
timp să realizez că prezența lui aici e o surpriză doar pentru mine. Competiția e sponsorizată
de Primărie, iar în kitul de start sunt sărățele Monte Banato (numele vine de la Munții
Banatului), afacerea care l-a făcut cunoscut ca „Nelu Tăiețelu” și pe care a vândut-o în
proporție de 60% în 2007, pentru că o dusese pe culmi și, spune el, nu mai era o provocare.

Trei ani mai târziu, după ce i s-a născut primul copil și a început să-l plimbe în cărucior, a
observat halul în care era Reșița – gri, cu gropi, cu spațiu verde ca vai de el. După încă cinci
ani de rumegat ideea, a candidat; pentru că „ori nu comentăm, ori ne implicăm”.

Ca primar, mai întâi a analizat bugetul și organigrama, apoi a început să dea oameni afară. A
văzut că nu se scrisese niciun proiect pentru etapa în curs de accesare a fondurilor europene,
că trei din patru angajați nu scriseseră niciun proiect vreodată și că multe funcții, din punctul
lui de vedere, nu se justificau. Știa cât de greu e să concediezi oameni din sistemul public, așa
că a făcut ce l-a învățat munca în privat – a căutat portițe în lege. Una dintre ele a fost să
desființeze departamente și direcții întregi, doar ca să le refacă sub un alt nume, pentru care
oamenii trebuia să dea din nou concurs.

Așa a trecut de la 4 oameni în departamentul de fonduri europene la 18, majoritatea veniți din
sectorul privat, și de la 5 oameni în departamentul de investiții la 15. Noua formulă a câștigat
42 de proiecte europene, cu o valoare totală de aproape 160 de milioane de euro – bani de
cheltuit în educație, mobilitate, transport, turism.

În paralel, Primăria se bazează și pe fonduri guvernamentale, iar cheltuielile mici le face din
bugetul local, care a crescut în ultimii ani. Reșița primește lunar 7 milioane de lei (aproape
1,5 milioane euro) din impozitele pe salarii, de trei ori mai mult decât acum 6 ani, când
locurile de muncă erau și mai puține, iar salariul minim și mai mic.

Când am mers la Primărie să vorbesc cu el, am așteptat la ușă și am auzit și înjurături, și

încurajări, și am început să înțeleg de ce se zice c-ar fi „nebunul de serviciu” sau
„buzduganul” care împinge lucrurile înainte, uneori cu prețul înlăturării oamenilor.
„Nu fac lucruri de capul meu”, mi-a spus din primele minute. Viziunea lui implică lecții
testate, nu reinventatul roții. Pentru asta ține aproape experți în urbanism sau regenerare
urbană, dar și sfătuitori ca Ilie Bolojan, primarul care în trei mandate a schimbat fața Oradiei.

Popa crede că fondurile europene sunt singura șansă a unui oraș mic, unde bugetul de
investiții e de vreo 3 milioane de euro pe an. („Dacă ar trebui să facem singuri ceea ce vom
face cu bani europeni, ne-ar trebui 50 de ani”, a spus într-un interviu.)

Știe că nemulțumirea principală a oamenilor e că nu sunt locuri de muncă, însă crede că e „o

chestiune inerțială”, o urmă a dramei pe care au suferit-o după depopularea cauzată de
decăderea industriei.

De-asta a și înființat în două licee din oraș școli duale. Acestea formează sudori, operatori pe
mașini cu comandă numerică, patiseri, ospătari și îi atrag mai ales pe cei din comunele din
împrejurimi, pentru că oferă bursă, cazare și masă gratuită. Dintr-o clasă de 24 de electricieni
care au făcut practică în companii locale, vreo 10 au rămas anul trecut angajați. Tot pentru
dinamizarea vieții în oraș a susținut și absorbția Universității „Eftimie Murgu” de către
Universitatea Babeș-Bolyai (UBB), care nu are la Cluj facultate de inginerie, și care face
orașul mai atractiv și pentru investitori, nu doar pentru studenți.

Orice problemă aș aduce în discuție, Popa pare să aibă un răspuns și un proiect antamat, așa
că rostește cifre, termene și etape ale proiectelor cu o siguranță de sine care mă intrigă.

Oamenii care șurubăresc la Reșița 2030

Unul dintre oamenii cheie pentru ambițiile primarului este Grațian Dobre, coordonatorul
departamentului de fonduri europene, care doar ce se întorsese de la un târg de mobilitate din
Olanda când am vorbit. A văzut acolo și spații de garare pentru biciclete în parcări, ca să nu-ți
mai cari bicicleta în casă, și senzori pentru cântărirea vehiculelor în mers, ca să nu mai intre
camioane cu sarcina depășită în oraș, dar s-a întors cu o misiune fezabilă: să facă în Reșița
piste de biciclete de minimum 1,5 metri pe sens, să ai loc să te plimbi în tandem (standardul e
de 1 metru).

Grațian are 35 de ani și nu lasă telefonul deoparte nici când aleargă, „că nu se știe ce apare”,
mai ales dacă-i perioada de evaluare a proiectelor, când finanțatorul cere clarificări în termen
de cinci zile, iar ei au zeci de proiecte depuse în paralel.
E reșițean absolvent de studii economice și a început să lucreze în consultanță încă din
facultate. Avea firma lui și se gândea să experimenteze alte provocări, poate la București,
când Popa l-a chemat să lucreze la Primărie. „Nici eu nu știu cum m-a prostit să vin”, râde el.

Dac-ar fi să scrie o carte despre munca aici, ar numi-o Guerilla management în administrația
publică, pentru că tot ce-au făcut în primii ani a fost să ardă etape. Ca atunci când au găsit un
draft de strategie locală făcut de o firmă obscură, care inclusese pentru reabilitare toate
bisericile din Reșița, dar aproape nicio școală; după ce-au făcut propriile analize, ei au
inversat proporția.

Esențială pentru transformarea Reșiței a fost și întâlnirea din 2016 a lui Popa cu MKBT:
Make Better din București, o organizație-hibrid, jumătate ONG, jumătate firmă de
consultanță, preocupată de dezvoltare locală și regenerare urbană. „Voia să atragă investitori
și avea nevoie de o mappare a punctelor forte, cu care să se ducă la târguri și conferințe cu
investitori”, spune Marina Batog, co-fondatoare MKBT, care lucrează de șase ani cu
administrația publică din Reșița – mai mult decât cu oricare alta.

„I-am propus s-o facem mai sistematic, să inventariem toate siturile industriale din oraș, să
vedem ale cui sunt clădirile, care-i disponibilitatea de utilizare și potențialul de valorificare
prin reconversie funcțională, apoi să le facem broșuri de promovare.”

MKBT a colaborat în trecut și cu alte primării, are proiecte acum și la Făgăraș, însă viziunea
găsită la Reșița a fost rară. Rezultatul sistematizării s-a concretizat în investinresita.ro și în
atragerea unui dezvoltator imobiliar internațional – același care a făcut Cartier Coresi să se
întâmple la Brașov –, care are un masterplan pentru oraș: în 15 ani, pe o fostă platformă
industrială va apărea treptat un mall, apoi un aquapark, hoteluri și clădiri de birouri. În
toamnă ar trebui să se ivească șantierul.

De anul trecut, investinresita.ro e gestionată de Agenția de Dezvoltare Locală Reșița, un

model de instituție preluat tot de la Oradea, care are una de 14 ani. De Agenția Reșiței se
ocupă Oana Borza, alt om cheie din echipa lui Popa. Treaba ei e să vândă orașul
investitorilor, apoi să-i ajute să navigheze birocrația și să creeze astfel locuri noi de muncă,
dar și un efect de domino pentru investitori care-și doresc să intre în aceeași ligă și să
beneficieze de avantajele unui parc industrial – scutiri de taxe, spre exemplu.

Oana are 41 de ani, e o antreprenoare care și-a îmbunătățit sala de fitness din fonduri
europene, e instructoare de ski, trainer de cursuri de calificare în industria alimentară și
organizatoare voluntară la tot felul de acțiuni sportive. Adică face o grămadă și are o energie
de „rezolvatoare”, care merge peste funcționari publici să obțină „ieri” ce ei i-ar da peste 30
de zile.

Oana a făcut facultatea de chimie alimentară la Timișoara și încă din anul IV s-a angajat la
Monte Banato, unde a lucrat 15 ani cu Popa. La Agenția de Dezvoltare Locală a acceptat să
vină după multe insistențe, pentru că nu-i surâdea să lucreze în sistemul public. Altfel, îi
place că nicio zi nu seamănă cu cealaltă.

Anul trecut a convins o companie germană, care produce componente și sisteme pentru
electrocasnice, să vină la Reșița și să creeze, în primă fază, 500 de noi locuri de muncă, apoi
încă 500. Crede că a reușit să-i aducă pentru că au rezonat cu viziunea lor despre Reșița 2030:
un oraș butic, verde, cu transport public electric și domeniu schiabil supradotat. Acum e în
tratative cu încă trei investitori internaționali.

Pentru că inventarierea siturilor industriale a mers bine, cei de la MKBT au făcut trei focus-
grupuri cu localnicii, au organizat vreo 30 de interviuri cu companii, ONG-uri și
departamente din primărie și au confruntat răspunsurile cu statistici oficiale, ca să schițeze un
profil economic și social al orașului.

Așa au aflat că Reșița „trăiește” din comerț și bani de la cei plecați, de obicei în Austria și
Germania, că populația ocupată (persoane angajate sau care lucrează pe cont propriu),
conform recensământului din 2011, reprezenta doar 54,7% din totalul populației apte de
muncă, că majoritatea tinerilor vor să plece, că reșițenii au nevoie și de alte locuri de muncă
decât în retail și horeca, că-și doresc spații de întâlnire care să aprindă inițiative, spații în care
să facă sport și să-și poată petrece timpul liber.

Pe scurt, că oamenii sunt dezamăgiți de decăderea generală care a urmat comunismului; că își
amintesc cu nostalgie de perioada interbelică în care Reșița contribuia cu 20% la PIB-ul
României și că nu mai au speranță.

„Într-o comunitate în care oamenii consideră că totu-i pierdut, că nimic n-o să funcționeze și
că mai bine ar pleca cu toții spre alte zări, e foarte greu să inversezi – sau să stabilizezi măcar
– tendința de declin”, scrie în raportul despre primii doi ani de muncă a MKBT în Reșița.

„De zeci de ani, nimeni aici nu mai credea în nimic.”

„N-ați găsit o altă manieră de a protesta, decât cu sacii ăștia?”, îl întreabă o doamnă pe
Dorinel Hotnogu, consilierul primarului pe probleme culturale, cu ochii la Monumentul
Eroilor Neamului, îmbrăcat pe jumătate în saci cu nisip.

Se referă la intervenția artistului Nicolae Comănescu, care s-a întors la Reșița să oglindească
războiul din Ucraina, care e „Mai rău ca moartea”, după cum a și numit proiectul.

A făcut-o inspirat de monumentele pe care ucrainenii le-au înconjurat cu saci de nisip ca să le

protejeze de bombardamente și a ales Reșița pentru că aici a găsit deschidere, colecționari și
„pretenții artistice”. Le-a explorat anul trecut, când a avut o expoziție cu zgură și chirpici într-
o casă în curs de reconversie.

„Dar avem în sfârșit o conversație despre acest monument, despre care până acum nu vorbea
nimeni”, încearcă să-i explice consilierul, pasionat de arta contemporană care intrigă, pe care
încearcă s-o aducă mai aproape de oraș. „Începând să-l acopăr, am început de fapt să-l
descopăr pentru trecători”, a spus Comănescu, evidențiind misiunea artei conceptuale.

Instalația a împărțit orașul în două tabere. Doamna e dintre contestatari, care spun că-i o
„monstruozitate”, o profanare de monumente și o lipsă de respect față de autor. Cealaltă
tabără, atentă mai degrabă la mesajul anti-război, conștientă că nici de Monument nu le-a
plăcut din prima oamenilor, jubilează în fața polemicii. E un semnal că la ei în oraș se
întâmplă ceva, ceva ce trece dincolo de ziarele lor locale și care, iată, nu e despre scandaluri
sau politică, ci despre solidaritate, opinii contradictorii, artă – care va rămâne un subiect de
conversație până spre final de iunie.

Dar sunt și alte semnale, și mai concrete, despre care mi-au vorbit mai mulți oameni care se
implică în dezvoltarea orașului.

„În ultimii patru-cinci ani am început să văd schimbări”, spune Cătălin Gavrilă, spre care m-
au îndrumat toți reșițenii când au aflat că vin să scriu despre oraș. Cătălin are 44 de ani și de
aproape 20 muncește ca ONG-ist la Bike Attack, să facă din orașul lui un spațiu pentru
recreere. Vede acum o luminiță, care, oricât de fragilă pare, e crucială. Pentru că, „de zeci de
ani, nimeni aici nu mai credea în nimic”.

Dovada că el crede stă și în economiile pe care le-a băgat, alături de alți băieți, în magazinul
de biciclete Două Pedale. L-au deschis în pandemie și epuizează bicicletele pe care le aduc în
Reșița una-două. E un risc, dar și un pariu, parte din provocarea pe care și-a lansat-o singur
acum cinci ani: să vină măcar 100 de bicicliști pe an la Reșița și să creeze minimum cinci
locuri de muncă în mountain bike. Bifat și bifat. La evenimentele lor participă aproximativ
500 de bicicliști pe an, iar în ultimii doi a creat în Reșița patru locuri de muncă permanente și
trei sezoniere (pe lângă magazinul din oraș și proiectele asociației, care implică deseori și
consultanță, Cătălin se ocupă și de un centru de închiriere mountainbike în munți).

De doi ani, Reșița are aproape 10 kilometri de pistă de biciclete și, de anul trecut, și un
serviciu de bike-sharing gratuit. Deși îl deține primăria, îl administrează el, prin Bike Attack
– încă un semn că administrația are încredere să lase specialiștii să se ocupe de ce știu mai
bine.

Deși a lucrat niște ani la București, unde a făcut și facultatea, s-a întors la Reșița pentru
natură. Și pentru că nu era normal să aștepte zi de zi să se facă weekend. „În București,
lucrurile vin spre tine. Aici, tot ce-ți dorești trebuie să-ți faci.”

Despre sentimentul că administrația locală te ascultă pe bune mi-a vorbit și Oana Frențiu,
președinta Fundației Comunitare Banatul Montan, fondată în 2019 dintr-un grup de inițiativă
de 30 de membri. În martie, Oana s-a gândit să organizeze într-o piață volantă un târg cu
producători locali mici, cum e și ea (face cosmeticele naturale Doda). Când și-a dat seama ce
ar însemna costurile de închiriere și organizare, s-a întrebat dacă nu cumva ar putea primăria,
cu resursele ei, să organizeze piața. Primăria a zis da, Oana a livrat doar lista cu producători și
i-a sfătuit cum să facă, iar piața a fost inaugurată o lună și ceva mai târziu; acum e deschisă
duminică de duminică.

La fel s-a întâmplat când Fundația a organizat o strângere de fonduri pentru un centru pentru
persoane adulte cu dizabilități; văzând că de unii singuri au ajuns la mai puțin de 10% din cât
aveau nevoie, Primăria a intrat pe fir și s-a oferit să le obțină finanțare. După ce termină
proiectarea, vor depune proiectul pe cea mai convenabilă axă de finanțare – fonduri europene,
transfrontaliere sau via Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR).

Oana a descoperit Reșița ca locuitor al Timișoarei, unde a cunoscut reșițeni cu care a început
să bată munții Semenicului. Apropierea de natură a trimis-o și pe Camino del Santiago, apoi
în Patagonia, și a îndepărtat-o treptat de consumerism.

Atunci a început s-o deranjeze că lucra la o firmă de market research și că, indirect, ajuta
branduri mari să vândă tot mai mult. Așa că, după o schimbare treptată în care și-a dat seama
că trăiește numai pentru plecări pe munți, s-a rupt de viața în companie și într-un oraș mare.

Făcea deja cosmeticele când s-a mutat în Reșița – în primul rând, din nevoia de a înlocui
produsele comerciale pe care le folosea personal, apoi a devenit un business. Cum nu-i
ocupau toată ziua, s-a băgat în Fundația Comunitară, pentru că trăiește cu ideea că trebuie să
dăm ceva comunității care ne-a creat.

Cred că poți să vezi deja un pattern. Majoritatea oamenilor care s-au întors – temporar,
„momentan” sau definitiv – au făcut-o pentru natură și pentru că ce-și doresc de la viață e mai
degrabă comunitate, liniște, respiro.

Unul dintre ei e Andrei, un IT-ist reșițean care a rămas să lucreze în Timișoara după facultate
– până a venit pandemia, care l-a adus înapoi acasă, la 10 minute de natură. Acum, când
angajatorul începe să vorbească despre reîntoarcerea la birou, își dă seama că nu vrea să
locuiască nici în Reșița, unde nu are prieteni și nici locuri de ieșit la distracție, nici în
Timișoara, unde e aglomerație, praf, trafic”.

Îi place cum pare să se schimbe orașul, că totul e făcut cu o viziune unitară: nu se demolează
tot, ci se fac reconversii; sunt inițiative și pentru sistemul de învățământ, și pentru investitori,
și pentru patrimoniu. În același timp, știe că o să mai dureze și că oamenii nu au răbdare.
Mama lui, secretară la o școală generală din Reșița, îi povestește că în fiecare lună se retrage
câte un copil ca să plece cu părinții în străinătate.

În plus, într-un oraș în care cei care se implică sunt aceiași – la organizat evenimente, la
voluntariat, la grupuri de inițiativă, la fundraising –, observi rapid că cea mai mare problemă
e că nu ai capital uman. „Lumea a rămas cu ideea asta, că e un oraș mort, și nu ies din ea.
Sunt blazați și nu participă nici la evenimentele alea puține, câte sunt”, spune Oana Frențiu
despre filmul Tata mută munții, pe care l-au proiectat pe un mega ecran anul trecut, alături de
echipa filmului, și au venit 17 oameni, dintre care vreo 7 erau invitați.

Că problema Reșiței din prezent e strâns legată de pierderea simțului civic și a implicării
spune și Andrei Szabo, care a pornit acum 21 de ani Euroland Banat, un ONG care-și
propune să recupereze memoria patrimoniului industrial prin educație și reconversie artistică,
cu grijă pentru mediu.

Acum șapte ani, a găsit clădirea veche a Școlii Pittner în paragină, cu tavanul în risc de
prăbușire deasupra celor patru familii vulnerabile care locuiau acolo. Construită în secolul
XIX, pe Strada Furnalelor nr. 13, casa învățătorului Pittner a fost și școală pentru generații
întregi, până în 1948, când a fost naționalizată. După ce-a consultat arhitecți care i-au spus
că-i patrimoniu de clasă B și ar putea fi restaurată, a atras atenția primăriei. Argumentul lui a
fost că reabilitarea casei ca un centru cultural multifuncțional – cu muzeu, cu ateliere și
evenimente – ar putea revitaliza toată zona din apropierea fostelor uzine. Dar nu s-a întâmplat
nimic.

După alegerile din 2016 a încercat și cu noua administrație, fix după ce Popa spusese public
că școala e o ruină și trebuie demolată. Szabo s-a dus la primărie cu arhitecți care au explicat
cât de important ar fi pentru patrimoniu și turismul cultural să salveze totuși clădirea, iar
primăria a cedat.

Cu toate astea, lucrurile nu s-au mișcat până n-a venit în echipa primarului Dorinel Hotnogu,
care s-a ocupat de mai toate inițiativele culturale de anul trecut, sub umbrela „250 de ani de
industrie reșițeană”. Mai încercase să-i repare acoperișul și pe vremea în care a fost
viceprimar, dar n-a avut susținere. De data asta însă, a găsit o linie de finanțare potrivită
pentru salvarea școlii și a pus cap la cap o echipă.

E exemplul clasic de situație în care degeaba ai putere, dacă n-ai parte de bunăvoință, și
degeaba ai bune intenții, dacă n-ai puterea administrativă de-a prioritiza inițiative.

Parteneriatul cu Primăria nu-l oprește însă pe Szabo să fie critic cu ea. Crede că Popa se laudă
prea tare când încă e de lucru în oraș și că se înconjoară numai cu yes man-i. Faptul că a
construit încă o grădiniță și a amenajat terenuri de sport în zone în care se află deja licee sau
școli cu curți de sport îi arată că viziunea integrată cu care se mândrește primăria are gropi.

„Chiar era nevoie de încă o grădiniță, avem copii pentru ea? De ce nu am folosit una dintre
clădirile școlilor care mai au o singură clasa I, una de a II-a și tot așa? De ce nu le
comasăm?”, se întreabă retoric Andrei, care ar vrea să vadă că se iau și decizii complicate,
dincolo de îmbătarea cu străduțe renovate. Răspunsul și-l dă singur: „Pentru că și cadrele
didactice și-ar pierde jobul și nimeni nu vrea scandalul ăsta.”

Deși nu toți sunt la fel de fervenți ca Andrei, chiar și cei care-mi spun de bine despre
schimbările din ultimii ani adaugă și-un „nu zic, o avea și primarul ăsta păcatele lui…”. E o
înlocuire a obștescului „a furat, dar a și făcut”, atunci când ai de-a face cu un multimilionar
fără dosare penale. Pentru că ar fi nefiresc să crezi orbește în primarul tău, indiferent că este
cel care a dus o fabrică de paste de la zero la 20 de milioane de euro cifră de afaceri. După 33
de ani de deziluzii, cei mai mulți localnici se bucură de promenade și se dau cu bicla gratuit,
dar iau totul cu un grăunte de sare.

Mută mai întâi munții mici

E greu de spus care-i cel mai ambițios proiect al actualei administrații, pentru că toate se
leagă. Dar reconversia funicularului, cu piste de biciclete și pasarele pietonale, e un candidat
perfect.

Dincolo de semnificația funicularului în istoria orașului și de valorificarea lui turistică,

argumentele sunt cât se poate de pragmatice. Popa spune că vrea să le dea oamenilor o scuză
să lase mașinile acasă și să ajungă totuși rapid dintr-o parte în alta a orașului, pe jos sau cu
bicicleta, cu opriri în zona industrială sau la mall, când va apărea.

Când îi întreb pe oameni pe stradă ce părere au despre acest plan, râd sau se încruntă, iar cei
bătrâni îmi povestesc „ce tare mai râșnea măgăoaia” când erau ei mici. Nimeni nu pare
pregătit să viseze la pietonale suspendate, pentru că nevoile lor sunt tot cele de la firul ierbii –
străzi, locuri de muncă, parcuri.

„Frumos, vă felicit, dar când face dl primar și BL2A la Intim, plătim și noi impozit, uitați-vă
și la noi” – așa sună multe dintre comentariile pe care administrația le primește pe pagina
oficială, Deschide Reșița. Tot acolo sunt și cei convinși că investițiile Primăriei, mai ales cele
în domeniul schiabil din Munții Semenic, sunt menite să favorizeze afacerile primarului –
pensiunea Casa Baraj de pe pontonul lacului Văliug sau hotelul Gasthof Tirol.

Popa știe criticile pe de rost și repetă că afacerile există acolo încă din 2004; mai mult, de
când e el primar, Reșița a devenit proprietara domeniului schiabil, după un schimb de terenuri
cu Romsilva, deci e principala beneficiară a încasărilor de acolo.

Indirect, sigur că vor beneficia și pensiunile lui, care atrag anual mii de turiști, însă tocmai ca
să evite acuzațiile fățișe, Popa a donat anul trecut Primăriei un ski lift și o instalație de
înzăpezire. „Ca să evit un conflict de interese moral, nu legal, am donat. Mai mult decât atât
ce poți să faci?”

Tot ca să câștige încrederea oamenilor, a mutat în ultimii ani munți mai mici, dar vizibili,
meniți să-i convingă că va muta, în beneficiul orașului, și Everestul.

De exemplu, în Centrul Civic s-au schimbat dalele și stâlpii de iluminat, s-au refăcut aleile, s-
au pus alte bănci, mari, ca niște semilune, și spații verzi perene.

Într-un capăt de pietonală a apărut și un skate park, care se umple în weekend de trotinete, iar
malul stâng al Bârzavei a primit o promenadă cu pistă de biciclete.

În plus, se renovează școli și grădinițe, se adaptează inclusiv toaletele pentru persoane cu

dizabilități, iar în unele curți se pun și panouri fotovoltaice.
„Nu mi-a venit să cred că avem în sfârșit ușă la baie”, mi-a zis o liceană. „Și hârtie igienică,
și săpun; bine, hârtia durează cam până la 12.” În plus, le-au renovat tribuna și au pus gazon.
„Curtea școlii te face să uiți că trăiești într-un oraș post-industrial.”

Nu prea poți să ratezi nici muralele sau blocurile reabilitate. Într-o mare de cutii gri, din care-
ți mai sar ici-colo în ochi foliile de pe termopane, răsar blocuri turn cu balcoane verzi sau
portocalii sau galbene. Reabilitare înseamnă termoizolare, refacerea acoperișurilor și
înlocuirea geamurilor, iar uneori include refacerea instalațiilor electrice sau lifturi noi.

Primarul e sincer – i-a păsat mai puțin de termoizolare ca factor care reduce costurile de
încălzire a locuințelor și mai mult de schimbarea la față a blocurilor, ca să nu te mai lovească
tristețea lor de cum intri în oraș. E conștient și că intervențiile estetice sporesc încrederea
oamenilor în echipa lui, pentru că văd că „se face” și, în consecință, nu-l mai privesc cu atâta
îndoială, cum au făcut-o în primul mandat. Dovadă că a fost reales cu peste 75% din voturi.

Încă de la început s-a gândit că n-o să stea mai mult de două mandate la butoane, pentru că i
se pare că trebuie să „stay hungry”, cum zice Steve Jobs. Iar munca în administrația locală,
dacă o faci bine, „te usucă și ajungi să nu mai ai idei și să nu fii eficient”. În același timp,
dacă nu o să găsească un tânăr sau o tânără care să-i ia locul și să-i continue proiectele, se va
vedea obligat să mai stea și al treilea mandat, ca să nu lase Reșița în plin șantier.

Unde sunt comunitățile vulnerabile în Reșița lui 2030

Dacă vrei să înțelegi cât de profund se schimbă un oraș, vezi ce se face pentru zonele lui
mărginașe – zice un proverb inventat de mine în timp ce mă scăldam în ciripit de păsărele în
centrul civic renovat, plin de familii cu copii mici.

Reșița are mai multe zone dezavantajate, adică izolate de transportul public sau
supraaglomerate, în care trăiesc oameni fără acte sau fără venituri stabile, care au abandonat
școala ca să câștige un ban și care cresc copii în risc de abandon școlar.

Ele sunt rezultatul boomului industrial din anii ’70, dar și al restructurării uzinelor post-
Revoluție, când mulți oameni au rămas pe drumuri. Acum, aceștia locuiesc în foste colonii de
muncitori, unele aflate în proprietatea administrației, sau în adăposturi improvizate. „Ani de
zile au fost tratați ca o masă de manevră”, spune Popa, care e convins că tot fondurile
europene le vor schimba și lor viața.
Cinci dintre zonele dezavantajate sunt cuprinse în Strategia de dezvoltare locală a zonelor
urbane marginalizate creată de GAL. Cu ea au obținut o finanțare de 7 milioane de euro
pentru infrastructură (asfaltarea străzilor și reabilitarea școlilor și a grădinițelor) și mai multe
intervenții de tip after-school și consiliere a părinților pentru prevenirea abandonului
școlar. (Estimarea e că intervențiile vor avea impact asupra a19.000 de persoane defavorizate
– din totalul de aproximativ 70.000 de reșițeni.)

Fiindcă finanțările europene au criterii stricte în baza cărora sunt selectate zonele
marginalizate, există comunități vulnerabile care au rămas pe dinafară. Un astfel de caz e
cartierul Câlnic, care a fost însă prins într-un proiect-pilot de reglementare a așezărilor
informale, inițiat de MKBT. Obiectivul e ca toate cele 46 de familii din capătul străzii Bistra
să intre în legalitate – adică Primăria să parceleze terenurile pe care locuiesc și să creeze un
Plan Urbanistic Zonal (PUZ), în baza căruia să poată primi drept de posesie pentru pământ,
ceea ce îi va ajuta să aibă ulterior acces legal la electricitate, apă, educație și muncă. După
niște întârzieri cauzate de lipsa de resurse umane de la Primărie, PUZ-ul se află încă în lucru,
iar Direcția de Asistență Socială speră că oamenii din Câlnic vor avea actele gata prin
august.

Dar sunt și zone marginalizate care au rămas, momentan, complet-complet pe dinafară.

Pe câteva le-am vizitat alături de Flori Nica, asistent social și președintă a Asociației
Humanitas Pro Deo, care intervine cu hrană, adăpost și activități în zone defavorizate încă din
1994. Una dintre ele e Secu, un fost sătuc minier devenit cartier al Reșiței după ‘60, când s-au
închis minele și unele clădiri au devenit locuințe sociale. Aici, cei care nu-s plecați în Austria
la muncă o lună da, o lună ba, lucrează cu ziua; alții n-au acte de Reșița și n-au cum să
acceseze beneficiile care li s-ar cuveni.

Din centru până acolo am făcut vreo 20 de minute cu mașina – cam cât îți ia să traversezi tot
orașul. De la șosea am virat pe un drum deluros de pământ; după câteva minute, casele
îngrijite s-au rărit, iar în mijlocul străzii s-a format un șanț în care ajung deșeurile – inclusiv
dejecțiile umane. În capătul străzii se află o comunitate de romi, segregată chiar în interiorul
acestei segregări. Din cele 10 familii care trăiesc în locuințe sociale, patru au toalete, în timp
ce restul își fac nevoile în pădure.

Dar chiar și cei care au toaletă au probleme, pentru că instalația e provizorie – „socru-miu
trage apa la el și-mi ajunge mie-n casă”, îi spune o mamă asistentului social. Flori știe că cei
care furnizează apă potabilă și canalizare în județ au întârziat cu lucrările și a făcut deja petiții
ca să se rezolve. Pentru că nu există canalizare, nici primăria nu poate veni să asfalteze, spune
ea, ca oamenii să ajungă mai ușor la șosea, unde circulă un microbuz.

După mai multe telefoane și tot soiul de asigurări că situația va fi remediată curând, ne-am
dus să vedem una dintre zonele care a prins loc în strategia GAL-ului: pe Dealul Crucii, unde
șantierul ar trebui să înceapă vara asta.

De pe șoseaua principală am virat pe o străduță care urcă pe lângă TMK până-n deal, unde
locuiau muncitorii de la uzină pe vremuri. Pe aici nu circulă niciun autobuz și nici
taximetriștii nu se-ncumetă să intre, pentru că nu vor să-și distrugă mașinile. Drumul e atât de
îngust și de încârligat încât trebuie să claxonezi precaut înainte să intri în orice curbă. Strada
se-nfundă într-un munte de zgură eliminat în ani de zile de Combinat.

Fiecare rafală de vânt înseamnă zgură plimbată de colo-colo, inclusiv în casele oamenilor și
în ochii puștilor care se joacă cu mingea pe stradă.

Flori o recunoaște pe una dintre fete și o întreabă dacă mai merge la școală. E principala ei
grijă, pentru că școala e singura lor șansă. Apoi îl întreabă pe un tânăr de 19 ani, care-i spune
că dă cu târnăcopul prin cimitire, de ce nu vrea să se înscrie la învățământul dual. „Dacă n-am
învățat carte…”. Flori îi spune că nu e prea târziu și că, la colegiul tehnic, unde există
învățământ dual, ar primi 400 de lei bursă și ar mai învăța și o meserie, direct la o firmă, care
ar putea apoi să-l angajeze. Tânărul nu pare încântat, dar dă din cap – mai degrabă ca s-o
mulțumească pe Flori. Ea le cere numerele de telefon amândurora, ca să mai insiste.

Flori nu le știe numele, dar îi recunoaște după probleme: „fetița care nu s-a mai dus la
școală”, „mama care nu știe să se semneze la bancă”, „copilul care n-a fost declarat de
părinți”. E recunoscătoare că există din ce în ce mai multe proiecte care includ și comunitățile
vulnerabile, dar nu-i place că trebuie să-i trateze pe oameni ca pe statistici și să-i pună să
semneze pentru un pachet de mâncare sau o participare la vreo activitate.

Cel mai avansat șantier al finanțării GAL pentru comunități defavorizate se află în cartierul
Mociur, unde administrația speră că Reșița 2030 își va muta centrul, odată cu mallul și parcul
acvatic și hotelul, care vor apărea pe fosta platformă industrială. Ar fi o schimbare la 180 de
grade într-un loc pe care presa l-a numit „cartierul-ghenă” sau „bomba socială”.

Acolo, până la finalul anului trecut, în două cămine de locuințe sociale cu 180 de garsoniere
trăiau 190 de familii.
După ce oamenii au fost relocați în alte cămine și locuințe sociale ale primăriei, un bloc a fost
demolat, iar al doilea urmează să fie recompartimentat – din 90 de camere vor să obțină 50 de
apartamente: 12 garsoniere, 28 apartamente cu 2 camere și 10 apartamente cu 3 camere. În
2024, în ele ar trebui să se întoarcă familiile în care cel puțin unul dintre membri are loc de
muncă, copilul merge la școală, iar dosarul lor arată că n-au avut conflicte cu vecinii. Ceilalți
vor rămâne acolo unde le-a găsit loc Direcția de Asistență Socială a Primăriei.

Teoretic, 50 de familii vor începe o viață mai bună. Practic, 140 de familii rămân, momentan,
cu aceleași probleme – la care s-a adăugat și o trambalare.

De restul oamenilor în nevoie din Reșița se ocupă tot Direcția, în colaborare cu trei
organizații. Una oferă servicii de tip after-school, masă caldă și activități de voluntariat și
anti-discriminare, alta face consiliere și cursuri de calificare. Scopul tuturor e să ducă adulții
la muncă și copiii la școală.

De când a venit Popa la primărie, Direcția s-a restrâns, de la 173 de angajați, la 58. Dintre ei,
50 sunt oameni de teren – într-un oraș în care GAL a estimat 19.000 de locuitori vulnerabili
numai în strategia lor de dezvoltare locală a zonelor urbane marginalizate. În realitate sunt
vreo 25.000, estimează directoarea Direcției, Lidia Roșianu.

Deși numărul angajaților a fost redus la mai puțin de o treime, proiectele Direcției s-au
înmulțit. E chiar prima oară în 20 de ani când Direcția e implicată direct în accesarea
fondurilor europene. Asta înseamnă că e mai multă muncă, pe care o fac toți cei rămași, fie că
e scris de proiecte sau cărat paleți. Roșianu spune însă că se descurcă. „Am rămas cu oamenii
cu adevărat dedicați, care se implică indiferent de oră.”

Tot de la venirea lui Popa a început să scadă și numărul beneficiarilor de ajutor social; de la
176 în 2016, la 60 în prezent. „I-am dus de mânuţă la agenți economici”, a spus Popa în
presă. Din cei 116 care au dispărut din statistică, doar 28 s-au angajat. 66 au rămas fără ajutor
– fie pentru că au refuzat joburi, fie pentru că au refuzat să facă muncă în folosul comunității
–, 21 au decedat, iar 28 au fost ajutați să-și facă dosar pentru dizabilitate și pensionare.

Ce nu se spune însă e că e mai complicat de-atât să ai grijă cu adevărat de comunitățile

vulnerabile, abandonate de societate ani de-a rândul.

De pildă, doar 30% dintre cei din comunitățile vizate de strategia GAL au absolvit opt clase,
ceea ce înseamnă că e greu să le găsești locuri de muncă pe o piață care cere sudori, bucătari,
topitori, lucrători în confecții sau inginerie. În plus, aproape 50% dintre cei din Mociur și
Dealul Crucii au dizabilități sau boli cronice care le îngreunează activitatea zilnică.
„Primăria nu are, momentan, o abordare integrată pentru eradicarea sărăciei, ci doar o suită
de proiecte – pe unele le face prin finanțarea GAL, altele prin finanțare proprie”, spune
Marina Batog de la MKBT, care crede însă că e firesc să-ți canalizezi eforturile în primă
instanță în jurul lucrurilor care se pot rezolva mai repede și care pot aduce oamenii împreună,
ca să se dedice, ulterior, lucrurilor cele mai grele. „Deși toate proiectele contribuie, nu sunt
suficiente, pentru că problemele sunt structurale; însă nu e timpul pierdut.”

Deși sărăcia nu e neapărat neglijată la Reșița, nu e tratată nici cu suficientă viziune. În

strategia Reșița 2030 nu apare nicăieri problema majoră și greu de rezolvat a orașului –
sărăcia.

Tinerii știu că un oraș ideal depinde de oameni

„Deschide ochii”, „acceptă un nu”, „depășește-ți limitele” – îmi spun câteva mesaje scrise pe
tăblițe colorate când dau să urc la Mansarda, porecla Centrului de tineret și voluntariat Reșița,
acum găzduit de o fostă grădiniță. S-a mutat recent dintr-un bloc, pentru că la finalul anului
trecut a început reabilitarea lui. Primăria vrea să-l transforme într-un hub pentru activități
comunitare, unde să aibă sediu mai multe ONG-uri.

Printre cutii cu căni din ceramică făcute de tineri, mese de fussball și afișe despre evenimente
am găsit-o pe Daniela Lupșan, o tipă fâșneață de 59 de ani, cu părul tuns scurt. De aproape 20
de ani coordonează acest centru, inițiat de Direcția Județeană pentru Sport și Tineret Caraș-
Severin și sprijinit de Primărie, unde învață vreo 50 de puști să scrie adrese, să picteze pe
față, să-și exprime punctul de vedere, chiar dacă-i contra curentului.

Dana a ajuns aici după disponibilizările de la Combinatul Siderurgic, deși nu avea nicio
pregătire sociologică sau de asistență socială, cum ar fi normal azi. S-a format din mers și cu
ajutorul a tot felul de schimburi de experiență.

De când cu pandemia, îi vede pe tineri și mai interiorizați și izolați. Majoritatea vor să plece
cât mai repede din oraș, iar cei care n-ar vrea să facă o facultate, ci să se angajeze direct, n-au
curajul s-o spună. Toți sunt terorizați de teste, olimpiade, Bacalaureat. „Nu se opresc din
goana asta să experimenteze, să încerce, să vadă ce le place cu adevărat”, spune Dana, care a
învățat de la fiul ei cât e de important ca fiecare dintre noi să facă asta. El a trecut prin trei
facultăți și acum trăiește dintr-o pasiune – biciclitul.
Spre descoperiri încearcă să-i împingă la Mansarda, unde invită oameni din diverse domenii
să țină ateliere, dar și să le vorbească despre cum un eșec nu e un capăt de țară. Au întâlniri
marțea și joia, iar azi se văd cu mine. Sunt curioasă ce le place și ce nu le place la orașul lor,
ce-ar vrea să se schimbe.

„Îmi place că-i liniștit și ai unde să petreci timp în natură”, spune o fată de 16 ani, în tricou cu
Metallica. „Mai avem câte un concert, vara, dar orașul stă cumva în loc. Chit că încercăm să
ne scoatem din asta cu facem aia, aducem pe nu știu cine, nu e o evoluție, e de moment. Pe
termen lung nu e nimica.”

„Majoritatea populației e îmbătrânită și e destul de greu să facă să prospere un oraș care îi

mort, post-industrial”, spune o altă fată. Nu-i place că mulți încă se raportează la Reșița ca la
orașul ăla care s-a dezvoltat pe baza industriei, iar dacă industria nu mai e, gata, nu mai are
cum să se dezvolte. „Nici măcar nu explorează ideea…”

„Reșița tot promite, dar nu face”, spune o fată de 18 ani care vrea să devină neurochirurg.
„Vrea să facă un nou spital, dar nici pe alea existente nu le ține cum trebuie.” O completează
o colegă: „Până nu pun cărămidă peste cărămidă, eu nu cred în promisiunile lor.”

Deși îmi răspund mie, construiesc una pe răspunsul alteia și se aud gândind cu voce tare.

„Se vede progresul, dar dacă te duci la oameni să-i întrebi, o să zică tot că nu s-a făcut
nimic”, spune o altă fată despre străzi, centru și liceul ei, Colegiul Național „Traian Lalescu”,
unde s-au schimbat geamuri, bănci, s-au scos caloriferele, s-a pus sistem de ventilație în
tavan, hârtie igienică la baie și fotovoltaice în curte.

Replica ei îmi amintește de domnul Mitică, care face taxi informal cu dubița lui, căci pensia
de 1.500 de lei nu-i ajunge. Și el mi-a spus că foarte multe ar trebui să se schimbe în oraș, că
fiecare Primărie pune la cârmă oameni care trag doar pentru ei, că nimeni nu se gândește la
cei ca el – un pensionar văduv, cu copiii plecați în străinătate. Într-o zi au venit niște băieți de
la Primărie să-l întrebe ce ar avea nevoie să fie mai bine, dar el n-a vrut să le răspundă, i s-a
părut o bălărie. „Păi, stai în orașul ăsta și nu știi ce merge prost?”

La Mansarda, fetele sunt mai conștiente de sine și văd ce prejudecăți le faultează. „Avem
gândirea aia că suntem Reșița, la noi nu se poate, noi nu știm aia, n-are cum să fie de valoare
dacă se află în Reșița”, spune cineva și toată lumea dă din cap a aprobare.

Unii dintre tinerii de la Mansarda au fost chemați la consultări la Primărie, ba pentru brandul
de oraș pe care îl construiește, ba pentru proiecte punctuale pentru tineri. „Dar ne simțim
intimidați de situațiile alea”, îmi spun. „Pentru că nu te-a ascultat niciun adult cu adevărat
până acum, dai răspunsurile pe care crezi că vrea să le audă.”

Dana simte nevoia să intervină, ca om care stă în ședințe la Primărie și știe cât de mult
contează pentru Popa cuvântul lor: „Un cuvânt pe care îl spune un tânăr e mai important
decât o grămadă de funcționari din jurul lui care-l lingușesc”. Numai că nici tinerii n-au
modele de responsabilitate civică în jur, ca să răspundă imediat la astfel de invitații.

Așa că i-am întrebat și eu, mai puțin intimidantă, ce ingrediente ar avea orașul lor ideal. S-a
zis „oraș verde, fără mașini”, „cu locuri de dezvoltare personală, muzee și galerii”, „cursuri și
mai multe secții la facultate”, însă două răspunsuri au pus punctul pe „i”.

„Un oraș cu o comunitate unită de oameni înțelegători, care fac lucruri împreună.”

„Oamenii să aibă dorința de a-l face ideal.”

Mi-au amintit de piesa de teatru pe care o văzusem cu câteva zile înainte. Secretul fericirii se
întoarce la Reșița vorbește despre schimbările orașului și despre generațiile care trag de el ca
să se potrivească propriului scenariu de viață – înapoi la măreția metalurgică sau înainte, la
mall.

„Toată lumea vorbește, toată lumea clevetește, dar nimeni nu-și pune o simplă întrebare: ce
anume face un oraș să trăiască, să fie viu, să pulseze de viață?”, spune o replică din piesă.

Clădirile? Politicienii? Sistemul? Dealurile? Oamenii?

Cu siguranță oamenii. Numai că să revii sau să nu pleci deloc dintr-un oraș ca Reșița implică
și niște sacrificii. Sau cel puțin o dilemă interesantă, pe care o are și Mădălina Gligor,
membră a Mansarda și studentă la actorie la Timișoara.

Mădălina știe că dacă s-ar întoarce acasă ar fi cea mai populară actriță, ar juca super mult – și
asta ar bucura-o; ar face lucruri pentru comunitate, poate chiar ar reuși să deschidă o secție de
teatru la facultate sau măcar o școală privată. Dar, în același timp, „m-aș sacrifica, pentru că
asta ar însemna că nu am încercat niciunde altundeva, că m-am întors în bula mea unde e cald
și bine, unde merg la sigur. Dar dacă peste 10 ani o să mă întreb cum ar fi fost dacă?”

Încrederea trebuie să devină contagioasă

M-am întors în București pe 7 aprilie, în ziua în care opt autocare cu peste 400 de angajați ai
TMK Reșița și TMK Artrom Slatina au ajuns în fața Guvernului. „Vrem să muncim, nu vrem
să cerșim”, „băncile, cămătari cu acte în regulă” sunt câteva dintre mesajele de pe pancartele
ridicate pentru camerele de filmat. După două săptămâni de proteste, care le-au adus
ameliorări, oamenii au cerut derogarea totală de la sancțiunile impuse în urma războiului
pornit de Rusia. Adică să poată încheia contracte, să plătească furnizorii, să livreze marfa
care stătea blocată în porturi.

ANAF le-a dat ce au cerut, dar pe o perioadă determinată care prelungește agonia și cu o
condiție: un reprezentant al statului să supervizeze, ca membru cu drept de veto în consiliul
de administrație al companiei, toate plățile și livrările de marfă, ca să fie evitat orice contact
cu Rusia.

Unii o văd însă tot ca pe o victorie mică, vremelnică. Să trăiești 30 de ani cu drobul de sare
deasupra capului e mult și poate că teama are nevoie de tot atâta timp ca să poată lăsa locul
încrederii; sau poate că nu mai dispare niciodată.

E ce trăiesc și reșițenii când privesc planurile lui Popa. Când te apuci de proiecte mărețe de
regenerare, care durează zeci de ani, „pleci cu reticența comunității în cel mai bun caz”, după
cum a spus, la o masă rotundă unde Reșița a fost studiu de caz, o reprezentantă a
dezvoltatorului imobiliar care va face mall și aquapark în oraș. „Pleci de la un statut de
companie care a furat industria și umple țara de malluri.”

Nu poți contrazice părerea asta decât prin dialog îndelungat, constant, care îi implică pe toți,
ceea ce uneori iese, de multe ori nu prea. Important e să continui. Pentru că, la un moment
dat, consecvența unora va slăbi reticența altora. Iar dacă fiecare se ocupă de bucățica lui, s-ar
putea să avem o Reșița 2030 diferită de cea de azi. Care nu e nici ea perfectă, dar cine e?