FACULTATEA DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE

SPECIALIZAREA ASISTENŢĂ MEDICALĂ GENERALĂ

NURSING
GENERAL
CURS
 ÎNGRIJIRI GENERALE
ACORDATE BOLNAVULUI.
ASIGURAREA ODIHNEI PASIVE
CURS 1

1. Patul bolnavului
2. Mobilizarea bolnavului
3. Dezbrăcarea şi îmbrăcarea bolnavului
4. Asigurarea igienei corporale a bolnavului
5. Captarea dejecţiilor fiziologice şi patologice
6. Prevenirea şi îngrijirea escarelor de decubit
1. PATUL BOLNAVULUI
Patul bolnavului
 principala sarcină a spitalizării o reprezintă vindecarea bolnavului.
 procesul de vindecare presupune repausul complet sau relativ al
bolnavului.
Asigurarea odihnei pasive reprezintă una din metodele de
îngrijire a bolnavului, repausul creind condiţiile favorabile organismului
pentru a-şi concentra eforturile la procesul de vindecare.
Patul bolnavului reprezintă premisa odihnei pasive, fiind bine
construit, prevăzut cu anexele corespunzătoare de confort, cazarmament
şi lenjerie.
Odihna la pat:
• relaxează musculatura,
• eliberează articulaţiile de sarcini,
• scade pierderile de căldură,
• reduce necesităţile energetice ale organismului,
• atenuează durerile, asigurând bolnavului o senzaţie relativă de confort.
PATUL DE SPITAL

Atât bolnavul cât şi personalul de îngrijire ridică o serie de

pretenţii faţă de paturile de spital.

Pretenţiile bolnavului faţă de patul de spital sunt:

1. să fie comod şi să-i asigure relaxarea;

2. să se poată aşeza la marginea patului;
3. să poată urca şi coborî din pat fără eforturi;
4. să fie prevăzut cu accesorii corespunzătoare care să-i asigure
confortul;
5. să asigure efectuarea procedeelor de investigaţii şi tratament în
pat, fără incomodarea lui inutilă;
6. să simtă o relativă izolare, cu ocazia procedeelor mai delicate
de îngrijire faţă de restul bolnavilor.
PATUL DE SPITAL
Pretenţiile personalului de îngrijire faţă de patul de spital sunt:

1. să asigure aducerea şi menţinerea bolnavului în poziţiile

adecvate stării lui, dictate de tratamentul prescris şi de
procedeele de îngrijire;
2. să fie construit şi prevăzut cu anexe corespunzătoare pentru
efectuarea procedeelor de investigaţie şi de tratament care se
execută în pat;
3. să fie uşor de întreţinut şi de curăţat;
4. în limitele posibilităţilor să fie mobilizabil;
5. să fie accesibil din toate laturile.
Paturile de spital din considerente igienice sunt confecţionate
exclusiv din metal, deşi există mai nou tendinţe de a camufla
mecanismele automate ale patului cu suprafeţe lemnoase pentru a creea o
ambianţă mai plăcută bolnavului.
PATUL DE SPITAL –tipuri
Pentru îngrijirea bolnavilor, după tipul de somieră (partea utilă
a patului), paturile de spital sunt:
1. cu somieră fixă, confecţionate dintr-o singură bucată;
2. cu somieră, confecţionată din două bucăţi, partea cefalică
putând fi ridicată pentru a asigura bolnavului o poziţie semişezândă sau
şezândă;
3. cu somiere mobile, articulate din trei sau patru bucăţi, care
asigură poziţii foarte variate bolnavului.
Manipularea părţilor componente ale somierelor articulate se face
mecanic, cu ajutorul unor manivele sau automat.

Pentru îngrijiri speciale se confecţionează paturi de construcţii

diferite cum ar fi:
1. Pentru îngrijirea bolnavilor din reanimare paturile sunt mai
înalte, prevăzute cu apărătoare mobilă şi roţi de cauciuc care pot fi
imobilizate cu tampoane. Aceste paturi pot fi manevrate mecanic,
permiţând schimbările de poziţie rapidă ale bolnavilor în alte poziţii.
PATUL DE SPITAL – tipuri
2. Pentru îngrijirea bolnavilor agitaţi şi psihici paturile sunt
prevăzute cu plase din fibre textile.

3. Paturile pentru copii sunt prevăzute cu gratii fixe şi cu

dispozitive de siguranţă, pentru a evita căderile din pat.

4. Paturile utilizate pentru bolnavii imobilizaţi pe durată mare

sunt prevăzute cu roţi, sertare (care înlocuiesc noptiera), masă pentru uz
curent.
Unele dintre aceste paturi schimbă în mod automat poziţia
bolnavului din decubit dorsal în decubit lateral sau din decubit lateral
stâng în decubit lateral drept şi invers.
Odihna la pat îşi atinge scopul terapeutic numai dacă patul
asigură bolnavului maximum de confort şi căldură uniformă.
Aceasta presupune pregătirea şi reîmprospătarea patului după o
tehnică corectă.
Pregătirea şi schimbarea patului se poate face fără bolnav sau cu
bolnavul în pat.
PATUL DE SPITAL – parti componente

1. Somiera: fixă sau mobilă (articulată).

2. Cazarmamentul este compus din: saltea, apărătoare de

saltea, perne, pătură şi lenjerie de pat (un cearceaf, două feţe de pernă,
o husă de pătură, o muşama şi o aleză sau traversă).

3. Utilajul de confort al patului este compus din: rezemătorul

de spate, saci de păr de cal, colac de cauciuc, colac de vată, perne
elastice, susţinătorul de învelitoare, rezemătorul de picioare, masă
rulantă, agăţătoare.

4. Utilajul auxiliar al patului este compus din: apărătoare

laterale, saci de nisip, perne cuneiforme, chingi sau curele din pânză
sau piele, suporturi pentru ridicarea patului în poziţie declivă, cadru de
extensie, atele cu scripete, contragreutăţi, pârghii, aparate de extensie
gradată.
POZIŢIA BOLNAVULUI ÎN PAT

În funcţie de starea generală şi de boala sa, bolnavul ocupă în

pat o poziţie activă, pasivă sau forţată.

 Poziţia activă este caracteristică bolnavilor în stare bună:

** poziţia lor în pat este identică cu aceea a unui om sănătos,
** ei se mişcă singuri, neavând nevoie de ajutor.

 Poziţia pasivă este caracteristică bolnavilor în stare gravă,

adinamică, care şi-au pierdut forţa fizică:
** poziţia lor în pat este determinată de forţa de gravitate,
dând impresia că sunt „căzuţi în pat”,
** aceşti bolnavi pentru orice mişcare necesită ajutor.
POZIŢIA BOLNAVULUI ÎN PAT
 Poziţia forţată este caracteristică bolnavilor cu atitudini
neobişnuite, determinate de afecţiunea de bază a bolnavului sau impuse
de tratament.
Ea apare:
1. ca o consecinţă a modificărilor produse de boală în organism,
ca de exemplu: opistotonusul din tetanos, poziţia bolnavului fiind
independentă de voinţa lui;
2. ca o reacţie de apărare conştientă sau inconştientă a
organismului faţă de procesul patologic, ca de exemplu: poziţia în cocoş
de puşcă în cursul meningitelor;
3. ca o măsură profilactică în prevenirea unor complicaţii, ca de
exemplu: embolia în cursul tromboflebitelor;
4. ca o măsură terapeutică, necesară pentru vindecarea
bolnavului, ca de exemplu: tratamentul fracturilor cu aparate de extensie.
Aceeaşi poziţia care la un bolnav mai puţin grav este o poziţie
activă, poate deveni o poziţie forţată, impusă de conduita terapeutică.
POZIŢIA BOLNAVULUI ÎN PAT – DECUBIT DORSAL
Bolnavul stă culcat pe spate.
Decubitul dorsal este una din cele mai obişnuite poziţii luate de
bolnav.
Bolnavul va fi culcat fără pernă în unele afecţiuni ale coloanei
vertebrale. În caz de anemii hemoragice, precum şi în unele afecţiuni
cerebrale, el va fi lăsat numai cu o pernă subţire. Dacă poziţia joasă a
capului îi provoacă dureri de coloană, se va introduce o pernă moale,
menţinând regiunea lombară în uşoară lordoză.
La restul bolnavilor menţinuţi în decubit dorsal se vor lăsa sub
cap pernele, după preferinţa lor.
Din poziţia decubitului dorsal, bolnavul poate fi ridicat în poziţie
semişezândă, fie cu ajutorul dispozitivului mecanic în cazul somierei
mobile, fie cu sprijinitorul introdus sub perne, fie cu ajutorul unor perne
în plus, în cazurile somierei fixe. Poziţia semişezândă este indicată
bolnavilor cu afecţiuni cardiace şi pulmonare, după unele intervenţii
chirurgicale, bolnavilor în vârstă, în vederea prevenirii pneumoniei
hipostatice, precum şi celor în perioada de convalescenţă.
POZIŢIA BOLNAVULUI ÎN PAT – DECUBIT DORSAL
Prin ridicarea extremităţii proximale sau distale a patului,
bolnavul culcat în decubit dorsal va ajunge într-o poziţie oblică, fie cu
picioarele mai sus (poziţie Trendelenburg), fie cu capul mai sus.
Poziţia Trendelenburg se realizează prin ridicarea extremităţii
distale a patului sau a somierei. Diferenţa dintre înălţimea celor două
extremităţi ale patului poate varia între 10 şi 60 cm. Sub capul bolnavului
se poate pune o pernă subţire.
Poziţia Trendelenburg se indică bolnavilor cu anemii acute pentru
autotransfuzii, pentru oprirea hemoragiilor membrelor inferioare şi ale
organelor genitale feminine după intervenţii ginecologice, după anestezii
intrarahidiene, în cursul fracturilor membrelor inferioare tratate prin
extensie cu contragreutate, precum şi în cazul drenajului postural, pentru
a favoriza îndepărtarea secreţiilor din căile respiratorii superioare.
Decubitul dorsal îndelungat poate fi făcut mai suportabil
bolnavilor, prin utilizarea unor anexe de confort, ca: susţinătorul de
pătură, colaci de cauciuc, inele de tifon, perne elastice umplute cu apă.
POZIŢIA BOLNAVULUI ÎN PAT – POZITIA ŞEZÂND

Bolnavul culcat în pat poate fi adus în poziţie şezândă cu ajutorul

utilajului auxiliar.
Menţinerea în această poziţie este uşurată prin ridicarea
genunchilor, trunchiul formând cu membrele inferioare un unghi drept.
Această poziţie poate fi asigurată în paturile cu somiere articulate,
care se ridică cu ajutorul manivelei.
Partea cefalică a somierei se ridică până la poziţia verticală, iar
partea ei mijlocie, în formă de acoperiş de casă, până la înălţimea dorită.
Dacă patul bolnavului este cu somieră rigidă, nearticulată, poziţia
se va asigura cu susţinătorul de pernă sau cu încă 4-5 perne aşezate în
trepte.
Sub braţele bolnavului se poate aşeza, de asemenea, câte o pernă,
patul fiind transformat într-un fotoliu.
POZIŢIA BOLNAVULUI ÎN PAT – POZITIA ŞEZÂND

Fotoliul astfel obţinut în pat asigură o poziţie şezând foarte

comodă pentru bolnavi.
Pentru a împiedica alunecarea bolnavului, se va aşeza sub
regiunea poplitee un sul de pătură îmbrăcat într-un cearşaf răsucit la
extremităţi şi fixat sub saltea, iar sub picioare o rezemătoare.
În această poziţie vor fi ţinuţi bolnavii cu dispnee, vârstnicii,
precum şi după anumite intervenţii chirurgicale.
Poziţia poate fi asigurată bolnavilor şi în fotolii.
Bolnavul ţinut în fotoliu trebuie acoperit cu pătură şi încălţat cu
încălţăminte călduroasă, după caz.
Bolnavii cu insuficienţă cardiacă, în cursul acceselor de dispnee
nocturnă se aşează de multe ori la marginea patului cu picioarele
atârnate.
Aceşti bolnavi trebuie lăsaţi să se aşeze în poziţia preferată de ei.
Confortul lor poate fi sporit cu ajutorul unei măsuţe acoperite cu
o pernă pe care pot să se aplece rezemându-se de ea.
POZIŢIA BOLNAVULUI ÎN PAT – DECUBIT LATERAL

Bolnavul este culcat pe partea stângă sau dreaptă, capul sprijinit

pe o singură pernă şi membrele inferioare flectate sau întinse.
La bolnavii adinamici, această poziţie se asigură cu ajutorul
pernelor sau rezemătoarelor speciale, pentru ca bolnavul să nu cadă
înapoi în decubit dorsal.
Pentru a împiedica apariţia escarelor, între genunchi şi maleole se
introduc inele de vată, iar sub trohanterul mare un colac de cauciuc.
Bolnavul va fi întors dintr-o parte pe alta la intervale de o
jumătate, una, două ore.
Bolnavii păstrează decubitul lateral în caz de pleurezii, meningite,
după intervenţii intratoracice şi renale, unele cazuri de dureri
abdominale, în cazul drenajului cavităţii pleurale.
Membrele dureroase sau paralizate vor fi aşezate pe suporturi de
perne elastice.
Numeroase manopere de investigaţii şi tratament se execută în
decubit lateral, ca administrarea clismelor şi supozitoarelor, măsurarea
temperaturii rectale, puncţia lombară etc.
POZIŢIA BOLNAVULUI ÎN PAT – DECUBIT VENTRAL

Bolnavul este culcat pe abdomen cu capul întors într-o parte.

Membrele superioare sunt aşezate la stânga şi la dreapta corpului
cu faţa palmară pe suprafaţa patului.
Pentru protejarea picioarelor, sub glezne se aşează o pernă
cilindrică sau cuneiformă, care ridică degetele de pe saltea.
Sub torace şi abdomen se pot aşeza perne subţiri şi moi, a căror
poziţie trebuie schimbată după dorinţa bolnavului.
Aşezarea bolnavului în decubit ventral trebuie să fie astfel făcută
încât acesta să-şi poată vedea anturajul.
Bolnavii sunt menţinuţi în decubit ventral după: puncţii lombare,
escare întinse, stază duodenală, pentru drenarea unor colecţii purulente
ale căilor respiratorii.
SCHIMBĂRILE DE POZIŢIE

Păstrarea unei anumite poziţii timp mai îndelungat predispune

bolnavul la pericolul complicaţiilor, ca de exemplu: escarele de decubit,
pneumonii hipostatice, tromboze şi embolii etc.
Din acest motiv, poziţia bolnavului trebuie să fie schimbată activ
sau pasiv.

 Schimbările active le execută bolnavul singur.

 Schimbările pasive sunt cele realizate cu ajutor.

Cele mai frecvente schimbări de poziţie sunt:

1. Schimbarea poziţiei din decubit dorsal în decubit lateral.
2. Readucerea din decubit lateral în decubit dorsal.
3. Ridicarea din decubit dorsal în poziţie şezând.
4. Readucerea în decubit dorsal din poziţie şezând.
2. MOBILIZAREA BOLNAVULUI
Mobilizarea bolnavului trebuie făcută în timp.
După cum mobilizarea precoce poate fi dăunătoare procesului de
vindecare sau chiar fatală pentru unii bolnavi, tot aşa depăşirea sau
omiterea timpului oportun pentru mobilizare poate da naştere la
complicaţii şi prelungeşte timpul necesar pentru vindecare.
Aprobarea începerii mişcărilor, stabilirea ritmului de mobilizare,
ca şi fixarea momentului scoaterii bolnavului din pat intră în competenţa
medicului, executarea lor însă este sarcina asistentei.
Bolnavii pot să reacţioneze foarte diferit la tentativele de
mobilizare. Unii aşteaptă cu nerăbdare primele mişcări, alţii necesită o
susţinută muncă de educaţie şi pregătire psihică.
Voinţa bolnavului hotărăşte în mare măsură ritmul de adaptare a
numeroaselor categorii de bolnavi la activitatea obişnuită.
Mobilizarea bolnavilor se va face numai sub supraveghere atentă
a pulsului, respiraţiei, coloraţiei tegumentelor şi a mucoaselor, a tensiunii
arteriale, precum şi a altor manifestări care ar putea apărea ca transpiraţii,
tulburări de coordonare, lipsa echilibrului etc.
3. DEZBRĂCAREA ŞI ÎMBRĂCAREA BOLNAVULUI
Dezbrăcarea bolnavului de hainele şi de lenjeria proprie se face la
serviciul de primire.
În spitale se utilizează pijamalele pentru ambele sexe şi numai în
cazuri speciale, ca unele afecţiuni ale organelor genitale, sau ale
membrelor inferioare, se utilizează cămăşile.
Femeile pot utiliza un batic, iar bărbaţii uneori bonetă.
 bolnavii cu stare generală păstrată se dezbracă şi se îmbracă
singuri. Numeroşi bolnavi îşi păstrează unele piese ale lenjeriilor proprii,
pe care apoi le poartă apoi sub formă de lenjerie în spital. Asistenta are
obligaţia să intervină pentru dezbrăcarea lenjeriei proprii.
 bolnavii inconştineţi paralizaţi, traumatizaţi, adinamici trebuie
ajutaţi. Ajutorul trebuie acordat cu multă blândeţe, iar dacă bolnavul este
conştient cu foarte mult tact, întru-cât bolnavii se jenează de neputinţa
lor. Bolnavul ridicat din pat se îmbracă, peste lenjerie, cu un halat gros
din molton, se încalţă cu ciorapi şi papuci cu care se poate plimba sau
poate fi condus la serviciile de diagnostic şi tratament.
4. ASIGURAREA IGIENEI CORPORALE A BOLNAVULUI
Igiena corporală a bolnavului se începe încă de la internare, când
este îmbăiat şi la nevoie, deparazitat.
Igiena corporală a bolnavului rămâne în atenţia asistentei,
constituind unul dintre factorii esenţiali ai vindecării.
 Toaleta zilnică -- bolnavii obişnuiţi cu igiena corporală se spală
singuri sau sunt ajutaţi de asistentă şi infirmieră la spălarea corpului,
toaleta cavităţii bucale, întreţinerea părului, schimbarea lenjeriei de
noapte cu lenjerie proaspătă de zi. Toaleta zilnică presupune: baia
parţială la pat/baie, îngrijirea cavităţii bucale la bolnavii
conştienţi/inconştienţi, îngrijirea protezelor dentare, îngrijirea părului.
 Toaleta generală periodică -- bolnavii internaţi în spital sunt
îmbăiaţi de două ori pe săptămână. Bolnavii se mai îmbăiază în preajma
intervenţiilor chirurgicale, precum şi la părăsirea spitalului. Se renunţă la
baia generală la bolnavii comatoşi, cu hemoragii, cu insuficienţă
circulatorie, precum şi la toţi bolnavii unde medicul dă indicaţie în acest
sens, baia fiind dăunătoare stării bolnavului. Baia generală se efectuează
dimineaţa sau seara, la distanţă de perioadele de digestie.
5. CAPTAREA DEJECŢIILOR FIZIOLOGICE / PATOLOGICE
Captarea dejecţiilor fiziologice şi patologice ale bolnavilor
este de mare importanţă deoarece îmbogăţesc simptomatologia bolilor
cu numeroase elemente care uneori au importanţă hotărâtoare în
stabilirea diagnosticului.
Ele se realizează la toţi bolnavii la indicaţia medicului
pentru supraveghere. La bolnavii imobilizaţi la pat captarea dejecţiilor
se face cu caracter permanent.
Captarea dejecţiilor trebuie făcută după anumite reguli,
pentru a nu murdări salonul sau patul, pentru a nu incomoda ceilalţi
bolnavi, pentru a preveni infecţiile intraspitaliceşti şi pentru a reduce la
minim traumatismul fizic şi psihic al bolnavului.
Dejecţiile fiziologice şi patologice captate în spital sunt:
1. materiile fecale;
2. urina;
3. sputa;
4. vărsăturile;
5.scurgerile ciclului lunar (menstra?!) la femei.
6. PREVENIREA ŞI ÎNGRIJIREA ESCARELOR DE DECUBIT
Escarele de decubit
 sunt modificări locale de ţesuturi, datorită comprimării lor mai
îndelungate între proeminenţele osoase şi suprafaţa patului.
 ele iau naştere la bolnavii gravi, imobilizaţi la pat în aceeaşi
poziţie perioade îndelungate.
Ţesuturile cuprinse între proeminenţele osoase şi suprafaţa
patului, neputând fi suficient irigate, se modifică şi iau naştere escarele
de decubit.
Iniţial ele se manifestă printr-o simplă congestie a pielii, dar
repede peste acestea apar vezicule cu conţinut sanguinolent, iar suprafaţa
congestionată capătă o culoare cianotică cu marginile roşii.
Partea centrală a zonei se usucă, epidermul se desprinde,
formându-se o ulceraţie din ce în ce mai profundă, care se dezvoltă în
adâncime.
Escarele de decubit de cele mai multe ori se suprainfectează.
PREVENIREA ŞI ÎNGRIJIREA ESCARELOR DE DECUBIT
Apariţia escarelor de decubit este favorizată de:

1. factori generali: stări de caşecsie, tulburări trofice, afecţiuni

ale măduvei spinării, tulburări de circulaţie şi edeme, hipoproteinemie,
intoxicaţii cronice, cancer, vârsta înaintată.

2. factori locali: umezeala datorată – incontinenţa de urină şi

fecale, scurgerile vaginale, transpiraţii; căldura excesivă a patului
umed; menţinerea bolnavului în aceeaşi poziţie; neregularităţi ale
lenjeriei de pat şi de corp; cusături; cârpituri; cute; nasturi; şnururi.
Escarele de decubit apar în regiunile unde proeminenţele
osoase sunt acoperite direct de piele, datorită compresiunii produse de
aparate gipsate sau de păturile prea grele.
Escarele de decubit pot fi prevenite printr-o îngrijire şi o
supraveghere conştiincioasă a bolnavului.
Formarea escarelor de decubit, în majoritatea cazurilor, este
urmarea unei îngrijiri insuficiente.