MINISTERUL EDUCAȚIEI ȘI CERCETĂRII AL REPUBLICII

MOLDOVA
UNIVERSITATEA LIBERĂ INTERNAȚIONALĂ DIN
MOLDOVA
FACULTATEA ȘTIINȚE SOCIALE ȘI ALE EDUCAȚIEI
CATEDRA PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIE

REFERAT
PSIHOTERAPIE IN JOC DRAMATIC

Lector Universitar: Mohammadifard Gh.,dr.

Autor: Secrieru Maria, masterand la anul I,

specialitatea Psihologie Clinica, grupa 231.11

Obiectul: Doctrinologia consilierii psihologice

și psihoterapiei in domeniul clinic

Chisinau - 2023
1
Terapia prin joacă este un instrument valoros în psihoterapia cu copii, inclusiv pentru
tratamentul bolilor mintale și a problemelor de comportament 1. În terapia prin joc,
terapeutul urmează exemplul copilului prin joc, iar copilul exprimă gânduri și
sentimente care ar putea fi dificil de comunicat altfel.

Definitii si teorii:

Terapia prin joacă mai poate fi explicată ca „utilizarea sistematică a modelului teoretic
pentru a stabili un proces interpersonal în care terapeuții de joc instruiți folosesc
puterile terapeutice ale jocului pentru a ajuta clienții să prevină sau să rezolve
dificultățile psihosociale și să obțină o creștere și o dezvoltare optimă” 1.

Triunghiul dramatic sau triunghiul lui Karpman este o teorie psihologică care descrie
trei roluri într-un joc psihologic: victimă, persecutor și salvator 2. Inițial, un triunghi
dramatic apare atunci când o persoană își asumă rolul de victimă sau persecutor.
Această persoană simte atunci nevoia de a înrola alți jucători în conflict. Așa cum se
întâmplă adesea, un salvator este încurajat să intre în situație 2.

Istoric:

Terapia prin joc dramatic a fost dezvoltată în anii 1920 de către psihologul elvețian
Hermine Hug-Hellmuth . Aceasta a fost prima persoană care a folosit jocul ca metodă
de terapie pentru copii. În anii 1930, psihoterapeuții psihanalisti ca Anna Freud sau
Melanie Klein au început să folosească jocul ca modalitate de evaluare și intervenție
terapeutică în lucrul cu copiii .
Albert Einstein spunea ca “jocul este cea mai inalta forma de cercetare”. Cunoastem
ca jocul este principalul limbaj al copiilor, limbaj prin care acestia isi pot exprima
2
emotiile, fie ele placute sau neplacute, nevoile de baza, cele de siguranta si cele de
auto-cunoastere; este o modalitate prin care copiii pot explora relatii, dar si un
instrument de procesare a evenimentelor din viata zilnica, de la cele mai placute pana
la cele traumatice. Jocul sta la baza principalelor abordari de interventie terapeutica
pentru copii si adolescenti.

Etapele de dezvoltare:

In jurul anilor 1930 psihoterapeuti psihanalisti ca Anna Freud sau Melanie Klein au
inceput sa foloseasca jocul ca modalitate de evaluare si interventie terapeutica in
lucrul cu copiii, ulterior, pe fondul dezvoltarii altor abordari terapeutice pentru adulti
(cum ar fi terapiile comportamentale, cele centrate pe client, cele cognitive sau gestalt)
au avut adaptari pentru interventiile in lucrul terapeutic cu copiii. Majoritatea
specialistilor care au folosit aceste modele adaptate pentru copii au folosit jocul ca pe
o modalitate de a interactiona, evalua, comunica si influenta pozitiv clientii lor de
varste mici.
In aceste perioade, terapia prin joc nu era perceputa ca un domeniu de interventie
terapeutica diferit de cel al psihoterapiei generale, ci mai degraba ca o modalitate de a
extinde si adapta pentru copii modelele de interventie pentru adulti, astfel incat sa se
potriveasca mai bine abilitatilor lor, in functie de nivelul de dezvoltare. Astfel, intre
anii 1960-1980, aproape 100 de modele de interventii psihoterapeutice prin joc au
aparut si erau folosite in practica profesionistilor, in paralel cu dezvoltarea domeniului
de cercetare a dezvoltarii copilului. Desi varietatea de modele terapeutice a creat o
traditie bogata a folosirii terapiei prin joc, in acelasi timp a ingreunat oferirea unui
model stabil de interventie, astfel ca terapia prin joc a fost contestata ca o modalitate
terapeutica valida pentru copii.
Aparitia unor asociatii internationale, cum ar fi Asociatia de Terapie prin Joc in
SUA, Asociatia Britanica de Terapeuti prin Joc in UK sau Asociatia Canadiana de

3
 Terapie prin Joc a revitalizat domeniul terapiei prin joc, iar profesionistii din cadrul
asociatiilor au colaborat pentru a construi o puternica baza teoretica, tehnica si de
cercetare a acestui domeniu. Au fost extinse oportunitatile de studiu in domeniu, fiind
imbunatatite cadrele de supervizare si formare pentru profesionisti. Desi exista
practica si destul de multa literatura teoretica venita din domeniul clinic, din partea
profesionistilor care lucrau direct cu copii, cercetarea in domeniul terapiei prin joc
asupra impactului specific al metodelor folosite si al rezultatelor obtinute a fost saraca.

Cine sunt terapeutii prin joc?

o profesionisti licentiati in sanatate mintala, cum ar fi medici, consilieri scolari,

psihologi sau psihopedagogi care au obtinut o diploma, sub forma unui masterat,
doctorat sau formare in psihoterapie prin joc, au experienta clinica considerabila si au
trecut printr-un proces de supervizare. Nu orice specialist care foloseste tehnici de
terapie prin joc poate fi numit terapeut prin joc;
o terapeutii prin joc folosesc un model teoretic in interventia lor terapeutica (fie ca este
integrativ, psihanalist, centrat pe persona, non-directiv, adlerian, compartamentalist,
gestalt sau oricare alt model din cele peste 100 existente) si nu iau la intamplare niste
tehnici de joc, aplicate in terapie fara coerenta sau planificare terapeutica;
o terapeutii prin joc cunosc puterile terapeutice ale jocului si folosirea acestora in
practica clinica sau in cercetare;

Beneficiile terapiei prin joc sunt :

 Dezvoltarea abilităților creative și strategiilor de coping.
 Îmbunătățirea abilităților sociale.
 Învățarea de noi mecanisme și comportamente.
 Înfruntarea anxietății.
4
 Dezvoltarea empatiei și respectului pentru cei din jur.
 Îmbunătățirea abilităților motorii.
 Dezvoltarea relațiilor de familie mai puternice.
 Responsabilitate crescută.
Este important de menționat că terapia prin joc nu înlocuiește medicația sau alte
tratamente necesare în cazul unui copil diagnosticat cu o boală mentală sau
psihică .

Când poate fi folosită terapia prin joacă?

Deși persoanele de orice vârstă pot beneficia de terapia prin joacă, ea este de obicei
folosită la copii. Aceasta este utilă în următoarele situații:
 Întârzieri în dezvoltare;
 Probleme de comportament la școală;
 Comportament agresiv sau nervos;
 Probleme de familie;
 Anxietate, depresie;
 Tulburare de atenție;
 Spectru autist.

5
Cum funcționează terapia prin joacă?
Un diagnostic precum cele de mai sus aduce probleme de comunicare între părinți și
copii. În funcție de vârstă sau stadiul de dezvoltare, cei mici demonstrează mai mult
sau mai puțin abilitățile limbajului unui adult. Pot simți ceva, dar în multe cazuri fie nu
pot exprima ce simt unui adult, fie nu au pe cineva de încredere. În același timp,
adulții pot interpreta greșit sau pot rata indiciile verbale ori nonverbale ale copilului.
Copiii învață să înțeleagă lumea și locul lor în ea prin joacă. În acest mod, ei sunt
liberi să experimenteze emoțiile. Jucăriile pot acționa ca simboluri și pot avea
înțelesuri mult mai mari. Din moment ce copiii nu se pot exprima în mod adecvat în
lumea adulților, terapeutul intră în lumea lor, la nivelul lor. În timp ce se joacă, cei
mici devin mai pregătiți să împărtășească sentimentele. Nu se simt presați și li se
permite să lucreze în stilul lor, cu metodelele lor de comunicare.
Terapia prin joacă poate fi diferită în funcție de terapeut si de nevoiele particulare ale
copilului. Terapeutul poate să observe modul copilului de a se juca și să aibă interviu
separat cu părinții. Ulterior se pot stabili anumite obiective terapeutice, se va decide în
ce măsură limitele pot fi necesare și se va formula un plan pentru viitor.

Joc dramatic utilizat in terapia adultilor:

Triunghiul dramatic este un model social de interacțiune umană care mapează un tip
de interacțiune distructivă care poate apărea în rândul persoanelor aflate în conflict .
Modelul triunghiului dramatic este un instrument utilizat în special în psihoterapia prin
analiza tranzacțională, ce permite înțelegerea strategiilor de manipulare personală și
profesională, oferind soluții la aceste procese negative .
În psihoterapia adulților, triunghiul dramatic poate fi aplicat pentru a ajuta adulții să
înțeleagă și să gestioneze conflictele într-un mod sănătos. Terapeutul poate ajuta
adultul să identifice rolurile din triunghiul dramatic și să înțeleagă cum acestea se
aplică în viața lor de zi cu zi . De exemplu, adultul poate fi ajutat să înțeleagă cum se

6
simte atunci când este persecutor sau victimă și cum aceste sentimente pot fi
gestionate într-un mod sănătos .

Rolurile care apar în Triunghiul dramatic se referă la persoane care par să caute astfel
de poziții în mod regulat și existențial (motivația lor fiind inconștientă). Este vorba de
niște roluri recurente, ale căror mize psihologice și existențiale depășesc cu mult
cadrul unui incident sau al unei situații excepționale .
Triunghiul lui Karpman modelează legătura dintre responsabilitatea personală și
puterea în conflicte și rolurile distructive și schimbătoare pe care le joacă oamenii. El a
definit trei roluri în conflict: Persecutor, Salvator (poziția de sus) și Victima (poziția
de jos) .
De reţinut este poziţia superioară a rolurilor Persecutorului şi Salvatorului, care-şi
exercită puterea sau dominaţia aparentă asupra Victimei.
Săgeţile dintre cele trei roluri din cadrul Triunghiului Dramatic reprezintă simultan:
· Interacţiunile dintre trei poziţii care pot fi ocupate de diferite persoane aflate în
comunicare,
· schimburile de roluri dintre aceste trei persoane,
· comunicarea dintre diferitele părţi ale uneia şi aceleiaşi persoane, care poate trăi
cele trei roluri ca pe trei niveluri ale realităţii ei interioare.
Karpmann schematizează aceste trei roluri în felul următor:
1. Victima: Poziția victimei este "Săracul de mine!" Victima se simte oprimată,
neajutorată, fără speranță, neputincioasă, rușinată și pare incapabilă să ia decizii, să
rezolve probleme, să se bucure de viață sau să obțină perspicacitate. Victima, dacă nu
este persecutată, va căuta un persecutor și, de asemenea, un salvator care să-l salveze,
dar, de asemenea, să perpetueze sentimentele negative ale victimei.
2. Salvatorul: Linia salvatorului este „Lasă-mă să te ajut”. Un facilitator clasic,
Salvatorul se simte vinovat dacă nu merge la salvare. Cu toate acestea, salvarea lor are
efecte negative: menține victima dependentă și nu permite victimei să eșueze și să
7
experimenteze consecințele alegerilor ei. Recompensele derivate din acest rol de
salvare sunt că focalizarea este scoasă din salvare. Când își concentrează energia pe
altcineva, aceasta le permite să-și ignore propriile anxietăți și probleme. Acest rol de
salvare este, de asemenea, esențial, deoarece interesul lor principal principal este într-
adevăr o evitare a propriilor probleme, deghizate în preocuparea pentru nevoile
victimei.
3. Persecutorul: Persecutorul insist “E doar vina ta”. Persecutorul este stăpânitor,
învinovățitor, critic, opresiv, supărat, autoritar, rigid și superior.
Inițial, un triunghi dramatic apare atunci când o persoană își asumă rolul de victimă
sau persecutor. Această persoană simte atunci nevoia de a înrola alți jucători în
conflict. Așa cum se întâmplă adesea, un salvator este încurajat să intre în
situație. Acești jucători înrolați își asumă roluri proprii care nu sunt statice și, prin
urmare, pot apărea diverse scenarii. De exemplu, victima poate stârni salvatorul, în
timp ce salvatorul trece la persecuție.
Motivul pentru care situația persistă este că fiecare participant își îndeplinește
dorințele/nevoile psihologice (inconștiente) fără a fi nevoie să recunoască o
disfuncție sau răul făcut în situația în ansamblu. Fiecare participant acționează pe cont
propriu egoist mai degrabă decât să acționeze într-un mod autentic responsabil sau
altruist ca manieră. Orice personaj ar putea să apară în mod obișnuit ca o victimă iar
altcineva poate trece în rolul de persecutor.
Motivațiile salvatorului sunt cele mai puțin evidente. În termenii triunghiului,
salvatorul are un motiv și beneficii mixte sau ascunse el fiind „cel care
salvează”. Salvatorul are un motiv de rezolvare a problemei și pare să facă eforturi
mari pentru a o rezolva, dar are și un motiv ascuns pentru a nu reuși sau pentru a reuși
într-un mod în care beneficiază. De exemplu, acesta poate obține o creștere a stimei de
sine sau poate primi un statut de salvator respectat sau poate obține plăcere făcând pe
cineva să depindă de el și să aibă încredere în el și să acționeze într-un mod care pare
că încearcă să ajute, dar la un nivel mai profund joacă un rol asupra victimei pentru a

8
continua să primească o plată. Relația dintre victimă și salvator poate fi una
de codependență. Salvatorul menține victima dependentă încurajându-i victimitatea.
Victima își îndeplinește nevoile prin acceptarea îngrijirii.
Participanții au, în general, un rol primar sau obișnuit (victimă, salvator, persecutor)
atunci când intră în triunghiuri dramatice. Participanții își învață mai întâi rolul
obișnuit în familia de origine. Chiar dacă participanții au fiecare un rol cu care se
identifică cel mai mult, o dată pe triunghi, participanții se rotesc prin toate cele trei
poziții.
Drept urmare, modelul Triunghiului lui Karpmann este un model prin excelenţă
dinamic. Persoana care-şi asumă unul din rolurile din triunghi trebuie să se aştepte să-
şi schimbe rolul cel puţin o dată în decursul interacţiunii. Participarea ei la un rol
presupune, din partea lui, capacitatea de a şi le asuma şi pe celelalte două. Astfel, un
Persecutor a fost sau va ajunge mai devreme sau mai târziu Victimă, Salvator și se va
transforma în Persecutor din nou şi aşa mai departe.
Există adesea „specializări” în rolul de Victimă. Unele Victime interacţionează
îndeosebi cu Persecutori, căutând relaţii dure cu aceştia şi transformându-se deci în
Persecutori la rândul lor. Alte Victime aşteaptă în special „Salvatori”, căutând (în
aparenţă, sau la nivel social) mai degrabă sprijin într-o relaţie de ajutorare şi devenind,
la rândul lor, fie Persecutori, fie Salvatori.
În general, actorul prins într-un joc nu este mai deloc conştient de rolul său din cadrul
Triunghiului dramatic, identificându-se mai degrabă cu o poziţie psihologică proprie
fiecărui rol. Astfel, orice Persecutor care se respectă se simte Victimă. Pentru o astfel
de Victimă, persecuţia sau eventuala violenţă pe care o exercită este total justificată de
trecutul ei de Victimă care a suferit o nedreptate, o trădare etc. Tot astfel, orice
Salvator uită adesea de propriile lui nevoi şi se identifică intens cu Victima lui, uneori
pentru că şi el a fost Victimă altădată.
Pentru un actor, alegerea unui rol în cadrul Triunghiului dramatic este repetitivă.
Aceleaşi persoane joacă aceleaşi roluri cu acelaşi tip de parteneri, ajungând la aceleaşi

9
concluzii, într-o formă de „repetiţie psihologică compulsivă”. Astfel, atunci când o
persoană îşi spune, în urma unei relaţii negative, „iarăşi…” sau „mă aşteptam la aşa
ceva…” sau „de fiecare dată se întâmplă la fel”, este foarte posibil ca ea să fi participat
la o secvenţă relaţională repetitivă, specifică Triunghiului Dramatic.
Orice secvenţă relaţională din cadrul Triunghiului dramatic tinde să confirme
anumite credinţe fundamentale despre sine, despre ceilalţi şi despre viaţă – de
exemplu: „toţi sunt la fel”, „am zis de-atâtea ori că…”, „n-am să reuşesc niciodată”,
„nimeni nu mă înţelege”, „toţi sunt nişte incompetenţi” etc.
O secvenţă relaţională din cadrul Triunghiului dramatic se termină prost, în măsura în
care niciunul dintre actorii implicaţi nu iese câştigător. Chiar şi aceia care, în final,
obţin o poziţie superioară, aparent sau socialmente „câştigătoare”, plătesc pentru
participare un preţ psihologic şi afectiv greu.
Relaţiile trăite în cadrul Triunghiului dramatic sunt intense, oferindu-le protagoniştilor
o „doză” (ca în cazul drogurilor) de stimulare afectivă sau psihică relativ puternică.
Jocurile pe care le ilustrează Triunghiul Dramatic îi permit fiecărui participant să-şi
„facă plinul” de recunoaştere interactivă, socială şi existenţială, ajungând astfel să
„simtă că trăieşte”. Este de aceea important de ştiut că persoanele care doresc să
stabilească o relaţie de joc cu un partener anume caută să stabilească cu acesta o relaţie
intensă (şi de transfer).
Un al patrulea rol indirect îi revine „Publicului”. Anumite persoane participă la
jocurile de manipulare ilustrate prin Triunghiul Dramatic numai în prezenţa unui
public – altele, exclusiv în cadru privat. Este deci evident că prezenţa sau absenţa unor
martori activi sau pasivi are o influenţă suficient de mare pentru a influenţa, după caz,
evoluţia evenimentelor. Publicul are aşadar o influenţă şi o răspundere.
Diferite comportamente şi strategii relaţionale ne ajută fie să nu intrăm în tipurile de
relaţii ilustrate de Triunghiul Dramatic, fie să le transformăm sau să ieşim din ele.
Aceste strategii nu funcţionează întotdeauna fără greş, ci permit, de la caz la caz, o
eschivă, o rezolvare temporară sau instaurarea unei relaţii de alt tip.

10
În viața de zi cu zi, puteți aplica această teorie pentru a vă ajuta să înțelegeți și să
gestionați conflictele într-un mod sănătos. De exemplu, puteți încerca să identificați
rolurile din triunghiul dramatic într-o situație conflictuală și să înțelegeți cum acestea
se aplică în viața dumneavoastră de zi cu zi . De asemenea, puteți încerca să evitați să
jucați unul dintre aceste roluri și să încercați să găsiți o soluție pozitivă la conflict .
Într-o societate care-și accelerează din ce în ce mai tare ritmul, ne putem surprinde în
mijlocul conflictelor, fie la locul de muncă, fie în viața privată, conflicte care, nu doar
că ne sleiesc de puteri, dar, în urma cărora, în final, nimeni nu iese câștigător. Dacă
observăm că, în general, conflictele din viața noastră par să respecte un anume tipar și
ne fac să ne simțim asemănător de fiecare dată (fie nedreptățiți, fie neputincioși, fie
anxioși) se prea poate să fim foarte „pricepuți“ în a urca pe scena „triunghiului
dramatic“.
„Triunghiul dramatic“ este un concept-cheie în analiza tranzacțională însă, este unul
disfuncțional, manipulativ și extrem de consumator de resurse psihice. Felul în care
prinde viață acest tip de interacțiune se bazează pe propriile convingeri pe care le are
fiecare protagonist atât asupra sa cât și asupra celorlalți în general, convingeri care
prind rădăcini în copilărie și pe care căutăm cu înverșunare să ni le confirmăm ca fiind
valide pe tot parcursul vieții.
Astfel, Persecutorul are ca obiectiv satisfacerea propriilor nevoi, ignorând în totalitate
emoțiile, valoarea și, în cazuri extreme, chiar dreptul la viață al celor care sunt afectați
de acțiunile sale. În general, acesta critică, acuză și pedepsește, în spatele
comportamentelor sale agresive ascunzând, de fapt, frica lui de a deveni victimă, de a
se arăta slab și vulnerabil, întrucât pe acest fond a avut de suferit în copilărie.
Salvatorul își confirmă importanța prin oferirea frecventă a ajutorului chiar și atunci
când nu îi este solicitat. Desconsiderând capacitatea celorlalți de a apela la propriile
11
resurse, salvatorul se plasează automat pe o poziție de superioritate, fapt ce îi satisface
nevoia de a fi în centrul atenției și de a fi apreciat. Comportamentele sale aparent
altruiste ascund în spate frica acestui protagonist de a nu fi văzut și de a nu fi
important.
Și, în final, pe poziția de jos a triunghiului stă Victima care joacă un rol ambivalent, pe
de o parte își invită persecutorul să-i confirme propriile credințe de a nu fi suficient de
bună, drept pentru care își merită pedeapsa, iar pe de altă parte își caută un salvator
fără de care nu se poate descurca să iasă dintr-o anumită situație.
În unele situații, protagoniștii au câte un rol preferat pe care se poziționează în cele
mai multe relații, iar în alte cazuri ei se perindă într-o singură secvență conflictuală
prin toate cele trei roluri, întreținând, în ambele variante, bine-cunoscutul „cerc
vicios“.
Acest carusel emoțional pe care-l circulăm la nesfârșit ca într-un soi de „repetiţie
psihologică compulsivă“, ne satisface nevoia de recunoaștere interactivă, socială și
existențială, furnizându-ne „doza“ de stimulare afectivă sau psihică relativ puternică
ce ne face să ne simțim că trăim.
În lipsa unui proces de vindecare, schimbăm doar scena și protagoniștii.
Trecerea de la triunghiul dramatic la triunghiul învingătorilor se face doar vindecând
rănile trecutului.
Ca adulți avem cu totul altfel de instrumente de gestionare a provocărilor vieții.
Mecanismele de apărare pe care le-am dezvoltat copii fiind, nu doar că nu ne mai
folosesc în viața adultă, dar ne țin captivi în tipare disfuncționale. Ieșirea din
prinsoarea cercului vicios nu este deloc ușoară. Presupune în primul rând o
conștientizare a propriei contribuții la această dinamică. Chiar dacă sună bizar, ne-o
facem cu mâna noastră, într-un mod inconștient, desigur, însă e nevoie să ne asumăm
propria responsabilitate în orice tip relație. E de la sine înțeles faptul că, în disperata
noastră nevoie de a stopa suferința, am vrea ca primul care schimbă ceva să fie

12
celălalt, pentru că noi nu prea mai avem resurse și până la urmă noi suntem victimele,
indiferent ce rol afișăm, și trebuie să primim ajutor.
Conștientizarea că ne aflăm într-un joc psihologic este foarte importantă, însă nu
suficientă. Dacă ne rezumăm doar la schimbări de context extern, cum ar fi
schimbarea partenerului, a jobului, avem toate șansele să proiectăm un nou triunghi
dramatic pe o nouă scenă. E nevoie să ne asumăm propriul nostru proces de vindecare
a rănilor copilăriei însoțit de învățarea de noi tipare de relaționare, de tip adult-adult,
care ne propulsează pe o scenă cu adevărat nouă, a triunghiului învingătorilor, susținut
de trei piloni stabili: empatie, vulnerabilitate și asertivitate.

Bibliografie:
-Ce este terapia prin joc? – Psiholog Andreea Abe Neagu
(psihologandreeaneagu.com)
-Despre Noi (terapiedramajoc.ro)
-Terapia prin joacă – cum funcționează și care sunt beneficiile? - (asociatia-activity.ro)
-TRIUNGHIUL DRAMATIC SAU TRIUNGHIUL LUI KARPMAN- Roxana S
(cabinet-psiho.ro)
-De la triunghiul dramatic, la sinele învingător – Pagina de Psihologie

13