ÎNGRIJIREA BOLNAVILOR IMOBILIZAŢI TIMP ÎNDELUNGAT LA PAT

Imobilizarea îndelungată a unor bolnavi la pat poate fi consecinţa anumitor

afecţiuni mai grave sau poate fi impusă ca o măsură terapeutică.
Astfel, unii bolnavi nu se pot ridica din pat din cauza adinamiei, asteniei,
paraliziilor, leziunilor membrelor inferioare.
Alţii, deşi ar avea forţă fizică suficientă pentru a se ridica din pat, acest lucru le
este interzis:
 fie ca o măsură preventivă faţă de unele complicaţii: hemoragii, embolii,
complicaţii cardiace etc.;
 fie ca o măsură terapeutică: fracturi, traumatisme, infarct miocardic etc.
Bolnavul imobilizat îşi petrece perioada respectivă a vieţii sale în pat. El nu se
scoală de loc şi în majoritatea cazurilor nu-şi poate schimba nici poziţia. Din acest motiv
patul lui trebuie transformat într-un adevărat mobilier combinat, care să-i asigure un
confort maxim posibil. Patul trebuie în acelaşi timp să înlocuiască anumite proteze ale
bolnavului, pentru perioada cât el trebuie să stea imobilizat.
Imobilizarea îndelungată la pat predispune bolnavul la o serie de complicaţii
apărute tocmai din inactivitatea lui, astfel:
 încetinirea curentului sanguin favorizează formarea trombozelor;
 ventilaţia deficitară a plămânilor contribuie la apariţia pneumoniilor
hipostatice;
 presiunea exercitată asupra ţesuturilor care acoperă proeminenţele
osoase cauzează escare de decubit;
 lipsa activităţii musculare face ca muşchii să se atrofieze şi să scadă
tonusul general al organismului, iar condiţiile mai grele de menţinere a igienei corporale
predispun la diferite afecţiuni dermatologice.
Pielea bolnavului imobilizat timp îndelungat la pat îşi pierde tonicitatea, tubul
digestiv devine hipoton, tranzitul intestinal se încetineşte, iar arderile din
organism se reduc.
De aici rezultă că aceşti bolnavi necesită o atenţie deosebită şi asistenta
care are sub îngrijire astfel de bolnavi — alături de sarcinile apărute din tratamentul
bolii de bază — trebuie să ţină seama de următoarele:
Asigurarea condiţiilor de confort ale bolnavului.
 Pentru îngrijirea bolnavilor imobilizaţi la pat, cele mai corespunzătoare sunt:
patul cu somieră mobilă sau patul universal pentru tratamentul osteo-articular,
care pot fi adaptate poziţiilor cerute de afecţiunea şi tratamentul bolnavului.
Patul universal pentru tratamentul osteo-articular este prevăzut cu utilaje
accesorii, care uşurează viaţa bolnavului în pat; masă reglabilă pentru
alimentaţie, citit, scris etc., sertar care înlocuieşte noptiera când se mută patul pe
terasă sau este dus bolnavul la tratamente sau examinări, etc. Dacă bolnavul este
îngrijit in paturi obișnuite, atunci se vor asigura aparate accesorii necesare
confortului.
Salteaua va fi confecţionată de preferinţă din material plastic, cu structură
de burete, care asigură o suprafaţă mai comodă bolnavului. Pe de altă parte,
igiena bolnavului poate fi mai uşor asigurată pe aceste saltele, care nu absorb
dejecţiile sau alte lichide vărsate pe pat şi sînt uşor de curăţat şi dezinfectat, în
cazul bolnavilor cărora li se impune imobilitate perfectă, se utilizează saltelele anti-
decubit.

Toaleta bolnavului se va face în pat de către asistentă sau infirmieră sub

forma băii parţiale sau complete, în măsura în care bolnavul poate fi mobilizat
pasiv, în cazul bolnavilor cu suferinţe osteo-articulare se va avea grijă ca aparatele
gipsate să nu se îmbibe cu apă în cursul toaletei.
Confortul bolnavului trebuie asigurat prin schimbări pasive de poziţie. Dacă
starea lui o permite, cu ajutorul unor utilaje auxiliare (ca agăţătoarele de metal sau
cele confecţionate din pânză) trebuie create posibilităţi pentru ca el singur să poată
executa anumite mişcări.
Asistenta trebuie să aranjeze totul la îndemâna bolnavului.
Noptiera trebuie să se deschidă în aşa fel ca bolnavul să o poată utiliza din
pat. Ea trebuie înzestrată cu o lampă cu comutatorul la îndemâna bolnavului.
Declanşatorul aparatului de semnalizare (sonerie, lampă, eventual microfon),
trebuie fixat de asemenea într-un loc accesibil, eventual chiar pe învelitorea patului,
cu ajutorul unui leucoplast.
Pentru bolnavii cu polakiurie este recomandabil ca urinarul să fie aşezat în aşa
fel, ca ei singuri să-l poată lua.
Reglementarea programului de zi al bolnavului, în instituţii spitaliceşti sau
sanatoriale, programul de zi al bolnavului se acomodează programului secţiei.
Totuşi, bolnavii imobilizaţi timp îndelungat la pat necesită o preocupare deosebită.
Ceilalţi bolnavi se scoală în anumite perioade ale zilei, fac plimbări în parcul
spitalului, se duc la examinări şi tratamente, pe când aceşti bolnavi nu au nici o
posibilitate de a schimba mediul.
În majoritatea cazurilor, bolnavii imobilizaţi vor fi scoşi în aer liber (terasă,
balcon, verandă sau chiar în grădină). Aceasta se va face cu patul, fără ca el să
fie mobilizat, în acest scop, bolnavul trebuie îmbrăcat adecvat condiţiilor
climaterice şi de anotimp. Dacă starea lui nu permite îmbrăcarea şi dezbrăcarea,
atunci va fi bine învelit; între învelitori se pot aşeza câteva termofoare calde.
Obişnuirea bolnavului cu aerul liber trebuie făcută progresiv, putând ajunge
până la 7—8 ore zilnic, petrecute în afara salonului.
Satisfacerea preocupărilor intelectuale ale bolnavului este una din sarcinile
cele mai importante ale asistentei. Interesul intelectual al bolnavului trebuie
satisfăcut sau la nevoie trezit, căci astfel bolnavul suportă mai bine imobilizarea
îndelungată. Din acest motiv este bine dacă aceşti bolnavi au la dispoziţie
telefon, instalaţie de radiodifuziune şi televizor. Este foarte important ca
amplasarea televizorului în salon să nu reclame din partea bolnavului poziţii
forţate, obositoare, din acest motiv aparatul trebuie aşezat la o înălţime de 180
—200 cm, care oferă o vizibilitate bună din decubit dorsal. Atât casca de radio,
cât şi televizorul trebuie prevăzute cu întrerupătoare speciale pe care bolnavul
să le poată manipula din pat.
Asistenta se va îngriji de o lectură corespunzătoare pentru bolnav, pe care
o va procura din biblioteca secţiei sau a spitalului şi va încerca să asigure
legătura bolnavului cu mediul lui obişnuit extraspitalicesc.
Timpul petrecut de bolnav în stare imobilizată — dacă starea lui o permite
— poate fi utilizat pentru trezirea interesului lui în direcţia unor noi probleme
legate de profesiunea lui, pentru a-i da un elan creator, pe care-l va putea
valorifica după părăsirea spitalului. Stimularea interesului intelectual contribuie
mult la procesul de vindecare, însă ea nu trebuie dusă la extrem, având grijă
ca nu cumva bolnavul să nu-şi solicite prea mult sistemul nervos.
Asistenta va purta discuţii cu bolnavii în legătură cu lectura, audiţiile radio
sau televiziune avînd rol conducător în preocuparea intelectuală a bolnavului; de
aceea, ea va trebui să ţină pas cu evenimentele vieţii culturale.
Executarea examinărilor complementare de laborator şi a tratamentelor.
Examinările complementare şi tratamentele vor fi astfel executate, ca bolnavul să
nu fie ridicat din pat.
Electrocardiograful, aparatul roentgen portativ, aparatul de raze ultraviolete
etc. pot fi aduse în salon, o parte din examinări făcându-se în pat. Pentru exa -
menul oftalmologie se va face întuneric în cameră, iar pentru alte examinări şi
tratamente bolnavul va fi transportat cu patul.
Supravegherea şi asigurarea tranzitului intestinal. Starea de imobilizare
favorizează constipaţia, din acest motiv, evacuările de scaun vor fi
supravegheate şi înregistrate. Tranzitul intestinal trebuie asigurat cu mijloace
naturale, pentru a nu-l obişnui în această perioadă de timp cu purgative sau
clisme. Dacă afecţiunea de bază a bolnavului nu constituie o contraindicaţie,
atunci i se va administra un regim bogat în celuloză şi lichide. Dacă problema
tranzitului nu poate fi rezolvată prin regim, se va recurge la clisme şi numai în
ultima instanţă la lexative.
La înrăutăţirea tranzitului contribuie în mare măsură şi faptul că unii
bolnavi nu-şi pot evacua scaunele în salon în prezenţa altora în poziţia culcat, pe
bazinet, în pat. La aceşti bolnavi este nevoie de multă răbdare, tact şi educaţie,
până ce se acomodează noilor condiţii. Este necesar ca ei să fie izolaţi de restul
bolnavilor printr-un paravan şi să fie deprinşi cu evacuările reglementare după un
orar fix.
Prevenirea complicaţiilor apărute din imobilizarea îndelungată. Îngrijirea
bolnavului trebuie astfel condusă ca să prevină instalarea complicaţiilor de orice
natură. Procedeele de profilaxie depind în mare măsură de starea bolnavului, de
gradul în care el poate fi mobilizat pasiv sau activ, precum şi de mijloacele
ajutătoare ce stau la dispoziţie.
Trombozele venoase se previn pin masajul uşor al membrelor şi mobilizarea
pasivă sau activă a degetelor picioarelor şi mîinilor, eventual a gambelor şi
antebraţelor. Mişcările înviorează circulaţia, viteza sângelui în vase creşte, ceea ce
previne coagularea intravasculară. Masajul aplicat în măsura prescrisă de medic
previne şi apariţia atrofiilor musculare.
Pneumoniile hipostatice se previn prin ridicarea bolnavului în poziţie
semişezând şi gimnastică respiratorie, executată sistematic de mai multe ori pe
zi, sub controlul asistentei.
Tranzitul intestinal normal se asigură după cum am arătat mai sus.
Pentru stimularea funcţiilor pielii şi a circulaţiei cutanate, tonificarea vaselor
superficiale şi mobilizarea sistemului reticuloendotelial din ţesutul celular
subcutanat, bolnavii, după terminarea toaletei, vor fi zilnic fricţionaţi cu alcool
diluat pe toată suprafaţa corpului.
Deformările articulare, poziţiile vicioase ale membrelor şi coloanei vertebrale
pot fi prevenite prin asigurarea poziţiei corecte în pat cu ajutorul sacilor de nisip,
a rezemătoarelor, pernelor etcl, precum şi prin ridicarea învelitorilor cu ajutorul
coviltirului.
Escarele de decubit se previn prin metodele cunoscute. Pentru bolnavii cărora
nu le este permisă nici o mişcare se vor utiliza saltele pneumatice,
compartimentate, manipulate manual sau automat.
Comportarea personalului faţă de bolnavii imobilizaţi pe lungă durată la pat
trebuie să fie cât se poate de atentă. Ei sunt irascibili, mai nervoşi, capricioşi, şi
uneori chiar anxioşi. Asistenta trebuie să ţină seamă de starea sistemului lor nervos
şi să înlăture orice discuţie contradictorie cu ei. Comportarea plină de blândeţe,
atitudinea caldă, gesturile lipsite de repezeală sau violenţă, promptitudinea cu care
răspunde la chemările bolnavului, ca şi nenumăratele atenţii cu care trebuie să
înconjoare bolnavul contribuie la întărirea încrederii şi fac bolnavul să suporte
mai uşor starea de imobilizare în pat.