Elementele tehnice ale impozitului

Elementele tehnice ale impozitului sunt: denumirea impozitului, subiectul impozitului

(contribuabilul sau plătitorul), suportatorul impozitului, obiectul impozabil, sursa
impozitului, modul de impunere şi percepere, unitatea de impunere, cotele de impunere,
termenele de plată, înlesnirile la plata impozitului.
1. Denumirea impozitului reliefează natura economică a impozitului respectiv.
2. Subiectul impozitului (contribuabilul sau plătitorul)
Codul de procedură fiscală1 defineşte:
 contribuabilul - orice persoană fizică, juridică sau orice altă entitate fără
personalitate juridică ce datorează, conform legii, impozite, taxe şi contribuţii sociale (în
cazul impozitului pe profit, taxei pe valoarea adăugată, impozitului pe clădiri, etc.);
 plătitorul - persoana care, în numele contribuabilului, conform legii, are
obligaţia de a plăti sau de a reţine şi de a plăti ori de a colecta şi plăti, după caz, impozite,
taxe şi contribuţii sociale (de regulă în cazul impozitelor directe care sunt supuse stopajului la
sursă).
3. Suportatorul (destinatarul) impozitului este acea persoană care, în fapt, suportă
impozitul. De regulă, contribuabilul este şi suportatorul (de regulă în cazul impozitelor
directe, ca de exemplu impozitul pe profit, impozitul pe veniturile din salarii, impozitul pe
clădiri, etc.). Practic, sunt cazuri în care suportatorul impozitului este o altă persoană decât
plătitorul (subiectul impozabil), deoarece se folosesc diferite metode pentru a transfera
impozitele plătite în sarcina altor persoane. Este cazul impozitelor indirecte, ca de exemplu
Taxa pe Valoarea Adăugată, unde, de regulă, suportatorul nu coincide cu plătitorul.
4. Obiectul impunerii (obiectul impozabil) îl constituie materia supusă impunerii. În
cazul impozitelor directe, obiectul impozabil îl constituie, spre exemplu: profitul, venitul
realizat de o persoană, salariul, bunurile, etc
5. Unitatea de impunere este unitatea de măsură cu care se evaluează obiectul
impozabil: unitatea monetară pentru impozitul pe profit, pe salarii, metrul pătrat, hectarul,
pentru impozitul pe teren, etc.
6. Sursa impozitului arată din ce anume se plăteşte impozitul, ceea ce în mod curent
este venitul contribuabilului, spre exemplu: profitul, salariile, încasările din vânzarea
mărfurilor, din prestarea serviciilor, valoarea adăugată, etc. În unele cazuri, obiectul
impozabil şi sursa impozitului coincid; alteori însă acestea sunt diferite. În cazul impozitului

Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală publicată în Monitorul Oficial nr. 547 din 23.07.2015,
1

cu modificările şi completările ulterioare.

pe profit, al impozitului pe salarii, obiectul şi sursa de plată a impozitului coincid, plata
impozitului determinând diminuarea corespunzătoare a venitului. Există însă cazuri în care
între obiectul impozabil şi sursa de plată a impozitului trebuie făcută distincţie; astfel, de
exemplu, la impozitul pe clădiri, obiectul impozabil îl constituie clădirile (valoarea acestora),
procesul economic de utilizare a clădirilor, iar izvorul sau sursa de plată a impozitului pe
clădiri îl/o constituie alte venituri realizate de proprietarii clădirilor. În mod obişnuit, legea
precizează numai obiectul impozabil, sursa de plată a impozitului subînţelegându-se.
7. Modul de impunere şi percepere a impozitului cuprinde măsurile şi metodele
succesive folosite de organele financiare pentru stabilirea, constatarea, evaluarea materiei
impozabile, determinarea cuantumului impozitului şi apoi perceperea, adică încasarea
impozitului.
Experienţa financiară a mai multor ţări confirmă că materia impozabilă se poate
evalua prin trei metode, şi anume: metoda evaluării indirecte, care se bazează pe prezumţie,
metoda evaluării directe, când se folosesc diferite probe, registre, acte, şi metoda normativă,
când materia impozabilă este evaluată de însăşi legea impozitului respectiv.
În cazul metodei evaluării indirecte, se pot folosi următoarele căi de realizare:
- evaluarea pe baza indiciilor exterioare ale materiei impozabile, care se foloseşte în
cazul impozitelor de tip real şi conduce la stabilirea cu aproximaţie a valorii materiei
impozabile, indiferent de persoana care posedă obiectul impozabil. Acest procedeu de
evaluare a materiei impozabile se foloseşte la calcularea impozitului funciar, a impozitului pe
clădiri etc. Evaluarea pe baza indiciilor exterioare este foarte simplă şi, deci, puţin
costisitoare; ea prezintă inconvenientul că nu conduce la determinarea exactă a bazei
impozabile, făcând ca impunerea să poată deveni inechitabilă;
- evaluarea forfetară, care constă în faptul că organele financiare, în acord cu
subiectul impozabil, stabilesc o anumită valoare a materiei impozabile. Şi în acest caz nu se
asigură exactitatea evaluării materiei impozabile;
- evaluarea administrativă, care constă în determinarea valorii impozabile de către
organele financiare pe baza datelor de care ele dispun. În situaţia în care subiectul impozabil
este nemulţumit de modul cum s-a determinat baza impozabilă, el are dreptul să o conteste,
administrând probele corespunzătoare.
Metoda evaluării directe poate folosi două căi de determinare a mărimii valorii
obiectului impozabil, şi anume:
- evaluarea pe baza declaraţiei contribuabilului. Plătitorii de impozite sunt obligaţi să
conducă evidenţa activităţii pe care o desfăşoară, din care să rezulte cheltuielile efectuate şi
veniturile realizate, să încheie bilanţ contabil şi să întocmească o declaraţie de impunere din
care să rezulte venitul, averea etc., pe baza cărora plătitorul sau organul financiar determină
mărimea valorică a obiectului impozabil. Deşi această cale de evaluare este mai larg utilizată,
ea prezintă inconvenientul că face posibilă sustragerea de la impunere a unei părţi din
obiectul impozabil, întrucât evidenţele şi declaraţiile nu sunt întotdeauna sincere şi secretul
operaţiunilor comerciale îngreunează controlul efectuat de către organele financiare;
- evaluarea pe baza declaraţiei unei terţe persoane. O astfel de declaraţie poate fi dată
de către persoanele care cunosc mărimea materiei impozabile şi au obligaţia prin lege să
declare organelor financiare datele necesare în vederea calculării impozitului. Această cale de
evaluare se foloseşte pentru determinarea impozitului pe salarii, impozitului pe dividende,
etc.
Metoda normativă de evaluare a materiei impozabile constă în determinarea bazei
impozabile de către însăşi legea care reglementează materia impozitului, respectiv după
anumite norme, stabilind venituri impozabile normate nete. Aceasta înseamnă că la stabilirea
veniturilor impozabile normate, legiuitorul a avut în vedere cheltuielile efectuate de
contribuabil pentru obţinerea venitului net respectiv. Metoda normativă este folosită la
determinarea venitului impozabil pe hectar, diferenţiat pe zone de fertilitate şi culturi, la
stabilirea veniturilor impozabile pe feluri de meserii etc. Determinarea veniturilor impozabile
după anumite norme prezintă avantaje deoarece simplifică munca organelor financiare în
calcularea impozitelor, evită aprecierile subiective în materie fiscală, dă posibilitatea
plătitorului să cunoască în mod cert obligaţiile sale fiscale şi îl stimulează să lucreze cât mai
bine, să obţină venituri cât mai mari, cunoscut fiind faptul că veniturile obţinute în plus, peste
cele normate nu sunt impozabile.
8. Perceperea (încasarea) impozitului se efectuează prin următoarele procedee: plata
directă; reţinerea şi virarea (stopajul la sursă); impunerea şi debitarea; aplicarea de timbre
fiscale.
Plata directă este procedeul potrivit căruia agenţii economici determină singuri, din
proprie iniţiativă, baza impozabilă, în concordanţă cu prevederile actelor normative,
calculează impozitul aferent şi îl virează (achită) la termenul legal în contul bugetului statului
sau în contul bugetelor locale. Plătitorii rămân răspunzători de calcularea corectă şi de plata
în termen a impozitului. Organele financiare controlează exactitatea calculelor, plata la
termen a impozitului datorat bugetului statului sau bugetelor locale. Plata directă se foloseşte
pentru încasarea impozitului pe profit, a taxei pe valoarea adăugată etc.
 Reţinerea şi virarea (stopajul la sursă) este un procedeu de încasare a unor impozite
şi taxe datorate bugetului statului, care constă în aceea că un agent economic, o instituţie sau
o terţă persoană fizică, atunci când plăteşte drepturile băneşti pentru munca prestată (salarii,
drepturi de autor, onorarii, dividende), are obligaţia să calculeze impozitele aferente acestor
câştiguri, să le reţină şi să le vireze la termenele stabilite prin lege la bugetul statului.
Folosirea acestui procedeu economiseşte timpul plătitorilor, simplifică munca şi formalităţile
de încasare a impozitelor, asigură alimentarea operativă a bugetului statului şi a bugetelor
locale cu venituri ce provin din aceste surse. Periodic, organele financiare verifică dacă
impozitele respective au fost corect calculate şi dacă s-au virat la termenele legale la bugetul
statului sau la bugetele locale.
Impunerea şi debitarea este procedeul potrivit căruia unele impozite şi taxe anuale cu
caracter de continuitate se calculează de către organele financiare, se înregistrează în rolurile
fiscale, se înştiinţează în scris plătitorii şi apoi se urmăreşte încasarea lor. Acest procedeu se
utilizează pentru încasarea impozitului pe clădiri, a taxei asupra mijloacelor de transport, etc.
Perceperea de venituri bugetare prin aplicarea de timbre mobile fiscale se foloseşte la
încasarea taxelor de timbru datorate statului pentru diferite acţiuni în justiţie, a taxelor privind
eliberarea, legalizarea şi autentificarea diferitelor acte, certificate etc.
9. Cota de impunere este suma sau procentul care se aplică asupra bazei impozabile şi
cu ajutorul căreia se calculează impozitul. Cota de impunere mai poate fi definită ca fiind
impozitul aferent unei unităţi de impunere.
Cotele de impozit sunt de mai multe feluri, şi anume:
a) cote fixe (în sumă fixă, egală, forfetară);
b) cote procentuale:
- proporţionale;
- progresive: - orizontale
- verticale: - simple;
- compuse;
- regresive.
Cotele fixe (forfetare) sunt stabilite în sumă fixă (egală), neschimbată, independent de
mărimea venitului impozabil, de mărimea averii sau situaţia socială a plătitorului. Aceste cote
se utilizează când bazele impozabile sunt exprimate în unităţi naturale ca, de exemplu, la
determinarea impozitului pe teren (sub forma de cotă în sumă fixă pe mp), la aplicarea taxelor
asupra mijloacelor de transport etc.
 Cotele procentuale reprezintă un anumit procent din suta de lei de venit impozabil;
aceste cote se aplică numai bazelor impozabile exprimate valoric.
Cotele proporţionale sunt acelea al căror procent rămâne nemodificat (constant), indiferent
de mărimea bazei impozabile şi de situaţia socială a plătitorului. Cotele proporţionale
stimulează agenţii economici şi producătorii individuali să-şi dezvolte şi să-şi perfecţioneze
activitatea. Ele se aplică şi asupra veniturilor populaţiei în cazurile în care impozitul respectiv
nu are drept scop redistribuirea în prea mare măsură a veniturilor contribuabililor.
Cotele progresive cresc pe măsura creşterii bazei impozabile, fie într-un ritm constant,
fie într-un ritm variabil. În funcţie de natura venitului impozabil, a averii impozabile şi de
categoriile de plătitori, cotele progresive pot să opereze atât orizontal, cât şi vertical. Pentru
progresivitatea orizontală este caracteristic faptul că, la venituri impozabile egale ca mărime,
cota de impozit este diferită în funcţie de natura venitului impozabil şi categoriile de plătitori.
În schimb, la progresivitatea verticală, cota de impozit creşte pe măsura creşterii veniturilor,
precum şi în funcţie de natura venitului impozabil şi de categoriile de plătitori. La un moment
dat, cotele progresive nu mai cresc, transformându-se în cote proporţionale.
Cotele progresive verticale sunt, la rândul lor, de două feluri: simple (globale) şi
compuse (pe tranşe). În cazul cotelor progresive simple se aplică procentul de impunere
aferent tranşei superioare a venitului impozabil la întregul venit impozabil realizat de către
plătitor. Cotele progresive compuse (pe tranşe) se calculează separat, aplicându-se fiecărei
tranşe procentul aferent; după efectuarea acestei operaţiuni, se însumează impozitul
corespunzător fiecărei tranşe de venit impozabil şi se obţine impozitul total de plată.
Cotele regresive se micşorează pe măsura creşterii venitului impozabil, în scopul
avantajării plătitorului.
10. Termenele de plată arată când şi cum (integral sau în rate) trebuie să se plătească
impozitul. Termenele de plată ale impozitelor sunt prevăzute în fiecare act normativ
instituitor de venituri bugetare. La fixarea acestor termene se au în vedere atât perioadele de
realizare a veniturilor din care se plătesc impozitele, cât şi necesitatea de a se asigura
alimentarea continuă a bugetului statului şi a bugetelor locale cu resurse băneşti. Stabilirea
precisă a termenelor de plată constituie una din condiţiile esenţiale care face ca plătitorul să
ştie precis cât datorează statului şi când trebuie să plătească impozitul.
11. Înlesnirile la plata impozitelor şi taxelor fac parte din măsurile de plătă a
impozitului. Apar sub formă de reduceri, bonificaţii, compensări sau restituiri de sume plătite
în plus, amânări, eşalonări, reeşalonări etc. de la plata impozitelor şi a altor venituri bugetare.