BISERICA ÎN EPOCA PRIMARĂ

De la nașterea mântuitorului până la începutul secolului al IV-lea Biserica și-a dobândit

identitatea în sânul lumii păgâne și evreiești, dar a avut de suferit persecuții atât din partea
păgânilor cât și a evreilor, Biserica creștină fiind întemeiată mai întâi pe patimile lui Hristos,
apoi pe cele ale apostolilor săi, iar la urmă pe ale mucenicilor de-a lungul veacurilor.
Putem considera că Biserica a luat ființă prin coborârea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii
(de Rusalii), după răstignirea, învierea și înălțarea la ceruri a lui Hristos, aceasta fiind prima zi
de sărbătoare a creștinilor.
După 10 zile de la înălțarea la ceruri a Mântuitorului, ucenicii se adună la un loc, împreună
cu femeile și alți frați, iar în urma stăruinței tuturor în rugăciune, Duhul Sfânt se coboară
asupra lor sub forma unor limbi de foc, atunci au fost botezați aproximativ 3000 de oameni.
Apostolii făceau multe minuni în acele zile și toți cei care credeau, adunându-se la Templu, se
rugau în fiecare zi și frângeau pâinea, astfel a luat ființă în chip văzut, Biserica lui Hristos pe
pământ, iar cei care săvârșeau acestea au început să fie cunoscuți drept Creștini.
Sfinții apostoli Petru și Ioan țineau multe cuvântări în care propovăduiau Evanghelia
tuturor și îi îndemnau pe oameni să se pocăiască, dar preoții, căpetenia gărzii templului și
saduchei, punând mâna pe cei doi Apostoli, îi duc în fața căpeteniilor lor, a bătrânilor și a
cărturarilor din Ierusalim. Fiind întrebat în numele cui vorbesc, Petru mânat fiind de Duhul
Sfânt, mărturisește cu multă îndrăzneală și credință despre învierea lui Iisus Hristos, iar acest
lucru face să crească numărul credincioșilor, iar arhiereii și saducheii, văzând acest lucru, se
umplu de ură și îi bagă în temniță pe cei doi, dar îngerul Domnului i-a eliberat.
Prin martiriul Sfântului Ștefan, care este ucis cu pietre, începe prigoana Bisericii din
Ierusalim, iar Saul (viitorul Apostol Pavel) era unul dintre prigonitorii ei. Văzând acestea, toți
ucenicii, afară de Apostoli, pleacă din Ierusalim în ținuturile Iudeii și Samariei, unde
propovăduiesc cuvântul lui Dumnezeu.
Saul călătorind spre Damasc, pentru ai prigoni pe creștinii de acolo, este avertizat de
Domnul Iisus, printr-o vedenie, să nu-i mai prigonească. În urma acestui lucru el orbește, dar
urmând sfatul primit, intră în cetate și acolo se întâlnește cu Anania, care prin punerea
mâinilor îi redă vederea, iar Saul se umple de Duhul Sfânt. După această minunată întâmplare,
Saul începe să propovăduiască Evanghelia lui Hristos, iar toți cei care îl auzeau se minunau,
știind cine fusese înainte.

1
 Sfântul Apostol Pavel este chemat și trimis să vestească mântuirea tuturor, atât iudeilor dar
și păgânilor, ducând astfel evanghelia prin propovăduirea sa în Roma cea păgână.
Din Ierusalim, apostolii lui Hristos au călătorit prin întreaga lume cunoscută, Apostolii
Petru și Pavel au ajuns în Grecia și în Roma, Andrei a mers în Rusia, Ioan în Asia, Marcu în
Egipt, Simon în Africa, Bartolomeu a propovăduit în India (Arabia sudică) și Armenia, Toma
a călătorit până în ținuturile Indiei și Persiei iar Matei a ajuns în Etiopia, unde a murit ca
martir, fiind tăiat cu fierăstrăul. Deși au fost răspândiți prin toate colțurile lumii, Apostolii
erau mânați de aceeași dorință și propovăduiau pe același Domn Iisus Hristos, iar pretutindeni
unde au ajuns, ei au numit episcopi, preoți și diaconi și iau sfințit prin punerea mâinilor,
pentru a putea păstorii turma lui Hristos peste veacuri. Prin această lucrare Apostolii au adus
mulțime de păgâni la Hristos, atât filozofi și împărați, cât și oameni simpli sau cerșetori.
Cu toate că Apostolii au avut parte de multe prigoane și suferințe, chiar de moarte pentru
convingerile lor, nimic nu a putut opri răspândirea credinței, precum focul în toate colțurile
pământului.
Primul apostol martirizat a fost Iacov fiul lui Zevedei, el a fost decapitat în anul 43 d.Hr. la
ordinul ultimului rege evreu care a domnit în Palestina, Irod Agripa I. Martirii sunt cei care își
dau viața pentru Hristos și mor pentru credința lor, iar mărturisitorii sunt exponenți curajoși ai
credinței care l-au mărturisit public pe Hristos și chiar dacă au fost pedepsiți, nu au renunțat la
credința cea adevărată.
În vechile scriere bisericești se spune despre Sfântul munte Athos că a fost încreștinat de
însuși Fecioara Maria într-un mod cu totul excepțional. După înălțarea la cer a Mântuitorului
și pogorârea Sfântului Duh asupra celor 12 apostoli, între care se aflau și Sfintele femei
mironosițe în frunte cu Maica Domnului, Sfinții apostoli au tras la sorți, ca să se afle încotro
să meargă la propovăduire. În felul acesta a primit fiecare câte o parte a lumii, dar Maica
Domnului prin pronia lui Dumnezeu a fost înștiințată de arhanghelul Gavriil să meargă în
muntele Athos, unde se aflau cele mai multe Temple păgâne.
Sfânta Fecioară dorind ajungă în insula Cipru la episcopul Lazăr, corabia în care se afla
împreună cu apostolul Ioan a fost luată de vânt și dusă la limanul lui Climent, din muntele
Athos.
În timp ce corabia se apropia de țărm, în chip minunat, toți idolii din munte au căzut la
pământ, zdrobindu-se în mii de bucăți, așa au crezut toți de acolo și sau botezat, aducând
mulțumire Maicii Domnului.

2
 Preacurata Maică a rânduit ca aici să ajungă bărbați din toată lumea care să viețuiască în
curăție formând un nucleu al monahismului ortodox, locaș al neamului și liman celor ce caută
mântuirea.
În primele trei secole, răspândirea credinței creștine a avut loc cu mare dificultate, ea fiind
împiedicată din toate părțile, atât la Ierusalim cât și în afara acestuia de către iudei, dar mai
ales din partea romanilor păgâni care vedeau în această nouă credință a dragostei, monoteistă
și morală, o reală amenințare la religia lor politeistă și decăzută.
Cele mai mari persecuții îndurate de creștini au venit din partea autorităților romane și a
păgânilor, care formau majoritatea societății în acea epocă, și au avut loc între anii 64 și 313
d.Hr.
Persecuțiile au început sub domnia împăratului Nero (54-68 d.Hr.) și au încetat în timpul
domniei împăratului Constantin cel Mare (306-337 d.Hr.), ca urmare a edictului de la Milano
din anul 313, care garanta toleranța religioasă în Imperiul Roman.
Persecuțiile sunt numite sau identificate după împărații în timpul cărora au avut loc, și
chiar dacă numărul lor este diferit în funcție de cel care a efectuat numărătoarea (Lactanțiu
numără șase, Sulpiciu Sever, nouă, Fericitul Augustin și Paul Orosiu, zece), având în vedere
caracterul și gravitatea lor, persecuțiile se împart în trei perioade:
1. De la Nero până la împăratul Commodus (64-192 d.Hr.)
2. De la Septimiu Sever până la Aurelian (193-275 d.Hr.)
3. De la Dioclețian până la Constantin cel Mare, când are loc sfârșitul persecuțiilor (284-313
d.Hr.)
În secolul I legislația cu privire la persecuții era precară și necunoscută, începând cu
elemente de judecare numite „rescripte” în vremea lui Traian (98-117 d.Hr.), adică dispoziții
oficiale limitate la nivel de provincie, și ajungându-se la legi mai speciale, numite „edicte”
valabile în tot Imperiul, cu aplicare generală și obligatorie, începând cu Deciu (249-251
d.Hr.).
Deciu a a fost primul împărat Roman care a declarat război deschis și nemilos împotriva
creștinilor, urmărind distrugerea Bisericii.
Au existat însă și unii împărați mai toleranți față de creștini, cum a fost Gallienus (260-268
d.Hr) sau guvernatori de provincie, care au arătat indiferență față de aceștia, sau chiar
bunăvoință.
Cauzele persecuțiilor au fost diverse:

3
1. Cauze religioase
Acestea izvorau din diferențele fundamentale dintre cele două religii, creștinismul fiind o
religie monoteistă, spirituală, morală, nouă, în timp ce păgânismul romanilor era o religie
politeistă, imorală, idolatră, în declin, veche. Romanii nu puteau tolera o religie fără temple,
fără jertfe și mai mulți zei, fără reprezentarea acestora sub formă de statui, și considerau
creștinismul ca fiind chiar „o superstiție nouă și răufăcătoare” (Suetoniu). Totodată creștini
erau acuzați ca fiind cauza tuturor calamităților care se abăteau asupra Imperiului Roman,
datorită disprețului lor față de zei.
2. Cauze politice
Legătura strânsă dintre religie, stat și viața publică, evidenția și mai mult contrastul dintre
creștinism și păgânism, deoarece politeismul era foarte prezent în manifestările vieții publice
și de stat, prin acte de cult, serbări și manifestări religioase obligatorii mai ales pentru
funcționari și militari. Creștinismul, care îi supăra pe zei, carora li se datorează gloria și
puterea Imperiului Roman, face ca romanii să vadă în creștini niște adevărați dușmani ai
statului. Acestora li se adaugă și conducătorii, poeții și filozofii vremii în lupta împotriva
acestei noi religii aducătoare doar de necazuri. Critica nemiloasă pe care creștinii o aduceau
păgânismului, nu făcea decât să-i enerveze și mai mult pe păgâni.
3. Cultul împăratului
Deoarece creștinii se sustrăgeau de la participarea la cultul împăratului, ei adorându-l doar
pe Dumnezeul cel adevărat, Creatorul cerului și al pământului, a constituit o principală cauză
a persecuțiilor. Refuzul creștinilor de a-l considera pe împărat ca fiind zeu sau de a accepta
cultul zeilor în general, era considerat ca fiind un act de impietate, crimă împotriva religiei și
a divinității politeiste.
4. Cauze moral-sociale
Viața creștinilor, privită prin filtrul prejudecăților și urii păgânilor, era văzută de către
aceștia ca fiind una macabră, în care creștinii își ucideau copiii și se hrăneau cu sângele și
carnea lor (neînțelegând Taina Sfintei Împărtășanii), și imorală, presărată cu ospețe comune în
care aveau loc desfrâuri și incesturi (interpretând greșit agapele creștinilor). Aristocrații acelor
vremuri vedeau în creștini elemente vulgare, demne de dispreț, considerând creștinismul o
religie a sclavilor, a ignoranților și a celor inferiori.
După cum am menționat anterior, legile după care erau judecați și condamnați creștinii
erau foarte ambigue și necunoscute. Spre exemplu, legea celor 12 table care interzicea cultele

4
străine și pedepsea magia, interzicea adunările nocturne și pedepsea manifestările dușmănoase
față de poporul Roman, astfel că se putea pe baza acestora să se facă urmăriri și acuzații ale
creștinilor.
Judecarea creștinilor se făcea fie prin procedura regulată a procesului de crimă, cu pedepse
capitale, de la pierderea libertății, mergând până la pierderea vieții sau prin procedura
reprimării delictelor, bazată pe dreptul polițienesc și judecătoresc al funcționarilor romani
superiori, care puteau interveni autosesizându-se contra celor suspecți sau vinovați de
tulburarea ordinii publice. Vina și pedeapsa erau stabilite în mod foarte subiectiv și arbitrar,
întotdeauna în defavoarea creștinilor.
Judecarea și condamnarea creștinilor se făcea la Roma de către prefect, iar în provincie de
către guvernatori, care aveau puteri polițienești și judecătorești.
Pedepsele erau în funcție de situația socială a creștinilor, cei nobili erau deportați iar cei de
rând, decapitați. Averile erau confiscate în ambele cazuri.
Înainte de judecată, creștinii erau închiși, legați în lanțuri, îngrămădiți în încăperi
subterane, fără lumină și aer, cu mâncare puțină, uneori murind din cauza acestor condiții
inumane.
Creștinii erau torturați pentru ai sili să se lepede de credință iar metodele de tortură erau
dintre cele mai demonice: flagelarea, bătaia cu vergi, lapidarea, sfâșierea corpului cu unghii,
gheare de fier sau cu cioburi ascuțite, arderea cu fier înroșit sau cu torțe, înțeparea corpului
sau sub unghii cu obiecte ascuțite, turnarea de plumb topit pe spate, întinderea membrelor sau
a corpului prin diferite metode, legarea de cai fugăriți, sugrumarea, sfărâmarea picioarelor,
spânzurarea cu capul în jos, înecarea, tăierea limbii, a nasului, a urechilor, scoaterea ochilor și
alte lucruri greu de imaginat.
În apărarea creștinilor sau remarcat mai mulți Apologeți, între care îi amintim pe:
Tertulian, Mincius Felix, Sfântul Ciprian, Sfântul Iustin Martirul și Filosoful, Atenagora
Atenianul și Lactanțiu. Scrierile acestora au avut un rol crucial în abolirea persecuțiilor și a
culminat cu ajungerea la tron a primului împărat creștin, Constantin cel Mare, care prin
edictul de toleranță religioasă, de la Milan din ianuarie 313 d.Hr., a asigurat Bisericii deplina
libertate în întregul Imperiu Roman.
Persecuțiile au avut urmări serioase pentru Biserică, până la edictul de la Milan din anul
313, au fost martirizați cei mai mulți creștini, care sunt cinstiți până astăzi ca sfinți. Numărul
lor creștea cu cât erau mai mult persecutați, contrar așteptărilor lumii păgâne.

5
 Istoria martirilor are o valoare doctrinară și morală, deoarece martirii aveau o credință
nezdruncinată în Dumnezeu și în fiul său Isus Hristos, pe care L-au urmat până la sfârșitul
vieții.
Cultul sfinților și al moaștelor a luat naștere din timpul persecuțiilor, iar unii martiri au
ajuns în calendarele creștine, spre pomenire până în zilele noastre.
Martiriul Sfinților mărturisitori ai credinței creștine va fi întotdeauna un exemplu care
trebuie să ne inspire pe fiecare dintre noi într-o măsură cât mai mare, astfel încât la rândul
nostru, să ne punem fiecare clipă din viața noastră în slujba respectării învățămintelor creștine
și cinstirii numelui Domnului prin toate activitățile noastre.