GAZETA Anul II, nr.

2 (44)-Joi 13 ianuarie 1955 ORGAN SAPTAMINAL AL UNIUNII

SCRIITORILOR DIN R.P.R. 6 pagini 50 bani PROLETARI DIN TOATE ȚĂRILE, UNITI-VA» 0
însemnări despre literatura IWWlVW\W\W.\\\WA\\Wv\W.\LVA\V*.\\\\\\ViWA\\V.W\\\X\
WVi\\\V«V\*kWV VAW///////| //////////i De la începutul activităţii sale, Eminescu
nu a fost uri cîntăreţ instinctiv, folosind, dintr-odată, cu uşurinţă, resursele
unor bogăţii naturiale, ci un tînăr intelectual impresionat de forţa creatoare a
artei, vrăjit de multiplele ei farmece şi care a dorit cu intensitate, cu o patimă
care l-a consumat, să devie şi dîmsul producător al unor astfel de bunuri care pot
fi ale eternităţii. Rezultatul primelor sale explozii lirice este destul de modest.
Imaginile sale nu simt create numai din linii şi combinaţii de culori proprii. Ca
un ucenic conştiincios el învaţă să picteze, executînd copii după pînzele marilor
maeştri. In poezia din tinereţe Eminescu este mai întîi Eliade, Bolintineanu,
Alecsandri, Bolliac sau Mureşanu şi mai apoi Eminescu. El este, în această epocă,
aidoma unui copil care învaţă să meargă, sprijinindu-se de marii copaci ai pădurii
poetice. Ceea ce impresionează la Eminescu,de la începutul formaţiei sale poetice,
este convingerea fermă că pentru a fi poet trebuie să cunoşti viaţa poporului în
adîncime, să vii în contact cu foarte mulţi oameni, să străbaţi cu mai multe locuri
şi să ai, printr-o bogată cultură, noţiuni sigure cu privire la esenţă şi la rostul
artei în societate. La aceasta se adaugă o istovitoare muncă de atelier şi o
exigenţă cum puţini creatori au avut. In strînsă legătură cu dezvoltarea printr-un
neasemuit efort a măiestriei sale, se observă la Eminescu închegarea unui sistem de
gîndire estetică de o însemnătate excepţională pentru istoria esteticii din ţara
noastră. Măiestria poetică este la Eminescu în mod vădit rezultatul unei din ce în
ce mai largi şi mai cuprinzătoare înţelegeri a problemelor vieţii sociale şi a
problemelor specifice artei.. Ideile estetice sunt la Eminescu indisolubil legate
de ideile lui sociale. Rezultatul peregrinărilor prin ţară şi al imensei lui
leaturi din literatura patriei şi din cea universală, nu sunt numai poeziile din
tinereţe, orientate de la început intr-un sens patriotic şi democratic, dar şi
notaţii asupra unor probleme ale artei şi culturii, pătrunse de un larg spirit
umanist şi bazate pe o neîndoelnică gîndire materialistă. Prime Însemnări de acest
fel găsim în manuscrisele poetului din perioada studenţiei sale vieneze.
Politiceşte el este acum pregătit pentru a lupta împotriva oricărei încercări de
îngrădire sau desfiinţare a independenţei naţiunii sale. Contactul cu romînii
ardeleni şi cu problemele atît de grele aile unui Ardeal supus arbitrariului domi-
naţiei naoSDUigice l-a domn răspunderea de a lupta pentru libertatea poporului său.
Seria de articole şi studii, din această perioadă, în care poetul atacă în mod
viguros concepţia cosmopolită asupra statului, tipică politicienilor reacţiunii
habsburgice, în care denunţă încercarea acestora de a deznaţionaliza popoarele
deţinute in uriaşa închisoare aimperiului austroungar, constituie un bun de preţ al
publicisticii noastre progresiste. Eminescu ajunge în această epocă la una din
ideile centrale ale operei sale şi anume la ideia că nu poţi servi umanitatea decit
slujîndu-ţi patria cu devotament. De la începutul formaţiei sale intelectuale el
are deci viziunea clară a întrepătrunderii rosturilor culturii şi artei cu cele ale
vieţii sociale, văzută nu în abstract, ci în contururile concrete ale teritoriului
naţional. Intr-un manuscris din epoca vieneză, Eminescu întreprinde un studiu larg
asupra corelaţiilor dintre cultură şi ştiinţă. *) întregul manuscris este limpede
că nu a fost pentru poet decit un exerciţiu de gîndire filozofică, în care şi-a
putut permite stîngăcii şi prolixităţi, care nu au fost retuşate şi studiul nu a
mai apărut. Din acest manuscris sînt interesante cîteva notaţii care arată avîntul
umanist al gindirii poetului şi faptul că, în mod hotărît, pentru dînsul obiectul
primordial al artei este omul. „Omul — scrie Eminescu — e cel mai nalt şi mai nobil
op de artă al naturii; intr-un sens şi mai nobil el ar trebui (să fie) şi cel mai
frumos op de artă al artei, al propriei sale puteri creatorie, libere, conştii
morale". Acesta este punctul de plecare al unei argumentaţii care, avind în vedere
destinul uman, ajunge prin unele succesive la ideia că există o strînsă legătură
între domeniul esteticii şi cel al eticii; estetica nu acţionează în mod gratuit,
ci are ca ţel construirea „sufletului frumos", cum se exprimă poetul. Pentru
Eminescu „moralul este principiul conducător". Metodologic domeniile eticii şi
esteticii pot şi trebuie să fie distincte, dar în practică, arată poetul, ele se
îmbină: „Ideile şi legile frumosului sunt deosebite de cele ale moralităţii,. Insă
în judecata recunoscătoare sau reprobatoare a unei fapte, ele pot să coincidă;
sufletul frumos urmează legile frumuseţei’’. Continuindu-şi argumentaţia Eminescu
ajunge la concluzia că dat fiind legătura dintre artă şi viaţă, estetica preocupată
numai de frumosul artistic Va trebui completată cu o estetică a vieţii care să
generalizeze ceea ce este frumos şi înalt în viaţă şi în faptele omului: „Ştiinţa
estetică generală este încă prea jună, ea a fost acuma prea îndestul încă ocupată
cu descoperirea legilor de frumuseţe în arte, pentruca dintr’astă neglijenţă să i
se poată face o imputare. Unei vremi ce va urma Insă, i se clarifică problema de-a
pricepe şi frumuseţea vieţii şi acţiunii omeneşti în legile — (i), precum pricepem
pe aceea a artelor şi va crea lingă estetica artelor O ESTETICA A VIEŢII”.
Împlinirea vieţii omeneşti este văzută de Eminescu mimat' „într-o chemare practică
şi morală'’,, iar cultura serveşte şi dă strălucire acestei mii) „Cultură şi
ştiinţă”. Ms. 2255 pg. 209—2^ 1 (publicat şi în buletinul „Mihai Eminescu" Anul III
1932, Fascicola 9 pg. 74—97). 2) Ms. 2257 pag. PI—62. siuni. O naţiune care şi-ar
închina toată activitatea unei arte în sine şi-ar periclita puterea şi libertatea:
acelaşi fenomen s-ar petrece cu un om izolat care ar „urma numai încănaţiunii fru-
mosului’’. Arta — încheie poetul studiul său — este desigur —„podoaba cea mai
nobilă a unui popor... INSA CEL MAI FRUMOS DIN TOATE LITE SUNT FRUMOASE ESTE SUFLE-
TUL CEL FRUMOS”. Dincolo de faptul că asemenea idei 105 ani de la nașterea lui
EMINESCU pot fi recunoscute ca ecouri ale unor proaspete lecturi din Schiller,
Herbart sau Schleiermacher, este semnificativă înlănţuirea unor astfel de idei
intr-un sistem orientat în sens materialist. Funcţia socială precisă pe care Emi-
nescu o acordă artei şi strînsă legătură dintre etic şi estetic, sînt idei respinse
şi condamnate de către estetica idealistă, iar rolul artei — aşa cum este văzut de
către poet — de a reflecta măreţia umană şi prin asta de a face mai frumos, adică
mai nobil şi mai puternic, sufletul omenesc, răsună, cu toată naivitatea exprimării
lor, foarte viu în actualitatea discuţiilor noastre cu privire la problemele
esteticii. Orientarea poetului către estetica materialistă în această epocă a stu-
diilor la Viena, cînd Eminescu nu are decit 20 de ani, este şi mai accentuată în
studiul proiectat şi neterminat, intitulat „Stringerea literaturii noastre
populare". In capitala imperiului austro-ungar, Eminescu venea cu o profundă cunoa-
ştere a folclorului românesc, rezultată nu din cercetări livreşti, ci dintr-un
contact intim cu poporul, creator de bunuri artistice, şi din culegerea cîntecelor
şi basmelor populare. Poetul culege folclor şi notează în caiete piese folclorice
din variatele sale lecturi, ca un prim material al propriei sale creaţii. „Călin
nebunul”, frumoasa doină din „Scrisoarea IlI-a” şi atîtea alte piese rare ale
tezaurului eminescian, îşi au izvorul în chiar caietele cu folclor ale poetului.
Materialul folcloric cules, studiile întreprinse in vederea unei sistematizări
teoretice a lecturilor sale din creaţia literară a poporului, îl Îndrumă pe calea
unor însemnări estetice, remarcabile prin pregnantul lor fond materialist. In
însemnările cuprinse sub titlul ,,Stringerea literaturii noastre populare’’ 2)
poetul plecînd de la studiul creaţiei populare ajunge la citeva constatări
fundamentale pentru estetica materialistă şi anume că, în raportul dintre conţinut
şi formă, primordiailitatea o are conţinutul ideologic, bogăţia de idei a unei
opere. Imaginile artistice nu sunt altceva decit trecerea acestui conţinut în
învelişul său formal, care devine artă numai in măsura In care se sprijină pe idei.
Cultivarea numai a învelişului formal duce la nonsens şi absurditate. „E păcat —
scrie Eminescu — cum că Romînii au apucat de-a vedea in basm numai basmele, in
obiceiu numai obiceiurile. In formă numai forma, in formulă numai formula. Formula
nu e decit manifestaţiunea palpabilă, simţită a unei IDEI OARECARE. Ce face de
exemplu istoricul cu mitul? II lasă cum e, ori îl citează mecanic în compendiul său
de istorie, pentru a face din el jucării mnemotecnice pentru copii? Nimica mai
puţin decit asta. El caută spiritul, ideia acelor forme, care ca atare sunt
minciune şi arată cum că mitul nu e decit un simbol, o hieroglifă care nu e de
ajuns că ai văzut-o, că-i ţii minte forma şi că poţi s-o simţi în zugrăvealăpe
hîrtie, ci aceasta trebuie citită şi ÎNŢELEASA. Adevărat cumcă poezia nu are să
descifreze, ci din contra are să incifreze o ideie poetică in simbolele şi
hieroglifele imaginelor sensibile — numai cumcă aceste imagini trebue să constituie
haina unei idei, căci ele altfel sunt crigri amestecate fără înţeles... Ideia e
sufletul şi acest suflet poartă în sine ca inerentă deja cugetarea corpului său...
sufletul, IDEIA unei poezii poartă in sine deja ideia corpului său. Astfel cum
cauza poartă
în sine o urmare neapărată a ei’’. Fragmentul are un aer hegelian care ar putea
deruta, şi în sens hegelian şi idealist a şi fost interpretat de cercetătorii din
trecut, care au căutat din răsputeri să-l apere pe Eminescu de acest îngrozitor
„păcat” ideologic al materialismului. Eminescu surprinde aci în mod admirabil
unitatea dialectică existentă între conţinut şi formă, unitate in Ion Vitner
(Continuare In pag. 5-a) Desen de TIA PELTZ Drumul cel mare Desigur, munţii, marea,
cerul (cum nu e altul nicăiri!) şi aerul ce îl respiri şi undeva, pe dîmb,
stingherul stejar, foşnind de amintiri... Şi tainice cărări pe care cu-ntîia
dragoste te-ai dus şi vorbele care s-au spus atunci, sub steaua ce vă pare şi azi —
din toate mai presus Poate, şi firul de ţărînă, şi caldul spicelor noian, şi doina
Dunării, bătrînă, care de-amar de ani se-ngînă la margine de Bărăgan... Dar e la
noi un drum, anume, pe care trec, la cîntători, oştiri de oameni muncitori la muncă
meşteri, şi la glume strungari, savanţi, agitatori. O, drum de zori, către uzină ,
metalic zvon peste cuprins, şi miros de furnal încins, și inima ce dă lumină, în
chip de stea, pe turnul nins Fiorul clipei minunate deapururi nouă, cînd răsar din
depărtări fără hotar, aceste ziduri de cetate sub steagul nostru proletar ! Milenii
pare că trecură pînă acum — din vremea cînd aceeaşi cale străbătînd, spre poarta
grea cătam cu ură ca spre o gură de mormînt... Acum, e toată viaţa noastră în
drumul ăsta! Fără el, zadarnic flori şi zare-albăstră, şi viers de pasăre măiastră!
Noi nu putem trăi altfel! Acolo-i tot C2-n lupte grele ai făurit cu mina ta, armura
ţării, spada-i grea, şi visul tinereţii mele, tot ce-am cîntat şi voi cinta, acolo
unde strălucite lumini revarsă spre tării oţelul care va-nflori pămîntul patriei
iubite, şi o să-l apere — de-o fi! Dan Deşliu Este bine, cred, să arăt de la în-
ceput că în redactarea acestor pagini de impresii şi învăţăminte aduse de la
Congresul scriitorilor sovietici, voi căuta să ţin pe cit posibil seamă de faptul
că mă adresez cititorilor „Gazetei 11-nternare“. Practic, aceasta înseamnă că nu
voi mai rezuma principalele documente ale Congresului — rapoartele și corapoartele
dezbătute — sau salutul C.C. al P.C.U.S., perrtru că între timp aceste materiale la
care mă voi referi des, au fost rezumate de săptăimîmaleile noastre literare; de
asemenea, aceasta înseamnă că voi lăsa de-o parte orice relatări cu privire la
ordinea cronologică a intervenţiilor, dată clar de informaţiile TASS. Despre
pregătire, despre responsabilitate individuală şi colectivă, despre eroul ideal !
Congresul a durat 11 zile, dar pregătirea lui citeva luni. Prin „pregătire“ nu
înţeleg munca pur organizatorică, ci acel cuprinzător schimb de păreri care a avut
loc în presa sovietică , de-a lungul întregului an 1954, discuţii şi polemici
pasionate, susţinute nu numai de scriitori, critici şi activişti lierari, ci şi de
foarte mulţi şi competenţi cititori, însemnătatea acestei mari munci de pregătire
am înţeles-o pe deplin abia cînd au început dezbaterile. Voi da un exemplu: disputa
bine cunoscută nouă în legătură cu „eroul ideal”. Cit timp am urmărit din ţară ar-
ticolele prilejuite de intervenţia criticului-pedagog A. Protopopova, mulţi dintre
noi, scriitorii dra R.P.R., ne-am închipuit că pentru formularea uneiconcluzii
comune în această privinţă, Congresul va discuta despre „eroul ideal“ cine ştie
cite ceasuri, dacă nu chiar zile. Dar n-a fost deloc aşa: în fapt, concluzia comună
fusese cuprinsă, implicit, în dezbaterile premergătoare Congresului. La Congres
rămânea doar ca această concluzie comună să fie exprimată explicit. A fost aşa,
pentru că, de la bun început, părtaşii polemicii au intrat în discuţie cu scopul de
a rezolva o problemă, de a găsi adevă- rul, şi nicidecum de dragul polemicii in
sine. (iată, mi se pare, ceea ce unii dintre noi nu am prea înţeles, şi-i foarte
însemnat, cred, ca in lumina documentelor Congresului să medităm asupra acestui-
lucru, să-l înţelegem şi, în interesul propriei noastre vieţi literare, să-l
introducem în practică mai consecvent ca pînă acum). Ideea că scriitorii ar trebui
să se preocupe de construirea unui „erou ideali“ sau a unei „personalităţi ideale“
a fost respinsă chiar de primul raport adus în dezbaterea Congresului — cel al lui
A. Surkov. Raportul amintea că încă acum 140 de ani, Marx şi Engels s-au ridicat
împotriva încercărilor de a se crea în literatură portrete rafaelice transfigurate;
minitînd pentru veridicitatea zugrăvirii, ei îi sfătuiau pe scriitori să folosească
în redarea celor mai înaintaţi eroi ai vremii culori aspre — „rembrandtiene“ — în
stare să dea eroilor toată strălucirea lor vie. Apreciind că, în gemeral, discuţia
din presă în legătură cu eroul pozitiv s-a pierdut în amănunte, raportul,
sprijinindu-se pe multe exemple, sublinia faptul că — şi cînd e vorba de eroi
pozitivi, şi cînd e vorba de eroi negativi — încercările de a confecţiona din birou
reţete asupra îmbinării trăsăturilor întunecate şi luminoase propria personajelor
sau famdului social al operei, sînt încercări neconstructive, sterpe, orice reţetă,
orice reglementare de acest fel — dovedea raportul — duce inevitabil la înlocuirea
caracterului viu, convingător, al cărţii şi al eroului, cu o morală didacticistă.
Corapoartele despre literațiuna pentru copii şi tineret, despre proză, poezie şi
dramă — prezentate respectiv de B. Polevoi, K. Simonov şi A. Korneiciuk — au
consacrat respingerii teoriilor despre „eroul ideal“ numai citeva fraze. Doar Samed
Vulgura, în coraportuil său, a susţinut ideea „eroului ideal“ — definind însă
trăsăturile acestui erou intr-un chip care, mi s-a părut, nu mai are a face cu
reţeta Protopopovei: erou ideal — după Vurgin — poate fi chiar cel mai
contradictoriu şi mai complicat om din lume, dar esenţial e ca el să întruchipeze
convingător forţa unei întregi generaţii, a unui întreg popor. In cadrul
dezbaterilor, puţini vorbitori au socotit necesar să mai revină asupra acestei
probleme. Ţin săsubliniez aceste contribuţii. Scriitorul bielorus, Iakub Kolas, de
exemplu, arăta că, în momentul cînd calităţile unui erou pozitiv încep a fi atît de
multe şi atît de absolute incit devin cu desăvîrşire inaccesibile oamenilor vii,
ele încep a nu mai fi calităţi, ci defecte. In acelaşi spirit, Andrei Lupan,
scriitor moldovan, sublinia că a te îndepărta de viaţa vie şi de năzuinţele ei, a
încerca să opui vieţii transpunerea literară mai mult sau mai puţin fidelă a unor
idealuri abstracte, a încerca să-i convingi pe oameni că realizabilul este de fapt
realizat —• în loc să-i chemi cu toată frumuseţea, forţa şi puterea de convingere a
chemărilor artei spre realizarea a ceea ce au ei de realizat intr-adevăr, — aceasta
înseamnă nu a dezvolta poziţiile realismului socialist, ci a te părăsi. In legătură
cu aceeaşi problemă, acad. G. Aleksandrov, ministrul culturii, sublinia apropierea
— dură, dar clarificatoare — dintre teoriile despre „eroul ideal“, un erou inventat
pentru a fi depozitarul tuturor calităţilor umane ridicate pe cea mai înaltă
treaptă imaginabilă, şi teoriile reacţionare despre eroul-supraom, faţă de care
existenţa maselor nu mai poate fi concepută decât ca existenţa unui decor menit să
evidenţieze, prin contrast, virtuţile supraomului. Practic, — repet acest lucru
pentru că mi se pare plin de învăţăminte — în ceea ce priveşte „eroul ideal“ Con-
gresul n-a făcut altceva decît să formuleze concluzii: dezbaterile au avut loc
înainte de Congres. Nu-i, dealtfel, nici pe departe singura dezbatere pe care, cu
mai mult sau mai puţin timp înaintea Congresului, scriitorii sovietici au dez-
voltat-o pînă la concluzii unanim însuşite: la fel s-a îmtîmplat — de pildă — cum
ştim, cu teoria subiectivistă a „sincerităţii înainte de orice”, strecurată în
coloanele revistei „Novîi mir“; la fel cu unele întîrziate răbufniri ale teoriei
care susţinea că „literatura cu conflict “ şi-a trăit veacul pentru societatea
sovietică fără clase antagonice — teorie zdrobită cu ajutor direct dat scriitorilor
de presa de partid. Numărul exemplelor ar putea fi ridicat. In general, pregătirea
Congresului a însemnat zdrobirea și înlăturarea teoriilor dogmatice, vulga-
rizatoare, a însemnat eşecul concepţiilor scolastice, eşecul sistemelor de reţete
birocratice cu privire la creaţia literară, a însemnat falimentul ideilor,
influenţelor şi rămăşiţelor ideologice în stare să împiedice dezvoltarea
literaturii realist-sociialiste. Trunchind conform obiceiului articolele polemice
publicate de scriitorii sovietici în perioada de pregătire a Congresului, presa și
posturile de radio imperialiste s-au grăbit să-şi bucure patronii cu prezicerea că
la Congres linia realist-socialistă în literatură va fi „slăbită“ sau chiar „li-
chidată“. După ce am ascultat dezbaterile din primele zile, am înţeles limpede cît
de mult a contribuit lupta de opinii din perioada premergătoare Congresului — acest
pasionat schimb de păreri organizat în spiritul celei mai exigente responsabilităţi
a fiecărui scriitor faţă de dezvoltarea literaturii sovietice în ansamblu, acest
efort pentru a lămuri chiar şi acele păreri sau concepţii dăunătoare care privesc
numai activitatea unui scriitor sau a cîtorva scriitori, — la elaborarea ordinei de
zi a Congresului de tot ce putea fi întîmplător, neesenţial, la îndreptarea
atenţieiCongresului spre problemele intr-adevăr fumdamentale pentru dezvoltarea
literaturii, la realizarea, în ultimă instanţă, a impresionantei unanimităţi a
Congresului pe linia desfăşurării luptei de opinii spre ceea ce-i fundamental
pentru dezvoltarea realismului socialist. Sub îndrumarea partidului comunist,
scriitorii sovietici au descoperit — spunea la Congres Jack Lindsay, scriitor
englez, referindu-se atît la dezbaterile pe care te asculta cît și la articolele
din perioada premergătoare Congresului — izvoarele unei forţe pe care în trecuta
istorie a lumii literatura n-a cunoscut-o: responsabilitatea colectivă. Iar
scriitorul polonez L. Kruczkowski remarca, în aceeaşi ordine de idei, faptul că în
Uniunea Sovietică, pentru prima dată în lume, scriitorii au început să se simtă
răspunzători, în mod organizat, cu cea mai maredragoste şi cea mai mare
intransigenţă, nu numai de operele lor, ci de asemenea de soarta unei întregi mari
literaturi multinaţionale. Pregătirea şi desfăşurarea Congresului au pus puternic
în evidenţă amploarea acestei forţe, — responsabilitatea colectivă. Delegaţii la
Congres nu au vorbit însă despre asta decît în treacăt. Au vorbit mai mult, în
intervenţiile lor, invitaţii străini. Ceea ce în Uniunea Sovietică, nu numai între
scriitori, este de multă vreme lege de bază a vieţii obşteşti, pentru invitaţii din
alte ţări, chiar şi pentru cei ce veneau din ţări de democraţie populară, aceasta
reprezenta sub multe aspecte un fapt nou care se cerea notat, subliniat şi învăţat.
Despre eroul pozitiv In 1934, se ştie, primul Congres al scriitorilor sovietici a
pus în centrul dezbaterilor fundamentarea teoretică deplină a realismului
socialist. Primul Congres a dus totodată la crearea formelor organizatorice menite
să cuprindă intr-un front unic totalitatea scriitorilor deciși să meargă pe calea
deschisă în literatură de Maxim Gorki, pe calea realismului socialist, pe calea
unei literaturi pătrunse de spirit de partid, a unei literaturi populare şi
îmbibată de profund umanism, pe calea unui literaturi puse în slujba adevărului
vieţii şi a celor mai nobile năzuinţe ale poporului muncitor. Acum, după 20 de ani,
literatura sovietică are în urmă realizări care o aşează în fruntea literaturii
mondiale; are în urmă o bogată experienţă şi mari tradiţii proprii. Dacă adunăm
într-o uriaşă bibliotecă tot ce a realizat în aceşti 20 de ani multinaţionalla
literatură sovietică, atunci avem în faţă, oglindită artistic, pas cu pas, intr-un
chip de o diversitate şi multilateralitate uluitoare, istoria de zi cu zi a
întregului popor sovietic, gîndirea şi năzuinţele lui, şi de asemenea părerile,
sentimentele şi hotărîrile lui legate de propriul său trecut şi de propriul viitor,
de trecutul şi viitorul lumii. Niciodată în trecutul apropiat sau depărtat al
omenirii, niciodată înainte de realismul socialist, o literatură n-a izbutit să
realizeze într-o asemenea măsură acest vis mare al poeţilor înaintaţi din toate
timpurile, o atît de desăvîrşită contopire cu poporul în numele căruia şi pentru
care s-a scris tot ce s-a scris pe pămînt mai frumos, mai înflăcărat, mai drept şi
mai profund. In 20 de ani, realismul socialist a adus în literatura şi în viaţa
omenirii o întreagă pleiadă doi eroi pozitivi, purtători străluciţi ai celor mai
frumoase trăsături pe care le promovează şi le apără lumea contemporană în momentul
cînd avantgarda ei, oamenii sovietici, se pregăteşte să păşească spre comunism,
eroi pozitivi, oameni pentru care munca este cea dintîi necesitate şi bucurie a
vieţii, oameni contopiţi trup şi suflet cu poporul muncitor din care fac parte,
eroi legaţi prin toată viaţa şi năzuinţele lor de cauza partidului, patrioţi în-
■flăcăraţi, oameni cordiali, de-o nesfîrşită gingăşie — chiar şi atunci cînd
trebuie să fie aspri — în relaţiile cu cei ce le sînt sau le vor fi cîndva tovarăşi
în lupta pentru socialism şi pace, dar necruţători pînă la capăt faţă de duşmăni.
Eroi care, ei în primul rînd, dau literaturii sovietice farmecul cu totul nou,
forţa şi puterea educativă, îi duc spre inima a milioane şi milioane de cititori
din toate colţurile pămîntului mesajul plin de bărbăţie şi optimism, plin de în-
credere lucidă în puterea şi dreptul omenirii de a-şi organiza viaţa din ce în ce
mai bine. Despre aceşti eroi pozitivi ai literaturii sovietice au vorbit de la tri-
buna Congresului, ca despre nişte binecunoscuţi cetăţeni-model ai propriei lor
patrii, mai toţi invitaţii străini care au luat cuvînttuL Se poate afirma, cred, că
al doilea Congresan scriitorilor sovietici a pus în centrul dezbaterilor tocmai
problema aprecierii şi dezvoltării sub toate aspectele, a experienţei dobîndite
pînă acum în zugrăvirea’ eroilor pozitivi. „Noi — spunea K. Simonov în coraportul
său — avem cu ce să ne mîmdirim în literatura noastră cînid vorbim despre eroii ei
pozitivi... Şi tocmai forţa şi maturitatea acestei tradiţii In literatura noastră,
ne obli- V. Em. Galan (Continuare în pag. 4-a) ÎNSEMNĂRI La Congresul scriitorilor
sovietici Fintîna Blanduziei In sinul naţiunilor civilizate există foarte mulţi
care cred că organizaţia socială şi cea politică nu e conformă cu preceptele unei
raţiuni normale, nici cu resultatele date de ştiinţele experimentale, fizice şi
naturale şi că o asemenea situaţiune nu poate fi continuată în mod stăruitor şi
consecvent în direcţiunea apucată. Cu toate că învăţătura şi civilizaţiunea se
răspîndesc aproape în toate ţările europene şi transatlantice, că descoperiri nouă
pe terenul industrial sporesc condiţiunile bunului traiu, omenirea e mai nemul-
ţămită de cit ori şi cînd. Dacă ne vom uita în Germania, stat de o importanţă
politică rădicată in linia întâia, vom observa că nici legile escepţionale, nici
puterea discreţionară a organelor poliţieneşti, nici chiar starea de asediu, nu pot
suprima cu desăvîrşire acea mişcare care roade din temelie stilpii edificiului
social. Afară de aceea un rău ascuns care nu se poate esplica cu toată lămurirea
cerută, împinge mii şi iar mii de indivizi să-şi părăsească patria şi să treacă
valurile mării, un fel de hemoragie a corpului naţional, ce se împotriveşte ori-
cărei încercări de vindecare. In Rusia, administraţia a pierdut sentimentul
solidarităţii publice, funcţionarii nu gîndesc nici la interesele ţării, nici la
ale poporului, ci numai la ale lor proprii; toate mijloacele sunt bune pentru ei,
chiar venalitatea şi traficarea dreptăţii. Oamenii învăţaţi caută o armă desperată
in nihilism. Oamenii de stat recurg la leacuri stranii : unul vede binele, in
introducerea regimului parlamentar, altul neavind nădejde decit în asiatism,
reclamă întărirea despotismului ereditar; un altul crede cu stăruinţă în
eficacitatea unui tratament derivativ şi propagă răsboiul în contra Germaniei,
Austriei, Turciei, în contra tuturor dacă trebue. Şi pe cînd se discută asemenea
remedii, militarismul şi mizeria cresc. In Franţa, oratori populari cer împărţirea
bunurilor. Clasa a patra se pregăteşte a pune mina pe puterea statului şi a alunga
din funcţii şi sinecure burghezia, care de la 1789 singură deţine puterea. Vechile
partizi vor să resiste dar fără speranţă şi fără unitate, prin comploturi
clericale, monarchice şi militare. In Italia mizeria agrară e mare. Salahorii la-
nurilor de orez din Lombardia şi din singurătăţile mlăştinoase ale Romagnei,
decimaţi de friguri şi de pellagră, emigrează în stoluri, iar dacă remin in ţara
lor vînd pentru cincizeci de bani pe zi munca lor. In Anglia s’ar părea la întâia
vedere că soliditatea e mai mare. Dar privită mai aproape, se va vedea că siguranţa
edificiului social e din ce in ce mai compromisă. E adevărat că biserica,
aristocrafia de naştere şi plutocraţia sunt organizate în mod puternic şi au idee
exactă de interesele lor. Burghezia se pleacă sub legile scrise şi nescrise, se
preface cu făţărnicie că ar fi evlavioasă şi se închină la titluri, jură că nu e
convenabil decit ceea ce satisface pe cei zece mii de aristocraţi şi afirmă că e
vulgar de a contraria privilegiile lor. Dar muncitorul şi fermierul rămîn in afară
de această conjuraţie ipocrită, aceştia înfiinţează societăţi de liber cugetători
şi de republicani, arată pumnii regalităţii şi aristocraţiei şi cine ştii a citi in
ochii proletarului englez, vede că furtuna va fi ameninţătoare. Cit despre Irlanda,
mişcările sîngeroase întimplate acolo sunt cunoscute. In Austria sau Austro-Ungaria
zeci de naţionalităţi se luptă unele cu altele şi caută a’şi face reciproc răul cel
mai mare posibil. In fiece provincie, adesea în fiece sat majorităţile chiar
relative caută a nimici minorităţile, acestea, neputind resista, se prefac a se
supune, dar cu turbarea in inimă şi dorind chiar destrucţiunea imperiului ca mijloc
unic pentru a eşi dintr’o situaţiune nesuferită. In sfirşit, toate ţările,
puternice sau slabe, au cîte-o plagă nevindecată şi cred a afla, dacă nu scăparea,
cel puţin uşurare, sacrificind miliarde în fiece an militarismului, cu o spaimă ş’o
anxietate care creşte din ce în ce. Lupta între guverne şi popoare, mninta partide-
lor politice una in contra alteia, frămintarea diferitelor clase sociale e fără
îndoială forma unei boale generale a epocii. Ea se află in toate ţările de şi în
fiecare are un alt nume Dar o formă şi mai gravă a acestei boale e cea sufletească,
e nemulţămirea adîncă şi melancolia, MIHAIL EMINESCU , independente de legături
naţionale sau de altele, neprivind graniţele politice şi situaţiunea socială şi
cari umplu cu toate astea sufletul oricărui om care e la nivelul civilisaţiei
contemporane. Fie cine simte un fel de iritare, pe care o atribue la mii de cauze
accidentale, mai totdeauna eronate, dacă nu caută justificarea ei cu ajutorul
analizei. El e împins a critica cu asprime dacă nu condamnă toate manifestaţiile
vieţei sociale. Unii numesc acest rău nervositate, alţii pesimism, alţii scepti-
cism. Dar ori cit numirile şi designaţiunea ar varia, ele acopăr totuşi unul şi
acelaş rău. Din nefericire neajunsurile politice şi economice ale statelor europene
n'au rămas fără o inrîurire determinantă asupra artelor şi literaturei. Astfel Ca
un fel de adăpost împotriva realităţii s’a născut în Germania romantismul, care
descria veacul de mijloc cu colori atît de strălucite precum de sigur in realitate
nu le-a putut avea, şi tot
pentru a scăpa de un prezent insuficient, cu ideea că ori ce altă stare de lucruri
trebue să fie mai bună de cit cea existentă, s’a născut şcoala romantică în Franţa,
fiică a şcoalei romantice germane şi a dispreţului byronian pentru lume. In timpul
din urmă apoi francezii, in literatură şi în arte, au admis un sistem, numit natu-
ralist, care circumscrie terenul artelor în prezent şi la realitate, respinge
întoarcerea trecutului şi orice aspiraţie spre viitor, spre un ideal mai bun. Dar
şi naturalismul reprezintă poate tablouri de fericire şi părţile frumoase ale
vieţii? Nu. C’un esclusivism care i se impută el se leagă numai de părţile cele mai
urile şi mai lipsite de mingiiere ale civilisaţiei, se sileşte a arăta pre-
tutindenea corupţia, suferinţa, lipsa consistenţei morale, omul murind într’o
societate in agonie. Cit despre arta modernă, chiar dacă nu se poate opri de-a
recunoaşte frumuseţea ş’a o copia, căuta a o minţi, amestecind ideea că forma
nobilă şi pură servă pentru scopuri puţin înalte şi cari o profanează. Corpul e
batjocorit in maiestatea frumuseţei prin trăsături de sensualitate şi de li-
bertinaj, care nu lipsesc în mai nici unul din tablourile contimporane. Cit despre
filosofie, pessimismul e la modă: Schopenhauer e Dumnezeu, Hartmann profetul său.
Pozitivismul lui Auguste Comte nu face nici un progres; filosofii francezi nu mai
studiază decit psyho-physiologie; fitosofia engleză nu mai merită numele de
metafizică şi se ocupă de chestii practice de ordine secundară, nu de soluţiunea
unor probleme universale. Numai Germania are o metafizică vie dar şi aceea e
întunecoasă şi desperată. Nu noi vom contesta meritele extraordinare ale marelui
filosof german. In adevăr el a risipit prin criticele lui energice dominaţiunea
acelui filozofem, compus din o goală şi stearpă frazeologie pe care Hegel o
introdusese şi care a stăpinit spiritele in curs de un sfert de secol. Dar afară de
acest merit au înlăturat prin critica lui şi alte sisteme ce exercitau o
dominaţiune mai restrînsă la unele universităţi precum acelea ale lui Schelling,
Fichte, Schleiermacher, etc. Era necesar să se purifice atmosfera ştiinţifică de
miasmele unei frazeologii in care cuvinte abstracte, lipsite de cuprins şi
neînsemnînd aproape nimic pretindeau a resolva problemele universului. Insă tocmai
această critică meritoasă a frazeologiei deşerte a descoperit şi contradicţiunea
constantă intre ideile noastre şi formele civilizaţiei, ne-au descoperit
necesitatea de a trăi in mijlocul unor instituţiuni ce ni se par mincinoase şi ne-a
făcut pesimişti. In acest conflict pierdem adeseori bucuria de a trăi şi dorinţa de
a lupta; acesta e isvorul relei dispoziţii care munceşte pe oameni culţi din mai
toate ţările. Arta antică insă, precum şi cea latină din veacul de mijloc erau
lipsite de amărăciune şi de desgust, era un refugiut contra grijelor şi durerilor.
Literatura şi artele sunt chemate dar să sanifice inteligenţele de această boală
psihologică a scepticismului, şi de aceea în amintirea acelei arte, care putea face
asemenea minuni, am pus acestei foi numele Fimtîna Blamdluziei, numele isvorului ce
răsărea de sub un stejar în vecinătatea oraşului Tibur, isvor care întinerea şi in-
spira şi despre care Horaţiu spune (în piesa d-lui Alexandri): Fîntînă Blamduzie!
vei devenii tu încă Celebră’mitre izvoare, cînd voiu cînta stejarul Ce’nfiinge
rădăcina-i adine în alba stîncă, Din care eşi vioae şi vie ca nectarul. Dacă in
autorii anticităţii plini de adevăr, de eleganţă, de idei nemerite şi cari remîne
pururea tineri, găsim un remediu in contra regresului intelectual, nu vom uita că
şi in timpurile noastre există un asemenea isvor pururea reîntineritor, poesia
populară, atît cea de la noi cit aceea a popoarelor ce ne încunjură. De acea am dat
şi acestei literaturi un loc larg în coloanele noastre. Pentru ca foaia să
intereseze pe toţi cititorii, i-am dat varietatea necesară și sperăm că concursul
unui public binevoitor nu ne va lipsi. (Din revista „Fîntîna Blaoduiziei“, 4
decembrie 1888). Impresii de la cel de al ll-lea Congres al scriitorilor sovietici
Vineri, 14 ianuarie, ora 17, la „Casa Scriitorilor" va avea loc o plenari la care
tovarăşii Mihai Beniuc şi V. Em. Galan vor împărtăşi impresiile lor de la cel de al
doilea Congres al scriitorilor sovietici.

GAZETA Anul IV, nr. 1 (147) - joi 3 ianuarie 1957 ORGAN SAPTAMÎNAL AL UNIUNII
SCRIITORILOR DIN R.P.R. PROLETARI DIN TOATE ȚĂRILE. UNIȚI-VA? e însemnări IA P^SVI
e ce, în tot timpul călătoriei în India, am fost urmărit de cintecul lui Lynceus,
paznicul turnului, în partea a doua a lui Faust? Zum Sehen geboren, / Zum Schauen
bestellt, / Dem Turme geschworen / Gefällt mir die Welt. (Născut pentru a vedea,
Pus să privesc, Jurat turnului. Lumea îmi place. Paznicul Lynceus vede lumea de sus
ca pe o imensă podoabă. Am privit-o la fel din zborul avionului. Altă dată cîrtisem
împotriva perspectivei aviatice. Pămîntul devenit o machetă în care pot fi privite
toate reliefurile, fluviile cotind printre ele, mările ca nişte ochiuri de apă, îmi
păreau că reduc şi sărăcesc cuprinsul vast al lumii. Ce privilegiu totuşi să poţi
privi lumea cu ochii vulturului ! Ce splendoare, ce triumf! Aceasta este deci
lumea! Este a mea, este a noastră. Apoi pasărea uriaşă s-a aşezat lin pe pămînt şi,
părăsind aripile ei, am privit lumea Indiei din mijlocul ei. A privi de sus,
înseamnă a privi cu fixitate. Aduni din zborul avionului, din vîrful turnurilor, de
pe înaltele terase o imagine vastă dar încremenită. Depărtarea elimină mișcarea,
tichii tăi se amintesc ca ai păsărilor de pradă care priveghează de pe înălţimi.
îndată ce te regăseşti pe pămînt, mobilitatea se instalează din nou în priveliştea
ta. Arătările ei se înfăţişează pentru o singură clipă. Iţi alunecă privirile după
ele. Eşti în mijlocul furnicarului imens al Indiei, tîrît de valul neistovit al
omenirii, care se multiplică acolo în fiecare an, cu un excedent de cinci milioane
de naşteri. Te opreşti în faţa monumentelor vechi şi noi, rătăceşti prin grădini,
priveşti fauna şi flora ciudată, marea varietate a chipurilor. N-ai timp să
întîrzii. Fiecare arătare îţi pune o problemă. Contemplarea devine cercetare. — Ce-
ai făcut în India ? — Am privit. A privi este o metodă a cunoaşterii, pe care am
folosit-o destul de puţin. Oamenii de laborator, medicii şi naturaliştii privesc. O
evaluare a simţurilor stă totdeauna la temelia lucrării lor. Marea amărăciune de a
fi privit destul de puţin! Şi acum, în anii tăi înaintaţi, zile întregi, săptămâni
dăruite privirii. Savoarea, suculenţa extremă a spectacolului lumii mă îmbată.
Privitorul este un artist, pentru că oricare ar fi consistenţa şi tăria legăturii
dintre aspectele lumii, el este acela care le alege. Ie compune într-o imagine, le
înzestrează cu un înţeles. Am trăit aproape două luni privind India. Acum, cînd mă
regăsesc în liniştea aşezării mele, încerc să regăsesc imaginile călătoriei. Ueori
tresar în faţa unei descoperiri omise, îmi apar figuri, conexiuni pe care clipa nu
le dăruise. Nu eşti niciodată destul de atent în timpul unei călătorii. Poate că
amintirea estompează priveliştile, dar le dă şi prilejul de a intra în noi
legături. N-aş vrea totuşi să uit, prin reflecţie, bucuria descoperirilor. Fiecare
clipă conţinea făgăduinţa duratei. M-am legat de zeci de or cu mine însumi,să nu
uit, să-mi aduc aminte. Acum, cînd sînt întrebat despre India, totul îmi apare în
forma unei regăsiri, ca împlinirea unui jurămînt, ca onoarea fidelităţii. Pentru a
putea spune ceva despre India, trebuie să încep prin a mă împiedica să vorbesc. Mi-
e teamă să nu trag între amintiri și mine cortina unei formulări. Nu cumva am
vorbit prea mult? De pe acum regăsesc în locul imaginii, vorba prin care am în-
cercat să o evoc. A evoca înseamnă a rămîne contemporan cu trecutul. Mai este
posibil? Strălucesc sub lună cupola, minaretele Taj-Mahalului. Au aţipit papagalii
în copacii Fortului roşu, la Delhi. A căzut umbra peste grădinile suspendate la
Malabar-Hili. Scînteiază golful imens al Bombayului. Întuneric crîncen peste Marea
Arabică. Imaginile cad pradă nopţii. Dar vreau să le înalţ din nou în lumina
fierbinte a cerului indian, pe care n-a călătorit niciodată, în hora celor
cincizeci de zile, nava vreunui nor, o ceafă cit de uşoară. Tudor Vianu 30
DECEMBRIE Unde-s domnii din Versailles şi temutul Rege-Soare? Unde-o fi Franz Josef
crai? Dar crăiasa-i cu odoare? Doarme-avalma, trist, cu lut şi cu pietre laolaltă
braţul falnic şi-absolut către sceptru nu mai saltă ghiermii dorm pe pirostrii,
mişună-n maniai regale ghiermii rod din dinastii fără grabă, mult şi-agale. Ce
folos că i-au ascuns piramide reci sau cripte, — cînd granitul nepătruns, cum şi
marmurile-nfipte nu mai pot opri, în leat, veşteda putreziciune. Hoitul, chiar
îmbălsămat viermilor li se supune. Am şi în pămînt valah regi luaţi cu împrumutul.
Gîngavi, răguşiţi, cu trah, mi-au întunecat trecutul- Hohenzollerni-siegmarinzi
proşti şi gravi, făleşi şi leneşi s-au fălit cu cei cu opinci, cu Furtună şi cu
Peneş, — cu oţet de ţevi de tun s-au încoronat, să fie şi coroana, semn străbun, pe
prusaca scăfîrlie. Fulgii mari veniţi din cer în frumoasă legănare norii alcătuiţi
din fier — şi această înserare mi-amintesc cum un palat s-a golit de regi-grimasă
ca un amfor cleat de-o licoare puturoasă. Ce scria atunci, stîngaci pe rotunda mea
pancartă? Soarta regilor prusaci, ce ţinură ţara-n zgardă. Am ieșit, la miting,
gol, dar cu frunte-olimpian, să dau sceptrul rostogo și regala panoramă. Sîngele-mi
republican ’n vine se plimba cu cîntec, chiar dacă, în ger, fomeam nu mă-ncovoiam
pe pîntec, — ci cîntam descîntec nou pentru-a regilor menire. „Orice-ai fi, demn
micadou, mandarin stăpîn de oştire, kaizer, crai, sultan ceresc, faraon temut sau
rigă, padişah persienesc, — glasul meu valahit strigă, moda ţi-a trecut de mult,
moale-i sceptrul tău minuscul. Geamătul senin ţi-ascult într-al regilor crepuscul.
Vai ! Ca zeii aţi apus soarta voastră o să apună căci, ca zeii, cei de sus sunt şi
regii o minciună. Manechini sau absoluţi vremea v-a lovit cu palma, — să pieriţi
necunoscuţi toţi cu pietrele de-a valma şi cu lutul primitor ! Sceptre, togi,
coroane fine, cad în pace şi onor în uitările senine". Nu cobeam. Cobise-n reci
clipe (ţi-i mai mare dragul !) veacul nostru douăzeci, larg desfăşurîndu-şi steagul
şi-n superba iernii zi am văzut o arătare : tronuri goale, sure şi sceptre fără
căutare. Steme sterpe, maiestăţi scoborîte-n sarcofage şi în mari pustietăţi care
de pe tron te trage In văzduhul diafan flutura a măreţie steagul meu republican
lîngă o steauă rubinie. Al. Andriţoiu tfi.SVT ADINA PAULA MOSCU,[ Maestrul Mihail
Sadoveanu Afiş electoral Familia lui Nicolae Badea a fost odinioară cea mai săracă
din Topalu. Despre ea se spunea că nu avea din ce bea apă. Ca-n poveste, sărăcia se
cuibărise în întunericul bordeiului de bîrne şi chirpici, de unde se părea că nu
mai putea fi scoasă în veci. Dar sărăcia, această babă hîdă şi slăbănoagă, nevoită
a fost să-şi caute alt cuibar. Intîi a fost alungată din pod, unde Nicolae Badea a
grămădit, în toamna anului 1952 ,aproape 7000 de kg. de bucate: grîu, secară şi
cucuruz. Sărăcia s-a aşezat apoi în cămara goală, dar Nicolae Badea a grămădit şi
acolo un butoi cu untdelemn, o putină cu brînză, un butoi cu varză şi o movilă de
cartofi. S-a mutat sărăcia în vatra cuptorului, în cenuşa rece pînă atunci. Dar şi
de aci sărăcia nevoită a fost să se tragă după uşă. Nicolae Badea însă, i-a buşit
după cap un balot cu 22 kg. lină, şi sărăcia a ieşit din bordei. A cercat să-şi
mute culcuşul în grajd, dar acolo stătea legată de stănoagă o vacă; a încercat loc
de culcuş în cocină, dar a dat peste un porc greu de 200 kg. Dacă a văzut că nu-i
chip a plecat de la casa lui Nicolae Badea. L-am vizitat pe acest om din Topalu cu
vreo trei săptămîni în urmă. Venise la el în vizită și Ion Marin din Capidava. Ion
Marin îi este naș. Martor am fost la această convorbire uluitoare pentru mine.
Petru Vintilă (Continuare în pag. IV-a) Galiian, du-te la şcoală Cînd înveţi
matematicile, nu e rar ca, după un anumit grad de perfecţionare, să ajungi să nu te
mai intereseze, sau nici măcar să nu mai poţi rezolva probleme destul de
elementare, la un nivel mult mai jos decit cel la care eşti. Mari filozofi au
învăţat, apoi au uitat formele silogismului, pe baralipton şi alte asemenea. Dar nu
le-au negat Nici matematicienii, algebra elementară. In literatură, la fel. Pofi să
nu cunoşti, sau să cunoşti dar să nu te răfuriseze, ulteie adevăruri banale pe care
nu practică, te aplici fireşte. Ce e grav, e cînd unii, mai ales cînd nu le cunosc,
le neagă sau le socot „depăşite". Dacă te adresezi unui public mai mare de o miime
din populaţia ţării tale, nu poţi pretinde că doi plus doi fac cinci, sau că nu
importă dacă-ţi plictiseşti cititorul. Şi chiar dacă pretinzi asta, nu eşti nici
măcar original şi nou, ci duci mai departe măreaţa tradiţie a bezmeticilor şi
autorilor plicticoşi : sub un anumit unghi de vedere, nu există decit tradiţii.
Asta, de care vorbeam, şi cea opusă. Spre a facilita nehotărîţilor alegerea, iată
citeva banalităţi de genul 2 plus 2 fac 4. In fiecare scriitor se ascunde un ci-
titor a cărui carte preferată n-a fost încă scrisă. Şi atunci, o scrie el.
Scriitorul este singurul cititor care-şi poate scrie singur cartea preferată.
Cititorii ceilalţi şi-o aleg — sau şi le aleg — dintre cele deja scrise. Mulţi
critici sunt cititori fără carte — sau cărţi — preferate , nu le place nimic pe de-
a-ntregul, cum unui bolnav nu-i place nici o mîncare. Aceştia sunt dezgustaţii.
Alţii, pe toate cărţile care nu seamănă cu cărţile lor preferate, le condamnă cu
argumente, în loc să nu le citească, cum fac cititorii şi scriitorii. Ca un om
căruia îi place numai muzica de jaz, şi se constringe să asculte şi pe Palestrina,
pe Beethoven, şi pe Debussy. Ce chin. Cînd te glndeşti bine, cu stoicism. De ce se
supune la această tortură? Dar se şi răzbună pe ce nu le-a plăcut: după suferinţele
pasive, urmează voluptăţile de despot în halat şi papuci. Intîi, martir. Pe urmă,
Caligula. Ase fi!., sint dezgustaţii ferii. Şi apoi sînt aceia cărora le
plac multe cărţi, degustătorii, hedonista, oamenii plăcerilor delicate. Cînd se
apucă unul din ei să scrie despre cărţi, e ca atunci cînd îţi vorbeşte un gastronom
despre delicateţuri, un voluptos despre femei, un colecţionar despre tablouri. Sind
inspiraţi, cuceresc, te fac să înţelegi ce nu înţeleseseşi, să descoperi ce nu
văzuseşi. Sunt cei mai mari iniţiatori în ale frumuseţii, cei mai buni prieteni ai
cărţilor, ai scriitorilor, ai artei, cei mai utili fermenţi ai literaturii, afară
de creatori, care o fac, li prodeşte o primejdie : indulgenţa, adică să uite că din
păcate arta nu e cea mai înaltă valoare pe tabla de valori a universului; să uite
că scriitorul e intîi om şi pe urmă artist, şi că artiştii nu sînt cea mai
preţioasă categorie de oameni de pe faţa pămîntului, ci una dintre. Şi indulgenţa,
strict literară, adică să le placă şi mîncărurile de birt. După cum cei dinţii,
dezgustaţii, sunt de obicei pîndiţi de mediocritate, de orbire. Iar cel de al
doilea, justifiera, ferocii, idolatro-martiro-tiranii tind să bată cîmpii şi se
condamnă la ruşine şi batjocură veşnică prin gugumănii ilustre. Scriitorul îşi
scrie singur cartea preferată, dacă poate. Dar pină atunci a mai avut cărţi
preferate, cărora de altfel Ie rămîne de obicei credincios. Şi atunci, cartea lui
preferată, scrisă de el, va semăna cu acelea: înrudire spirituală, educaţie a unui
spirit de către marile duhuri ale trecutului : îmi sunt părinţi şi învăţători, şi
dacă sunt un fiu denaturat şi un învăţăcel becisnic, vina e toată a mea. In schimb
dacă mă apropiu de arta şi puterea lor, parte din merite a lor, parte e a
părinţilor care m-au făcut, parte e a societăţii în care trăiesc, parte, în
sfîrşit, a hărniciei mele. Uneori, mai este partea hotărîtoare, a vreunui meşter
care fie apropiat : prieten, frate, părinte , ca Schiller şi Goethe unul pentru
celălalt, Flaubert pentru Maupassant, Gertrude Stein pentru Hemingway, bătrlnul
Bach pentru copiii săi, şi mai sînt exemple şi in zilele noastre, şi la noi. Iţi
scrii singur cartea preferată, şi de aceea o scrii mai mult sau mai puţin altfel
decit altele, fiindcă, oricut ai iubi alte cărţi, eşti mai mult sau mai puţin
altfel decit autorii lor. (Aş vrea să seamăn întocmai cu Shakespeare sau Balzac, şi
să scriu la fel cu ei. Nu se poate. Păcat.) Sunt unii nefericiţi care vor să se
diferenţieze cu orice preţ cărţile lor de cele ale predecesorilor sau contem-
poranilor. Ei presimt că în orice caz se diferenţiază de cei mari : prin lipsă de
forţă, prin becisnicie, prin lipsă de bărbăţie. Şi atunci preferă să se dife-
renţieze prin acrobaţii, prin gesticula,ţii de energument, care iau ochii. Petru
Dumitriu (Continuare în pag. IV-a) ►JESSES I In paginile gazetei: • O pagină de
versuri din „Stihuri pestriţe“, de Tudor Arghezi. î La ce veţi lucra în 1957 ? (o
anchetă printre scriitorii noştri). 3 Păstoraşul de Mihu Dragomir. « Caragiale şi
natura, de Şerban Cioculescu. ® Scrisoarea lui Vercors către Ilia Ehrinburg. ®
Răspunsul lui Illés Béla dat unor scriitori francezi. In înserarea pîcloasă de
decembrie, aşteptăm să ne vie rîndul la ziarul de seară .. Sîntem poate opt sau
zece bărbaţi — şi cum trece pe lingă noi, o femeie se miră cu glas tare: „Trăii, s-
o mai văz şi p-asta ! Coadă la ziare“... Iar ca mirarea să nu-i fie rostită în
vînt, unui dintre noi îi răspunde cu simplitate hazoasă: „Iacă, trăişi!“ — „La urma
urmei, filozofează un altul, de ce nu? Să fie măslinele şi lămîile mai căutate
decit slova tipărită?“ Şi iarăşi cel cu duh îi răspunde: „Rezon!“ In fruntea
rîndului sită un bătrînel strîns intr-un palton cu poalele cam scurte, dar a cărui
lipsă este compensată cu mânecile prea lungi, ce-i vin pînă aproape de vîrful de-
getelor. Pe dată ce şi-a căpătat ziarul, se desprinde de şir, despâtureşte foaia şi
priveşte lacom spre colţul unde ştie că sunt potrivite ştirile din lume. Sub
titluri arătoase stau acolo, în această seară: „Sălbăticiile de la Port-
Said“.....Complotul din Indonezia“. Bătrînul are un surîs abia lămurit, a
mulţumire, şi spune celui care îi urmează la rînd: „In sfîrşit, ai ce citi. Ca în
timpuri bune !“ A pornit apoi spre capătul străzii şi l-am petrecut cu privirea
pînă ce fumul înserării l-a mistuit ca pe o stihie. De nu s-ar fi destrămat atît de
repede poate i-aş fi spus : „Ei, da, ai dreptate... Numai în timpurile presupuse
bune mai puteai citi asemenea ştiri plăcute văzului şi auzului domniei-tale... Ce-
ţi poate spune azi, că în raionul Negru Vodă, de pildă, ţăranii ,altădată săraci
lipiţi, au ajuns colectivişti milionari ? Sau că uzina din Oraşul Stalin, sărbăto-
reşte zece ani de la fabricarea primului tractor romînesc? Astea-s ştiri ? Setea
dumitale de senzaţional nu se încurcă în probleme de morală sau de umanitate. Că
vreo cîteva mii de abisinieni erau căsăpiţi de cămăşile negre ale lui Mussolini, nu
avea nicio importanţă ... Că tancurile motorizate ale lui Hitler rădeau de pe faţa
pămîntului o suburbie a Varşoviei, ce însemnătate ? Dumitale îţi trebuia în fiecare
dimineaţă, la ora cînd îţi sorbeai tacticos cafeluţa, o ştire — şi ziarele
„timpurilor bune“ ţi-o dădeau cu prisosinţă. Fiindcă pe-atunci, ştim cum îţi
plăceau dumitale, colcăiau în paginile gazetelor ca viermii într-o oală cu
mîncare... Da, domnul meu, ce „timpuri bune“ cînd fiecare zi îşi avea scandalul ei
minor sau major, cînd crima crapuloasă făcea casă bună cu crima pasiunii, iar
scandalul monden îşi dădea mîna cu panamaua politică! Pe-atunci, cuconetul din aşa-
zisa „lume bună“ nu uita să pună în poşeta de mătase, între oglinjoară şi puful de
pudră, un Browning de format redus şi cu pat de sidef. El ţinea în respect nu numai
pe clăcaşul amărît, venit la conac să-şi ceară cine ştie ce socoteală dreaptă, ci
şi pe junele necredincios, îndestulat prea de timpuriu de farmecele cam răscoapte
ale boieroaicei. Curţile cu jur, nu mai pridideau înduioşîndu-se de soarta
amantelor părăsite, spunîndu-şi poate că dacă destinul bărbatului e să fie
încornorat, amantului nu i se cade să fugă de la o îndatorire bine retribuită. Şi
trebuie să subliniez pentru onoarea juraţilor de altădată, că foamea inimii şi
aceea a stomacului nu erau drămuite la paritate. De aceea moartea unui fante de
salon trăgea mai greu în talgerul justiţiei decit pîinea sau halvaua furate de
vreun becisnic, fără lucru şi cu picioarele fără încălţări... Protejate astfel de o
justiţie compătimitoare la rătăcirile simţurilor, • Arabelele saloanelor
bucureştene se supralicitau în distrugerea amanţilor infideli, sigure fiind că nu
vor face un stagiu pe la Mislea, unde ar fi învăţat, eventual, să ţeasă acele co-
voare groase cu latul de palmă ce uneori le servise drept culcuş al jocurilor
amoroase. In faţa acestei frenezii distrugătoare a doamnelor, nici junii amanţi nu
se lăsau mai prejos. Ei desprindeau din panoplii personale arme mai discrete decit
puşca cu două ţevi sau iataganul cu plăsea încrustată. Şi pentru că barda sau
toporişca erau rezervate lăieţilor şi tîlharilor pentru căsăpitul crîşmarilor cu
pîntecul mai plin decit un burduf cu galbeni, maeştrii tactili ai cărnurilor
septuagenare întrebuinţau ciocănaşul de argint, potrivit să nu treacă dincolo de
deschizătura buzunarului. Cu aceşti amatori ai ciocanului juraţii se arătau cam
severi, trimiţîndu-i mai totdeauna la puşcărie, să înveţe meşteşugul tîmplăriei şi
tapiţeriei pentru ca mai tîrziu, cînd vor fi eliberaţi, să poată furniza nimfelor
din protipendadă divanuri adultere, din ateliere proprii, imaginea „timpurilor
bune“, după care suspini, domnul meu, ar fi însă prea goală dacă s-ar mărgini aici.
In fond, crimele pasionale erau floare la ureche faţă de scandalurile sau
panamalele politice... Şi dacă ziarele aşa-zis independente ezitau, în faţa unui
cec bine subscris, să le facă loc în coloane, ziarele de partid îşi luau această
sarcină din imperioasa dorinţă — devenită deviză comună : „Scoală-te tu, ca să şed
eu“. Aşa a putut izbucni, ca o imensă jerbă de artificii, scet afacere a pa-
şapoartelor în care un proaspăt subsecretar de stat şi delicios ginere de general
ministru a avut de împărţit în comun, cu socrul său, comisioanele, la propriu —
iar, la figurat, o- Tudor Șoimaru (Continuare in pag. IV-a) ] • Coadă la ziare
INTILNIRE Strada de mahala ei pustie pînă-n fund. Doar nişte copii se mai joacă,
se-ascund După cîte-un pom. Se vede cineva venind, dar nu se ştie De-i o părere
numai, sau un om. Din faţa lui, amurgul de departe, Ii toarnă chipu-n bronz de
frunze moarte, Şi înserarea, ca un văl pe pleoape. Şi omu-acela tot înaintează Prin
verdele grădinilor, de pază. Şi-acuma e aproape. II văd în haina simplă, cenuşie,
Mergînd, cu pasul obosit puţin, Pe strada-ngustă, de periferie, Spre casa cu
grădină, spre cămin. Oricine-l recunoaşte-aici, uşor, Şi ştie cum îl cheamă. Dar,
chiar şi eu, străin, îmi pot da seamă Că omul acela e un muncitor... Şi mă
gîndesc : El poate Mi-o fi ţesut şi haina mea din spate, Sau a făcut, cu trudă şi
sudoare, Sandalele acestea din pieioare, Sau, Nu ştiu bine. Chiar şi cămaşa asta de
pe mine. El, poate, Sau altul, ca şi el, la fel, Mi-a dat chiar astăzi bladul cu
bucate, Că, doar, nici pîine, nici mîncare, Nu singure se împlinesc la soare. Eu
nu-l ştiui. Şi el mi-a pus în mîna obosită, Să duc la gură, Şi udătură Şi sfînta
pită. De parcă aş fi fost copilul lui. Şi casa mea de peste drum, Spre care mă
îndrept acum, E, poate, Cine ştie? Făcută de-a lui mină şi mistrie, De mîna lui
asprită, ca de lut, Şi poate mîna l-a durut. '■ Şi foaia asta albă de hîrtie,
Creionul de grafit, cu care-am scris, Îndelungatul vieţii mele vis. Tot el le-a
făurit... Şi ce i-am dat în schimb ? ! ? In jurul chipului tău blind încet amurgul
coborîse. Pe frunte i-a împletit un nimb Curat și diafanta unui zeu bun și uman.
Demostene Botez Urăm cititorilor noştri ! La amor 6 pagini 50 bani 1 Scriitori
candidaţi ai Frontului Democraţiei
Populare Acad. MIHAI BENIUC Acad. GEO BOGZA KOVÁCS GYÖRGY Acad. MIHAIL RALEA ~\j !
e s ANTON BREITENHOFER

JUM ^ Anul I. Nr. 16 — Joi 1 iulie 1954 ORGAN SAPTAMINAL AL UNIUNII SCRIITORILOR
DIN R. P. R. 4 pagini 35 bani Trei fetiţe trec Dunărea... Stau cu mina streaşină pe
mal, jos, în lunca ţărmului natal. Apele îşi trec argintul viu, sălciei cu foşnet
argintiu, şi de peste-al Dunării hotar, parc-aud un cîntec vechi bulgar: „Trei
fetiţe trec — Dunărea, Dunărea; apa li se urcă tot mai lesne pe sub glezne, pin-la
glezne, peste glezne. Trei fetiţe trec — Dunărea, Dună. .a; apa li se urcă pe-al
lor trunchi, sub genunchi, pin-la genunchi, peste genunchi Trei fetiţe trec —
Dunărea, Dunărea; apa către mijlocul de rîu, suie pin-la brîu şi peste briu. Trei
fetiţe trec — Dunărea, Dunărea, apa se coboară apoi lesne pin-la brîu, pin-la
genunchi şi pin-la glezne...” Nu ştiu cine-ntîi va fi văzut fetele ce-n apă au
trecut. Dar de-atunci, de-atîtea ori la rînd, eu în cîntec le-am văzut trecînd,
fetele — trecînd Dunărea. Şi-au trecut alaiuri Dunărea, şi pe cer de veri şi iarnă
grea. ...Trece de pe-un mal pe cellalt mal un alai de nuntă-n trap de cal. Pod de
ghiaţă, mirii îi desparte. ...Cîntecu-i de dragoste şi moarte. Intr-o copcă,
Dunărea înghite sănii, fată, tropot de copite, şi în zări, pe naltul ţărm bulgar,
mirele aşteaptă în zadar. Fete vor mai trece Dunărea, printre ele, nu-i mireasa
mea, nu-i mireasa mea... Bat şi intr-un mal şi-n cellalt mal amintiri în fiecare
val. Dunăre, ştii lungul pod de vase, dorobanţi cu săbiile trase, armiile ruse,
uraganul, Plevna răsturnînd Aliotmanul, Sfinta Libertate de-a-n călare, slobozind
văiugele bulgare, vrajba ce-o turnară-n unde regii, punţile-ntre inimi să dezlege,
să se depărteze malurile, şi să ne despartă valurile valurile, valurile... •Dunăre,
nu scrise-n vreun izved că-ntre inimi tot durarăm pod? Dar acum noi slobozi am
durat pod de-oţel, un pod adevărat... Cite mîini şi inimi, cite gînduri, ridicară-a
bolţilor lungi rînduri, cîţi nu coborîră în afund, ca să-mplînte podul pînă-n
prund, cîţi podari vestiţi veniră-anume de pe malul Volgei lor străbune, ca-ntre
ţărmuri podu-ntins să poarte oameni dintr-o parte-n altă parte, Dunăre, Dunăre?
Meşteri buni, vă bat în plete vînturi, voi ce ne-aţi legat două pămînturi, răzimaţi
cu coatele de baie, ştergeţi-vă fruntea de sudoare, şi spre larg, din unda
înfrăţită, ascultaţi un murmur de răchită: „Trei fetiţe trec — Dunărea, Dunărea.
Podu-i trec cu sclipăt de argint, podu-1 trec, batiste fîlfîind. Trei fetiţe trec —
Dunărea, Dunărea, şi cum trece trenul săgetînd, undele văd fetele trecînd. Trei
fetiţe trec — Dunărea, Dunărea...” Veronica Porumbacu Podul frăţiei Cînd ceru-şi
pierde-n undă inele şi brăţări, şi seara se coboară ca salcia pletoasă, — privesc
spre pod cum trece, prin boarea răcoroasî să lege două ţărmuri şi visu-a două ţări.
Şi Dunărea bătrînă îmi spune o poveste, în timp ce-mi ţin frigarea pe tărăgăi de
vreasc. „De mult, un mare meşter sosit de la Damasc un pod voinic întinse-ntre
ţărmurile-aceste. Dar l-a întins să treacă războinicii încoace izbind cu spada-n
scuturi a moarte şi a foc, să-şi ducă sclavi şi aur, tribut, de pe-acest loc pe
care voi vă creşteţi avutu-n bună pace.” Mi-a povestit de poduri de vase-aliotmane
cînd în aceleaşi lanţuri sălbatice-au gemut Bulgarii şi Romînii. Cu valul a bătut,
chiar Dunărea gemuse atuncea în bulboane. Dar iată azi ce mîndră-i că-n undă
oglindeşte minunăţia asta de fier şi de beton. Şi valurile parcă dau întecului zvon
şi pescăruşul parcă a ţîşnit mai tinereşte. Pe cele două ţărmuri e-aceeaşi
bucurie ; şi e mîndria-aceeaşi că braţu-a plămădit un pod pentru frăţie şi pentru-
un trai tihnit, e un pod ce poartă-n forme a vremii poezie. „Noroc şi voie bună!”
au chiuit Carpaţii. „Noroc şi sănătate !” — Balcanii au strigat. Şi între două
ţărmuri, cu vis într-aripat, Bulgarii şi Romînii-s îmbrăţişaţi ca fraţii. Noi
puntea intre ţărmuri,~in sunet şi in vise, de mult am fost întins-o, — muncind,
luptînd, cîntînd, — de cînd cu libertatea al nostru-avut pământ, sub semnul stelei
roşii, pe veci se ortăcise. Ostaşul sovietic şi-a lepădat vestonul, şi-a sumecat
cămaşa şi a purces la muncă. Maşinile acestea din dunăreană luncă, el ni le-a dat,
în maluri să revărsării betonul. Cînd ceru-şi pierde-n undă inele şi brăţări, şi
seara se coboară ca salcia pletoasă, — privesc spre pod cum trece, prin boarea
răcoroasă să lege două ţărmuri şi visut-a două ţări. Guatemala Aşa-ntr-o bună zi mi
s-au trezit bancherii hoţ’’, stăpînitori de fructe, că într-o ţară-s lanţurile
rupte şi fructul, pentru ei, e fruct oprit. Au mîrîit cum cîinii cînd le furi din
gură osul. Au lătrat cu larmă. Din guşa grasă iese vorba „armă”, osînza prinde
boiul negrei uri. Lăudăroşii cinstitori ai păcii au tăbărît, ca haitele lupeşti,
spre tine, ţară ce te primeneşti şi ţi-au umbrit fruntarele cu lăncii. Ei,
mincinoşii cinstitori ai vieţii, cu paseri de oţele ţi-au spurcat seninul cer, —
pornind la semănat seminţa morţii, pulberile ceţii. Crezură că e vraişte hotarul şi
e grădina fără păzitor dar sumeţitu-mi-s-a un popor şi-a ,groază-şi muşcă buza
mercenarul Plătiţi ca să ucidă şi să moară, uitînd mirajul marii aventuri, sînt
sub soldaţii ca vestonul sur şi viaţa cu clipita şi-o măsoară. Căci tu, voinică
ţară, Guatemala şi lumea-ntreagă, î ntoarceţi altcum treaba. Se spune simplu,
răspicat: „Jos laba voi cei deprinşi cu jaful şi năvala !” Ce-i fruct oprit rămîne
fruct oprit chiar dacă-o să-l mai pipăiţi sub ghiară, că nu îşi lasă-al său avut o
ţară să fie peste graniţi sorocit. Nu cu picioare-n cisme noi, prusace, se poate
cuceri puterea-n lume ! Ci eu, guatemalezilor le-oiu spune cu glas de prietenie şi
de pace : Vei fraţilor ţărani, cu palme aspre, fiţi tari şi îngrijiţi-vă bananii,
culegeţi fructe, creşteţi-vă anii cum îi doriţi în inimile voastre ! Lăsînd din
mînă plugul pentru arme, vă apăraţi al traiului belşug, — dar mina s-o întoarceţi
iar la plug după ce-o fi pe mercenari să-i sfarme. Cît despre haita lacomă de
pradă, ea-şi simte balamalele plesnite. Şi multe fructe fi-vor fructe oprite, pînă
ce-odată haita va să cadă. VI Către un general imperialist , tu ce-ai spintecat,
rîzînd, copiii şi-ai opărit, cu apă fiartă, mume, crezîndu-te un zeu al vitejiei,
tu, ce te vrei stăpînitor pe lume, să tragi pe hărţi hotarele ci sînge şi-n glas de
tun ecoul să-ţi răsune, tu, ce hlizeşti cînd inima se strînge şi sameni molimă şi
sameni moarte şi rîzi hirsut cînd suferindul plînge, tu, cart-ţi temi pecetluita
soarte c-ai să te sfarmi sub pumni de braţe aspre, tu, cel ce cînţi pe cobitoare
coarde, tu, urîciunea, hula erei noastre, — ţi-aduni comori din umbră de cadavre,
vnsă apun a’tale negre astre. Ţi-a dat viaţa vrednice poveţe că ai pierdut avuturi
şi pămînturi, — ţi-s mai puţine bietele pieţe. Ceri sînge şi nu te ascultă nime şi
ai ajuns să ţii doar cu simbrie împuţinata, şubreda-ţi oştime. Pe-a feţii tale
searbădă mărime juvăţu-şi lasă umbră şi-ameninţă că-ţi dă răsplată pentru furt şi
crime. Cînd bate ceasul, jalnica-ţi credinţă în suflet strigă: „ceasul cel din urmă
! E timpul să te treci în nefiinţă!” Şi tu mai crezi că lumea e o turmă pe care-o
ciobăneşti precum îţi place? In moarte-al tău baston degeaba scurmă. Tu vrei război
şi-auzi cîntînd de pace, vrei moarte şi-auzi chiot de viaţă, — fie că-ţi place, fie
că nu-ţi place. De eşti viteaz, ce spaimă te îngheaţă şi de ce simţi că moartea-ţi
dă tîrcoale? O ! ştreangu-o fi statuia ta măreaţă şi te vor rîde oamenii-n piaţă.
Alexandru Andriţoiu ntilnirea dintre fructe, aur şi singe are, în acea parte a
lumii, un trecut dureros. Ea dovedeşte cum fructele pot deveni aur, cum aurul poate
deveni singe şi cum oamenii pot deveni robi. Şi aceeaşi alchimie a crimei a putut
transforma un pămînt al abundenţei intr-un pămînt al dezolării. Dar pe stîncile
aride s-a stirnit vîntul fecund al libertăfii. Din acel punct fierbinte al globului
pleacă patru poduri gigantice, dintre care două de pămînt şi piatră, două de apă.
In acel loc, de la Oceanul Atlantic la Oceanul Pacific sint doar ciţiva kilometri ;
in acel loc sfirşeşte America de nord, pentru ca să înceapă America de sud In acel
loc al lumii bogăţia exuberantă face ca fiecare republică să fie un trandafir de
aur, pe care conquistadorii l-au transformat în trandafir de singe. începutul l-a
făcut, in 1493, Guanahani. Dintr-o insulă de lumină ea a devenit o insulă de
flăcări Catedralele pădurilor au ars. Pomenii au fost uciși. In 1519, prin
Veracruz, s-au năpustit asupra America centrale cavalerii spaimei: Arias, Reyes
Rojos, Maldonados Don Quijotte paduchios s-a repezit asupra uriașei prade. Cortez a
inundat cu singe cîmpiile pînă la Tlaxeala, Alvarado — cuceritorul Guatemalei — a
împins crima pînă la fluviul Papaloapan, fluviul fluturilor, Jimenez de Puesada a
năvălit, în 1536, în Colombia. Iar alde Almagros, Pizarros, Valverdes, Castrillos,
Urilas, Beltranes, după ce şi-au împărţit — la Panama — prada, au început, ca toţi
bandiţii, să se lovească pe la spate cu pumnale fierbinţi de Toledo, să se
otrăvească, să se inesere pe un continent uriaş şi devastat. Legenda bogăţiei —
Eldorado, pămintul de aur — a străbătut Europa. Negustorii şi filozofii au început
să vorbească unii de pietre preţioase care se găsesc pe drum, alţii de „bunul
sălbatic" care demonstrează că omul s-a născut bun, dar civilizaţia l-a corupt.
Uluit, conquistadorul contempla continentul acoperit de cauciuc, tutun şi porumb.
Animale ciudate umpleau pădurile parformate: furnicarul, guanaco, maimuţa, jaguarul
— iar în apele calde şi tulburi naviga — asemeni unui submarin — caimanul. Deasupra
continentului curgea un fluviu colorat şi strident de păsări: tucani, colibri,
papagali, condori. Dar această simfonie de culori şi explozia abundentă de
parfumuri nu tulburau retina şi nările conquistadorului, vinătorul de aur. Şi toată
acea parte a lumii a răsunat din strigătele prelungi de groază şi suferinţă ale
oamenilor torturaţi, ale unui popor în agonie.
Dar strigătele lor n-au ajuns în Europa, ele au foşt acoperite de vuietul
oceanului. Multă vremie corăbiile au purtat spre Europa, hrănind burghezia, aurul
roşcat şi aducînd, din Africa în America, negri în lanţuri de fier. Şi aşa, aurul a
devenit sînge, iar oamenii au devenit sclaivi. Acolo unde există sclavie, există şi
luptă pentru libertate Trei veacuri au rezistat popoarele America centrale şi
sudice năvălitorilor. Masele ridică eroi aşa cum masivul muntos înalţă piscuri:
Cuauhtemoc, in 1520, Toqui Caupolican, Lautero, in 1550, Tupac Amaru, in 1781 şi
atîţia alţii au făcut faţă puhoiului. Dar la începutul celui de al XIX-lea secol, o
serie de explozii violente au zguduit continentul și America s-a acoperit de
republici independente. Istoria Americii Latine e străbătută de fulgere de o mare
intensitate: José Miguel Carrera (1810), Manuel Rodriguez, Bolivar (1822), Tous-
saint Louverture in Haiti, au luptat pentru libertate. Pe stema republicii
Guatemala stă scris: Libériad — 15 de Settembrie 1821. Conquistadorii nu poartă
acum armură, ci frac. Ei nu vinează aur fiindcă știu că cel mai strălucitor aur e
munca omenească. Ei fac aur din fructe, din sudoare şi din singe Societăţile
anonime cumpără plantaţii de banane şi cafea, mine şi zăcăminte de petrol, generali
şi posturi de radio, energie electrică şi umană, scriitori şi agenţi secreţi, căi
ferate şi navale, — toate pot fi cumpărate, afară de setea popoarelor pentru
libertate. Au cumpărat totul, dar popoarele nu se supun. Şi atunci negustorii
trimit soldaţi. Armata americană năvăleşte în 1824 în Porto Rico, în 1846 ocupă o
mare parte din Mexic, in 1864 ocupă Panama, in 1898 zmulge Spaniei Cuba Dar
popoarele nu se supun La începutul secolului XX, în 14 ani, Statele Unite intervin
In viața politică a Americii centrale de 13 ori. De 13 ori în 14 ani au fost
aruncate bombe, tunurile au incendiat sate și orașe, peste sacii cu cafea a curs
sînge omenesc. Dar popoarele nu se supun. Statele Unite distrug atunci toate
libertăfile democratice, aduc tancuri, avioane, soldaţi, improvizează dictatori
(generali fără armată). Dar popoarele nu se supun. In 1926, Sandino ridică poporul
din Nicaragua la luptă. Şi ciţiva ani, avioanele şi tancurile S.U.A. nu reuşesc să
stingă flăcările răscoalei care este pretutindeni şi nicăieri, inconjurindu-i pe
invadatori cu un cerc incandescent de ură. Pentru a-l prinde, invadatorii îl
poftesc pe Sandino la tratative şi doar aşa, tilhăreşte, o pot răpune. Dar
popoarele nu se supun. Lupta spontană devine o luptă organizată : comuniştii se
află în frunte ! Recabarren aprinde pe munţii Anzilor steagul libertăţii, iar
Carlos Prestes, cavalerul speranţei, azvîrle pe plantaţiile de cafea ale Braziliei,
simburele libertăţii. Şi în fruntea popoarelor, stîncă de flacără, luminează
partidele comuniste calea libertăţii definitive. ★ A fost mai întîi o uriaşă
uimire: un stat minuscul, în plină bătaie a tunurilor dolarului, înconjurat de
atotputernicia Wall Street-ului, a îndrăzniţ. Bancherii au privit stupid harta.
Guatemala a expropriat 95.000 ha. de plantaţii ale trustului „United Fruit Company"
Popoarele Americii au privit harta cu bucurie: un stat atît de mic a indrăznit !
Apoi Wall Street-ul a fost cuprins de furie. John Foster Dulles, secreta oamenis
rul Departamentului de stat, este acţionar al lui „United Fruit" Asupra Guatemalei
s-a pornit puhoi de ameninţări şi calomnii. Cabot Lodge, adjunctul lui Dulles şi
reprezentant al S.U.A. la O.N.U., este acţionar al lui „United Fruit". Au fost
cumpărate tancuri, avioane, aventurieri şi tunuri, au fost masate pe teritoriul
statului Honduras. Sinclair Weeks, ministrul comerţului S.U.A. este acţionar al lui
„United Fruit". Derbedeii înarmaţi au trecut graniţele Guatemalei. ★ Dacă avioanele
pot depăşi viteza sunetului, zgomotul primelor explozii care au răsunat pe
teritoriul Guatemalei a făcut ocolul lumii cu o inspăimîntătoare viteză. Exploziile
bombardamentelor din Guatemala au răsunat în inimile oamenilor. Şi dacă urechile
domnului Lodge, care respingea la O.N.U. discutarea agresiunii împotriva
Guatemalei, par surd- urechile noastre prind asemănarea cu celelalte explozii — din
Indochina şi Coreea. Valul fascismului vrea iarăși să acopere pămîntul. Dar
popoarele luptă, Guatemala e un stat mic. Dar minia pe care a stirnit-o agresiunea
Statelor Unite este uriașă. Zona tropicului e fosforescentă de ură. Orenocul, Ama-
zonul și Tequendama, fluvii ale miniei, zvîcnesc asemeni arterelor. Prin Pampas
vîntul libertăţii stîrneşte nori de minte. Pe pămîntul Americii înfloreşte Ceibo,
arborele cu flori roşii. Pe virfurile munţilor Anzi scapără un trandafir de
fulgere. Paul Georgescu Fructe, flăcări şi De vorba cu Pe tovarăşul Aurel Baranga
l-am găsit în biroul său de la revista „Urzica" unde îndeplineşte funcţia de
redactor şef. In răgazul pe care i l-au dat colaboratorii — redactori, scriitori,
caricaturişti — am reuşit să obţinem din partea autorului pieselor „Iarbă rea“,
„Bulevardul împăcării", „Intr-o noapte de vară“.....Mielul turbat"—clteva
răspunsuri la întrebările noastre : dramaturgul Aurel Baranga — Ce ne-aţi putea
spune cu privire la realizările dramaturgiei noastre In acest glorios deceniu? — Nu
vom înţelege deplin însemnătatea şi proporţiile revoluţiei culturale care a avut
loc în ţara noastră in ultimul deceniu şi în domeniul creaţiei dramatice originale,
dacă nu vom încerca să aruncăm o privire spre trecut. Deşi scrisul dramatic
original are în ţara noastră o bogată şi frumoasă tradiţie — este suficient să ne
gîndim la opera unui Alecsandri, Haşdeu sau Caragiale — totuşi. In timpul scurs
între cele două războaie mondiale, din pricina condiţiilor vitrege impuse de o
stăpînire duşmănoasă omului şi culturii, literatura noastră dramatică originală a
fost împiedicată in dezvoltarea ei. Pe vremea cînd funcţionam ca secretar literar
al Teatrului Naţional din Bucureşti, m-am îndeletnicit cu studierea repertoriului
dintre anii 1920— 1940. Iată o primă observaţie: în două stagiuni ale acestui ultim
deceniu s-au jucat pe scenele teatrelor noastre din Bucureşti şi provincie mai
multe piese originale decît au promovat pontifii culturii burgheze vreme de
douăzeci de ani. Explicaţia politicii anti-culturale burgheze este limpede:
regimului trecut ii conveneau mai degraba lucrări bulevardiere franţuzeşti şi
italiene, decît piese de teatru care să reflecte viaţa şi năzuinţele poporului.
Trebuie spus însă că, în aceeaşi epocă, o serie de scriitori conştienţi de menirea
lor n-au plecat steagul. Ar putea fiecare dintre ei să povestească prin cîte
greutăţi au trecut. In această direcţie stă mărturie academicianul Camil Petrescu,
autorul „Falsului tratat pentru uzul autorilor dramatici“, în care scriitorul
relatează cu umor, dar şi cu multă amărăciune, tribulaţiile unei lucrări originale.
Regretatul regizor Ion Aurel Maican povestea de asemenea, cu foarte mult haz, cum
erau „ocrotite“ piesele originale Înainte de 23 August. Unele teatre le programau
în cele trei zile de dinaintea Paștelui, cînd efactrscu s!*----.
—.__________________ In acest timp, se instalase un repertoriu care promova sau
morala triunghiului adulterin, sau lucrări dramatice de import transoceanic, cu un
conţinut morbid, psihologicist, decadent. Cu atît mai preţioase ne sînt nou, deci
piesele scrise de autorii progresişti originali la perioada dintre cele două
războaie. Lucrările lor trebuie preluate în spirit critic. Acest lucru nu trebuie
însă să ducă la o exagerare neîngăduită, la o preluare cu ghiotura, ci la o
reconsiderare în spirit ştiinţific a acelor lucrări care la vremea lor au însemnat
un protest, o luare de poziţie împotriva unei societăţi duşmănoase. Literatura
noastră originală contemporană înnoadă firul celor mai valoroase tradiţii, preţuind
experienţa înaintaşilor noştri şi încercînd să dezvolte creator zestrea culturală
progresistă a trecutului. — Care este după dumneavoastră caracterul major al noilor
piese create în ultimii zece ani? — Au fost create o sumedenie de piese valoroase,
a căror primă caracteristică este dată de izvorul inspiraţiei lor. Piesele
dramaturgiei originale contemporane îşi trag seva din lupta şi năzuinţele poporului
nostru, angajat pe drumul făuririi unei societăţi noi. Aceste lucrări reflectă
domenii diferite de activitate, probleme şi preocupări diverse, oameni feluriţi.
Nu-mi propun să fac o enumerare completă, dar lucrări cum sunt : „Cumpăna“,
„Minerii“, „Cetatea de foc“, „Vadul nou“ „Oameni de azi“, „Ziua cea mare“, „Mireasa
desculţă“, „Lumina de la Ulmi“, au darul să ilustreze cîmpuri diferite de
activitate, caractere diverse, probleme complexe de viaţă. Cu piesele scrise in
acest deceniu urcă de fapt pe scenele noastre un erou nou, cu o problematică
inedită : poporul, constructor al unei vieţi noi. — Care este explicaţia
interesului pe care-l stirnesc piesele noi? — In locul unei tematici sterile, ne-
interesante, dedicate unei minorităţi de Îmbuibaţi, publicul nostru nou găseşte în
piesele sale răspuns la problemele de muncă şi de viaţă pe care şi le pune tn munca
şi-n viaţa lui de fiecare zi. De aici interesul mereu crescînd pentru dramaturgia
noastră originală, dragostea cu care este Înconjurată de un public entuziast,
dornic să-şi vadăexprimate in mod artistic întrebările vieţii de construcţie în
care este angajat. — V-am ruga să ne spuneţi clteva cuvinte despre frontul
dramaturgilor noştri. — Dramaturgia noastră originală contemporană se desfăşoară pe
un front larg, în care sînt angajaţi şi scriitori vîrstnici, cu o bogată experienţă
literară, care au dat dovada talentului, a experienţei lor literare şi înainte de
23 August, şi tineri, abia începători, învăţăcei în arta scrisului. Fructele
acestei strădanii colective sunt piese ca „Bălcescu“ şi „Matei Millo“, alături de
încercări promiţătoare,
ca „SimeonAlbac“ sau „Furtuni de primăvară“. — In ce condiţii s-au afirmat noile
lucrări de teatru? — Ar fi o greşeală de neiertat, dacă, acum, cînd ne apropiem de
bilanţul unui deceniu de activitate dramaturgică, am uita în ce condiţii s-a
afirmat noul nostru repertoriu. Piesele noastre nu şi-au creat drumul într-un
climat liniştit, lipsit de obstacole. Să nu uităm că prin 1947 circulau o sumedenie
de teorii dușmănoase conform cărora actualitatea era considerată „nepoetică" și
„nedrama- tică“. Neinteresantă deci. Conflictele erau socotite mediocre, cenușii,
incapabile să stîrnească interesul. Se vehicula teoria „desfătării pure“, conform
căreia teatrul n-ar avea decît rostul să destindă frunţile şi să amuze. Să nu uităm
teoria „perspectivei“. Funcţionau „teoreticieni“ care băteau la răspîntii toba
acestei „perspective“, după care scriitorul ar avea nevoia unui răgaz de cel puţin
30—40 de ani ca să poată analiza fenomenul social şi să-l exprime artistic. Să le
mai aducem aminte acestor jalnici „teoreticieni“ de exemplul lui Caragiale, care a
scris „O scrisoare pierdută“ în chiar anul „revizuirii constituţiunii“, de pilda
unui Gorki şi Maiakovski, care au creat opere nemuritoare în focul celei mai
ascuţite actualităţi? Să ne mai amintim de asemenea de neîncrederea unor oameni de
teatru care, neînţelegînd valoarea noului, ridicau din umeri şi spuneau: „publicul
nu vine la aceste piese“? Greşeala acestor oameni de teatru era că ei confundau
publicul cu gaşca snobă şi premieristă de pe vremuri, care întradevăr vedea în
teatru doar un mijloc de amuzament facil. Publicul nou în schimb aşteaptă piesele
noastre şi le pretinde să fie cît mai actuale, cît mai îndrăzneţ scrise, ridicînd
probleme cît mai diverse, înfăţişînd ciocniri cît mai elocvente, între caractere
cît mai bine definite. Toate aceste obstacole n-ar fi fost trecute fără îmhrumarea
plină de grijă a partidului şi guvernului, care au condus paşii dramaturgilor şi
le-au creat condiţii morale şi materiale propice dezvoltării artei lor. — Aţi putea
să ne spuneţi cum s-a muncit în acest timp în domeniul dramaturgiei ? Principiul
muncii colective a dat in această direcţie cele mai frumoas: (Continuare în pag. 4-
a) Foto A. BAUH Acum Acum din nou aud în vînt rafala Cu ploaia ei de plumbi
şuierători Şi iarăşi văd cum peste albii zori Pornesc zăvozii nopţii-n Guatemala.
Acum din nou aud în vînt rafala... Pe calea urii, neagră cum e smoala, Pe calea-
nsîngerată-n noaptea grea, Stăpînii peste fructe şi cafea Trimit năimiţii lor spre
Guatemala Acum cînd iar aud în vînt rafala. Acum din nou e-nconjurată sala Din Casa
Albă a negrelor porunci Cu stelele din ochii-acelor prunci Care se sting, sub foc,
în Guatemala Acum din nou aud în vînt rafala... Şi zi şi noapte-mi amintesc zicala
Cu lupii care nu se schimbă-n el De-acum ,şi pînă-n veacul de apoi. • • • Cu haita
lor se luptă Guatemala Acum cînd iar aud în vînt rafala. Chiar dac-ar fi să mă
încerce boala Şi febra să mă ardă ca un jar, Cît timp în pieptul libertăţii iar
Trag cei ce-au năpădit în Guatemala, Cu pieptul meu aş înfrunt rafala! Ca floarea
să nu-și scuture petala, Visul copiilor să fie vis, Ca să nu cadă tînărul ucis, Să
nu mai ardă case-n Guatemala, Cu pieptul meu aș înfrunta rafala. Cu sînge parcă mi-
e stropită coala Pe care scriu chemarea mea de-acum. Sub pleasna fulgerelor, pe sub
fum, Eu Inima-mi trimit în Guatemala Să-nfrunte alături de ostași rafala. Ion Brad
Cluj, iunie 1954.

Activistul de partid) figură centrală S6SIUI163 g6116r3lă 3 AC3d8m161 R. P. R. * '

In rilplp Hp 27 iunie—2 iulie au remarcabile pe tărîmul stiintei. lite contribui la
ridicarea celor multi contribui la ridicarea celor mulţi la un înalt nivel de
cultură pentru că destinele poporului nostru se găsesc în mîinile viguroase ale
clasei cele mai înaintate, clasa muncitoare, condusă de partidul ei. Oamenii de
ştiinţă, literaţii şi artiştii din R.P.R. sînt adine convinşi că urmînd calea care
le-a fost deschisă de Partidul Muncitoresc Român şi de Guvernul R.P.R., calea
luminată de ideile atotbiruitoare ale lui Marx, Engels, Lenin, Stalin, vor ajuta la
împlinirea năzuinţelor poporului muncitor, vor ajuta la apropierea dintre popoare
şi vor apăra pacea. In zilele de 27 iunie—2 iulie au avut loc lucrările sesiunii
generale a Academiei R.FLR, în care au fost prezentate o comunicare a acad. Traian
Săvulescu şi corapoarte privitoare la dezvoltarea cercetărilor ştiinţifice în
diferite domenii ale ştiinţei din ţara noastră. După prezentarea comunicării şi
corapoartelor, în cadrul acestei sesiuni au urmat discuţii la care au participat
numeroşi membri ai Academiei R.P.R. .In comunicarea sa, acad. Traian Săvulescu,
preşedintele Academiei R.P.R., ocupîndu-se de dezvoltarea ştiinţei, literaturii şi
artei în ţara noastră, a subliniat că punerea in valoare a tot ce este progresiv în
trecutul culturii noastre este o datorie patriotică pentru Academia Republicii
Populare Romíne. Cu cea mai profundă veneraţie şi vie recunoştinţă — a spus vorbi-
torul — ne amintim că Academia de azi este clădită pe temelia Academiei Romíne,
înfiinţată acum 89 de ani, printr-un decret al Locotenenţei Domneşti a
Principatelor Unite. Sîntem datori dar să nu lăsăm să se aştearnă colbul uitării pe
figurile marilor noştri precursori: Timotei Cipariu, Gheorghe Bariţiu, Alexandru
Hurmuzache, Vasile Alecsandi, Costache Negruzzi, I. H. Rădulescu, C. A. Rosetti,
care au pus piatră de temelie la edificiul culturii poporului nostru şi sînt cti-
torii Academiei Republicii Populare Române. Analizînd condiţiile în care a luat
fiinţă şi s-a dezvoltat Academia Romina, vorbitorul a evocat meritele unei pleiade
întregi de oameni luminaţi, care prin activitatea lor ştiinţifică au îmbogăţit
patrimoniul cultural al poporului nostru. Dar pe măsură ce regimul burghezo-mo-
şieresc se întărea în a doua jumătate a secolului trecut şi începutul secolului în
care trăim — se arată în comunicare — Academia Romînă a fost îndepărtată din ce în
ce mai mult de frămîntările societăţii, de idealul întemeietorilor, pînă ce a
devenit un instrument în mîna clasei dominante, cultivînd tradiţiile idealiste şi
dogmele mistice. Orînduirea socială din trecut a silit Academia Romînă să trădeze
esenţa principală a rosturilor ei. Odată cu instaurarea regimului de democraţie
populară şi preluarea de către clasa muncitoare a puterii politice şi economice,
printre cele dinţii instituţii adaptate noilor ţeluri revoluţionare, a fost
Academia Republicii Populare Române, organizată în octombrie 1948. nu numai 7 ani
de activitate Academia R.P.R. a obţinut succese remarcabile pe tărîmul ştiinţei,
literaturii şi artei. S-a întărit legătura ştiinţei cu producţia, principiul de
bază al întregii activităţi ştiinţifice, au fost înfiinţate noi institute de
cercetări pe lîngi departamente şi Academia R.P.R., a crescut volumul publicaţiilor
Academiei şi numărul lucrărilor ştiinţifice originale şi al traducerilor lucrărilor
ştiinţifice sovietice, editate de Academia R.P.R., alături de oamenii de ştiinţă cu
experienţă, au fost atrase în munca ştiinţifică numeroase cadre tinere; s-au
dezvoltat larg relaţiile ştiinţifice cu Academia de Ştiinţe a U.R.S.S. şi cu
academiile ţărilor de democraţie populară. Astfel, de la înfiinţarea ei, Academia
R.P.R. a adus o contribuţie puternică la eforturile întregului popor pentru făuri-
rea noii culturi socialiste, pentru construirea socialismului. In continuare acad.
Traian Săvulescu s-a ocupat pe larg de noile sarcini ale Academiei R.P.R., de
măsurile necesare pentru îndreptarea greşeli-lor şi înlăturarea lipsurilor, în lup-
ta pentru crearea bazelor socialismului, pentru construirea şi întărirea noii
orînduiri sociale, ştiinţa avînd un rol important. Oamenii de ştiinţă vor ajuta la
împlinirea năzuinţelor poporului muncitor Mai departe preşedintele Academiei R.P.R.
a subliniat necesitatea aprofundării învăţăturii marxist-laniniste, intensificării
activităţii institutelor Academiei, legăturii dintre ştiinţă, tehnică şi producţie,
precum şi a unităţii dintre teorie şi practică. De asemenea, a pus problema rolului
criticii şi autocriticii pentru dezvoltarea diferitelor domenii aie ştiinţei şi a
arătat că lupta de opinii şi dezbaterile libere trebuie să devină din ce in ce mai
mult o armă ascuţită în arsenalul ştiinţei noastre. Ocupîndu-se de însemnătatea
problemei cadrelor, acad. Traian Săvulescu a spus: Poporul nostru este bogat în oa-
meni talentaţi, înzestraţi cu o inteligenţă superioară, capabili să creeze în
scurtă vreme lucrări valoroase de ştiinţă, literatură, artă. De aceea, suntem
datori să nu, lăsăm pe seama improvizaţiei problema importantă a educării cadrelor,
ci s-o organizăm exemplar. Adresînd mulţumiri călduroase popoarelor Uniunii
Sovietice pentru ajutorul primit în dezvoltarea ştiinţei din R.P.R. şi mai cu seamă
în înlesnirea cercetărilor din domeniul fizicii nucleare, preşedintele Academiei
R.P.R. a încheiat: Oamenii de ştiinţă şi cultură ştiu că opera lor va creşte, va
rodi, va Corapoartele au prezentat realizări şi perspective în domeniul ştiinţei In
continuarea lucrărilor acestei importante sesiuni generale a Academiei R.P.R. a
urmat prezentarea corapoartelor: acad. S. Stoilov : „Realizările şi perspectivele
în domeniul ştiinţelor matematice şi fizice”; acad. E. Carafoli: „Realizărileşi
perspectivele în domeniul ştiinţelor tehnice şi chimice”; acad. G. Macovei:
„Realizările şi perspectivele în domeniul ştiinţelor biologice, agronomice,
geologice şi geografice”; acad. N. Hortolomei : „Realizările şi perspectivele în
domeniul ştiinţelor medicale”; acad. P. Constantinescu- Iaşi: „Realizările şi
perspectivele în domeniul ştiinţelor istorice, filozofice şi economico-juridice”.
Noii academicieni ai secţiei a VIlI-a După discuţiile la corapoarte şi lucrările pe
secţiuni, vineri 1 iulie, în cadrul sesiunii generale, a avut loc alegerea noilor
membri onorifici, a membrilor titulari activi şi a membrilor corespondenţi ai
Academiei R.P.R. La secţia a VIII-a de ştiinţe istorice — ştiinţa istoriei limbii
literaturii şi artei, au fost aleşimembri onorifici: Ion Agrrbiceanu; membri
titulari activi: Tudor Arghezi, Mihai Beniuc, Geo Bogza, D. Panaitescu-
Perpessicius, Cezar Petrescu, Zaharia Stancu şi Tudor Vianu; membri corespondenţi :
Eusebiu Camilar, Nagy István, Eugen Jebeleanu şi Alexandru Philippide. Simbătă 2
iulie au fost alese organele conducătoare ale Academiei, lucrările sesiunii
generale a Academiei R.P.R. luînd astfel sfîrşit. Preşedinte al Academiei R.P.R. a
fost reales profesorul academician Traian Săvulescu. Ştiinţa în slujba poporului și
a construirii socialismului Nu odată şi nu de puţine ori critica noastră literară a
vorbit — fie în studii mai largi, fie în articole, cronici şi recenzii — despre
problema zugrăvirii veridice, multilaterale şi complexe a figurii activistului de
partid in literatura noastră. Această preocupare nu este desigur întâmplătoare,
fiind una din problemele cele mai importante şi actuale ale literaturii noi.
Observaţiile particulare făcute asupra unor opere literare apărute în ultimii ani,
cit şi articolele de sinteză au scos în evidenţă succesele incontestabile,
repurtate de unii din scriitorii noştri în această privinţă. Cu mare bucurie
critica şi cititorii au întîlnit în romane, piese de teatru, nuvele sau poeme
figuri dragi de activişti comunişti, oameni care luptă în primele rînduri pentru
traducerea în viaţă a sarcinilor partidului. Multe lucrări literare—cum ar fi
„Bărăgan“ de V. Em. Galan, „Oţel şi piune“ de Ion Călugăru, „Desfăşurarea“ de Marin
Preda, „Lazăr de la Rusca" de Dan Deşliu, — se remarcă tocmai prin modul iscusit in
care autorii lor au reuşit să dea viaţă figurii activiştilor de partid, să facă din
ei eroi de neuitat, personaje de o mare complexitate, zugrăvite în culori calde,
convingătoare. Şi, fără îndoială, exemplele date mai sus se pot înmulţi. Există in
literatura noastră asemenea lucrări în care întîlnim figuri realizate de activişti
comunişti ca: Nelă Lepădat, Anton Filip, Lazăr Cernescu, Pavel Arjoca, Hie Barbu şi
alţii. Succesele repurtate de scriitori în această direcţie se datoresc înţelegerii
juste a esenţei caracterului unui activist, a rolului pe care trebuie să l joace el
în lupta pentru o viaţă nouă, în crearea unei imagini convingătoare a modului în
care aceşti oameni deosebiţi ştiu să fie în fruntea maselor, să le însufleţească şi
să te conducă la victorie. Într-adevăr, nu poţi reda adevăratul chip al
activistului de partid, dacă nu cunoşti asemenea oameni simpli, modeşti, dacă nu
înţelegi caracterul lor esenţial de luptător, dacă nu reuşeşti să redai esenţialul
personalităţii lor. Nu poţi crea un adevărat chip al activistului de partid, dacă
nu-l cunoşti acolo, la munca lui din fabrică sau din sat, luptînd împotriva
duşmanului, străduindu-se zi , şi noapte să găsească noi şi noi metode pentru
îmbunătăţirea procesului de producţie. Numai atunci vei putea reda imaginea
complexă a activistului de partid, cînd vei înţelege că oameni de felul acesta nu
ţin discursuri grandilocvente, că au adevărată oroare pentru frazele sforăitoare
care nu spun nimic, şi se feresc să rostească vorbe mari, lipsite de conţinut. Şi
vei înţelege atunci care este cauza succesului lor: faptul că, înzestraţi fiind
cu învăţătura partidului, ştiu să se apropie de semenii lor, să fie zi de zi, ceas
de ceas alături de ei, ştiu să înţeleagă bucuriile şi necazurile, să le trăiască ca
şi ei, să le priceapă năzuinţele şi alături de ei şi in fruntea lor să lupte pentru
realizarea celor mai frumoase visuri aie omului. Numai atunci vei reuşi să creezi
un chip de adevărat activist, cind vei înţelege ce nebănuite resurse sufleteşti se
ascund sub aparenţa modestă a acestor oameni, resurse mereu valorificate în munca
lor minunată şi numai atunci vei înţelege de ce el trebuie să fie figura centrală a
literaturii noastre, cînd vei vedea că miile şi miile de muncitori ţărani privesc
spre aceşti activişti cu încrederea ce o merită oamenii care reprezintă partidul.
Activistul de partid este figură centrală a literaturii noastre, pentru că el
întruchipează cele mai preţioase trăsături ale eroului epocii noastre, pentrucă el
este omul care mobilizează, conduce şi însufleţeşte masele la luptă, pentru izbinda
cauzei socialismului. Pentru scriitorii noştri o sarcină principală, mereu actuală,
este relevarea puternicei şi indisolubilei legături dintre activistul de partid şi
marea masă de oameni ai muncii. In această trainică legătură cu masele stă
„secretul“ forţei şi tăriei activistului comunist, chezăşia succeselor sale. Se
întîmplă de multe ori, în operele noastre literare, să se manifeste o tendinţă, cu
totul nesănătoasă şi dăunătoare, care trebuie combătută cu energie. E vorba de
prezentarea activistului de partid ca un „deux ex machina“ care intervine dintr-o
dată, pe neaşteptate, la momentul oportun, rezolvind orice situaţie. Reducerea
misiunii sale la aceea de dezlegător ad hoc al unor probleme dificile înseamnă o
diminuare condamnabilă a rolului pe care-l are activistul de partid în viaţa
noastră nouă. Din pricina faptului că unii dintre scriitori n-au înţeles că princi-
palul pentru un activist comunist, ca ostaş credincios al partidului, este tocmai
legătura de nezdruncinat cu masele, apar în unele romane activişti care sunt
introduşi în acţiune cu foarte multă zglicenie şi mai ales pentru a rezolva în doi
timpi şi trei mişcări (adeseori prin interminabile discursuri) fără ajutorul ma-
selor, diferite situaţii grele. Fiind lăsaţi în afara ţesăturii organice a
conflictului, ei apar din cînd in cînd pentru a ţine o cuvîntare sau pentru a ghici
cine a comis cutare sau cutare sabotaj. Este imposibil să prezentăm în toată
splendoarea rolul conducător al partidului în lupta pentru socialism, pentru
zdrobirea dușmanului, dacă vom crea figuri palide, inexpresive, incolore, de acti-
viști, oameni care nu trăiesc in mijlocul maselor, nu lucrează în directă legătură
cu ele, ci intervin din cînd în cînd, fiind mai mult nişte musafiri care sfătuiesc
şi dau directive. Activistul comunist este cel care aduce în mase cuvintul partidu-
lui, il face să devină fapt. Or, cum vom putea arăta noi acest element esenţial al
vieţii de astăzi, cînd operele literare sînt populate nu de activişti întruchipînd
cele mai bune calităţi ale omului nou, omul comunist , ci de activişti confesori,
care ascultă şi dau sfaturi? Trebuie combătută şi o altă tendinţă evidentă în multe
din lucrările noastre literare, ne referim la idealizarea figurii activistului de
partid, la crearea unei adevărate scheme-şablon, răsuflate şi plictisitoare, a unui
activist admirat şi adulat de toată lumea, cu un adevărat cult al personalităţii.
Unii scriitori îşi închipuie cum ar trebui să arate anume figuri de activişti,
prezentîndu-i ca pe nişte oameni mereu cufundaţi în scripte şi dosare, emiţind la
fiecare pas, pe un ton grav, sentinţe, ţinînd — şi mai ales cînd nu trebuie —
discursuri lungi. Se merge pînă acolo incit se creează un fel de secătuire
„fictivă“ a vieţii de activist, căruia îi este interzisă orice bucurie personală,
faptele omeneşti, cotidiene, fiindu-i cu totul străine. Am întîlnit şi mai întîlnim
în romane, nuvele sau piese de teatru, asemenea figuri ascetice, uscate, lipsite de
orice suflu. Această optică ingustă, diformantă, provine din necunoaşterea vieţii,
din ignorarea contactului direct şi permanent cu realitatea. Scriitorul are datoria
să pună in evidenţă bogăţia sufletească a activistului de partid, caracterul său
complex, multilateralitatea personalităţii sale. Schematizarea şi şablonizarea
figurii activistului de partid, reducerea ei la cîteva elemente neesenţiale,
netipice, lipsite de interes, constituie o manifestare dăunătoare, periculoasă,
care trebuie de asemenea combătută ori de cite ori se iveşte. Şi nu este deloc
inexplicabil faptul că slăbiciunile serioase ale unor lucrări literare provin
tocmai din zugrăvirea palidă, inconsistentă, lipsită de viaţă, a figurii
activistului de partid, pentru că in mod cert rolul partidului nu mai poate apare
în adevărata lui lumină dacă reprezentanţii săi din rîndurile maselor, oamenii care
înfăptuiesc sarcinile trasate de partid, mobilizind muncitorii şi ţăranii la lupta
pentru socialism, sînt realizat la un nivel atît de scăzut, neconvingător. Desigur,
prezentarea activistului de partid in literatură pune probleme din cele mai
deosebite, ce se cer amplu şi temeinic dezbătute. Trebuie să amintim aici una din
ele, anume aceea a „umanizării“ figurii activistului de partid, a laturilor de
„omenesc“ ce trebuie să existe în caracterul său. O discuţie despre cit la sută
slăbiciuni trebuie să aibă un activist de partid și cind anume trebuie să se
manifeste ele, este sterilă și de-a dreptul ridicolă. Activistul de partid este un
om. Dar înainte de (Continuare In pag 4 a) a literaturii noastre 1 PWfCftWl DIN
TOATE ȚĂRILE. UNITI VA tPTAMINAL AL UNIUNII Amilii, nr. 27 (69)-Joi 7 iulie 1955
UrtUAiN o A r I AM1 IN A L AL U NIU NI 11 bOrill i UniLL U1 INI n. r. rt. i 6
pagini 50 bani Semnături pentru pace Un coş de fabrică-n oraş Stă straje pe întins
de zare. Spre tot ce vede, uriaş, El pare-un semn de exclamare... ...O ţesătoare.
A-mpletit Codiţe, fetei. E la şcoală. Codiţe... Seamănă, leit, Cu bucle negre de
cerneală. Un muncitor... E lingă strung. La el acolo, parcă-şi Iasă Şi şpanul —
răsucit şi lung — Iscălitura-i migăloasă. Un tractorist... Despică un Ogor de
brazde îndesate: ...Tractoru-i bîzîie, lăstun, Cu liste, după el, semnate. Cimp...
Slove, fumu-a rînduit ? Dacă te uiţi mai bine, şti-vei ...Pe ceru-ntreg, s-a
iscălit Mecanicul locomotivei. Şi-n fila bolţii, către-apus, Apasă scrierea-i
stîngace O sondă, cu creionu-n sus, Semnind — şi dînsa — pentru pace. Cicerone
Theodorescu Pasărea albastră Minunea unei flori pe bălegar, O clipă de tăcere-n
canonadă, Un plîns de stea pe cerul solitar, Un ghiocel prin stratul de zăpadă...
Atîtea lucruri zi de zi mă cheamă Și-mi cer o clipă să le iau în samă. Salut o
rîndunea ce trece-n zbor, Ridic din colbul drumului un flutur, Unui copil îi dreg
un cărucior, Iar altuia de var haina i-o scutur, Şi mai rămîn dator cu-atîtea cele
Cîtă-i pe cer puzderia de stele. Şi-mi pare rău că ochiu-i mai ceţos, Că sunetul
mai stins urechea-i prinde, Că mult mai greu mă scol de-acum de Că mîna tremură,
pasul mă vinde, Cînd simt că bucuria repetată Al vieţii preţ adevărat l-arată. Şi
din atîtea cîte se petrec Cu binele luptînd să-nfrîngă răul, Acelea ce vor fi le
înţeleg Şi văd cum rînduiala-nvinge răul, Şi dacă martor nu voi fi la toate, Va fi
proorocirea mea, se poate. Ca Moise cat din munte-n Canaan, Ca Faust clipa-s gata
s-o reţin, Şi ştiu că-n lume n-am trăit în van Şi n-au să mă blesteme cei ce vin.
Şi totuşi tu ce vezi şi peste vremuri In taină parcă totuşi te cutremuri... Nu-i
faptul că atuncea cînd te dărui Din tine dai scăzîndu-te mereu, Nici faptul că te
surpi şi că te nărui, Că tot ce-a fost uşor devine greu... De toate-aceste pierderi
te mîngîi Cu nemurirea pusă căpătîi. Ci sînt aceste forţe oarbe încă, Nucleu atomic
şi mai cîte, cîte Ce neştiute dorm în pace-adîncă... Au n-o să cadă ele-n mini
urîte La ucenicii vrăjitori ce vor Zvîrli-n prăpăd pămintul rotitor ? Dar nu-
ntrebînd, ci truda cea cu rost Va să călească inimile toate, Să vadă toţi ce nu-i
bine c-a fost ,Să vadă răul ce să vină poate,. Şi toţi să zică : Nu mai vrem să fie
Supusă viaţa la nemernicie ! • Să-şi simtă braţul aprig cum se-ncoardă Şi gata
spada s-o ridice sus, Şi-n fulgerul neiertător să ardă Tot ce-i vrăjmaş, tot ce e
de răpus, Tot ce e vîsc ori bubă ori reptilă Şi căşunează jale, hulă, silă. Iar
cînd n-or fi mai mult de lipsă arme Şi pacea va trona-n cetatea vieţii, Iar despre
Marte se va şti că doarme Pe veci de veci cu şerpii şi ereţii, Atuncea, oameni, vin
la masa voastră Cu-a fericirii pasăre albastră. Dar pîn-atunci n-am pace pe pămînt
Cum n-are creanga codrului de vînt. Mihai Beniuc . 3 Răspunderile ce ne stau în
faţă Promovat, cu prilejul recentei sesiuni generale, membru activ al Academiei
R.P.R. — se cade să mărturisim, odată cu emoţia si gratitudinea, implicite, şi
oarecare, explicabilă, nelinişte faţă cu răspunderile ce ne stau in fata. Convinşi,
şi pină acum, că distincţiile de comportament sunt secundare faţă cu titlul însuşi
de membru al înaltului for, am căutat să dezamăgim cit mai puţin, in limita
mijloacelor noastre evident, aşteptările. A urma pe acelaşi drum, cu o rivnă
sporită, fără doar şi înoate, de încrederea ce ni se arată, ni se pare singura
concluzie valabilă a acestui moment festiv. Aceasta, despre partea noastră. * ,
Dacii. Insă, Academia R.P.R. va voi să vadă în această promoţiune ceva mai mult
decit satisfacerea mecanică a unui articol statutar, dacă, pentru a preciza, va voi
să înlesnească acelui pumn de bune intenţii, ce încă ne mai stau la Indemnnă,
condiţiile favorabile unei munci utile, atunci perspectiva ce s-ar putea deschide
ambiţiilor noastre conjugate de a vedea, în sfirşit, ediţia integrală Eminescu
efectulndu-se un alt ritm, este cu adevărat ispititoare şi în măsură nu numai să ne
bucure pe toţi,
dar şi să justifice un vot, prin excelenţă, agreabil. Perpessicius Să zugrăvim
prin arta scrisului viaţa noastră nouă Mulţumi cu adevărat celor ce m-au propus şi
m-au ales ca membru al celei mai înalte instituţii culturale şi ştiinţifice din
ţară, Academia R.P.R., voi putea numai prin fapte corespunzătoare denumirii de
academician. îmi dau seamă de marea cinste şi de încrederea ce mi s-a acordat, dar
şi de răspunderea sporită ce-mi revine in cîmpul activităţii literare şi culturale,
în genere, primind această distinsă denumire. Voi încerca nu atît să mă bucur de
onoarea ce mi s-a făcut, cit s-o merit prin muncă. Iar aceasta nu poate fi decit
activitate îndeplinită cu devotament pentru poporul nostru, pentru oamenii muncii,
pentru socialism şi pace, aşa fel ca Partidului clasei muncitoare să-i pară bine că
mă găsesc în rîndul celor ce-i realizează idealurile, zugrăvind prin arta scrisului
viaţa nouă din ţara noastră. Mihai Beniuc cesare unele Ion Creangă aduce cu sine un
întreg tezaur de elemente ale limbii vorbite, venite direct din mediul rural. El a
ştiut să folosească In mod desăvtrşit elementele dialectale ale griului său de
acasă (Neamţ). In privinţa acestor elemente din graiul moldovenesc, unii au socotit
că e necesar un glosar explicativ pentru a-l putea citi pe Creangă, pe cind alţii
afirmă că toate cuvintele şi expresiile folosite de Creangă sunt înţelese in limba
literară. Amindouă părerile sunt exagerate. Căci există o serie de termeni ca, de
exemplu: tihărăi, pl. „ripi", vindere« „un fel de uliu", puricare „tot fe-‘ iul de
fructe", a otînji „a ologi pe cineva** etc. care stau alături de vocabularul curent
al limbii literare şi nu pot fi înțeleşi fără ajutorul dicţionarului. Creangă
foloseşte cu o artă desăvârşită elementele regionale, care dau o savoare
inimitabilă scrierilor sale. Indiferent de proporţia acestor ele- mente, constatăm,
prin urmare, că ele sunt alese in mod fericit şi contribuie la valoarea artistică a
bucăţii. In această privinţă, Mihail Eminescu, referindu-se intr-un articol din
„Curierul de laşi", din 1877, la scrierile lui Creangă „Dănilă Prepeleac şi Soacra
cu trei nurori", îndemna pe scriitori să le citească, „ca să vadă care ar trebui să
fie izvoarele din care să se inspire şi cum vorbesc şi se mişcă ţinutaşii din
Neamţ". Creangă, ca şi Caragiale, a fost interesat de modul de exprimare al oa-
menilor, i-a ascultat vorbind și le-a înregistrat graiul. Dar nici Caragiale, nici
Creangă nu reproduc direct graiul vorbit, ci puin gura personajelor pe care le-au
imaginat un grai creat pe bază de sinteză a vorbirii reale. Această re-creare a
graiului vorbit, trecută prin sensibilitatea şi creierul artistului, această
creaţie secundă este secretul geniului unui Caragiale sau Creangă. Creangă redă
automatismul verbal al personajelor sale, el iese plasma verbală caracteristică
pentru fiecare personaj. Eroii lui Creangă sint ţăran,, ai lui Caragiale semi-doci
din lumea oraşelor. Darul de a crea oameni vii a dus in mod firesc pe Creangă şi pe
Caragiale la exprimarea prin dialog, şi de aci nu mai e decit un pas pînă la
teatru. Verva, jovialitatea lui Creangă sint unice, iu literatura romină. El posedă
un vocabular ţărănesc de o mare bogăţie, din care nu lipsesc elemente necunoscute
altor regiuni, după cum am arătat mai sus. Necesităţile creaţiei artistice şi ale
expresiei l-au obligat pe Creangă să recurgă la totalitatea vocabularului său
familiar, mişeîndu-se şi operind intr-un mediu rural, este firesc ca numărul
neologismelor, in scrierile sale lite hire, id fie redus, vreo 17 in întreaga sa
operă, din care se pot define cuvinte ca: afront, corect, cristal, de formă.
Elementele regionale dau o coloratură particulară limbii scrierilor lui Ion
Creangă. Astfel, ușoara înmuiere a consoanelor, diftongul ie (in loc de ia), un
băiet îrrtemeiet, folosirea articolului invariabil a: dascălul Vasile a Vasilicăi,
pronumele demonstrativ ista, aista, formele in -ăi de genitivdativ a numelor
proprii in -ă: Irincăi, Lucăi, Vasilicăi etc. Reproducem un pasaj caracteristic din
„Amintiri din copilărie", pentru ca cititorul să constate cu ce mijloace Creangă
îşi caracterizează eroii după modul lor de a vorbi. Fragmentul redă o discuţie
între tatăl şi mama lui Creangă, privitoare la educaţia fiului lor . „Cind a mai
auzit mama şi asta, s-a făcut foc. — Sărmane omule ! Dacă nu ştii boabă de carte,
cum ai să mă înţelegi? Cind tragi sorcovenii la musteaţi, de ce nu te olicăieşti a-
tita? Petre Todosihcăi, crişmarul nostru, aşă-i că ţi-a mincat nouă sute de lei?
Vasile Roibu din Bejeni mai pe-atîţia, şi alţii, citi? Rusiei lui Valică şi
Măriucăi lui Onofrei găseşti să le dai şi să le răsdai? Ştiu eu, Al. Rosettî
(Continuare în pag 6a) ale limbii literare ACADEMICIENI CEZAR PETRESCU TUDOR
ARGHEZI MIHAI BENIUC GEO BOGZA mm . PANAITESCU-PERPESSICIU, ZAHARIA STANCU TUDOR
VIANU %

tfr.rra» PROLETARI DIN TOATE ȚĂRILE, UNIȚI-VĂ! GAZETA LITERARĂ Anul III, nr. 1
(95)-Joi 5 ianuarie 1956 ORGAN SAPTAMÎNAL AL UNIUNII SCRIITORILOR DIN R.P.R.6
pagini 50 bani Sarcini de cinste Evenimentul cel mai important care marchează
începutul noului an pentru poporul nostru este, fără îndoială, păşirea în cel de al
doilea plan cincinal de dezvoltare a economiei naţionale pe anii 1956—1960.
Directivele Congresului al II-lea al Partidului Muncitoresc Romín, cu privire la
acest plan conţin un program concret, indicaţii limpezi şi precise, a căror
înfăptuire va asigura apropierea considerabilă a Republicii Populare Romíne de
socialism. Fiecare om al muncii din ţara noastră socoteşte pe bună dreptate că
directivele î se adresează şi lui însuşi, îl cheamă şi-i arată locul de cinste pe
care trebuie să-l ocupe în uriaşul proces de transformare a Romîniei populare,
într-o ţară industrială înaintată, într-o ţară socialistă, după măreţul exemplu al
Uniunii Sovietice. S-a spulberat de mult legenda veche, întreţinută savant de
imperialiştii cotropitori, după care Romînia trebuia să rămînă eminamente agricolă.
Teoria aceasta, menită să ţină poporul nostru mereu înrobit de către profitorii
dinăuntru şi mai ales de cei dinafară, a fost răsturnată încă din primele luni de
după alungarea fascismului de la noi. La Conferinţa Naţională din 1945, Partidul
comuniştilor a arătat că singura cale pentru a se asigura dezvoltarea neîntreruptă
a ţării, suveranitatea şi independenţa ei, iar poporului un trai la un nivel tot
mai înalt, este calea industrializării. Pentru aceasta existau toate
posibilităţile, date fiind noile condiţii de viaţă liberă dobîndită de popor după
actul de la 23 August, sprijinul şi exemplul sovietic multilateral, înţeleaptă
conducere a partidului călăuzit de învăţătura marxist-leninistă, date fiind
bogatele resurse naturale ale pămîntului, atîta timp nevalorificate sau jefuite. De
atunci şi pînă astăzi, trecerea timpului a verificat justeţea liniei partidului.
Romînia a devenit azi o ţară în care volumul producţiei industriale a crescut de
aproape trei ori faţă de nivelul dinainte de război. Iar faţă de primul cincinal,
producţia globală industrială va creşte pînă la sfîrşitul celui de al doilea
cincinal cu 60—65 la sută. Aceasta va însemna, în primul rind, o creştere
substanţială a nivelului de trai al populaţiei, în spiritul legii economice
fundamentale a orînduirii pe care o construim, şi pentru care creşterea şi
perfecţionarea neîntreruptă , producţiei socialiste, pe baza tehnicii celei mai
înalte, aşa cum o indică Directivele pentru noul cincinal, sînt închinate operei de
satisfacere într-o măsură tot mai mare a nevoilor materiale şi culturale mereu
crescînde ale întregii societăţi. Suntem în primele zile ale noului plan cincinal,
dar de pe acum putem să ne dăm seama de măreţia perspectivelor spre care ne
îndreptăm şi în realizarea cărora noul plan cincinal este o treaptă de o importanţă
deosebită, ce nu poate scăpa scriitorilor. Orientîndu-se din capul locului către
ceea ce este esenţial în viaţa patriei noastre, în actuala etapă de dezvoltare,
scriitorii vor putea sezisa încă de pe acum elementele cele mai expresive pentru
noul care apare şi se dezvoltă in ţara noastră, vor putea axa cărţile lor pe cele
mai acute probleme ale actualităţii, acele probleme în jurul cărora se vor da
marile bătălii. „Sarcina fundamentală a celui de al doilea plan cincinal — a spus
tovarăşul Gh. Gheorghiu-Pej, primul secretar al CC. al P.M.R. in raportul de
activitate al C.C. al P.M.R. prezentat la Congresul al 11-lea al Partidului •— este
făurirea economiei socialiste unitare în care, pe baza dezvoltării continue a
industriei socialiste, să se asigure transformarea socialistă a agriculturii astfel
că în 1960 sectorul socialist în agricultură să fie preponderent, atît ca
suprafaţă, cit şi ca producţie-marfă“. Aşadar, vom trăi dezvoltarea mai departe şi
intr-un ritm sporit a industriei şi în primul rind a industriei grele, baza
industrializării socialiste. Vom produce la sfîrşitul celui de al doilea cincinal
cu 80—85 la sută mai multă energie electrică decit în 1955, de cinci ori mai mult
cocs metalurgic, de două ori mai multă fontă şi încă mai mult oţel, de patru ori
mai multe instalaţii de foraj, de două ori şi jumătate mai multe locomotive, de
cinci ori mai multe autocamioane, de patru-cinci ori mai multe îngrăşăminte
minerale, se vor construi noi centrale hidro şi termoelectrice, va începe să dea
curent hidrocentrala „V. I. Lenin“ de la Bicaz, a cărei producţie de 110 mii kW la
sfîrşitul cincinalului se va dubla aproape la începutul celui de al treilea
cincinal. Vom construi de aproximativ două ori mai mult, vom avea cu 45 la sută mai
multă încălţăminte şi ţesături de tot felul, de două ori mai multe obiecte de uz
casnic, de două ori mai mult unt, şi încă mai mult zahăr; autovehicolele pentru
transporturile publice îşi vor spori parcul de peste două ori, se vor executa de
trei ori mai multe lucrări de îmbunătăţire şi modernizare la drumuri şi şosele, vom
avea de trei ori şi jumătate mai multe vase de transport pe apă. La toate acestea,
care nu sunt decit sumare spicuiri, trebuie adăugată crearea unor industrii noi cum
e aceea a celulozei obţinută din stuful Dunării, şi din care se vor mai fabrica de
asemenea vâscoză pentru mătase şi lână artificială, alcool, furfurol pentru in-
dustria cauciucului sintetic şi a răşinelor sintetice, drojdie furajeră pentru
hrana animalelor, precum şi plăci pentru construcţie. O imensă bogăţie pînă acum
complet neutilizată ! Un domeniu care oferea scriitorilor peisaje sălbatice,
nelocuite, înapoiate, va deveni teatrul unor mari bătălii pentru socialism ! Apoi
industria minereului de uranium, creată încă in anii primului cincinal, va deschide
căi nebănuite pentru dezvoltarea tuturor ramurilor tehnicii. O astfel de desvoltare
impetuoasă a industriei va avea drept rezultat un ritm incomparabil mai viu decit
pînă acum, al transformării socialiste a agriculturii. Pînă la sfîrșitul celui de
al doilea cincinal, puterea, întinderile de pămînt cultivate, productivitatea
gospodăriilor agricole colective şi de stat vor spori in așa măsură, incit în 1960
cantitatea de produse agricole-marfă, provenită din sectorul socialist al
agriculturii, va ajunge la 60—70 la sută din întreaga producţie-marfă agricolă. Vom
asista în aceşti ani la o masivă acţiune de creştere a prestigiului gospodăriei
socialiste în ochii şi in viaţa ţăranului muncitor cu gospodărie individuală. Cele
250 mii hectare de pămînt, fost inundabil sau sărătură, ce vor fi redate
agriculturii prin îndiguiri, desecări şi amenajări în regiunea Dunării şi în alte
regiuni, apoi recuperarea suprafeţelor ocupate de nisipuri, vor putea prilejui
pagini pline de patos despre imensa forţă ,a omului socialist, în luptă
triumfătoare pentru transformarea naturii. Procese de intensă construcţie socia-
listă vor ridica nivelul oraşelor şi satelor noastre într-o măsură sporită faţă de
anii care au trecut. Scriitorii au datoria să contribuie din plin la oglindirea
acestor procese şi să sprijine rezolvarea lor în sprijinul socialismului, să
prezinte clar, atrăgător, convingător, prin imaginile artistice ale cărţilor,
ideile socialismului în marş biruitor, procesul de pătrundere a acestor idei către
sufletele milioanelor de oameni ai muncii. Mari probleme umane, pasiuni vii şi
intense frămîntări se vor declanşa pretutindeni unde se vor da marile bătalii ale
construirii socialismului, pretutindeni unde comuniştii vor duce cuvîntul
partidului, conducîndu-i pe oamenii muncii la victorii fără precedent în ţara
noastră. Conştienţi de rolul lor în viaţa patriei, scriitorii vor răspunde cu
promptitudine sarcinilor de cinste care le stau în faţă şi care reies atît de clar
din chemarea adresată în Raportul de activitate al C.C. al P.M.R. prezentat la
Congresul al II-lea al Partidului; ei vor răspunde acestor sarcini creînd opere de
un înalt nivel ideologic şi artistic, în care „să înfăţişeze esenţa fenomenelor
social-istorice descrise, să prezinte realitatea noastră nouă în continuă
dezvoltare, să redea toată bogăţia ei inepuizabilă, toată multilateralitatea ei şi,
înainte de toate, să înfăţişeze uriaşa muncii creatoare, prin care poporul
construieşte noua orînduire şi se transformă el însuşi". Gazeta Literară Nu voi
muri pe de-a-ntregul, nu murim de tot. In „Trăinicie“ Mihai Beniuc lărgeşte sensul
versului horaţian. Nu numai că dăinuie poezia nemuritoare (fireşte, aceea care
este), dar eternitatea este promisă tuturor. Dacă, volumul anterior, constatam că
este o ars poetica, o poezie a poeziei, noul volum este o meditaţie asupra
existenţei, o poezie (Beniuc ar spune) poliedrică. Montaigne afirma că a filosofa
înseamnă a învăţa să mori. Concepţia după care actul morţii cere o pregătire
îndelungă, o tehnică specială, e foarte veche şi cunoscută. Dar noi răsturnăm
afirmaţia lui Montaigne, spunînd că a filosofa asupra morţii, înseamnă a învăţa să
trăieşti. Căci a trăi presupune o pregătire îndelungă, o tehnică specială. Fireşte,
nu o viaţă alandala, trăită la întîmplare, ci confruntată cu progresul infinit,
organizată organic în jurul unei concepţii ferme. O viaţă plina, deplină, trăită în
spontaneitate lucidă. De aceea, înfruntînd bătrîneţea şi moartea, poetul le
confruntă cu viaţa. Beniuc, spre deosebire de poeţii burgheziei, nu porneşte de la
viaţă spre a ne ispiti cu îngerul negru, ci începe izbindu-se de extrema limită
spre a spori intensitatea vieţii. Şi tăria idealului de viaţă. O spusese nu de
mult, magistral. In mine moartea s-a izbit de-un rost De altfel, simburele
„Trăiniciei“ e în „Mărul de lingă drum“, neuitatul poem ce dă titlul volumului
anterior. Observam în recenzia acelui volum o transformare în evoluţia
sentimentelor poetului : mutaţia amărăciunii în bucurie. Această
transformare e accentuată acum fiindcă poemele lui Beniuc cresc unele dintr-
altele. Observam atunci — şi această trăsătură s-a generalizat în noul volum, — că
poetul trece de la atitudinea omului care iubeşte poporul şi profet merge, stîlp de
foc, înaintea maselor revoluţionare, trece acum la contopirea cu poporul, la
identificarea cu năzuinţele lui cele mai înaintate. Căci, pe scurt, care este
mesajul poetului nu al acest volum ? Eul limitat se vrea infinit, însetat soarbe
senzaţii, doreşte putere şi neputînd distruge tot ce e non-eu, suferă şi se zbate.
Dar realizează nemurirea aceea care, lepădînd, dizolvînd tot ceea ce limitează şi
desparte, se unesc cu poporul creator de istorie, cu ceea ce este mai înaintat în
etapa respectivă a drumului ce suie în spirală. Concret: iubeşte tot ce ajută,
grăbeşte construirea socialismului, urăşte tot ce stăvileşte vremelnic construirea
lumii noi iar iubirea şi ura intense se fac fapte. Meditaţia şi activitatea nu sînt
antagonice, ci complimentare, trec una într-alta, decurg una din alta. De aceea,
„Trăinicie“ e un manual al luptătorului meditativ. De aici şi expresia trece adesea
de la vechiul romantism furtunos (drum în sus printre stînci arse de fulger,
tristeţea miriştelor coperite de brume, mulţimi lăruind în revoltă şi răsturnînd
Carpaţii peste exploatatori), la versul lapidar,, clasic, în formulă: WT on omnis
moriar, nu voi muri pe de-a-ntregul, nu voi muri de tot. Moartea este neputincioasă
asupra luptătorilor ce au călărit pe fulgere fiindcă ea : Găseşte doar păstăile
deşarte Căci faptele nu se supun la moarte. Faptele nu mai sînt, aşadar, rezultate
mecanice ale individului silit de societatea burgheză să acţioneze doar pentru a-şi
menţine fiinţa biologică, ci devin — în orînduirea socialistă — expresia însăşi a
umanităţii omului, a cărui substanţă trece în fapte, în procesul muncii fără
exploatare, munca omului pentru om: Atit citeşti, acolo eşti in fapte Precum lumina
stelelor in noapte, Şi mică de-fi e steaua doar cu macul, Ea-nfruntă întunericul şi
veacul. („Atit“) Şi poetul stabileşte în „Atît“ unprogram minimal, de alt fel
destul de încărcat. Elanul trebuie să devină sabie-adevăr, desţelenire, lucratul
pămîntului, prelucratul fierului, cercetare ştiinţifică. Dar nu e de-ajuns să-ţi
treci elanul în faptă, ci rodul muncii trebuie apărat. Goneşte lupii ce umblă pe
imaş, Neiertător fii faţă de vrăjmaş. Şi fii vrăjmaşul celor ce nu vor să fie
drumul muncii drumul lor. („Atît“) Poezia lui Beniuc devine — lucrul acesta s-a
observat prea puţin —■ o poezie a muncii socialiste, a unei noi atitudini faţă de
muncă, concepută ca un transfer de energie, de lumină. Intr-o ţară care
construieşte socialismul, munca încetează a mai fi o înstrăinare a muncitorului, un
chin obligat, şi începe a deveni expresia firească, naturală a constructorului.
Acest sentiment nou apare cu intensitate în multe din poemele care alcătuiesc volu-
mul „Trăinicie". Munca văzută ca realizare, ca o creaţie, se asemuieşte poeziei, e
generatoare de poezie. Ogorul bine arat, strungul bine mînuit devin ca şi versul
bine făcut, o expresie a trăiniciei, un fapt ce nu se supune la moarte, o negare a
nefiinţei.Dar munca nu e numai atît. Fiind o manifestare spontană a posibilităţilor
creatoare ale individului, ea devine şi un mijloc de comunicare cu oamenii. Ca
solidaritate umană, ea poartă un mesaj de dragoste receptat şi retransmis. Iată de
ce, în noile versuri ale poetului, dragostea de oameni (de oamenii muncii,
fireşte), constituie un sentiment profund, integrat în aliajul eternităţii. Acest
sentiment musteşte pretutindeni, fiind exprimat la tonuri diferite. Cu o simplitate
profetică , In via inimii omeneşti Se coc strugurii bunătăţii. („In loc de vinul
vieţii“) cu o simplitate cronicărească: Ca Şincai bătrtn cronicar Purtind adevăru-n
desagă. In inimă dragoste car Să satur o lume întreagă. („Dragostea mea“)
Sentimentul acesta nu are, fireşte, nici o legătură cu grandilocventul umanitarism
mic burghez, ci este dragostea constructorului pentru constructor, manifestată In
opera comună : Poate, poate, insă am Pus In toate cite-un dram, De iubire pentru
oameni, Şi culegi ceea ce sameni. („Constructorii“) Lirica lui Beniuc exprimă, aşa-
dar, un aliaj particular al sentimentelor ziditorilor socialismului, atitudinea
creatorilor faţă de opera lor comună care este materializarea substanţei lor umane.
De aici şi pasionata dorinţă de a stîrpi pălămida din ogorul socialist, de a fi
strajă vie operei ameninţate de duşmani. Lirica lui Beniuc dintotdeauna dîrză,
marchează în acest volum o combativitate deosebită, legată, fireşte, şi de prezenţa
poeziei lui în primele linii ale frontului ideologic, îndemnul la vigilenţa
revoluţionară creşte în energie odată cu înălţarea construcţiei, faţă de ne-om, de
anti-om — duşmanul de clasă — cunoaşte o frecvenţă şi o varietate de expresie im-
presionantă. Lupta pentru pace nu este doar apărarea individului ameninţat în
tihna-i, ci a creatorului ameninţat de aţîţătorul la război, în însăşi nemurirea sa
: uriaşa creaţie comună. Poetul apără nu numai viaţa indivizilor, ci trecutul şi
viitorul poporului, fiindcă — aşa cum am mai remarcat — acestea sînt dimensiunile
vieţii colective, dimensiuni pe care Beniuc le trăieşte cu o intensitate patetică.
Am putea spune chiar că Mihai Beniuc, care se mişcă ager prin secoli, cînd înainte,
cînd înapoi, simte istoria (prezentul şi viitorul) ca pe o realitate mai vie decit
viaţa limitată a individului. Omul este aşadar, o fiinţă ziditoare care-şi mani-
festă esenţa în creaţie şi care îşi apără cu minte construcţia. Am spus „omul“ ca
un plural omogen al individului, colectivitatea nefiind a personalităţii, ci
prilejul deplin de afirmare al capacităţilor creatoare. Precizăm că umanitatea,
atribut al individului din specia om, constituie o funcţie care se dobîndeşte greu
şi se pierde uşor. Pierderea atributului de umanitate, îl prăbuşeşte pe individ la
nivel zoologic. Acest adevăr Beniuc îl exprimă în sistemul alegoric al folclorului
care îl aruncă pe neom printre dobitoace. Duşmanul de clasă, aţâţătorul la război
fiind anti-constructori, dărîmători, au decăzut din specia umană devenind lupi,
şerpi, gaie. Caracterul popular al poeziei lui Beniuc se manifestă încă o dată în
atitudinea faţă de duşmanul de clasă în numeroase poezii, dintre care cităm:
„Duşmanul“, „De-o fi furtună“, „împungi un brad“, „Nu doarme“, „Pălămida“, etc. Făt
Frumos luptă cu balaurul ţinînd în faţa lui spada „tăioasă, dreaptă şi
necruţătoare“. Reptilei i se cîntă descîntec în care gluma şi mînia se împletesc în
incantaţia populară : Şarpe, cind te doare capul Ieşi la drum de-fi cată leacul. Om
o fi, dar nu e om de treabă, Iar pentru viaţă nu-i podoabă. Şarpe, cind te doare
capul, Ieşi la drum de-ţi cată leacul. E simplitatea stilizată a „Descîntecului“
zis din fluier cu revenirea obsedantă a motivului ameninţător. Aţîţătorul la război
care „nu doarme“, face alianţe militare, baze militare, trimite spioni în ţara
noastră, vrea cu orice preţ „un prăpăd cum n-a mai fost“, e îndemnat să se
astîmpere, fiindcă altfel va fi pedepsit. Şi fiind el un anticreator, va fi legat
„pe un pom uscat numit spînzurătoare“ Se poate scrie foarte mult despre substanţa
folclorică a imaginii la Mihai Beniuc, despre caracterul popular al poeziei lui.
Abdicarea de la umanitate şi prăbuşirea pe tărîm zoologic apare şi în „Viaţă“.
Căzuţii de la starea de om, trăiesc „cum pot“ în neştire. Fie melcul egocentric,
fie lupul apucător, fie gaie cu zbor fără urme, sînt modalităţi de viaţă, dar moda-
lităţi de viaţă degradate şi degradante. Ele mor aşa cum au trăit, la întîmplare.
Dar chiar umanitatea omului uman este împuţinată în orînduirile bazate pe
exploatare, unde se trăieşte în neorînduială, sub presiunea unor forţe mînuite de
tronoameni : Cum poate o trăieşte omul Cind casa lui nu este casă, Cînd pentru
alţii el brăzdează Cind o culeg tot alţii pomul. Doar în „era fără lanţuri“ poate
fi realizată libertatea reală care este lichidarea conflictului dintre existenţă şi
esenţă, prin manifestarea creatoare a esenţei omeneşti în munca omului pentru om.
Aşa se crează opera trainică şi nemuritoare . Fii mindru că eşti fiul ţării tale,
Că poţi să faci plăceri din vechea jale Şi din tristeţi şi vechi amărăciuni, Noi
bucurii vieţii, noi minuni". („La drum“) Paul Georgescu NON OMNIS MORI AR! I.
MOLNÁR — Al doilea plan cinci nai OCTAV ANGHELUŢA — Fruntaş în muncă din Hunedoara
(Expoziţia interregională de arte plastice) $)hU&j&n&fr €Î& Nu-i nevoie să fii nici
profet, nici poet deosebit înzestrat, spre a vedea ce vor însemna pentru ridicarea
patriei noastre cifrele noului nostru plan cincinal. E deajuns să cunoşti inima
fierbinte a comunistului şi să crezi in ea; apoi te poţi aşeza liniştit, cu faţa
către plaiurile ţării, cu atit mai bine dacă fereastra casei late va fi plină de un
amurg prelung, care cuprinde coloşii munţilor, şesurile, riurile, satele şi ce-
tăţile, ca într-o purpură antică, încet, încet închipuirea va transforma cifrele şi
cuvintele. Din cuprinsul cuvintului „irigaţie“ vor răsări cîmpii scoase din gura
apelor, lanuri noi de porumb, griu şi floarea-soarelui, se vor adăuga la bogăţiile
de azi... Dar acest cuvint are atitea alte înţelesuri, va fi tradus in atitea
fapte, de către oamenii de ispravă. El va schimba mare parte din geografia ţării;
la anii viitorului apropiat, 1960, mulţi din cei ce se vor întoarce prin locurile
bătătorite azi, se vor freca pe la ochi, vor întreba nedumeriţi oamenii din partea
locului: — Nu-i aşa, prietene, că acum cîţiva ani se afla aici balta Ciurarului?
Era o milişte grozavă, cu stufării, raţe sălbatece şi scufundări... Aşa e, sau am
greşit eu, şi am ajuns in altă parte... Oamenii din partea locului vor zimbi in
barbă, cu abia reţinută mîndrie: — Nu, n-ai greşit, străine! Intr-adevăr, in anii
de mai ieri, 1955, se afla aici balta amintită. Insă am secat-o şi am semănat
deocamdată in. Iain uită-te! Şi drumeţul se va uita la iniştea unduindu-se în viaţ,
ca la o semănătură de ochi albaştri... In tot întinsul, va vedea numai flori de in,
de o prospeţime dulce, ca albastrul cerului de vară şi ca ochii fetelor... La
marginea iniştei, Ungăria, va auzi lemnarii ridicind deocamdată o topitorie mică...
Iniima lecţie despre înalta poezie a cifrelor, mi-a dat-o acum citva timp, in
acceleratul Bucureşti-Bicaz, un marinar. Eram mai mulţi călători, un cupeu.
Deodată, marinând acela voinic ca ursul, şi-a luat servieta din plasă şi a scos un
dosar plin de cifre. S-a adincit In fire. Fruntea i se tot încreţea. Apoi a căzut
în visare, cu dosarul pe genunchi. La ce se gindea, oare? După ce am intrat in
vorbă şi am spus fiecare încotro şi cu ce rost mergem, marinarul a rostit, simplu:
— Eu, mă duc la Bicaz pentru nişte şalupe şi remorchere... — Cum? m-am mirat eu...
— M-ai înţelege bine de tot, dacă ai şti cit de mare e poezia cifrelor... Iată...
fiecare cifră corespunde unei piese sau unui şurub. La un loc, alcătuiesc şalu,pete
ce vor brăzda pline apele mării din munţii Neamţului, alcătuiesc flotilele, şi cine
mă opreşte să le văd de pe acum săgetînd ca rindimichle, valurile mării în
devenire... Oare putem înfăptui ceva durabil şi frumos... ceva care să minuneze
vremurile... dacă nu prevedem capătul lucrurilor, dacă nu credem in viitor ? Măi
fraţi... a reluat după o clipă... Şi tot drumul am grăit împreună despre viitor.
Mi-ar trebui pană prea măiastră, imaginaţie prea bogată, inimă mai tînără, spre a
descrie marea Bicazului, aşa cum va fi şi cum ne-a descris-o el. Parcă vedeam aevea
flotilele, brăzdînd marea către cetăţile Ceahlăului. Auzeam sirenele, zăream
şlepurile încărcate, şi deodată ni s-au năzărit stoluri de păsări venite de pe alte
mări, chemate la marea cea nouă, din munţi, săpată de mina omenească. Zăream
cormoranii şi pescăruşii, săgeţind printre crestele valurilor înspumate, tot în sus
către Răpciuri şi Călugăreni... De la marea Bicazului, marinarul a trecut la
amintiri de pe fluvii străine şi oceane, şi parcă zăream flora şi fauna din amincul
Pacificului... Vedeam făpturi bizare înzestrate cu nişte lanterne şi străbâtînd aşa
noaptea eternă din adincimile compacte, minuni ale adaptării la mediu şi dovezi
despre viaţa nemuritoare. In cupeul acceleratului era ca un sălaş al farmecului
desprins din încrederea acelui călător, în viitor, şi-n atotputernicia fiinţei ome-
neşti. Mărturisim că ne-a părut rău cind au prins să bată în geam fulgerele cele
dinţii ale răsăritului. Trebuia să ne despărţim de omul acela deosebit, de acel
mare poet ce ne preumblase pe fluvii tropicale, prin adineimile mărilor şi
oceanelor şi mai ales prin viitorul nostru. L-am iubit mai mult pentru preumblarea
prin viitor. Ne-am dat întilnire, peste ani, pe Marea Bicazului, pe atunci săgetată
de pescăruşi şi cormorani; şi sînt încredinţat că intr-o bună zi, peste cinci
naiuri, ii voi afla în Bicaz, poate căpitan de port, poate la cîrma unui vaporaş...
îmi aduc aminte de o altă lecţie despre uriaşa poezie a cifrelor, pe care am
invăţat-o de la un om simplu, abia ieşit din analfabetism. E de pe meleagurile
mele, din Nord. Cred că se numără printre primii dintre cei ce s-au înfăţişat la
pragul partidului, îndată după august 1944. Acum cîţiva ani, mă aducea cu căruţa de
la trig. Era noapte neagră. Ploua şi ningea. Căluţul abia urca dealurile. La leucă
era legată o faclă de smoală in virful unui par. Stăm amlndoi sub coviltir. Tăceam.
Am închis ochii, strins, şi deodată m-am închipuit pe vremea migrării Sciţilor. Aşa
era şi-n acele veacuri risipite in timpul necuprins: străbunii noştri, migrau cu
facla la leucă, sub coviltir. Auzeam pe sus cocoarele întirziate, cum le auzeau
sciţii în nopţile vremurilor migrării. Prietenul meu căruţaşul doinea şi din cînd
în cind îşi îndemna căluţul. Străbătusem aproape douăzeci de kilometri, pe şosele,
pe drumuri de cară, trecuse răni prin sate şi cătimuri, şi totul era stins, pierdut
şi înmormintat în noapte. Doar din cinci in cinci ne ieşeau în faţă ochii roşii,
gata să se stingă, ai felinarelor din crucile drumurilor, prin sate. Şi ploua, şi
ningea, iar pe sus s-auzeau cocoarele... Deodată, „scitul" meu a oprit în deal și
după ce a pus dinaintea căluțului o mină de trifoi, de sub coviltir, a spus:
— ...cit de bine are să fie pe aici, peste un an, doi... Am tăcut, crezind că
aruncă o ironie. — Peste un an, doi, a reluat el, satele de pe aci au să fie
electrificate... A pomenit o cifră destul de mare, de cai-putere şi de voltagii. —
Crezi? l-am întrebat, revenind cu totul din timpurile negre ale migrafiunilor. —
Cum cred in lumina soarelui? Intr-un an, doi, vom avea electrică şi la Bosanci, şi
la Plopeni, şi la Vereşti, şi la Dumbrăveni. Aş putea jura pe lumina ochilor... Şi
astfel, a început să descrie viitorul, şi din cuvîntul lui se desprindea un fluid
fierbinte ca sîngele. Mergea intr-o latură a căruţei, împingea greu la deal, călca
prin şanţuri pline de apă, şi istorisea înainte, ca un basm neînchipuit de frumos,
cum va fi prin acele locuri după venirea electricităţii. Se muncea ca un mucenic,
impingind căruţa prin păcura întunericului, şi cu cit dealurile erau mai avane, cu
cit căruţa urca nud greu, el descria şi mai frumos viitorul cu electricitate... —
Domnia ta crezi ce spun eu? m-a întrebat la o vreme. Nu te-aş învinovăţi, dacă n-ai
crede. Să nimereşti cu ochii in gard, din pricina nopţii, şi să grăieşti despre
anii electricităţii: nu e ca o glumă? Am ajuns în zori. Cintau cocoşii. Căruţa
„scitului" a cotit spre casă, in cotina lui Silim. Şi dacă e adevărat că munte cu
munte se întilneşte, cu atît mai firească e intîlnirea dintre oamenii Anul acesta,
prin noiembrie, am pornit din Suceava către satul meu, intrim amurg. Grăbeam să nu
mă apuce noaptea pe la Răgoazele Bosancilor. Şi iar mă gîndeam la sciţi, vremuiţii
străbuni pribegi. După o vreme lungă de mers, m-a ajuns din urmă prietenul meu. Era
pe jos, numai cu băţul în mină. Venea noaptea, din tuspatru părţile întinderilor.
Grăbeam, la dealul cel mare. Şi deodată, cum stăm pe creastă să ne tragem sufletul,
s-au aprins luminile electrice in Bosanci. Şi s-au aprins, la stingă noastră, peste
apa Sucevei, la Plopeni. Şi la Dumbrăveni. Şi la Vereşti. Şi mai în jos, la Liteni,
în vecinătatea codrilor celor mari de la Vorona... „Scitul" meu le arăta cu băţul
de drum, pe rind. A spus deodată, mingiind cu glasul luminile: — Aşa, aşa,
steluţele tatei... Apoi s-a întors spre mine: — Atunci cind te duceam cu căruţa,
ţi-am spus numai nişte numere. Şi acum, iată... Am pornit în tăcere, privind
constelaţiile noi, apărute din „numerele“ rostite de un „seif care credea în forţa
creatoare a oamenilor, ca-n ochii lui şi ca-n lumina soarelui. Iar înainte, în
negura nopţii, s-auzea o cintare: erau difuzoarele de la Bosanci. Şi melodia ne-a
urmărit multă vreme in noapte, am tot auzit-o, pînă in deal la fîntiniţa Casandrei.
Fulgura şi auzeam în adîncul sufletului meu ca un imn antic: „O, preafericite
locuri natale“... Şi in vremea asta constelaţiile răsărite din „numerele"
„scitului" luceau ca grădinile cu mere de aur, din basmele noastre de demult. Sunt
clipe cind îţi simţi inima prea grea, de prea multă bucurie. Luindu-şi rămas bun,
prietenul meu, „scitul", spunea: — ...inchipuie-ţi însă, cum vor arăta locurile,
intr-o vreme, peste cincinaluri... ★ Cifrele noului plan cincinal sunt istoria şi
geografia viitorului. Şi istoria şi geografia vor fi determinate de mina oamenilor
neînfricaţi, scumpi la vorbă şi neîntrecuţi la fapte. Unde se ridică azi, in zorii
cincinalului al doilea, sătucul vechi acoperit cu stuf, miine, în curgerea altui
cincinal, va fi ridicat un orăşel, unde se află acum nişte dimburi calcaroase sau
cu pietriş colo- rat, miine se vor afla centre industriale, cu linii ferate. Să nu
mai grăim de locurile unde apar la faţa pămîntului semnele petrolului! In multe
locuri unde azi se întinde cimpia goală, cindva, intr-o vreme de noi hotărită, ne
vom odihni în livezi cu meri și peri; putem spună de pe acum: „lasă, peste ani,
cind vor fi pe aici numai grădini!" încet, încet, cartea aceea neagră, istoria
zilelor de demult, se îneacă în uitare. Scriem o altă carte de istorie, schimbăm
geografia, aşa cum vrem noii Zăriţi, preaiubiţi cititori ai mei, cum răsar din
cifre hornurile fabricilor? Dar aşezămintele de cultură? Dar marile combinate
industriale? Cifrele, însemnează forţa noastră creatoare, ţinută atita vreme in
cătuşe; căci ce-i istoria zilelor de ieri? Nu e, oare, povestea robiei noastre şi a
zbaterilor noastre spre lumină? Acum, după ce am izbutit să opărim timpul ca pumnul
nostru, îl îndreptăm încotro vrem noi. Trebuie să nu ne precupeţim nici sufletul,
nici mintea, nici forţa fizică; toate trebuiesc puse în slujba istoriei, alcătuită
din pagini luminoase, cincinalurile... Nu ne trebuie să fim nici Profeţi, nici
poeţi înzestraţi deosebit, pentru a vedea cum va arăta ţara noastră, dacă vom munci
cu entuziasm. Ne aşteaptă piedici şi greutăţi, amărăciuni şi decepţii, dar nimic şi
nimeni nu ne va răpune dacă vom sta strins uniţi lingă partid, inima fierbinte a
patriei noastre... Eusebiu Camilar COLOS Colosul doar în basme îl aflam, cînd focu-
n sobă scotea limbi de aur şi îl aflam în carte, — licean Citind de brontozauri,
dinozauri, Zgîrie-norii îmi erau străini, maşinile doar namite enorme. La fizică a
fost să le mai ştim, — le-nchipuiam ciudate şi diforme. Azi cu colosul m-am
obişnuit, cum m-am obişnuit şi cu tutunul căci rind pe rind cu noi s-au încuscrit
giganţi metalici, unul cite unuL Escavatorul muşcă din pămînt, cu dinţii lui ce
intră pe de-a-ndosul, noi îl privim cîntînd şi fluierînd, obişnuiţi de-acuma cu
colosul. Statui înalte, turnuri de beton şi viaducte
mari şi cite cele, — azi nu mai miră pe-ncercatul om chiar dacă vor să crească
pîn-la stele. Jos etalonul vremilor de ieri liliputan şi anacronic! Iată, din lemn,
beton sau marmură, sau fier giganţii lumii noastre se arată. S-a spart chenarul
vechilor măsuri, — prea mică-i leghea, prea mică-i o milă Se ruşinează tona deseori
cînd zeci de tone o privesc cu milă. Renăscători a totul, proletari, — prieteni
întru dragoste şi ură, pentru aceste vremuri mari şi tari colosul ne e unica
măsură. Al. Andriţoiu

După Congres Au trecut aproape două săptămîni de la încheierea dezbaterilor Con-

gresului scriitorilor din R.P.R. In concluziile discuţiilor s-au subliniat
aspectele semnificative, contribuţiile pozitive ale desfăşurării lucrărilor. S-a
arătat că în linii mari, Congresul şi-a atins scopul urmărit, folosind din plin
dezvoltării literaturii noastre pe drumul realismului socialist. Congresul
scriitorilor a consfinţit realizările mari ale creaţiei artistice de după
eliberare, dovedind rodnicia îndrumării partidului, rodnicia orientării marxism-
leninismului. Pe baza principiilor ideologice, stabilite de partid, s-a realizat
unitatea generaţiilor de scriitori pe frontul artei realiste. Această unitate a
decis şi orientarea justă a Congresului, unanimitatea participanţilor la dezbateri
situîndu-se pe poziţiile realismului socialist, afirmînd deschis adeziunea la lupta
poporului pentru pace şi socialism. Numai o asemenea claritate de principii a
permis schimbul fructuos de păreri în problemele creaţiei literare. S-au formulat
opinii interesante în probleme teoretice ale realismului socialist (partinitatea şi
adevărul vieţii, tipic şi individual, relaţiile între conţinut şi formă în lumina
specificului artei, varietatea curentelor şi stilurilor etc.). Numeroşi scriitori
şi critici au confirmat justeţea luptei partidului împotriva liberalismului,
semnalînd primejdia concesiilor făcute recidivelor apolitismului şi de-
cadentismului. S-a remarcat de asemenea că bătălia împotriva dogmatismului este de-
parte de a fi încheiată, deoarece teze teoretice rigide, închistate, persistă încă
în critică şi în estetică. Esenţialul în combaterea dogmatismului rămîne asigurarea
clarităţii ideologice, situarea luptei ascuţite de opinii pe bazele solide ale
spiritului de partid. Congresul a acordat o deosebită atenţie problemelor artei
literare, tînăra generaţie primind îndrumări substanţiale de la maeştri ai cuvântu-
lui ca Mihail Sadoveanu şi Tudor Arghezi. Este regretabil că, în cadrul
dezbaterilor, au răbufnit unele porniri pătimaşe de spirit de grup. Dar nu aceste
aspecte neplăcute au caracterizat ţinuta Congresului; majoritatea luărilor la
cuvînt au dovedit seriozitate, principialitate, dorinţa vorbitorilor de a participa
constructiv la rezolvarea problemelor literaturii. Discuţiile din cadrul
Congresului au avut menirea să deschidă noi perspective de evoluţie. Ele marchează
doar preludiul unei lupte de opinii vii, care să creeze un climat favorabil
progresului rapid ideologic şi artistic. Concluziile Congresului se vor preciza din
ce în ce mai distinct ulterior, după înfruntarea curajoasă a punctelor de vedere în
presa literară, în dezbaterile secţiilor de creaţii. Începutul este promiţător şi
el determină în primul rînd direcţia bună, sănătoasă, care garantează eficacitatea
discuţiilor. Pentru îndrumarea discuţiei scriitorilor şi a criticilor literari,
partidul a oferit Congresului un îndreptar preţios: scrisoarea Comitetului Central
al Partidului Muncitoresc Român, adresată Congresului scriitorilor din R.P.R.,
trasează principalele sarcini pentru dezvoltarea literaturii, exprimînd „încrederea
deplină că scriitorii vor fi la înălţimea înaltei lor misiuni, că îşi vor închina
tot talentul lor cauzei construirii socialismului în patria noastră, cauzei păcii
şi progresului“. Evidenţiind tabloul divers al creaţiei literare, scrisoarea
insistă asupra problemei principale: reflectarea în literatură a marilor
transformări ale contemporaneităţii: „Partidul cheamă pe scriitori să reflecte în
operele lor, prin mijloace specifice artei, realitatea noastră complexă,
clocotitoare, să redea în mod multilateral procesul de transformare şi înnoire a
societăţii noastre şi schimbările profunde pe care acest proces le determină în
psihologia, atitudinea morală, viaţa personală a oamenilor. Scriitorii sunt chemaţi
să înfăţişeze în cărţile lor oameni care, biruind greutăţi şi neajunsuri,
înfruntînd natura, schimbă înfăţişarea ţării noastre şi îi înmulţesc bogăţiile, să
dezvăluie forţele morale care-i îndeamnă la fapte eroice, să zugrăvească procesul
de creştere a conştiinţei oamenilor muncii care, transformînd societatea, se
transformă pe ei înşişi, eliberîndu-se de înrîurirea vechilor deprinderi şi
moravuri. Numai astfel literatura va putea să-şi exercite marea ei acţiune
educativă, înnoitoare, şi să îndeplinească rolul activ pe care trebuie să-l aibă în
lupta pentru lichidarea influenţelor capitalismului în conştiinţa oamenilor“.
Scrisoarea indică de fapt tema esenţială, a luptei de opinii, tema cea mai utilă
progresului literaturii. Dezbaterile ar trebui să răspundă la întrebări capitale:
cum trebuie stimulată şi orientată literatura cu problematica actuală ? De ce apar
atît de puţine cărţi bune, valoroase, despre contemporaneitate ? Discuţia
îndreptată spre aceste preocupări — cercetate totuşi prea puţin la Congres — ar
putea delimita cauzele deficienţelor şi ar putea găsi mijloacele pentru remedierea
lor. Scrisoarea Comitetului Central arată punctul de vedere al partidului în
problema reflectării artistice a construcţiei socialiste, combătînd idilismul şi
denigrarea obiectivistă, cerind orientare fermă marxist-leninistă şi fidelitate
faţă de adevăr, pretinzînd înaltă măiestrie artistică, demnă de măreţia noii
realităţi. Indicaţiile generale trebuie aplicate, dezvoltate, îmbogăţite în dis-
cuţia concretă a scriitorilor şi a criticilor literari. Cu multă grijă trebuie
promovate încercările de a înfăţişa problemele complexe ale vieţii, neevitînd
dificultăţile, fenomenele negative, năzuind continuu spre respectarea deplină a
adevărului vieţii noastre în transformare revoluţionară. Avîntul proaspăt trebuie
încurajat, fără a face concesii denaturărilor posibile —■ în sensul idilismului ca
şi în cel al negativismului — minţind consecvent pentru înţelegerea marxist-
leninistă a libertăţii de creaţie, a adevărului dialectic. Uniunea Scriitorilor şi
publicaţiile literare au datoria să se ocupe cu dragoste de creşterea cadrelor noi
în literatură, ajutîndu-le să depăşească greutăţile, să se orienteze bine în munca
de creaţie. Trebuie intensificată preocuparea pentru literatura naţionalităţilor
conlocuitoare, în scopul realizării unui schimb de experienţă rodnic între
scriitorii din întreaga ţară. Problemele literaturii sunt complexe şi delicate. Ele
trebuie analizate competent, printr-un efort colectiv. Partidul cere criticilor şi
scriitorilor să condamne bucherismul, vorbăria goală, repetarea obositoare a unor
citate arhicunoscute, şi îi îndeamnă spre cercetări creatoare, spre iniţiativă
îndrăzneaţă. „Gazeta literară“ oferă coloanele ei tuturor celor care vor să par-
ticipe la larga dezbatere asupra problemelor literaturii, inaugurată de recentul
Congres. Fie ca aceste înfruntări de opinii să înteţească elanul oamenilor de artă
şi literatură, să-i însufleţească spre noi biruinţe pe drumul invincibil al
realismului socialist! au fost citeva zile în care mirosul teilor eminescieni şi
fierbinţeala văzduhului s-au amestecat cu energia de primăvară şi cintecele
tinereţii entuziaste. Au fost citeva zile de lucru şi de sărbătoare, de bilanţuri
şi de perspective pe care noua generaţie şi le-a pus în faţă prin cei peste o mie
de delegaţi la cel de-al 11-lea Congres al U.T.M., veniţi de peste tot, din cele
mai îndepărtate colţuri ale pămintului românesc. Dimineaţa, 27 iunie. Pe aleea care
conduce la frumoasa sală a sporturilor de pe stadionul Dinamo, şiruri flungi de
tineri trec pe sub privirile Facelora care au stropit cu singe cărarea spre zilele
acestea. Privesc din portretele-panouri lung, fierbinte, iscoditor, eroii utecişti
Vasile Rodiţă, fţDonca Simo, Filimon Sîrbu, Elena Pa Ivel şi atîţia alţii. Nu e un
simplu „coridor al umbrelor", ci un memento. Un mesaj, o îmbărbătare, o prezenţă
vie. Şirurile continuă. Sala e un mozaic uriaş, începe munca în prezenţa
conducătorilor partidului, părintele şi îndrumătorul iubit al tineretului.
Rapoarte, discuţii, saluturi frăţeşti ale tinerilor din cele patru zări ale
pămintului. O mare forfotă creatoare. In cei opt ani care au trecut de launificarea
tuturor forţelor tinereşti, cei peste un milion două sute de mii de tineri
utemişti, biruind greutăţile, înfruntînd viaturile şi ploaia, nepriceperea şi
privirile răuvoitoare, au scris pagini de neuitat in uriaşa carte a ţării. Despre
aceşti ani , spunea tov. Gheorghiu-Dej la sfîrşitul lucrărilor Congresului: „O
adevărată epopee a muncii dirze, plină de abnegaţie şi eroism au scris-o zecile de
mii de brigadieri de pe şantierele Agnita-Botorca, Salva-Vişeu, Bumbeşti-Orezeni,
constructorii fabricii de rulmenţi de la Bârlad, ai uzinei Cocso-chimice de la
Hunedoara, ai căilor ferate Ozana- Cracău şi Cerna-Jiu“. O epopee tinerească a
păcii şi socialismului, o epopee care continuă „îmi daţi voie ca din partea tine-
rilor siderurgişti ai Hunedoarei, să vă aduc un călduros salut de oţelar, tradus in
3216 tone oţel, dat peste plan in cinstea Congresului nostru". Acestea au fost
cuvintele unui tinăr înalt, ars de soarele cerului şi de sorii jurnalelor
hunedorene. Un altul, venit de pe plaiurile blestemate cindva de poetul exilat
Ovidiu, ne făcea cunoscut că in regiunea lor, Constanţa, 9000 de tineri ţărani au
luat împreună cu familiile lor drumul agriculturii socialiste şi că bătălia
continuă ca să-i urmeze şi ceilalţi 3000, ciţi au mai rămas prizonieri ogoarelor
înguste. Un moldovean anunţa că un tinăr tăietor de lemne a făcut o inovaţie care
scuteşte munca a 40 de oameni. Alţii au vorbit despre succesele elevilor şi stu-
denţilor, ale tehnicienilor şi artiştilor creatori. Cineva a anunţat că pionierii
din regiunea Piteşti, numai in anul acesta au plantat peste 1.200.000 puieţi...
Cifre şi exemple nenumărate, mărturii concrete şi vii ale epopeii care continuă...
Greutăţile n-au fost ocolite, greşelile n-au fost iertate, nici trecute
cu vederea. S-au spus multe împotriva şabloanelor şi rutinei prăfuite care-şi mai
fac de cap uneori in munca tinerilor, au fost aspru judecate îmbătrinirea şi
formele plictisitoare, netinereşti, neatractive, care ne mai împiedică. Despre
neglijenţă şi chiulangeală, despre şovinism şi izolare, despre atitea şi atîtea
influenţe ale vechii societăţi, au vorbit mulţi tineri, după experienţa şi
priceperea lor. Cu alte cuvinte, s-a luptat împotriva anchilozării, a culorii roz
şi a apei de trandafiri. „Greşit procedează acei activişti care cred că tineretului
nu e prea bine să-i arăţi greutăţile, ca nu cumva să-l sperie. E bine ■ să ştie
aceşti tovarăşi, că pe noi greutăţile nu ne sperie. Dimpotrivă, ele ne indicjesc şi
mai mult, ne călesc“, spunea în salutul său reprezentantul brigadierilor de pe
marile şantiere. Iar pionierii au adăugat: Dar bunele urări nu ne opresc Să spunem
tot ce-avem aici, pe faţă . Adesea ni-i programul bătrânesc, Căci cei micuţi de la
cei mari învaţă ! Cum să scăpăm de tot ce-i monoton ? Mai veseli, ce ne-mpiedică să
n _ fim ? De mai ţin mult şedinţele şablon Ne-or creşte bărbi la toţi şi adormim.
Deci, tinereşte, cu toate forţele imlon Brad (Continuare în gag. II-a) ,----------
■ ■ ■ CONGRESUL TINEREȚII Aspect din sala Congresului U.T.M. PROLEJARI DIN tOAIE
ȚĂRILE, UNITI-VA] Anul 111, nr. 27 (121)- joi 5 iulie 1956 ORGAN SÄPTÄMlNAL AL
UNIUNII SCRIITORILOR DIN R.P.R. 6 pagini 50 bani S academici şi problemele
literaturii Academia Republicii Populare Romíne şi-a deschis sesiunea ştiinţifică
din acest an sărbătorind 90 de ani de existenţă. Intr-adevăr, la 1866, locotenenţa
domnească a Principatelor Unite a decretat înfiinţarea ,,Societăţii literare
romíne", care, curind după formarea ei și-a luat numele de ,,Societatea academică
ro plină", pentru a deveni In 1879 ,Academia Romina“, iar in 1948 „Academia Repu-
blicii Populare Romíne" . Incepind prin a avea „misiuni speciale" legate de
problemele limbii naționale : „de a determina ortografia limbii române, de a
elabora gramatica limbii romine, de a incepe şi realiza lucrarea dicţionarului
român", Academia şi-a lărgit încetul cu încetul cîmpul de activitate, cuprinzind
toate preocupările vieţii ştiinţifice şi culturale. Dată fiind strinsa legătură
dintrelimbă şi literatură, era firesc ca cele dinţii manifestări paralele cu cele
lingvistice să fie legate de problemele literaturii. Prezenţa scriitorilor V.
Alecsandri, I. Eliade Rǎdulescu, C. Negruzzi, C. A. Rosetti printre cei dinţii 21
de membri ai instituţiei academice indica de la început îndrumarea preocupărilor.
Cu timpul, intrarea scriitorilor în Academie a devenit tradiţie şi fotoliile ei au
fost cinstite de Ion Ghica, B. P. Haşdeu, A. Odobescu, G. Coşbuc, Delavrancea, M.
Sadoveanu. Activitatea literară a Academiei s-a desfăşurat mai cu seamă in domeniul
istoriei literaturii. Analele Academiei au publicat încă din primii ani o serie de
monografii: „Viaţa, operele şi ideile lui Gheorghe Şincai“ de A. Papiu-Ilarian,
„Viaţa şi operele lui Alexandru Donici" de G. Sion, „Gheorghe Lazăr" de P. Poenaru,
„Viaţa şi activitatea lui Samuil Micu" de I. Bianu, „Viaţa şi operele lui Petru
Maior" de Al. M. Marienescu, „Grigorie Ureche" de Ioan Sbiera. An de an numărul
studiilor de istorie literară a crescut, Memoriile Academiei apărind ca singura
publicaţie capabilă să facă cunoscute contribuţiile cercetătorilor. Din
publicaţiile Academiei se vede că fazele mai vechi ale istoriei literaturii noastre
s-au bucurat de o atenţie deosebită. Oricît ar fi de dorit ca cercetările istorice
să oglindească desfăşurarea în timp şi legăCu prilejul celei de a 90-a aniversări
tura dintre fapte, totuşi grija pentru cunoaşterea trecutului celui mai depărtat nu
poate justifica neglijarea epocilor mai noi. Această neglijare se vede nu numai în
obiectul diferitelor studii, dar şi în ediţiile de texte. Unul din marile merite
ale Academiei este dorinţa de a publica textele vechi, aflate fie în manuscrise,
fie in tipărituri extrem de rare. Astfel au apărut în editura acestei instituţii
„Codicele Voroneţean", „Psaltirea Scheiană", Psaltirea şi Apostolul lui Coresi,
Psaltirea în versuri a mitropolitului Dosoftei, operele lui Dimitrie Cantemir şi
ale lui Miron Costin, Pravila de la Govora, şi alte cărţi şi manuscrise de mai mică
întindere din secolul al XVI-lea, al XVII-lea şi al XVIII-lea. Ediţiile acestea au
adus mari servicii istoriei literaturii, ca şi istoriei limbii române, şi au cit-
eodată calitatea de a pune în lumină pasiunea cu care scriitorii mai noi şi-au
îndreptat privirile spre munca de creaţie a premergătorilor lor. E cazul, între
altele, al lui A. Odobescu, care la 1879 ne-a pus la îndemînă fermecătoarea „Isto-
rie ierogofică" a lui Dimitrie Cantemir. Grija pentru popularizarea cărţilor vechi
a culminat cu clasica „Bibliografie romînească veche“ a lui I. Bianu şi a colab-
oratorilor săi de la biblioteca Academiei, lucrare remarcabilă prin importanţa
datelor şi prin frumuseţea ei tehnică. Academia nu ne-a dat însă atît de
aşteptatele ediţii ale clasicilor, nici ale celor mai vechi, nici ale celor mai
noi. Ea l-a publicat pe D. Cantemir, dar nu s-a gindit la editarea cronicarilor.
Dintre scriitorii mai noi doar Alecu Russo a avut parte de o ediţie bună îngrijită
de P. V. Haneş, pe cind „Istoria romînilor sub Mihai- Vodă Viteazul" a lui N.
Bălcescu deşi editată de A. Odobescu, a trecut şi prin mlini mai puţin
conştiincioase, care i-au denaturat textul. In afără de astea, nimic, nici Alecsan-
dri, nici C. Negruzzi, nici Eminescu, nici Creangă, nici Caragiale..." Şi dacă
operele acestora au fost tratate cu vitregie, nici studiile despre ei nu au fost
îmbrăţişate cu mai multă căldură. Cite un discurs de recepţie (D. C. Oltănescu
despre V. Alecsandri, N. Gone despre B. P. Haşdeu, O. Densuşianu despre B. Dela-
vrancea), cite o monografie sau o cuvîntare ocazională ne sugerează importanţa
sarcinii neîndeplinite. Un loc deosebit in activitatea publicistică a Academiei îl
ocupă grija pentru folclor, sub toate aspectele lui. Literatura populară s-a
bucurat de o atenţie specială şi, dacă e adevărat că multe dintre culegeri sunt J.
Byck (Continuare în pag. II-a) Acad. prof. Traian Săvulescu citindu-și raportul la
sesiunea Academiei R.P.R. DESPRE ADEVĂRUL VIEŢII ŞI FANTEZIA CREATOARE Articol
scris pentru „Gazeta literară“ Ce legătură există între adevărul vieţii şi fantezia
creatoare în opera literară ? Adevărul vieţii poate fi redat într-o operă literară
numai cu ajutorul fanteziei creatoare. Dacă am înţelege oglindirea realităţii ca
redarea fotografică a unor fapte de viaţă, literatura n-ar fi decît reproducerea
unor întîmplări din viaţă. O asemenea reproducere ar fi lipsită de sens, deoarece
prin simpla îngrămădire a unor „întîmplări" nu vom putea să cunoaştem viaţa pe
deplin, n-am putea să creăm tablouri, n-am şti cu care fapt să începem şi cu care
să terminăm reflectarea realităţii, pentru simplul motiv că nu vom şti unde începe
şi unde sfîrşeşte însăşi realitatea. Observarea sau studierea vieţii de către
creator constă în cunoaşterea dezvoltării realităţii. Dezvoltarea realităţii este
în sine o mişcare. Această mişcare nu este uniformă, ea ascunde contradicţii in-
terne. Artistul dezvăluie contradicţiile, le pune faţă în faţă, caută fenomenele
cele mai caracteristice ale vremii. Aici este însăşi baza muncii creatorului, în
alegerea fenomenelor şi aici, cînd începe lucrarea, intervine şi fantezia creatoare
a scriitorului. Fenomenele dominante ale vremii se exprimă prin lumea psihică a
omului. Dar această expresie nu este niciodată unitară şi finită: ea reprezintă o
contradicţie plină de luptă. La unii, contradicţiile sunt persistente şi adinei, la
alţii superficiale şi nestabile. Totuşi există trăsături comune ale luptei
interioare a contradicţiilor din psihologia omului, iar artistul trebuie să le
găsească. Eu văd, în procesul tipizării, fenomene care-l duc pe creator la întru-
chiparea realităţii în imagini. Acesta este un proces creator. Un rezultat al
acestuia este crearea imaginilor, literalmente imaginate, a tablourilor, care parcă
înfăţişează chin-] tesenţa realităţii sau adevărul vieţii. Sarcina fanteziei
creatorului este de a merge pe urmele dezvoltării logice a imaginii. Aceasta
înseamnă că fantezia nu trebuie să rupă imaginea de logica vieţii, să transforme
imaginea într-o fantasmagorie. Fantezia nu exclude logica. Dimpotrivă, ea îşi
lărgeşte limitele cu cit e pătrunsă mai adînc de logică. Nu se poate descrie o
călătorie în Marte, fără referinţe ştiinţifice reale, constatate de ştiinţă, luate
ca bază de pornire. Putem merge pe urmele presupunerilor logice, care decurg din
acestea, şi să înfăţişăm lumea lui Marte ca o creaţie a fanteziei, legată însă de
cunoştinţele noastre precise. O muncă asemănătoare face fantezia atunci cînd
„subliniază“ imaginea într-o operă de artă realistă: creatorul ia ca bază de
pornire realitatea observată şi studiată, o întruchipează în tipuri şi o dezvoltă
logic, pînă la limita acelei străluciri care, deși este „fantastică" rămîne
veridică. Și Don Quichotte — produs indiscutabil al fanteziei — este în același
timp o realitate „subliniată" a cavalerismului care dispare. Fantezia nu este
singurul instrument al creatorului, dar ea este — după părerea mea — instrumentul
lui cel mai puternic. Asociaţiile bogate, strălucirea compoziţiei, forţa contras-
telor sunt mijloace puternice ale inventivităţii. Toate acestea, ca şi multe
altele, sunt copiii aceleiaşi mame — adică a fanteziei creatorului. Fără fantezie
nu există creator. Dar adevărul vieţii poate fi oglindit numai de un creator,
Konstantin Fedin . Şcoala „Contemporanului" La începutul lui iulie 1881, la Iaşi,
în tipolitografia „Buciumului român“, apărea primul număr al revistei
Contemporanul. Vreme de aproape zece ani (ultimul număr:
aprilie-mai 1891), Contemporanul a apărut neîntrerupt. Redacţia — casa lui I.
Nădejde, pe strada Sărăriei. ,,O casă veche, cu geamlic, tupilată in fundul unei
curţi mari. La poartă, pe o tablă neagră era scris cu litere albe: „Revista
Contemporanul". „Popa cu zi-întă trecea pe la poartă fără să se oprească. Un
gardist, zi şi noapte postat in faţa casei, spiona notînd pe toţi care intrau
acolo. Uneori, la poartă se încurcau camioane mari cu pachete de cărţi, reviste şi
gazete"... „Pînă tîrziu noaptea ardea în geambe o lampă cu glob verde. Siluete de
bărbaţi şi femei apăreau şi dispăreau în cercul de lumină“... (J. Bart „Misterul
casei din Sărărie“ — Adevărul literar din 20.1.1929). Acum se împlinesc trei
sferturi de veac de la ivirea acestei reviste în orizontul culturii romîneşti. Cei
care, azi, activăm în frontul ideologic condus de partidul clasei muncitoare, în
epoca în care construcţia socialistă a devenit realitatea vie a patriei noastre,
aducem Contemporanului de la sfîrşitul secolului trecut omagiul urmaşilor şi al
înfăptuitorilor. Contemporanul rămîne definitiv simbolul unui moment însemnat în
dezvoltarea mişcării noastre muncitoreşti, al momentului în care mişcarea
muncitorească începea să se unească cu socialismul ştiinţific. Propagator al
ideilor lui Marx şi Engels, combatant pentru popularizarea cuceririlor ştiinţifice
moderne, luptător împotriva obscurantismului şi a şarlatanie în ştiinţă, Con-
temporanul n-a fost in primul rînd o revistă de literatură, însuşi subtitlul
revistei —■ „ştiinţifică şi literară“ — şi programul ei — „Către cititorii noştri“,
în primul număr — aşezau preocuparea pentru arte pe plan secund. Şi, totuşi, în
istoria literaturii noastre, Contemporanul deschide, ca şi în politică şi în
ştiinţă, o epocă nouă. Articolul de faţă nu urmăreşte să dezbată în întregime rolul
şi semnificaţia Contemporanului în evoluţia literaturii noastre, saltul ideologic
realizat prin apariţia sa în orientarea literelor romîneşti. Urmărim să accentuăm
asupra unora dintre aspecte şi, în legătură cu acestea, să încercăm a restabili
adevărata semnificaţie acolo unde, după opinia noastră, diferite cercetări relativ
recente au denaturat-o sau au minimalizat-o. Desigur, înainte de toate, Contem-
poranul înseamnă pentru istoria literaturii noastre întemeierea, prin Dobrogeanu-
Gherea, a criticii literare materialiste. Istoria criticii literare române, privită
ca o istorie a luptei dintre idealism şi materialism, are la baza ei polemica
neîntreruptă dintre Gherea şi Maiorescu, înţelegînd prin aceasta nu numai lupta
directă, exprimată în unele studii, ci ansamblul criticii unuia şi altuia, expunând
poziţiile antagoniste. Aceasta este în cea mai mare măsură un bun cucerit, de vreme
ce nu numai cercetări recente, ci şi altele, vechi, scrise de pe poziţii burgheze
reacţionare, nu puteau să nu vadă în istoria criticii noastre lupta dintre
concepţiile lui Maiorescu şi ale lui Gherea, continuată în Întreaga desfăşurare
ulterioară a criticii. (Vezi îndeosebi, „Istoria literaturii“ a lui E. Lovinescu,
unde discipolul lui Maiorescu se situează neîncetat în luptă ideologică cu Gherea
şi cu urmaşii săi, duşmani ai autonomiei artei). In această privinţă, a discuta
despre ■Contemporanul înseamnă a discuta despre Gherea. Dar însemnătatea
Contemporanului pentru dezvoltarea literaturii noastre depăşeşte sfera criticii
literare şi a rolului excepţional jucat de Gherea. Despre aceasta urmărim să vorbim
în articolul de faţă. Cercetările făcute după 23 August 1944 puneau un accent
deosebit pe importanţa literaturii din paginile Contemporanului şi a
colaboratorilor săi apropiaţi. Nu încape îndoială că studierea unor scriitori
neglijaţi pe nedrept în istoriografia burgheză este necesară şi binevenită,
reliefînd un curent consecvent democratic şi umanitar, evident înrâurit de
ideologia Contemporanului, a mişcării socialiste. Totuşi, locul acestor scriitori
şi al operei lor în istoria literaturii noastre nu egalează locul Contemporanului.
A hipertrofia meritele lor în dauna justei aprecieri a epocii respective este o
eroare tipic proletcultistă, care diminuează valoarea şi semnifi- caţia marilor
noştri clasici, a figurilor, reprezentative pentru epocă. Eroare este încercarea
de a declara literatura Contemporanului superioară creaţiei marilor scriitori ai
vremii,i chiar şi numai din punctul de vedere al mesajului social. O semnificaţie
categorică are Contemporanul în privinţa influenţei exercitate asupra marilor,
scriitori ai vremii. Şi Ibrăileanu remarcase o influenţă hotăritoare şi uşor de
controlată asupra lui Vlahuţă, îndeosebi prin articolele lui Gherea, precizînd
imediat: „Evident, prin influenţa lui Gherea nu înţelegem numai influenţa unor
cuvinte scrise. Prin ea înţelegem şi influenţa mişcării socialiste..." Ibrăileanu
sublimase şi legăturile cu Contemporanul şi cu mişcarea socialistă ale lui
Caragiale, relevând conferinţele ţinute de acesta la clubul socialist. Bineînţeles,
cînd vorbim despre influenţa Contemporanului, ne referim mereu, după cum zicea
Ibrăileanu, nu numai la „influenţa unor cuvinte scrise“, ci la întreaga mişcare
ideologică pornită de revistă, la influenţa propagandei socialiste. Cercetările
făcute în ultimul deceniu au accentuat deosebit de puternic asupra acestor
influenţe. Descoperirea unor inedite şi identificarea unor puţin cunoscute
materiale au dus nu o dată la concluzii interesante în ceea ce priveşte raporturile
marilor noştri clasici cu Contemporanul şi cu alte publicaţii apropiate spiritului
său. (In treacăt fie spus, nu s-a cercetat, pe cîte ştim, răsunetul Contemporanului
dincolo de munţi, în Ardeal. De pildă, la pag. 661, anul I al revistei, se pome-
neşte, într-un articol, despre „un abonat al nostru de la Detunata din Ungaria,
care se iscăleşte Ion Pop Reteganul". Trebuie spus însă că, şi în această privinţă,
s-au manifestat tendinţe vulgarizatoare, care forjau datele şi denaturau adevărul
istoric, în dauna cercetării adevăratului şi excepţionalului rol jucat de
Contemporanul ca şcoală a literaturii. O observaţie a lui Ibrăileanu ni sa Savin
Bratu / (Continuare în pag. II-a) An. VI. August, Septemb. şi Octoviile s. n. 1888
No. 11 CONTEMPORANUL REVISTA ŞTIINŢIFICĂ ŞI LITERARĂ REDACTORI pentru partea
literară pentru partea ştiinţifică V. G. Morţun . I. Nădejde POESIILE POPULARE
COLECŢIA ALECSANDRI. sau cum, trebue culese şi publicate cânticele populare STUDIU
CRITIC (urmare și fine) VIII

Sâptămîna Bomba „curată“ „Curat ca lacrima“ e o expresie populară extrem de plas-

tică care defineşte puritatea sufletească, nobleţea morală. Suntem de asemenea
obişnuiţi să spunem că o haină, o grădină, o stradă e curată, putem afirma acest
lucru şi despre un oraş. Secolul nostru atomic, pe lingă alte revoluţii tehnice,
provoacă şi revoluţii filologice, adjectivul curată cunoaşte acum marea fericire de
a se vedea plasat, lingă un substantivpe care l-au ocolit din motive lesne de
înţeles. E vorba de noua „bombă curată“ la care se lucrează de zor în Statele Unite
sperîndu-se că peste cinci ani o asemenea bombă va putea trimite în lumea
drepţilor, „curat“, fără radiaţiuni atomice, populaţia unei întregi regiuni. Cu
alte cuvinte, caritabilele suflete atomice pregătesc oamenilor o moarte curată, şi,
de ce să nu-i zicem şi onorabilă, tot atît de onorabilă şi de curată cum e, de
pildă, electrocutarea i pe scaun electric pe lingă medievala moarte prin ştreang.
Dar, după cum se ştie, nimic nu e întîmplător pe lumea aceasta. Vestea despre
„bomba curată“ a apărut odată cu avertismentele oamenilor de ştiinţă în legătură cu
pericolul exploziilor nucleare şi odată cu propunerile sovietice pentru
interzicerea controlată a experienţelor atomice. Subtextul acestei veşti e destul
de clar: de ce vă agitaţi atît pentru interzicerea bombelor cu radiaţiuni atomice
cînd noi o să vă oferim plăcerea ca numai peste cinci ani să gustaţi din deliciile
bombelor atomice „curate“. Orice se poate nega unor conducători politici
responsabili din S.U.A., dar nu li se poate contesta dărnicia cu care oferă, destul
de des, subiecte de articole umoristice. Aş vrea, spre pildă, să citez un pasaj
dintr-un discurs rostit înainte cu câteva zile despre „bomba curată“ de o
personalitate politică de prim rang din S.U.A. „Oameni de ştiinţă mi-au recomandat
ca experienţele atomice să continue, dacă se urmăreşte ca omenirea să obţină
întreaga valoare a ştiinţei atomice pentru scopuri paşnice. In consecinţă, cînd se
activează în favoarea unui acord de suspendare a tuturor experienţelor, trebuie să
se aibă in vedere că acest lucru poate avea efecte atît bune cît şi rele“. Vedeţi
dumneavoastră, cît de naivi sînt oamenii care, împotrivindu-se experiențelor ato-
mice, sînt pe cale de a se priva de toate foloasele păcii, inclusiv de bucuria
„bombei Ion Mihăileanu (Continuare in pag. 4) PE CINE SUPĂRĂM Mi s-a întîmplat
uneori, ca şi altor tovarăşi de meşteşug scriitoricesc, să primesc scrisori, neis-
călile fireşte, de la cititori sau de la scriitori din cei care înşiră pagini pen-
tru sertar, cu ferma convingere că dacă ar fi avut „fericirea“ să trăiască sub alt
regim decit cel democrat-popular, steaua lor ar fi strălucit sus şi puternic,
numele lor ar fi răsunat cu mii de zurgălăi. Ei, aceştia din urmă, nu mărturisesc
că sînt scriitori, se dau numai drept dezgustaţii şi întimplătorii noştri lectori,
dar din turnura cochetă şi amară a frazei, din micile şi preţioasele figuri de stil
semănate pe ici, pe colo, din veninul cuvîntului, pricepi numaidecît că e vorba de
un presupus uzurpat. Unii te iau peste picior cu ironie, alţii te înjură zdravăn,
din umbra anonimatului, alţii te blestemă şi ameninţă. In general, pretind că nu
cred în sinceritatea ta, că te consideră un ins care scrie pentru Premiul de Stat,
pentru cine ştie ce avantaje care nu se spun tare, pentru vreun salariu fabulos şi
tainic, primit în umbra unui birou capitonat. Cîteodată citeşti aceste scrisori pe
jumătate, cîteodată le arunci la coş de la început. Individul care îţi scrie nici
nuTea şi nici nu poate pricepe pentru ce scrii tu. El a fost odată, înainte de
război, într-un consiliu de administraţie, unde încasa jetoane de prezenţă şi tiu
făcea nici o treabă, consiliu care s-a spulberat odată cu societatea cu capital
străin (fotoliile poate mai există şi se află într-o bibliotecă publică în care vin
să citească oameni cu haine simple şi mîini obosite de muncă), şi azi lucrează pe
un şantier sau nu lucrează deloc şi se lasă întreţinut de un fiu, de pildă, mai
harnic decît el. Ce poate desluşi el în lumea care îl înconjoară decît că alt
prieten bun și-a vîndut covoarele persane, că nevasta nu mai are servitoare
(avusese două), că uneori la „Alimentara“ sau la brutărie e coadă? Coada e un
colosal prilej pentru bîrfitori de a demonstra că poporul de care nu s-au interesat
niciodată, la a cărui existenţă nici nu s-au gîndit, azi „suferă“. Ce poate
înţelege el, în afară de faptul că altădată domnea şi azi trebuie să muncească, de
faptul că soacră-sa a avut o moşie Scriitorul şi actualitatea pe care trebuia s-o
moştenească nevasta lui şi care a fost naţionalizată, decît faptul că el trecea
drept un mare personaj pentru că avea rude importante şi era pus de ele în posturi
grase şi azi este unul dintre mulţi aidoma lui? Dacă s-a crezut sau se mai crede
încă scriitor, pentru că se ocupa de mici cazuri particulare cu aromă de bizar şi
echivoc, de spleenuri fără de sfîrşit a căror poezie trebuiau s-o guste oamenii cu
o existenţă uşoară şi bucurii nemeritate, interesul nostru pentru o viaţă robustă,
uneori grea, alteori semănată de inegalităţi, totdeauna strălucitoare prin suflul
care o animă şi ţinta spre care se îndreaptă şi care merită toate eforturile
omului, i se pare nefiresc, simulat. Nu mă interesează şi nu scriu aici pentru acel
burtă-verde din mica sau marea burghezie, care e duşmanul nostru pe faţă sau în
ascuns. Nu pentru fostul exploatator, pentru fostul profitor, pentru fostul şi
eternul trîndav, „nedreptăţitul“ de azi, care nu merită nici compasiunea celor mai
slabe duhuri, pentru că nu şi-a justificat cu nimic existenţa, umbra pe care a fă-
cut-o pămîntului, pîinea pe care a furat-o de la gura multora, ca să se prefacă în
mina lui grasă şi inelată un cozonac pentru unul singur. Pe ei nimeni n-are bizarul
gust să-i lămurească şi cu nelămurirea lor nu se pierde nimic. • Mă gîndesc însă că
mai sînt intelectuali care, cu toate că au trecut atâţia ani, n-au priceput încă,
şi că unii dintre ei, dacă ar vedea cu ochii deschişi, ar găsi in fundul fiinţei
lor coarde care ar suna limpede, ar fi miine sau poimii ne utili colectivului
omenesc şi ar găsi şi ei o fericire la care, în parte, au dreptul. Simt in unele
dintre aceste scrisori, îndărătul unei inrăieli care încearcă sâ fie politicoasă,
un soi de sinceritate. Omul e orb, orb de-a biietea, el nu vede ceea ce văd eu şi e
convins că eu nu văd clar. El socoteşte că o revoluţie e o pagină de carte pe care
o întorci cu o singură mină, ieri a fost una, azi e alta — şi atunci de ce mai sînt
greutăţi ? El crede, pentru că n-a umblat prin uzine sau şantiere — şi dacă a
umblat a văzut şi a cules şi a vrut să culeagă numai defecţiunile, — pentru că n-a
văzut viaţa unei gospodării colective, nici existenţa dispensarelor şi a caselor de
naşteri, nici prezenţa miilor de cantin® în viaţa muncitorilor, nici atîtea alte
înfăptuiri cărora, chiar dacă le-a văzut în treacăt, le-a căutat numai cusururile,
— el crede că orice instituţie trebuie să fie perfectă. Iar cînd o intîlneşte pe
cea perfectă, o numeşte excepţie, fără să înţeleagă că aceste excepţii sînt numai
cele care au păşit înaintea marelui front care vine după ele. Cînd a cunoscut
oamenii noştri cei mai înaintaţi, în loc să-i crească inima de bucurie, a oftat
adînc: „dar nu sînt toţi aşa!“ El socoteşte că, dacă am intors acea pagină a
istoriei ţării noastre, toţi oamenii trebuie, într-o perioadă de ciţiva ani, să-şi
schimbe firea pînă în temeliile ei omeneşti, să lepede toate racilele trecutului,
să devină principiali din creştet pină în tălpi, fără să se gindească că el însuşi,
de pildă, a rămas acelaşi, nu s-a clintit din loc, şi că la fel cu el rămîn şi
alţii, care cer numai şi nu dau societăţii nimic. Ce l-a făcut pe acest
corespondent anonim care-mi scrie cu o amărăciune ce pare adincă, cu o sinceritate
adevărată dincolo de cecitatea lui dureroasă, să rămînă atît de orb, de îndărătnic,
de insensibil? Eşecuri personale, fără îndoială o poziţie nărăvaşă dintru început,
care-l ţine departe de viaţa vie, păreri preconcepute care îl fac să nu mai
perceapă ce e bun, nou, viu, mare şi să se oprească la piedici, la greutăţi, la
amănunte. Din pricina acestor eşecuri, a lipsei de strălucire a unei vieţi , în
care s-a întemniţat el singur şi care nu e făcută pentru fiinţa lui, căreia i-a
sugrumat de bunăvoie elanurile şi tinereţea, din pricina acestor refulări care-i
făc gura şi sufletul amare, el nu pricepe cum putem noi oglindi realitatea de azi
şi cum nu ne refugiem toţi în istorie, în trecut. El nu-şi pune problema care ne
roade pe noi azi — dacă scriemi destul de bine, destul de viu despre realitate,
despre actualitate. I se pare pesemne şi viu şi bine, şi tocmai asta îi răscoleşte
şi-l doare. Ne ocărăşte, dar ne citeşte, îrtcepînd cu articolele Lucia Demetrius
(Continuare in pag. ■ * 4-a) V. DOBRIAN: „Şantierul Hidrocentralei Bicaz" ÎNSEMNĂRI
. Specialism si umanism Recentele documente privitoare la reforma invăţămintului
superior recomandă, împreună cu formarea unor buni specialişti in diferitele ramuri
ale producţiei naţionale, dezvoltarea unei culturi complete şi armonioase pentru
toţi tinerii împărtăşiţi de la învăţămintul şcoalelor superioare. Invăţămintul
universitar a fost, intr-o lungă perioadă, un învăţămint de calificare profesională
înaltă şi de însuşire a metodelor necesare formării unor cercetători. Instrucţia de
specialitate a fost deci ţinta unică a vechiului învăţămînt universitar. Se cuvine
deci să apreciem ca o inovaţie vrednică de atenţia tuturor oamenilor de şcoală
preconizarea noilor ţinte ale culturii armonioase şi complete, ca nişte scopuri
constitutive ale învăţămîntului pe ultima şi cea mai înaltă treaptă a lui. Omul
produs de universitate urmează a fi nu numai un bun specialist, capabil a susţine
şi a îmbogăţi producţia în ramura profesiei sale, dar şi o fiinţă multilateral şi
armonios alcătuită. Dezvoltarea inteligenţei cunoscătoare a lumii, a moralităţii şi
a patriotismului, a simţului estetic şi a vitalităţii, alcătuieşte finalitatea
multiplă pe care şi-o propune noua concepţie universitară. Specialismul urmează a
se însoţi cu umanismul. Pentru că recentele documente privitoare la reforma
invăţămintului superior indică liniile unei organizări pe, care vor trebui să le
concretizeze legile şi regulamentele aşteptate, ne putem pune întrebarea relativă
la ţelul mijloacelor menite să asigure îmbinarea specialismului şi a umanismului în
şcoalele superioare ale zilei de mîine. Trebuie să spunem, de la început, că nu
socotim deloc, după cum se obişnuieşte adeseori, că singurul organ al umanismului
ar fi învăţămintul literar şi artistic. Auzim adeseori cum este deplîns faptul că
oamenii de ştiinţă, tehnicienii şi profesioniştii ramurilor intelectuale ale
producţiei manifestă lipsă de interes, lipsă de relaţie continuă şi activă cu
literatura şi arta, integritatea umană a acestor specialişti, umanismul lor, s-ar
resimţi în consecinţă. Dacă această observaţie este exactă, nu este mai puţin ade-
vărat că şi lipsa curiozităţii şi a instrucţiei ştiinţifice, este tot atît de
regretabilă în tabăra literară şi artistică. Poţi fi oare om complet al zilelor
noastre fără a cunoaşte şi urmări multele progrese pe care cercetarea, ştiinţifică,
de pildă în domeniul fizicii sau al biologiei, le aduce aproape în fiecare zi ?
Icoana lumii se găseşte astăzi intr-un moment de adinei şi esenţiale schimbări. De
la Copernic şi Newton, omenirea n-a mai cunoscut un alt moment tot atît de însemnat
în transformarea concepţiilor generale despre lumeca acela pe care-l trăim astăzi.
Nu poţi fi om luminat, privind cu întreaga înţelegere asupra lumii, dacă te
lipseşti de clarităţile aduse de ştiinţa modernă fiecărui om cult■ al zilelor
noastre. Invăţămintul mediu dăruieşte oricărui intelectual ansamblul necesar de
noţiuni ştiinţifice. Intr-o epocă de renovare a concepţiilor, desfăşurate într-un
ritm atît de viu, ca acela al vremurilor noastre, provizia ştiinţifică, transmisă,
de invăţămintul mediu, nu mai este suficientăEstenecesară organizarea unui cadru
capabil să mijlocească cunoaşterea activelor progrese ale ştiinţei. Noua uni-
versitate trebuie să ofere acest cadru. Dacă însă cultura ştiinţifică ne apare ca
un element indispensabil al umanismului, nu putem tăgădui marele rol deţinut în
formula lui de cultura literară, artistică şi morală. Se spune chiar că, în lipsa
acestora, singura îmbogăţire a minţii cu elementele ştiinţei lasă nedesăvirşită
acea transformare a omului în adîncime, cerută de programul umanismului. Au trecut-
şase veacuri de cînd Francesco Petrarca scria" într-una din Epistolele sale:
„Gramaticul respectă cu mare scrupul legile limbii, dar e uşuratec faţă de legile
Domnului / Istoricul se necăjeşte cu faptele regilor şi ale popoarelor, dar n-ar
putea da socoteală de scurta lui existenţă. Aritmeticul şi geometrul ştiu să
socotească şi să măsoare totul, dar nu ştiu ce să facă cu sufletul lor. (Continuare
în pag. 4) Tudor Vianu Bloc-notes Bobul de grîu e incursiv despre cerealele II ce
se pirguiesc în aceste zile și despre oamenii care le culeg mi se pare a nu fi
lipsit de poezie. Cînd eram copil priveam, bobul de griu au o furiozitate aproape
filozofică. Bunica ilmi ajutase să descopăr în grăunte sculptura minusculă a unui
prunc. Am zărit obrazul de gluten cît gămălia unui ac, am zăritpinza în care
pruncul era.•înfăşat. Nu era defel o viziune metafizică, ci unul din cele maipa-
tetice şi simple simboluri ale vieţii mereu înnoite şi mereu biruitoare. Aducerile
mele aminte parcă vin totuşi din vremuri adinei. Eu am apucat ariile pe care snopii
erau treieraţi de copitele cailor, ca pe timpul sciţilor. Maşina de vînturat era
lopata. Griul era spălat la rîu, apoi, întins pe mari pinze albe, se usca la soare.
Undeva în casa bunicilor trebuie să mai stea ruginită secera cu zimți. Oh, în cîte
veri n-am văzut-o pe bunica aplecată peste talazul de spice, istovită sub vipia
soarelui, secerînd cu o surdă și deznădăjduită încordare! Dacă ar trăi acuma, s-ar
uita fermecată la secera ingenioasă care-i combina autopropulsată. Sînt sigur că
nici această sfîntă a copilăriei melt Petru Vintilă (Continuare în pag. 4) gr. II
PROLETARI DIN TOATE ȚĂRILE, INVITI-VA1 GAZETA LITERARA Anul IV, nr. 27.(173) -joi 4
iulie 1957|ORGAN SAPTAMÎNAL AL UNIUNII SCRIITORILOR DIN R.P.R. 6 pagini 50 bani
OVIDIUS CARTEA A III-a A TRISTIILOR ELEGIA A X-a De ce, neom sălbatec, atît de
ticălos, Mă-nvinuieşti degeaba, să mă dobori, mai jos? Hai, urcă altă treaptă a
urii, să mai turbi, Şi starea mea, mai tare, mai tare, să mi-o surpi... Nu te-ai
născut: o stincă din pîntec dar te-a rupt, Şi lapte, la o fiară sălbatecă ai
supt... Ştiam că n-ai în tine nimic, nimic uman! N-ai inimă sub coaste, ci doar un
bolovan! Mai poate-avea restriştea un şi mai negru val? Mă latră Borealul sub Ursa
lui Menai. Şi duşmănos e ţărmul, aici la Euxin! Sălbatecă e ţara, şi-s singur, şi-s
străin... Nu mă-nţeleg cu nimeni, prin grai, aici pierdut! Mereu, mereu, e locul de
spaime străbătut, Mă încolţesc vrăjmaşii din Nordul rece scurşi, Şi tremur, precum
cerbul cel urmărit de urşi, Mă simt, între atîţia războinici duri şi crunţi, Ca
mielul prins de haita sălbatecă pe munţi... Eu mi-am pierdut iubita şi patria! Iar
cei iubiţi odinioară, lipsesc din ochii mei Dar din atîtea rele grozave, cite sunt,
Mînia-mpărătească e răul cel mai crunt... Şi tu, cu toate-acestea, ai îndrăznit,
cercînd, Să mi te-atingi de rana durînd şi sîngerînd, Şi tu, iar împotrivă-mi ai
îndrăznit să tuni, Deşi mă bat atîtea năpraznice furtuni! O, poate fi oricine cu
vorbă iscusit, Să poată să zdrobească un om de mult zdrobit! Să lupte, caracterul
cel nobil şi înalt, Să ieie metereze şi ziduri, cu asalt, Căci numai ticăloşii cei
mari, în stare sînt. Să sape ce e gata să cadă la pămînt... Din ce am fost pe
vremuri, nimic n-o să găseşti! Cenuşa mea şi rugul de ce le chinuieşti? In lupte
era Hector, măreţ, neînfricat, Nu cînd era pe caii hemonieni culcat! Mă urmăreşti
degeaba cu vrăjmăşia ta. Nu sînt decit fantoma a ce am fost cîndva! Te rog,
scuteşte-mi manii de-a pedepsi un laş! îmi persecuţi fantoma, necruţător vrăjmaş...
De m-ai crezut, de crime în stare, te înşeli! Căci mi-au adus pedeapsa doar
simplele greşeli. Şi-am fost gonit din Roma, de-acasă, de prisos... Surghiunul mă
usucă la contul duşmănos! Prea mică e pedeapsa aceasta? Un călău Văzîndu-mă, ar
plînge de milă-n locul tău... Nu ești nici decît crudul Basiris mai prejos! Mai
crud decît Phalaris și decît Perillos, Cel ce-a sculptat un taur de bronz, cu rar
talent Pe cînd era Phalaris tiran la Agrigent... Se lăuda cu lucrul grozavul
Perillos. Ii asculta Phalaris cuvîntul ticălos: „Ascultă-mi, o, rege! te rog a nu
căta, La taurul acesta doar frumuseţea sa, Nu forma lui, nu lustrul aşa
strălucitor, Ci-ţi poate fi, o, rege, deplin folositor. L-am pregătit anume, cu
mare meşteşug: Celor urîţi de tine le poate fi şi rug, Căci are cuşiţă, la coasta
dreaptă! Vezi? Pe osîndiţi putea-vei prea bine să-i repezi In pintecele fiarei!
Aprinde foc mocnit, Sub taurul acesta lucrat meşteşugit, Şi-o să auzi, o, rege,
cînd flăcări îl cuprind, Nu victima cum geme, ci taurul mugind... Cum îmi plăteşti,
stupine, înaltul meu talent?”. Şi i-a răspuns Phalaris, tiran la Agrigent:
„Inventator de chinuri, o, cum te-aş admira? Invenţia ţi-o umple chiar cu fiinţa
ta!” Prin nări şi bot de taur, ieşeau, curînd, sodom şi mugete de taur, şi gemele
de om... Dar oare din exemplul acesta ce-o să-nveţi? Ce au, Sicilienii, cu bieţii
Sciţi şi Geţi? E rîndul tău acuma, tiran neîndurat, Hai, simte-te odată de singe
săturat, C-am pătimit atîtea, pe mări şi pe pămînt. Şi la hotarul lumii aşa de
singur sînt, Atîta întristare pe inimă-mi căzu, Că de-ai vedea-o, poate, te-ai
întrista şi tu... O, Jupiter mă bate prea crincen! Şi, o spun Neptun, pentru Ulysse
a fost cu mult mai bun! Oricine eşti, străine, mă uită, te implor, Căci rana mea
adincă mă doare-ngrozitor! Ajută-mă, mai bine, de poţi! Şi, lasă, deci, Nevindecata
rană să se închidă-n veci, Gîndeşte-te mai bine şi la al tău destin: Pe drumul lui
nesigur atîţi se duc şi vin... Dar întrucît de grijă tu cel mai tare-mi porţi, Şi
vrei să vezi că-n vîntul îngrozitoarei sorţi Voinţa lui Augustus s-a-nfăptuit
deplin, S-ajungi şi tu odată la Pontul Euxin... In romîneşte de Eusebiu Camilar C-
ART! NOI CAM1L BALTAZAR: „Versuri“ Volumul de versuri al lui Camil Baltazar, apărut
de puţină vreme în librării, face parte din seriia acelor „retrospective lirice“ —
cum le spunea Şeriban Cioculescu — iniţiate de E.S.P.L.A. şi primite cu o deosebită
bucurie de toţi iubitorii de poezie. Versurile lui Camil Baltazar în noua ediţie ne
prilejuiesc o reconstituire a evoluţiei lirice a poetului, de la „Vecerniile“ din
1923 pînă la ciclul „Nespus mi-i dragă faţa omenească“ din 1956, cu care se încheie
volumul. In ciuda faptului că Baltazar este încă în plin exerciţiu creator, suntem
azi în măsură, după o activitatepoetică de mai bine de patruzeci de ani, să definim
trăsăturile esenţiale ale personalităţii lui literare, stabilindu-i totodată
aportul la dezvoltarea poeziei noastre. După cum povesteşte el însuşi în postfaţa
recentului volum, a debutat la „Sburătorul“ lui Lovinescu. Cărnil Baltazar era de
pe atunci un fervent admirator al lui Arghezi, Bacovia şi Adrian Maniu. încă din e-
poca debutului însă, poeziile lui aveau o tonalitate specifică, nouă. O caldă şi
generoasă umanitate, o laudă a luminilor calme şi a purităţii alcătuiau mesajul tî-
nărului poet. Poeziile de sanatoriu cu care se deschidea volumul „Vecernii“ erau
semnificative în acest sens. Ele nu porneau, cum se afirma cîndva, dintr-o
concepţie conform căreia izolarea de viaţă, resemnarea, umilinţa şi puritatea
ilustrate de bolnavii de ftizie, aşa cum erau descrişi de poet, ar fi fost recoman-
date ca valori de existenţă, ci dintr-o confundare simpatetică autentică şi pro-
fundă cu suferinţa oamenilor. Poeziile de atunci ale lui Camil Baltazar au, fără
îndoială, o semnificaţie mai largă decît cea imediată, aparentă. Poetul mărturisea,
într-adevăr, nostalgia purităţii, a Vîrstei infantile, a bucuriilor simple,
combinată cu o mare intuiţie a naturii: „Răsuceşte-ţi şoldurile, calde şi bogate,
şi, chiotind, / sparge soarele-n două, şi-l azvirle / peste holdele de linişti şi
de noapte înceţoşate. / Apoi / plezneşte coaja copacilor tineri / cu săruturi
rodnice şi pătimaşe"... — „Dimineţii". Poetul avea de asemenea nostalgia calmului
patriarhal : „Prietene din orăşelul de provincie, eu te evoc in casa ta patriarha-
lă"... — „Evocare". Cu o mare bogăţie de nuanţe noi, de percepţii delicate, de
imagini subtile, aceeaşi atitudine poate fi identificată şi în volumele următoare
(„Flaute de mătase“, 1924, „Reculegeri în nemurirea ta“, 1925). Poeziile erotice,
bogat reprezentate, ca şi în volumul de debut, fac parte din acelaşi univers
serafic şi sensul purităţii le străbate pe toate. După „Biblicele“ din 1926,
aducînd o notă de senzualitate puternică, Baltazar încerca, în „întoarcerea poe-
tului la uneltele sale“ (1935), o reînnoire lirică. Universul real, cu tumultul
lui, era prezentat alături de cel nostalgic. „Mă bântuie trepidaţia cotidiană pe
care o cunoaşteţi fiecare“ mărturisea poetul din bucata cu care se deschidea volu-
mul. „Tărâm transcendent“ (1939) avea să reprezinte totuşi o experienţă mai con-
fuză, deşi Camil Baltazar rămăsese acelaşi umanitarist generos, cum odovedeşte
poezia dedicată lui Sandu Elad. Poemele din ciclurile mai recente („Poeme de zodie
nouă“ — 1954 — etc.) sînt rezultatul unei limpeziri şi realizează deplin valenţele
de poet social ale lui Camil Baltazar, completîndu-i personalitatea artistică.
Iubitor al omului, în a cărui bunătate esenţială n-a încetat niciodată să creadă,
Camil Baltazar ocupă un loc aparte în poezia romînească modernă, prin lumina blinda
care străbate sufletele şi lucrurile gingaşe de alcătuiesc universul său poetic,
dar şi prin negaţia hotărâtă a întunericului, vădită în ultimele versuri şi
atestînd adeziunea pasionată la contemporaneitate. Matei Călinescu D. GRIGORAŞ, E.
MIHAESCU, C. NIŢESCU „Pace şi prietenie" (Continuare în pag. 4] DOINA SĂLĂJAN:
„Confidenţe* „Confidenţele“ Doinei Sălăjan nu sînt şoptite sub titlu secret al
intimităţii, ci strigate în auzul tuturor şi se înfăţişează aşa cum ideal s-ar
cuveni să fie poeziile unei adolescente de douăzeci de ani, în stare de mari
elanuri pure, de mari dăruiri, trăind mai puţin prin conştiinţă şi intelect, mai
mult prin percepţii directe, cu simţurile biciuite de euforia vieţii. O poezie
ţesută din clarităţi aparente (fără obscuritatea îndeobşte ostentativăa „eternului
feminin“), expresie înşelătoare a unui temperament ciudat şi a unui suflet
capricios, răsu-, cit în toate chipurile, excelînd în surprize, aşa îneît e mai
totdeauna dificil să distingi dincolo de copilăriile fireşti, semnificaţii dintr-
odată tulburătoare. Cochetînd cu naivităţile şi sfiala copilăriei, se insinuează
incredibile cutezanţe. Cînd nu te aştepţi, candoarea se învăluie în ceţuri,
risipite şi acestea de ivirea strigăciilor. Doina Sălăjan nu ştie a se exprima
decît în versuri, într-un curent fluid de poezie care se revarsă uşor şi acoperă cu
polen întreaga pagină. Nu se-mpiedică în banalităţi, în convenţii, în metafore
uzate, le ia cu sine şi, fără să ştie, le face să sune frumos, proaspăt. Locurile
comune ale poeziei „vitaliste“ sînt reabilitate, purtate pe sus de o ameţitoare
poftă de viaţă exprimată cu mare avînt spontan: „Şi-a pierdut minţile tinereţea mea
! O strig, nu L. Raicu

CINTEC PENTRU REPUBLICA La noi a ţarinii dogoare dă aur scump, străbun tezaur, şi
aur negru ţara are şi oamenii-s la noi de aur. Ţara holdelor bogate, Oameni simpli
şi eroi — Aurul mai scump din toate Omul, omul e la noi. La noi îşi saltă doar
sumanul a patriei bătrînă vatră — şi-auzi pe creste uraganul din mii de metri cubi
de piatră. Ţara holdelor bogate. Oameni simpli şi eroi — Piatra de-ncercare-n toate
Omul, omul e la noi! La noi e focului părtaşe cu jar adine şi proaspăt, viaţa şi-a
vieţii forţă uriaşe, ţi-aprinde inima şi faţa. Ţara holdelor bogate. Oameni simpli
şi eroi — Jarul cel mai scump din toate Omul, omul e la noi! Cicerone Theodorescu 4
Desen de VINCENŢIU GRIGORESCU AGAMOURI IM LUNA CULTURII „Suprimarea cu desăvîrşire
a învaţămintului primar rural“, — scria senatorul conservator Jorj Pavlof, mare
personalitate intelectuală din Iaşi pe la anul 1900, în cartea sa „Răscoalele
ţărăneşti — boala şi leacul“. Menţinerea ţărănimii în totală ignoranţă. In
analfabetism sută la sută era o concepţie de stat care asigura inerţia sărăcimii
muncitoare şi o exploatare fără riscuri. Formula de mai sus nu este a unui diletant
dement, ci a unui senator care avea cuvînt, — şi încă greu — la cîrmuirea ţării.
Poate că tocmai conştiinţa acestei puteri i-a dat curajul să spună lucrurile pe
faţă, traducînd analfabetizarea în planuri de stat, pentru fericirea ţărănimii,
ceea ce de altfel, în sinea lor, gîndeau aproape toţi guvernanţii. Gheorghe Pavlof
era teoreticianul doctrinei analfabetismului integral. Probabil că era şi adept al
raţiunii pure, de vreme ce a stat cot la cot în partidul conservator cu Titu Maio-
rescu. Practica a mai amendat pe ici, pe colo teoria totalitară, cu mici excepţii
in linii mari însă, paulperismu-i ţărănimii interzicea învăţătura cu un imperativ
mai drastic decit al legii pe care o cerea sincerul şi suavul Pavlof. Intre această
concepţie zoologică şi lozinca „Nici un analfabet!“, sunt secole de luptă, munţi de
suferinţi şi de jertfe, minuni de generozitate şi de dragoste de om, adîncă
scrutare a progresului cititorului, credinţă nestrămutată într-o ţară mai bună pen-
tru cei mulţi. Toate acestea s-au strins, au crescut, au izbucnit şi, printr-o
explozie parcă, etapele au fost arse, şi într-o seară de decembrie, într-o singură
seară care concentrase totul, soarta poporului s-a schimbat şi el a pornit liber
spre lumină. Era o seară de iarnă. Fulgura puţin. Piaţa palatului era goală. Rafale
sărace de vînt purtau pe trotuarul sur mici nouraşi de flgi uşori. Plutea în
atmosferă ceva neobişnuit. Trecă- Demostene Botez (Continuare în pag. 6) Cezar
Petrescu: Proiecte literare Proiecte ? Nimic mai instabil şi mai incert decit
proiectele scriitorilor. Şi nu din vina lor. Nici a altora. Din vina nimănui. Prin
însuşi procesul creaţiei pridit de atâtea necunoscute lăuntrice. Se ştie doar,
îndeobşte scriitorii (ca de altminteri toţi creatorii din orice ramură a artelor),
spre capătul vieţii descoperă cu melancolie că lasă in urmă mai mult un cavou de
măreţe proiecte ţi bune-intenţii decit un abundent raft de bibliotecă tixit cu
rodnice realizări, chivernisit rînduite şi clasate pe categorii, pe epoci, pe
stadiile de evoluţie şi maturizare, cum visau cu naivitate in elanurile juvenilelor
însufleţiri cind toată lumea era a lor. Ar fi prea frumos şi din păcate, ca să vor-
bim sincer, omeneşte e prea irealizabil. Repet. Nu neapărat numai din pricina
cutăror sau cutăror ostile condiţii exterioare. Ci Îndeosebi prin procesul în sine
al creaţiei. Orice carte viabilă e rezultatul unei perioade germinative, care nu
poate fi nici grăbită artificial fără ireparabile riscuri, nici intirziată prea
mult peste limitele gestaţiei normale, de la caz la caz, de la carte la carte. Cînd
scoţi din sertar un manuscris abandonat la jumătate din cine ştie ce motive şi cind
ii duci la bun sfirşit după ani şi ani, rezultatul poate fi intr-adevăr mai norocos
decit cu ani in urmă. Cartea mai bună, mai substanţială, mai matură decit cea
proiectată odinioară. Dar, vai ! nu mai e aceeaşi carte. De cea iniţială te-ai
răcit, tu, autor. Ori s-a răcit ea de tine... Ce mai importă ? Aceea era a ta. Pe
aceea nu vei mai scri o niciodată. (Continuare in pag. 6) Vorbind cu Lucia
Demetrius In fulgerarea unei discuţii de „moment librar”, creaţia unui dramaturg
contemporan desfăşoară o miraculoasă viziune caleidoscopică. Potrivit genului
replicile se schimbă prompt şi sacadat, laconice şi limpezi. De aceea şi relatarea
noastră va evita aglomerarea notaţiilor de regie. Realitatea şi ficţiunea, eroii
zilelor noastre şi personajele piesei apar şi se confundă adeseori, îmbogăţindu-se
parcă reciproc, mişcîndu-se după acel trepidant ritm al drameicare este de fapt
ritmul vieţii. Eroi ce au fost, şi eroi ce abia se vor naşte, năzuinţi şi
sentimente omeneşti contemporane, afirmînd triumful omului nou, s-au perindat
fascinant înaintea noastră, într-o recentă convorbire cu Lucia Demetrius despre
trecutul și viitorul dramaturgiei ei. Trecutul evocat ne aducea în minte crîmpeie
din atmosfera unor ani care au jalonat pionieratul dramaturgiei noaste realist-
socialiste. Era prin 1948 şi In primul an al Republicii — Vă reamintiţi acea
atmosferă, sentimentul încercat atunci cînd aţi pornit la drum ? — Am căutat să fiu
în pas cu întreaga noastră literatură, am încercat să oglindesc, prin intermediul
creaţiei mele dramatice, momentele sociale şi politice de răscruce prin care am
trecut în aceşti ani. „Cumpăna’’, piesa care a marcat pentru mine începutul unui
deceniu de dramaturgie realist-socialistă, se inspira din clocotul trăit de
întreaga ţară in zilele naţionalizării . „Vadul nou” Miron Dragu (Continuare in
pag. 6) mtm asistam la premiera „Cumpenei” de Lucia Demetrius. V-T răiască
Republica Populară Română! PROLETARI DIN TOATE TARILE, UNITI-VĂ LITERARA Anul V,
nr. 1 (199) - joi 2 ianuarie 1958 ORGAN SÂPTÂMÎNAL AL UNIUNII SCRIITORILOR DIN
R.P.R. 8 pagini 50 bani ece ani iteraturA noastră n-a MB " ’ ” început acuî 10
ani, deci în 1947, nici nu B încheie vruun ciclu evolutiv acum, la sfîrşit de
deceniu. Ceea ce, sumar, aş vrea să vă înfăţişez, este doar o fîşie dintr-o largă
zonă de radiaţii a geniului poporului nostru, întruchipată ca fenomen cultural,
prin mijlocirea cuvântului artistic. Dar această fâşie de radiaţii spirituale,
acest curcubeu al sufletului, este mai semnificativă ca altele, nu numai prin
bogăţia sa variată, ci şi prin faptul că ea reflectă primii 10 ani de existenţă a
Republicii Populare Romîne. Iar aceşti 10 ani din viaţa poporului nostru sînt atît
de plini de conţinuturi şi forme noi politice, economice, sociale şi culturale,
încît ar fi de neconceput ca o analiză, să zicem spectrali, fie cît de fugară, să
nu demonstreze profunde transformări structurale în literatura noastră. Este
adevărat că, în parte, fenomenul literar, pe lîngă faptul că se acoperă cu reali-
tatea în desfăşurare, el adeseori merge în urma ei şi se întîmplă ca noi să vedem
cum „icoana stelei ce a murit încet pe cer se ştie" şi nu chiar ceea ce se petrece
subt ochii noştri. Dar tot aşa de adevărat este că, în parte, fenomenul literar
premerge timpului, aşa ca dezgheţul, ca mugurii primi, ca întîiele rîndunele
primăverii, ca aurora răsăritului de soare. Acest întreit aspect, însă, poartă
toate trăsăturile unui întreg, inseparabil de spiritul epocii, -- în cazul nostru,
de realizările din acest interval de timp, pe toate tărâmurile, ale clasei
muncitoare aliată cu ţărănimea şi condusă de partidul celor ce muncesc. Căci
spiritul epocii se defineşte prin faptele colectivelor umane şi ale
personalităţilor ce nasc din sînul lor, iar la noi, această scurtă perioadă
istorică pentru viaţa unui popor se caracterizează prin desprinderea definitivă, în
urma doborîrii monarhiei, dintr-o orînduire socială cu clase dominante şi exploa-
tatoare a muncii omului, prin păşirea energică a maselor largi pe drumul
construcţiei socialiste şi prin integrarea, tot mai temeinică, în complexul
familiei popoarelor socialiste, în fruntea cărora stă Uniunea Sovietică, ca un
consecvent şi permanent campion al păcii şi ca un promotor nedezminţit al
internaţionalismului proletar, şi ca un prieten al luptei de eliberare a popoarelor
subjugate. Premisă a actului de la 30 decembrie 1947, cînd s-a proclamat republica,
a fost eliberarea noastră de subt jugul fascist și de cotropirea hitlerista,
eliberare realizată de către armata sovietică, unită cu armata romina care, la 23
August 1944, prin acţiunea şi gestul revoluţionar al Partidului Comunist Român şi
ubt influenţa victorioasei înaintări a armatei sovietice, a întors armele contra
fascismului şi a grăbit astfel sfîrşitul celui de-al doilea război mondial. Premisă
anterioară, însă, a fost întreaga luptă a clasei muncitoare din Romînia, îndeosebi
cînd purtătorul ei de steag a devenit partidul comunist, din anul 1921. Suport
necontenit, după trecerea noastră de la forma de stat subt dominaţie moşierească şi
burgheză, exprimată în cel mai înalt grad prin sistemul monarhic, a fost, spre
statul de tip socialist, sprijinul multilateral acordat poporului nostru de Uniunea
Sovietică. Acestea sînt dimensiunile istorice, cunoscute de noi toţi, în care s-a
desfăşurat viaţa, noastră în ultimii ani, făcîndu-ne dintr-un popor cu stăpînul
popor stăpîn pe ţara sa şi încă mai mult, un popor care, însufleţit de ideile
Revoluţiei din Octombrie 1917, construieşte o societate din care se exclude orice
exploatare a omului de către om. Sînt cunoscute succesele realizate în aceşti ani,
prin masiva industrializare a ţării, prin paşii decisivi pe drumul transformării
socialiste a agriculturii, prin uriaşa revoluţie culturală. Iar dacă succesele nu
trebuie să ne facă să uităm greutăţile ce le mai avem de învins şi care se mai nasc
pe parcurs, ele totuşi sînt de aşa
natură încît nu se poate să nu se fi închegat o imagine, în conştiinţa oamenilor
de la noi, despre rosturile istorice ale ţării noas- Mihai Beniuc (Continuare în
pag. 7) nn de literatură R.P.R. , cum citeva zile mă întorceam cu trenul de la
Constanţa. Ca să-mi treacă mai uşor timpul răsfoiam o carte plicticoasă... Nu vă
speriaţi ! Era scrisa de un samoez. Scriitorii noştri — vezi cronica literară
săptămînală a acestei gazete — nu scriu cărţi plicticoase nici dacă i-ai pica cu
ceară. Din cînd în cînd închideam apul şi atunci privirile mele alergau pe ne-
sfirşirea albă a Bărăganului aflat sub viscol. Un sat pitulat în marginea zării...
Un stol de sare îmi zgribuliţi... Cumpăna unei fintîni... Citeva tractoare
acoperite cu rogojini lingă o haltă... In compartimentul în care mă aflam de unul
singur s-a urcat de la Ciulniţa o femeie intre două vîrste. Purta pe obrazul
îngheţat urmele unei frumuseţi care se ofilise, — în mină o paporniţă uriaşă, bur-
duşită cu pachete şi pachetele stingaci înfăşurate în ziare. — Vă deranjez ? — Nu.
— Mulţumesc. După ce și-a așezat popornița pe bancă și a potrivit pachetele și pa-
cheţelele ca să nu li se vadă conținutul chiar de la prima ochire, călătoarea a
luat loc pe bancă în fața mea. Mi s-a părut că strîmbă din nas. — Dacă vă supără
fumul, pot să sting țigara. — Ar fi păcat s-o aruncați. Are miros plăcut. Am
priceput aluzia. Am priceput de asemanea că am de-a face cu o persoană selectă. I-
am Întins cutia. — Mergi !... Fuma ca o șerpoaică. A venit șeful de tren. I-a vizat
biletul. A plecat. — Bine că m-am încălzit. De cînd aștept in pară... — Locuiți la
Ciulnița ? — O, nu, domnule... La Bucureşti... A oftat — îmi permiteţi să vă mai
păgubesc de o ţigară » — Poftiţi... — N-am fumat de mult... M-aţi întrebat dacă
locuiesc la Ciulniţa. Nu. Dar cunosc ţinutul. Am trăit altădatăpe aici... Am avut
moşie. ..S'apfr—Şi nişte bălţi pe lingă Olte^Kîfa... Mi le-au luat... Mi le-au luat
bestiile de ţărani. F.he !... Dacă nu l-aşi fi pierdut pe Mihai... Ah ! Cît l-am
iubit, domnule, cît l-am iubit... Dacă nu l-aş fi pierdut pe Mihai, Ie arăta el
lor... — Pe soţul dumneavoastră îl chema Mihai, desigur... — Nu, domnule, nu. Pe
soţul meu il cheamă Titi... Şi trăieşte, pramatia... Trăieşte şi măr încâ... Ba
Încă şi fumează... — Atunci poate că Mihai era fiul dumneavoastră. Vă înţeleg
oftatul. Nu e uşor să ai un fiu şi să-l pierzi... — Mihai ! Ah ! Cît l-am
iubit !... Era mai mult decit fiul meu, domnule... Era regele meu... — A ? de Mihai
de Hohenzollern era vorba ? — Da, domnule, de Mihai I... — Și de ce l-aţi iubit
atît de SÂPTÂMlNAL □□□ mult, doamnă, dacă îmi este îngăduit să vă întreb ? Era
chiar un bărbat atît de încîntator ? — Era, era... Dar era și rege... Ţinea în friu
prostimea. Aveam o făbricuţă la București cu vreo trei sute de lucrători. Credeţi
că mişca vreunul? Nu mişca nici unul, domnule. Nici unul. In fiecare atelier îl
aveam, în ramă, pe Mihai... Iar aici, la ţară, ce să vă spun... Muncă şi linişte.
Linişte şi muncă... Şi jandarmi... — Trăiaţi bine pe atunci... — Bine, bine... L-aş
supăra pe Dumnezeu dacă n-aş recunoaşte. Numai cu Titi aveam necazuri... Se cam
uita după ţărăncuţe. Pe urmă, domnule — vorbesc deschis, mi se pare că sunteţi de-
ai noştri — pa urmă au venit comuniştii... — Şi v-au luat moşia... — Da, domnule,
ne-au luat moşia... Să-i fi văzut pe ţărani, bestiile, cum se bucurau... Ne-au luat
şi bălţile... Ne-au luat şi moşia. Muncitorii ne-au luat făbricuţă... — Dacă nu-l
pierdeaţi pe Mihai... — Dacă nu-l pierdeam pe Mihai — ah ! cit l-am iubit, cît l-am
iubit... Mai aveam nădejde... Dar aşa... Cum să-i alungi pe comunişti? Cum să-l
aduci îndărăt pe Mihai? A?... Ce ziceţi? S-ar putea? Am ridicat din umeri. Peste
nesfîrşirile albe ale Bărăganului cădea inserarea. Viscolul vîntura praful de
argint al zăpezilor. Zările se întunecau, se apropiau. In vagon s-au aprins
luminile. Şeful de tren s-a intors însoţit de controlor. — Biletele pentru control,
vă rog... Am scos biletele. Controlorul le-a cercetat şi ni le-a înapoiat I-au că-
zut ochii pe poporniţa călătoarei din fața mea. — Dar aici ce aveţi, cucoană ? —
Cărnică de porc, tovarăşe controlor... Niţică numai... N-am cumpărat-o. Ştiţi,
tovarăşi, eu am avut pe aici pe lîngă Ciulniţa o fiştercâ de pămint. Acum n-o mai
am. In ajunul Crăciunului viu cu trenul. Merg pe la ţărani. Mă cunosc. „— Ei,
cucoană, îmi spun, ai sărăcit. Ţi-am dat şi cînd dumneata erai bogată şi noi
săraci. Ţine, să nu mori de foame, să fie de sufletul răposaţilor...“ Unul îmi dă o
bucată de muşchi. Altul un picioruş de porc... Fiecare ce-i lasă inima. Controlorul
şi şeful de tren salută şi pleacă. Ii mai ofer o „republicană" cucoanei şi o întreb
: — Va să zică se poartă bine cu dumneavoastră „bestiile“ de ţărani ? — Da,
domnule... Se poartă bine, bestiile... M-au urît. Ne-au urît. Poate ne mai urăsc şi
acum. Dar au inimă bună, afurisiţii... O recunoaşte pînă şi dosăditul de Titi...
Dar dacă se mai întoarce odată Mihai al nostru — ah ! cît l-am iubit... cît l-am
iubit — o să le scot eu pe nas mila asta... Pe nas o să le-o scot, domnule. Pentru
că in mila asta a lor este și un fel de batjocură... A. B. C. ■ FLOAREA DE
PROMOROACA 9ESC Veneam recent de pe nişte meleaguri depărtate ale ţării, şi
aşteptam un tren intr-o gară de cîmp. Stăm şi priveam întinderile albe, şi deodată
mi-am dat seama, parcă pentru prima oară, de opera tacită şi fără moarte, a
desăvîrşitei artiste, Natura. Am regretat toamna, îndestulată, cu rod greu şi
amurguri superbe, apoi m-am gîndit la vară, supranumind-o Doamnă a anotimpurilor.
Şi a lucit după aceea în mintea mea, ca un mărgean, amintirea primăverii, de mult
acoperită de frunzele, ierburile şi pulberile ciclului. Eram aproape singur, şi-mi
da tîrcoale un simţămînt greu, izvorît din depărtarea singurătăţilor albe, din
zvonul Crivăţului şi din gerul tăios ca sticla. Mă obseda un vers al lui Rainer
Maria Rilke : „De-acum, cel fără casă Mereu pribeag va fi...“ Insă, au sunat poate
în întinderi, poate în inima mea, nişte zurgălăi veseli, şi m-am îndreptat spre
natura albă, cu o imensă dragoste, încercînd să-i dezleg tîlcul anotimpurilor. Şi
bine am făcut, căci am uitat de frig şi am văzut în toate domnia unei armonii şi
înţelepciuni, unice şi inimitabile. Drept în faţa mea, departe, departe, un pilc de
arbori acoperiţi de promoroacă arătau ca o cetate fantastică, ivită odată cu
strălucirea zorilor şi cu luarea ceţurilor. Fumurile satelor urcau la cer în
fuioare solemne. Şi pretutindeni era o pace şi o tăcere, de început de lume. Cînd
şi cînd, treceau spre tirg şiruri de care. Şi promoroaca aşternuse peste toţi şi
toate, peste vitele resemnate şi blinde, peste cocenii din care, peste cojoacele şi
căciulile oamenilor, ca un văl diafan. Cînd se stîrnea Crivăţul mai tare, ur-
Eusebiu Camilar (Continuare în pag 6) „Gazeta literara“ urează cititorilor săi LA
MULȚI ANI! PATRiI î ntr-o primăvară, sub maxilarul superior al gurii de piatră care
formează zidul Horoabelor, asculţind Ialomiţa somnoroasă care-şi făcea loc pe, sub
trepte verzui de gheaţă, am avat revlaţa Patriei. Străbătusem de nenumărate ori
ţara in lung şi-n lat ; ştiam bătrinele biserici de şiţă, uitate in marginea unor
drumuri prăfuite; de sus, de pe virfurile Făgăraşilor, sub ameninţarea crivăţului,
zărisem judeţele albastre desenate de înălţime, ţări de basm, cărora le lipseşte
numai cintecul ; nu uitasem vuietul mării la ţărmul căreia mă odihnesc in fiecare
an , dar niciodată ca atunci, in acea zi de martie tirziu, n-am simţit mai dureros
de dulce iubirea nemărginită care m-a împins să scriu o carte despre sfinta ţarină
a Rominiei. Torentele primăverii inundau o vale stranie văzută atunci prima oară
sub lumina crudă a soarelui. Cerul foarte albastru şi înalt, fără nori,înfrumuseţa
şi mai mult dimineaţa. Apele transparente ale lalomiţei, minate peste bolovani
albi, spre locuri necunoscute, de o chemare misterioasă, semănau cu o piele de
leopard. Riul avea ceva din ''gi'itatea, şiretenia şi cruzimea ani- Eugen Barbu
(Continuare In pag. 61 / OVIDIG MAITEC „Un nou rzăner”

NAUM CORCESCU „Muncitori metalurgiști" (fragment) FĂCLIA PĂCII Pentru cine scrieţi
aceste articole despre pace? Pe cine vreţi să convingeţi? Există om care să n-o
vrea? îndrăzneşte cineva să predice lupta fratricidă dintre naţiuni? Cine e nebunul
care ar prefera măcelul universal sau parţial, liniştei fecunde, muncii rodnice,
progresului pe toate domeniile, fericirii unanime? Care este eficacitatea acestor
apeluri repetate la infinit, astăzi ca şi ieri, acum o sută de ani sau acum cîteva
milenii? De veacuri şi de veacuri, poeţii, oratorii, filozofii, conducătorii de
popoare stigmatizează războiul asasin, aduc imnuri pri şi binefăcătoare şi, totuşi,
n-a fost epocă în care neînduratul zeu al războiului şi al morţii, cumplitul Ares,
să nu-şi desfăşoare legiunile, lăsînd în urma lui mormane de cadavre şi de ruine,
pustiul, foametea şi jalea. Pe cine vreţi să convingeţi? Iată cîteva obiecţiuni
fireşti cărora, în primul moment, nu le afli replica edificatoare. Meditînd însă
mai îndelung, nu vei întîrzia să le găseşti răspunsurile, tot atît de fireşti. Vei
începe tot cu o întrebare: — Cine vă asigură că pacea o vrea toată lumea? Aţi uitat
pe fabricanţii de scule exterminatoare, pe demagogii politicianişti, aţi uitat
vanitatea generalilor imperialişti cu mintea înfierbîntată şi întunecată de gloria
marilor cuceritori din trecut? Fiindcă nu-i auzim proclamînd făţiş elogiul supremei
încăierări, este, oare, semn că nu o pregătesc din umbră, cu perfidie? Pe aceştia,
cataclismul nu i-ar atinge direct: vîrsta lor îi scuteşte de rigorile frontului.
Locuinţele lor sînt blindate. Avioanele stau la dispoziţie să-i scoată in cîteva
minute din zona primejdioasă. — Prea bine, dar acestor oameni, care au cu ei
puterea aurului şi a conducerii, puţin le pasă de apelurile mulţimilor
neputincioase, ale „visătorilor“, puţin le pasă de propaganda pentru pace ! —
Desigur, prea puţin le pasă. Dar nici ei nu sunt infailibili, invulnerabili,
neclintiţi pe picioarele şi pe poziţia lor !... Dacă ar fi ţinuţi într-o perpetuă
şi unanimă ostilitate, dacă ar fi arătaţi mereu cu degetul, scoşi din bîrlogul lor
şi demascaţi, poate c-ar deschide ei înşişi ochii, şi-ar da seama de nemernicia
lor, s-ar cutremura, s-ar apuca de altă treabă. Noi înşine, spectatori la teatrul
vieţii, ar trebui să renunţăm la rolul de simpli spectatori. N-ajunge că nu vrem
războiul. N-ajunge să-i privim fantoma cu indiferenţă. Ni se pare că trăsnetele lui
nu ne vor atinge. Războiul loveşte numai în alţii. Pe noi, personal, ne ocoleşte,
printr-un hatîr al providenţei. Ocrotiţi de divinitate, vom trece şi hopul acesta,
culegîndu-i foloasele, şi lăsînd altora ponoasele. Amarnică iluzie ! Nu scapă
nimeni, nicăieri ! Asasinatul va fi în masă. Trăsnetul va cădea din cerul senin şi
va cuprinde toate orizonturile. De aceea, să stăm de veghe cu toţii... Să activăm,
prin scris şi viu grai, pentru pace. Războiul e făcut de oameni, tot oamenii
trebuie să-l desfacă, să-l strivească în faşă. Orgoliului celor lacomi de războaie
să i se opună modestia omului de treabă, bunul simţ popular, nevoia de echilibru,
de armonie şi de linişte a mulţimilor. Fanteziei demente să i se aplice cămaşa de
forţă a chemării la realitate. Celor ce fîlfîie drapele mistice şi suflă în alămuri
sonore şi batin tobe ropotitoare, celor ce văd cum „oştile stau faţă-n faţă“, ca la
cadril, să li se pună sub ochi tablourile de groază ale oraşelor incendiate, ale
trupurilor sfirtecate, ale familiilor rămase fără cămin. Şi nu e nevoie de viziuni
apocaliptice, pe suprafeţe întinse. Ca să evoce urgia, ajunge scena celor doi
soldaţi răniţi, care se tîrăsc, se împotmolesc în mlaştini, urmăriţi de monstrul
nevăzut, dar prezent pînă la halucinaţie (filmul „Zboară cocorii...“). Cîţiva metri
de peliculă care sînt mai elocvenţi decît o expoziţie de orori, decît o movilă de
tomuri, decît un murtte de documente ★ După cum nu putem renunţa la permanenta
propovăduire a adevărului, a dreptăţii, a frumosului, a progresului, tot aşa
trebuie să ţinem aprinsă veşnic făclia păcii, fără de care n-ar mai fi pe pămînt
nici dreptate, nici adevăr, nici frumuseţe, nici progres. De aceea, să ne mobilizăm
total. Apărarea liniştei universale e un comandament suprem. Chemările pe care
oamenii de omenie le înalţă pe toate promontoriile planetei, repetînd cu în miite
ecouri: Pace! Pace! Pace! trebuie reluate şi amplificat? în fiecare zi, aşa precum,
în fiecare zi, răsărind, soarele îşi îndeplineşte menirea. S-a scris destul? S-a
vorbit destul despre Pace? Nu. Nu va fi destul niciodată ! Lumina soarelui de ieri
n-ajunge zilei de azi. Fiecare zi are dreptul la zorile ei proprii și fiecare
auroră nouă trebuie să scalde în razele ei de aur alba colombă a păcii. Acad.
Victor Eftimiu Despre critică şi analiza conţinutului Dezbaterea problemelor
criticii e in plină desfăşurare. E mai ales îmbucurător că ,,săptămină de
săbtărrtină", discuţia ciştigă inconsistenţă şi multilateralitate. Mai mult, prin
intervenţiile participante s-au şi definit cîteva poziţii comune, de la care
pornindu-se pot fi atacate probleme noi. A devenit clar că, astăzi, criticii i se
cere in primul rind ca, valorificind succesele numeroase ale ultimilor ani, să-şi
încordeze eforturile pentru a înlătura slăbiciunea caracteristică aceleiaşi
perioade, acea „lipsă de preocupare pentru analiza tendinţei sociale, morale a
operei, pentru relevarea conţinutului ei ideologic", despre care vorbea ..Lupta de
clasă" Pe această linie aş vrea să încerc cîteva consideraţiuni care, poate, vor
avea darul să alimenteze lupta de opinii. Se vorbeşte foarte mult in ultimul timp
de obligaţia criticii de a analiza opera literară mai ales in conţinutul ei. Dar
adeseori formula rămine vagă. In ce constă in fond analiza conţinutului? După mine,
analiza conţinutului presupune in primul rind confruntarea cu realitatea. Dar nu o
confruntare mecanică,, nu stabilirea doar a unui raport de corespondenţă sau
asemănare, ci confruntarea cu dinamica epocii, cu lupta ideologică pe care o trăim,
cu sarcinile majore pe care le rezolvă poporul in construirea socialismului. Pentru
ce şi împotriva cui pledează lucrarea analizată. Cum intervine activ (sau nu) in
bătălie — iată citeva întrebări pe care o critică militantă, marxist-leninistă, nu
poate să le ocolească. Pe de altă parte, confruntarea amintită nu are dreptul să nu
ţină seamă de specificul materialului analizat, nu are dreptul să uite pentru nici
o clipă de faptul că oglindirea, pornind de la care ea (critica) reconstituie
realul, e o oglindire artistică, ce nu există ca valoare decit pe planul artei. Cum
sint folosite in opera dată mijloacele artistice în lupta ideologică? — iată cum ar
putea fi formulată — după părerea mea — întrebarea principală la care are de
răspuns critica de conţinut. îmi voi permite pentru exemplificare o scurtă
digresiune polemică. II. cronica sa amplă şi bine documentată asupra romanului
„Setea" de Titus Popovici, iov. Radu Popescu ii reproşează la un moment dat
autorului ( „Contemporanul" nr. 23 din 13 iunie 1958) că personajul Găvrda Ursului
nu e tipic „Şi in cazul acesta, chiaburul care renunţă la îmbogăţire, chiaburul
fără sete, mai este oare reprezentativ ? Şi mai poate el juca rolul de reprezentant
tipic al unora din duşmanii de clasă cei mai dirji, cei mai acerbi, in special in
clipa unui mare impuls eliberator al ţăranilor săraci ? Am impresia că nu". In con-
tinuare, cronicarul îşi lărgeşte obiecţia după ce constată că in roman elementele
duşmănoase cele mai active in prima fază a luptei sunt „doi apucaţi“ (Găvrila şi
fratele său nelegitim Picu). Parcă ■ simţim ceva şubred:in propria argumentare Radu
Popescu „se opreşte" pentru a nu fi «tratat drept „sociologist“» şi încă „vulgar
ceea ce nu-i niciodată şi de loc plăcut“. Departe de noi gindul de a împlini
profeţia cronicarului, dar nu putem totuşi să nu obiectăm. Ni se pare anume că Radu
Popescu confundă cele două sensuri pe care le are noţiunea „tipic" în sociologie,
pe de o pane şi In ştiinţa literară pe de alta. Pentru un sociolog un caz tipic sau
un Individ tipic este acela in care s-au adunat într-o proporţie cit mai mare tră-
săturile generale (ale fenomenului sau ale unei categorii sociale) şi care deci
poate fi considerat — intr-un mod mai potrivit — ca un exemplu pilduitor.
Sociologul alege deci pentru exemplificare, dintre toate cazurile care-i stau la
îndemînă, pe acela in caretrăsăturile individuale (particulare) au greutatea
specifică cea mai mică şi' pot fi 'abstrase cu uşurinţă. Artistul, dimpotrivă,
porneşte de la individual, sforţlndu-se să dezvăluie chiar şi In fenomenele cele
mai singulare in aparenţă, generalul, legea obiectivă, dinamica marilor mişcări
sociale. Iată de ce ni se pare că in cazul lui Găvrila Ursului esenţialul rezidă nu
in măsura in care personajul seamănă sau nu — prin comportarea şi reacţiuniie sale
— cu majoritatea chiaburilor, ci în faptul că, în Mihai Novicov (Continuare în pag.
2) EROI ETA EREMIA „Sed VITRINALEXANDRU BĂLĂCI: „ Studii italiene“ Cunoaşterea şi
influenţa timpurie a poeziei şi prozei italiene au fost adesea fecunde pentru
propria noastră literatură. Cu „Studii italiene“ Alexandru Bălăci îşi propune nu
numai să continue o tradiţie, ci să-i infuzeze de data aceasta un sînge nou. Scopul
volumului este urmărirea pe întreaga perioadă care începe din secolul al XlII-lea
şi se continuă pînă în vremurile noastre, a unei linii: aceea a evoluţiei li-
teraturii italiene militante, active, pusă în slujba omului şi a progresului so-
cial, ilustrată prin figurile cele mai reprezentative. Cititorul neavizat, obişnuit
cu clişeele mai vechi, e la început uşor surprins, apoi convins şi captivat. Dante,
Petrarca, Boccaccio, sunt încadraţi în ceea ce autorul numeşte larg realism, şi,
printr-un efort continuu pe aproape 400 de pagini, se stabileşte o trainică
legătură între aceşti geniali precursori şi generaţiile care au urmat, pînă la
Giosue Carducci şi pînă la romancierii moderni italieni. Simplul titlu „Studii
italiene“ putînd semnifica eventual doar aplecarea studioasă şi atentă asupra
cîtorva probleme, ascunde de fapt bazele trainice ale unui posibil eseu despre
realismul italian şi despre rolul lui efectiv în lupta ideilor şi în transformarea
conştiinţei umane. In concepţia lui Alexandru Bălăci, ceea ce trebuie evidenţiat
este îmbinarea observaţiei asupra realităţii, Horia Stancu (Continuare in pag. 6)
AL. JEBELEANU: Certitudini“Deschizîndu-şi volumul cu o „confesie“, Al. Jebeleanu se
autoportretizează : „Şi sufăr cînd te simt în mine plină / Şi nu ajung cu versul
ce-l cioplesc / Să-ţi scot podoaba toată la lumină“. („Poezia“). Părerea de rău e
aici o atitudine lirică dar şi o caracterizare a poeziei tînărului timişorean, care
prin ce are şi prin ceea ce va trebui să mai cîştige ne face să subscriem întru
totul acestor stihuri. In general Al. Jebeleanu preferă gestul simplu şi spontan.
Primăvara îl îndeamnă la exclamaţii juvenile : „Ce mai aştept?/ Nu preste mult / Şi
mugurii şi oamenii / Vor da-n floare/“ („Moment“). Iubirea este şi pentru el unul
din sensurile fundamentale ale vieţii, fără de care nimic nu şi-ar avea rostul.
Poate una dintre cele mai frumoase poezii din volum, „Fetele“, subliniază uriaşele
dimensiuni ■ omeneşti ale sentimentului : „Fetele sînt bucuria pămîntului / Fără
surîsul lor de aur / De ce şi-ar mai arcui arborii bolţile, / De ce şi-ar aprinde
liliacul /Ciorchinii albaştri / Şi pentru cine crinii / Şi-ar dărui candoarea? /
Pentru cine amurgul s-ar lăsa lin / Ca o pasăre sfioasă/ S-ascundă şoaptele?“
Confundîndu-se cu năzuinţele vremii sale, Al. Jebeleanu se adresează cu
recunoştinţă culegătorului tipo- Al. Săndulescu (Continuare, in pag 6) PROLETARI
DIN TOATE ȚĂRILE, UNITI-VA! GAZETA LITERARA Anul V, nr. 27 (225)- \o 3 iulie 1958
ORGAN SĂPTĂMÎNAL AL UNIUNII SCRIITORILOR DIN R.P.R. 8 pagini 50 bani COMENTARIUL
SCENIC AL TEXTELOR CLASICE D într-un obicei greu de priceput este neglijat cu
stăruinţă în dezbaterea problemelor moştenirii literare un sector dintre cele mai
importante. Operele literare ale trecutului nu ajung la confruntarea cu
sensibilitatea contemporanilor numai pe calea tipăriturilor. Un număr cu mult mai
însemnat de oameni se întîlnesc cu scriitorii dispăruţi în sălile încăpătoare ale
teatrelor, în care fiecare cuvînt capătă contur şi fiecare exclamaţie îl adînceşte.
Magia scenei operează pe un perimetru mai larg şi în tonuri mai categorice decît
cerneala tipografică. La lectură cititorul intervine hotărîtor cu propria sa
viziune despre lucruri şi despre viaţă, săvîrşind singur, mâcar parţial, un efort
interpretativ care la teatru este realizat, în cea mai mare măsură, de către
autorii spectacolului. Problema preluării moştenirii literare se pune astfel pe
planul reprezentării creaţiilor dramatice cu o acuitate excepţională. Ca şi pentru
instituţiile de editură, în teatru rezolvarea sarcinilor de preluare a vechiului
tezaur literar se realizează prin selecţia critică a titlurilor dar, în acelaşi
timp, şi prin comentariul decisiv al „îngrijitorilor de ediţii“. Directorul de
scenă devine astfel interpretul ideologic al textelor bătrîne, cărora Ie conferă un
aparat critic impresionant şi subtil, chiar dacă utilizează în acest scop materiale
perisabile cum ar fi cartonul sau grimasa actorului. Alegerea pieselor vii din
rafturile bibliotecilor presupune, în teatrele noastre de azi, capacitatea de a
aplica la specificul colectivului artistic in cauză, principiile limpezi şi
riguroase ale învăţăturii leniniste cu privire la moştenirea culturii vechi. Ne
interesează astfel să înlăturăm colbul de pe vechile comedii ale lui Costache
Caragiali, dar ne vom grăbi să reconsiderăm mai întîi năpăstuita „Năpastă", iar în
ce priveşte „Romeo şi Julieta la Mizil“, o vom uita cu conştiinţa împăcată. Din
opera veselului Alecsandri vom trece la capitolul arhivisticii pe „Agachi-Flutur“
sau „Lipitorile satelor“, dar ne vom opri cu atenţie asupra canţonetelor şi nu vom
înceta să detectăm sursele de întinerire ale Cucoanei Chiriţa Bîrzoi ot Bîrzoieni.
In viaţa noastră teatrală recuperarea pieselor din vechiul repertoriu romînesc se
face, însă, mai ales printr-o ciudată insistenţă asupra unui număr limitat de
titluri, dintre care unele devin „chic“ şi se poartă cu furie pentru merite mai
curînd exterioare. Foarte „en vogue“ este în ultimul timp „Viforul“, această dramă
inegală şi de o construcţie capricioasă, în care momentele de strălucire alternează
cu un melodramatism servit în largi efluvii emfatice. Stagiunea trecută la cinci
teatre, stagiunea viitoare la încă două, s-au investit şi se vor investi costume
scumpe, timp preţios şi fantezie pentru a însufleţi textul stufos al unei drame în
care avîntul patriotic transpare pal, covîrşit de alura clinică a dezlănţuirilor
lui Ştefăniţă şi de lamentările unei Ofelii epigonice. Ni se pare bizară preferinţa
pentru această odraslă de inspiraţie veristă a autorului unei drame puternice ca
„Apus de Soare“, piesă mult trai rar jucată, cu toată superioritatea sa vădită faţă
de celelalte două părţi ale trilogiei. PROBLEMELE MOŞTENIRII LITERARE Cu atît mai
mult putem fi îngrijoraţi cu privire la atitudinea teatrelor noastre faţă de opera
mereu proaspătă a gigantului Caragiale. Pentru unii directori de săli, ca şi pentru
mulţi directori de scenă ( directori de teatru, în adevăratul înţeles al cuvîntului
avem foarte puţini) jiletca lui Dumitrache Titircă sau mundirul lui Pristanda nu
pot concura cu hlamidele și anteriile din întunecatele (și adeseori întunecoasele)
drame istorice de croială romantică. Nu ne putem ridica, în nici un fel, împotriva
principiului reprezentării pieselor cu subiecte desprinse dirn vechile cronici, dar
trebuie să avem luciditatea necesară pentru a înţelege că, în evoluţia specifică
dramaturgiei romîneşti, nu în acest sector au fost realizate opere nepieritoare.
Alecsandri însuşi trăieşte tînăr şi ferice încă în multe dintre satirele sale
comice, dar răsuflă amarnic şi greu în stihurile din „Despot“, în vreme ce în
„Ovidiu“ nu-l vom găsi decit anevoie şi sub o înfăţişare decrepită. Nu încape
îndoială că tocmai comedia satirică caragialiană, prefigurată de primii dramaturgi
şi Alecsandri, continuată în noi forme de către cei mai autentici scriitori de
teatru de după 1900, reprezintă linia cea mare a dezvoltării literaturii dramatice
naţionale. Comedia tragică de după 1920 s-a alcătuit, la rîndul ei, pe căile
deschise de Caragiale, împletind incisivitatea replicii şi relieful adine al
tipurilor din comedii cu patetismul sobru dar tulburătorul „Năpastei“. Caragiale
este astfel clasicul cel mai de seamă al dramaturgiei noastre şi totodată părintele
teatrului modern romînesc. El ar fi putut lăsa cu „Titircă, Sotirescu et Co.“ un
testament amplu şi explicit, dar este probabil că, de la moartea marelui dramaturg,
autorii noştri dramatici nu fac altceva decît să scrie în forme variate şi cit mai
originale comedia aceasta închinată evoluţiei personajelor din piesele terminate de
pana lui Caragiale. Cu toate acestea nu posedăm încă o adevărată ediţie critică a
operei autorului „Scrisorii pierdute“. Nici pe scenele teatrelor romîneşti nu s-a
realizat pînă astăzi reconsiderarea contemporană a lucrărilor caragialiene. Nu s-a
scris adică, în limbajul fluid al scenei, comentariul nou şi răscolitor al
întîmplârilor dramatice în care se înfruntă Trahanache, Dandanache, Caţavensu şi
dăscălimea. Cu piesele lui Caragiale, de zeci şi zeci de ani, s-a utilizat pe
scenele noastre procedeul comod al orgei mecanice. Stilul de joc al interpreţilor
de la sfîrşitul secolului trecut a devenit „tradiţie“ imuabilă, pînă la cel mai mic
gest, pînă la cea mai măruntă mişcare. A murit Brezeanu, a murit Ciucureasca, a
murit Paul Gusty, dar noile generaţii au imitat cu măiestrie şi religiozitate
ticurile şi rezolvările predecesorilor lor iluştri. In staluri s-au aşezat alţi
spectatori, cu o viaţă sufletească simţitor modificată, cu o altă înţelegere a
lucrurilor, pregătiţi pentru o tălmăcire mai adîncă şi mai completă a pieselor lui
Caragiale, al căror subtext, de o bogăţie fără seamăn, n-a fost încă deplin
fructificat. V. feindra (Continuare în pag. 6) Fantoma lui Maiorescu Esteticianul
dogmatic Despre esteticianul Maiorescu nu sunt multe de spus, deoarece nu e vorba
de autorul unui sistem estetic original şi exhaustiv. Maiorescu n-a profesat
studiul înalt şi de adîncime, ci a făcut operă didactică, de predare a unor noţiuni
elementare, pe baza unei concepţii însuşite de la maeştrii recunoscuţi. Contribuţia
personală, a unui om pasionat de idei, e minimă. Estetica sa, caracterizată în
linii generale, e concis formulată de acad. O. Călinescu ca „un amestec de hegelia-
nism (aşa cum îl profesau mai toţi esteticienii hegelieni în frunte cu Vischer) şi
ţie schopenhauerism“. „Dogmatică şi dualistă“, cum spune Q. Călinescu, estetica
maioresciană porneşte de la „cunoscuta dezbinare între minte şi inimă“, deosebind
„obiectele gîndirii“ ca fiind, unele, „obiecte ale raţiunii reci sau logice“, şi
altele, „obiecte ale simţământului sau pasionale“. Stabilind o „propoziţie
limitativă“, ca o premisă categorică, Maiorescu spune : „Ideea sau obiectul
exprimat prin poezie este totdeauna un simţământ sau o pasiune şi niciodată o
cugetare exclusiv intelectuală sau care să ţiia de tărîmul ştiinţific fie în
teorie, fie în aplicare practică“. Aşadar, arta cunoaşte numai „obiectele simţămân-
tului“, acelea care ţin de „inimă“ şi e net străină de „obiectele raţiunii..." Arta
şi ştiinţa sunt incompatibile între ele, arta ocupîndu-se de frumos şi ştiinţa de
adevăr. Acest dualism, care îndepărtează principial adevărul din
cîmpul artei Savin Bratu (Continuare in pag. 6) NECUNOSCUTUL CUNOSCUT Primatul
realităţii exterioare, independentă de subiectivitatea sau cunoaşterea urbană, al
adevărului istoric şi al actualităţii (din sensul larg de contemporaneitate)
constituie premise solide ale unui sistem de gîndire estetică închinat problemelor
realismului. Realismul, pentru Bielinski, este un fenomen de extremă complexitate,
căruia caută să-i dezvăluie toate coordonatele. In creaţia artistică realistă
conţinutul este realitatea : „Prin urmare — adaugă Bielinski — el este inepuizabil
şi fără de sfîrşit ca realitatea însăşi“, („îndreptar pentru istoria universală“).
Realismul decurge astfel dintr-o corelaţie stabilită între om (creator) şi
realitate, sub imperiul nu numai al simplei sensibilităţi sau afectivităţi, dar sub
controlul şi imboldul raţiunii, al determinării ideologice. „Omul care trăieşte
prin simţire, în realitate e superior aceluia care trăieşte prin idee în fantastic
(adică in afara realităţii), dar omul care trăieşte prin idee (ideea concretă) în
realitate e superior celui ce trăieşte în ea numai prin sensibilitatea sa
nemijlocită“ (scrisoare către M.A. Bakunin, din octombrie 1838). Prin urmare,
literatura realistă este mai întîi REALITATE şi pe urmă ARTA. Bielinski este
autorul unui aforism fundamental pentru înţelegerea procesului intim al creaţiei
realiste : „poezia este înainte de toate viaţă, iar abia după aceea, artă“.
(„Istoria Malorusiei"). Sublinierea criticului este extrem de importantă şi
completează în mod fericit latura determinării ideologice, fără de care realismul
nici nu există. Nu orice idee este de natură să transforme inepuizabila realitate
în conţinut artistic, ci numai ideea concretă, validată prin dezvoltarea istorică a
societăţii, impusă de finalitatea istorică şi socială a momentului (epocii) în care
creatorul trăieşte. Ideologicul conferă actului creaţiei artistice, care în mod
elementar este un act de oglindire, un caracter special. Creatorul nu este o
oglindă inertă. Creaţia nu este un proces mecanic de simplă reflectare a unei
naturi pasive, lipsită de mişcare, de sens. „Oglinda reflectă obiectele ce-i stau
in faţă — scrie Bielinski — dar nu le vede şi pentru ea e tot una dacă le reflectă
sau nu ; importanţa sau lipsa de importanţă a acestei probleme există numai pentru
om“. („Discurs pentru critică“). De aici decurge o condiţie esenţială : scriitorul,
pentru a deveni artist, trebuie să participe activ la zbuciumul acestei vieţi
sociale care este obiectul activităţii lui creatoare. In lipsa participării active
arta realistă este de neconceput : „Speranţa mea nu constă în refugiul în idee
(exclusiv) ci în viaţă, printr-o participare mai mare sau mai mică la realitate, nu
în mod contemplativ, ci activ“. Şi ceva mai departe, Bielinski completează pratetic
ideea de realitate numind-o: „Realitatea mea de fier, cu dinţi şi ghiare de oţel“,
(din scrisoarea citată către Bakunin). Realismul, în accepţia lui Bielinski, este
un act creator, pătruns de caracter militant. Militantismul său avea finalitatea
cea mai înaltă cu putinţă la acea epocă : eliberarea poporului rus din temniţa
feudalităţii, a ţarismului. Literatura epocii sale, el a analizat-o în lumina
acestui ţel. Prin acest element militant, expus cu claritate, estetica
democraţilor revoluţionari ruşi se apropie cel mai mult de punctul de vedere
estetic al marxism-leninismului. De aceea şi este văzut ca o estetică premarxistă
Dacă nu orice idee poate dărui conţinut artei realiste, trebuie adăugat că nu orice
element al realităţii, in mod indiferent, poate constitui un Ion Vitner (Continuare
in pag. 6)

PROLETARI DIN TOATE ȚĂRILE, UNITI-VAL RARA Anul VI, nr. 1 (251) — joi 1 ianuarie
1959 ORGAN SAPTAMINAL AL UNIUNII SCRIITORILOR DIN R. P R. 8 pagini 50 bani
REPUBLICA ste o mîndrie a literaturii noastre înverşunarea cu care a combătut
instituţia monarhiei. Tradiţiile criticii sociale, în dezvoltarea realismului cri-
tic, includ ura faţă de regalitate, îndemnul la transformarea formei de stat,
demascarea monarhiei pretins constituţionale — pot fi identificate în lucrările
celor mai progresişti scriitori romîni, ca expresie a sentimentelor antidinastice
ale maselor largi populare. Scriitorii realismului socialist au împărtăşit această
orientare, dindu-i fundamentul ştiinţific al analizei raporturilor de clasă în
lumina concepţiei marxist-leniniste. întotdeauna regele, vîrful putred al
edificiului statal, s-a făcut interpretul claselor exploatatoare, s-a pus stavilă
năzuinţelor de libertate şi dreptate socială ale poporului. însăşi aducerea
dinastiei Hohenzollern era un act de trădare a intereselor democratice naţionale,
exprimate în lupta pentru Unirea Ţărilor Române. Toţi regii care s-au succedat la
conducerea ţării s-au întrecut în politica de asuprire a clasei muncitoare şi
ţărănimii muncitoare, patronind cruntele represiuni împotriva organizaţiilor de
luptă ale proletariatului şi în primul rînd împotriva partidului comuniştilor,
exponentul revendicărilor revoluţionare cele mai înaintate. Conducînd masele la
insurecţie împotriva regimului fascist antonesciai, insurecţie care a izbîndit în
condiţiile înaintării victorioase a Armatelor Sovietice, partidul clasei muncitoare
a creat premisa hotărîtoare a viitorului stat popular. Distrugerea monarhiei,
spulberarea ideii de dinastie era o cerinţă imperioasă a dezvoltării sociale.
înlăturarea formei anacronice era o condie pentru desfăşurarea măreţelor
transformări social-economice, caracteristice construcţiei socialiste. Au trecut 11
ani de la instaurarea Republicii Populare Romne. întreaga ţară şi-a schimbat prof-
ilul, purtînd cu mîndrie trăsăturile noi, socialiste. S-au înălţat fabrici
impunătoare, în regiuni altădată desconsiderate şi prezise unei letargii veşnice.
Astfel, lucrări de mare eficacitate economică se desfăşoară în bătrîna Moldovă. Pe
ogoarele vechii Romînii „eminamente a wii, . • -'3Ucu* forjrap!-» canperatiste de
proprietate şi producţie. In cadrul relaţiilor socialiste, ţărănimea muncitoare
beneficiază de progresul industrial şi poate asigura la rîndul ei recolte bogate,
necunoscute în trecut. Romînia a devenit un stat puternic, a cărui existenţă nu mai
depinde de favoarea puterilor imperialiste, care storceau bogăţiile ţării. Marile
realizări obţinute sunt roadele politicii înţelepte a Partidului Muncitoresc Român.
Libera dezvoltare a iniţiativei maselor permite îndeplinirea sarcinilor istorice
ale orînduirii socialiste. La cîrma treburilor obşteşti se află acum zeci de mii de
reprezentanţi ai oamenilor muncii, sfaturile populare fiind cea mai largă şi
democratică temă de conducere a ţării. O parte integrantă a luptei pentru socialism
o reprezintă revoluţia culturală. Invăţămîntul public a luat o dezvoltare
considerabilă, ţara noastră nu mai deţine tristul renume al re- GAZETA LITERARA
(Continuare în pag. 6) LUMINI ŞI UMBRE PE ACROPOLE Există în inima lumii, pe ţărmul
Mediteranei, o minune albă de piatră: Acropole. Există pe lume mîini spurcate de
crime; ele-au înfipt cîndva pe Acropole steagul lor blestemat, steagul cu zvastica.
Există azi, în toate părţile lumii, tineri şi tinere, mlădioşi şi atletici, pe
care-i vedem alergînd pe stadioane, armonioşi în toate mişcările lor, ca tînăra
viaţă. Pe vremea aceea însă, cînd semnele fiarei se proslăveau pe Acropole, ei nu
se născuseră încă. Mamele lor treceau pe străzi, legănîndu-şi pîntecultare,
înfiorate şi mindre. Dar îngerul marii vestiri mergea abătut lingă umărul lor:
„Femeie, te bucură! Iată, un om se va naşte !" şoptea cu glasul în lacrimi, căci ce
putea un biet înger să facă ? Mîini ucigaşe aşteptau noile vieţi să răsară, ca sâ
le ia, să le-nzvîrle-n cuptorul războiului, asemeni unor vreascuri uscate, îngerul
vieţii mergea ofilit lingă umărul mamelor. Aripile lui atîrnau mototolite, ca două
paraşute imense împuşcate în zbor. Există pe lume mîini ce nu tremur“. Ele au smuls
steagul înfricoşat din inima lumii şi, laolaltă cu singele fiarei, l-au îngropat.
Pe străzi, mame treceau, înfiorate şi mindre, legănîndu-şi pîntecul greu, ţuguiat,
şi, lingă umărul lor, îngerul bunei vestiri schiţa un suris şi-şi încerca
desfăcutele aripi. Există pe lume Acropole, şi am văzut-o, alba minune. Am fost
printre cei fericiţi. Am urcat un număr de trepte şi am intrat în regiunea senină.
Trupul de plumb îl lăsasem în urmă, de parcă o mină blajină de duh m-ar fi scos
afară din mine, dezvăluindu-mi nebănuitele taine. Coloanele, aerul, pietrele, toate
cîntau. Era frumuseţea, sfintele numere, muzica sferelor. Un veşnic minut am
ascultat-o şi iar m-am întors în timp şi în trup, am privit de-acolo de sus şi-am
revăzut multicolorele zdrenţe atîrnînd pe frînghii, şi lepra verzuie a vechilor
case, la poalele dealului, şi, mai departe, strălucirea de febră a galantarelor în
Atena supusă dolarului, şi, mai departe, în jurul cetăţii, pe mare, întunecatele
hoţuri, flămînde şi ascuţite ale flotei a şasea. Am văzut pe dealul Acropolei
zbătîndu-se iar, reînviată, nevăzuta flamură neagră, şi, pe străzi, lingă umărul
mamelor, îngerul bunei vestiri „Manolis Glezos şi alţi fruntaşi democraţi greci au
fost aruncaţi in închisoare” (Ziarele), ca un răzleţ chiparos pe un cer de furtună.
Există pe lume Acropole, alba minune. Există în inima lumii un pom otrăvit, o
flamură neagră sădită de mîini ucigaşe. Există pe lume mîini ce nu tremură. Există
pe lume cătuşe. Există pe lume multe, cu mult mai multe mîini ce nu tremură decit
oricît de multe cătuşe. Există pe lume clipe asemenea celei de pe Acropole cînd
omul devine uşor şi bun şi primeşte în el frumuseţea. Există o flamură neagră ce-şi
tremură umbra peste inima omului şi i-o întunecă şi-i ucide priveliştea. Există
mîini pregătite să smulgă din rădăcină flamura neagră — mîini muncite şi grele,
mîini necruţătoare, mîini menite să devină cîndva, uşoare, blajine, ca duhul
frumosului şi să ridice întregul pămînt la tărîmul senin, la minutul cel veşnic al
fericirii. Există pe lume Acropole. 15 dec. 1958 Maria BANUȘ Lîl'Tb 1) 3. CA
MEŞTERUL MANOLE... Ca meşterul Manole Zidind pe dulcea-i Ană, In vorbele-viole Eu
inima-mi sărmană Zidesc-o zi şi noapte Să cînte, nu să geamă, Să fie glas ce cheamă
La muncă şi la fapte. „Stai, inimă, nu bate Prea tare, că e glumă !" „Manole,
scumpe frate, Cuvîntul mă sugrumă !" „Stai, inimioară dragă, Că isprăvesc îndată“,
„Zidişi viaţa toată, Manole, nu-i de şagă“. Curînd n-o să se-audă Sub aspra vorbă
plînsul. Hai, meştere, asudă! Pe zid, cu ce-i într-însul, Mult falnic se ridică De
purpură drapelul Şi-n vîrfu-i porumbelul Se lasă fără frică. Şi inima nu tace. Auzi
cum cîntă ? Pace ! NOVA Ce astronom pe lume care o va Respinge şi va trece-o sub
tăcere Pe-o stea ivită din abis, o nova, Ce calculul l-ar tulbura din sfere? Şi
dacă nu vei însemna pe hartă § Un vîrf de munte, oare vîntul, neaua Nu-l încunună?
Inima e moartă Cînd ocoleşte muntele ori steaua... Să spună filozofii de nu-i
drept! Poetule, tu poartă-te-nţelept, Luceşte de eşti stea, iar de eşti munte Fă
cugetul cît crestele cărunte ! Au de vrăjmaşul nu te recunoaşte Nu eşti mereu mai
tare, Mare Chină ? Şi ce putea s-oprească de-a te naşte, Tu Comunism, tu Lenin, tu
Lumină! Mjgt*I »WWIUC OAMEN AI PATRIE GÎND LA MAREA NOASTRE SĂRBĂTOARE neprietenii
mei mai tineri de la „Gagazeta literară“ mi-au cerut citeva se rinduri pentru
numărul închinat celei de a 11-a aniversări a proclamării Republicii Populare
Române. Invitaţia lor a răspuns unei dorinţe intime a mele şi voi încerca in
rinduripuţine să dau glas sentimentelor ce animă pe scriitorul virstnic acum, cu
acest fericit prilej. Cum e firesc insă, gindurile noastre, ale celor ce am avut
nefericirea să cunoaştem şi altfel de vremuri, se îndreaptă mai intii spre trecut.
Nu cu nostalgie şi nici cu reverii liniştitoare. Cu scrişnet de durere şi In-
negurare. S-au mai evocat şi de către alţii, In articole sau cărţi, momente din
existenţa tragică a scriitorilor de atăiată. S-aU mai scris, de-a lungul anilor, de
către măiestrii minuitori ai condeiului, pagini zguduitoare privindpe cei prea
devreme plecaţi în lumea umbrelor, fără ca să-şi fi dat întreaga măsură a
talentului lor. Dar eu socot că încă nu s-a scris destul şi încă nu s-a vorbit
destul. îmi amintesc, de pildă, de prietenul meu Ion Dragoslav, scriitorul Un şi
delicat, căruia cu cîteva decenii în urmă i-am închinat un articol, umblind fără
cămaşă pe străzile Bucureştiului, indurind foamea şi mizeria. Mi-l amintesc pe
prietenul meu mai tînăr, George Mihail Zamfirescu, mort cu plăminii sfirtecaţi de
tuberculuză la virsta de 41 de ani. Am fost contemporan cu Bogdan Amaru, cel cent
din pricina foamei. L-am văzut pe Arthur Enăşescu şi pe ciţi alţii din generaţia
mea, sau mai tineri decit mine, trăgindu-şi cu greu zilele, umilindu-se pentru o
bucată mizeră de pline. Dar numai aceste amintiri ne însoţesc din trecut. Mă
gindeam la piesa Mihail It ORBUL (Continuare în pag. #) AL. CIUCURENCU. ■ THEODOR
PALLADI „Țărancă" (desen inedit) Ţinut literar 1958 e este un „an literar“? Această
împărţire administrativă nu corespunde unei realităţi (ca „stagiunea teatrală“— de
exemplu), nu exprimă o unitate a mişcării literare. E însă un obicei, aproape o
tradiţie şi în orice caz un prilej... Folosind prilejul, vrem să atragem însă
atenţia asupra relativităţii acestei noţiuni. Mai întîi, există un decalaj fatal
între activitatea presei literare şi cea editorială. Mişcarea literară vie, în
desfăşurarea ei dialectică, e cuprinsă
în reviste. Editurile o reflectă cu întîrziere şi calitativ superior, în sensul că
publică (sau cel puţin ar trebui să...) cele mai bune lucrări. Cînd vorbim deci de
anul literar ar trebui, de fapt, să cercetăm revistele. Dar acest punct de vedere
nu e acceptabil. Ceea ce interesează obiectiv sunt acele opere care în decurs de un
an au ajuns la public, au ajuns la conştiinţa publicului. Dar, asupra activităţii
editoriale, vom reveni. Revistele literare nu sunt şi nu pot fi antologii. Formaţi
de cunoaşterea istoriei literare — care e selectivă — anumiţi cititori, îndeosebi
studenţii, ar dori să găsească in fiecare număr al fiecărei reviste o antologie.
Punctul de vedere e naiv şi sterilizant. Pentru o viitoare antologie e neapărat
necesară publicarea, acum, în reviste, a cît mai mulţi autori, a cît mai multor
poezii, reportaje ,schiţe, articole etc. In cultură există un principiu de bază.
Din foarte mult, puţin, din puţin, nimic. Aceasta nu înseamnă de loc să pledăm
pentru cantitate în sine, pentru „scrieţi băieţi orice, numai scrieţi !“ E vorba
doar de opere bine orientate, bine scrise, necesare poporului. Dar să nu uităm că o
cultură nu poate fi creată de cinci genii care scriu, din cînd în cînd, capodopere
Pentru a-şi da măsura, pentru a se ridica la cel mai înalt nivel al posibilităţilor
sale, un scriitor trebuie să fie activ, să publice mult pentru a se controla mereu
în raport cu cititorii. Izolat, rupt de reviste, de viaţa obştească, de problemele
concrete politice şi lucrînd în tăcere la Capodoperă, chiar cel mai talentat
scriitor se autolimitează, îşi taie rădăcinile şi se usucă. El devine steril. Şi o
părere — pentru critici... lată că un scriitor care dădea „materiale“
„acceptabile“, „curăţele“ — cum se spune în termeni redacţionali, începe să scrie
poezii, piese sau schiţe inegale, „altfel“ decit cele de pînă acum, cu ceva in
plus, dar şi nefinisate, cu ceva exagerat, care supără. Cred că noi, criticii, ar
trebui să fim în asemenea momente foarte atenţi ca nu cumva, intervenind,
superficiali şi brutali, să frînăm un salt calitativ. Există momente de trecere
care anunţă opere superioare, dar în care se scriu opere inegale. Nu pledez pentru
pasivitatea criticii, ci doar pentru atenţie şi delicateţe într-un domeniu complex
şi gingaş. Să nu dăm întemetate unor opere „onorabile" dar care, mediocre, nu aduc
nimic nou, în dauna unor căutări fertile. Cine, dacă nu critica, trebuie să susțină
noul, critica fiind nu numai glasul opiniei Paul GEORGESCU (Continuare în pag. 6)
CATEE CITITOR Semn după semn într-una ţi-au trimis Şi tulburata mea fugară undă Şi
limpedele meu statornic vis, Să te-nfioare şi să te pătrundă ; Semn după semn îţi
vor trimite iară Păminturile mele saci cu grîne Şi cerurile-mi steaua lor polară Ce
pururi credincioasă-ţi va rămîne ; Robindu-ţi cu-nsetare şi-ndelung S-or îndirji,
grăunte de grăunte, — Belşugurile lor de nu-ţi ajung — Şi stînca s-o rodească şi s-
o-nfrunte; Dar toate-s bolţi sărace, luturi goale, Cînd n-am răspunsul bucuriei
taie. Cicerone THEODORESCU pa fiara ! »... upă un vechi obicei care nu şi-a pierdut
savoarea şi nici nobleţea, îmi voi umple în noaptea Anului Nou paharul cu nectar
din viile pămînteşti în cinstea prietenilor mei şi a dragostei. Cum se şi cuvine,
voi începe cu cei absenţi şi cum este de înţeles, mă voi gîndi mai întîi la cei
apropiaţi mie care se află la mari depărtări. Dacă mi-aş îngădui să fiu poet măcar
o noapte pe an, aş imagina o fantasmagorică traiectorie, situîndu-mă — de pildă —
pe coada înflăcărată a unei comete într-o călătorie uluitoare prin spaţiu şi timp
Sînt însă condamnat de soartă să fac parte din tagma nefolositoare a Zoililor. Mă
voi mulţumi, aşadar, să imaginez cu sobrietate o închipuită peregrinare cu paharul
plin pe la casele unor tovarăşi dragi la care mă voi gîndi intens în ceasul solemn
al trecerii către anul ce vine. Iată-mă astfel în faţa unei porţi monumentale, pe
una din străzile vechi ale Pekinului. Străbat prima curte îngustă şi tăcută,
pătrund printr-o portiţă laterală în curtea cea mare şi, după cîţiva paşi, bat la
uşa lăcuită în roşu a locuinţei principale Fără zgomot uşa se deschide şi în prag
apare Mei Lan-fang, actorul care a vrăjit atîtea generaţii de la înălţimea ameţi-
toare a scenei. Interpretul atîtor roluri pe care le-a făcut celebre îmi zîmbeşte
larg şi nu pare deloc surprins să mă vadă pe neaşteptate în toiul nopţii de Anul
Nou. — „La mulţi ani, tunge Mei Lan fang Zece mii de ani să trăieşti în cinstea şi
bucuria oamenilor care ţi aplaudă !". Decorul se schimbă parţial. Rămîn elemente de
specific chinezesc, dar în locul străzilor vechiului Pekin, mă aflu într-o barcă cu
mulţi prieteni, pe luciul Lacului de Apus, în peisajul celest al Hangiou-lui. In
faţa mea, pe bancă, se află, purtînd încă costumul bogat al pescăriței din .
„Pavilionul de pe rîu" în care a jucat admirabil, tînăra artistă Ciao Tîn-tin.
Ridic paharul în vreme ce Din-lin îmi surîde uşor îmbujorată. — „La mulţi ani, Ciao
Tin-tin. Iţi doresc să străbaţi cu mersul tău aerian drumul unor succese care să
încălzească mereu mai mult Inimile spectatorilor". Trecem, plutind uşor, pe sub
„Podul frînt" şi cînd ies din nou la lumină mă trezesc la sute de kilometri
distanţă în mijlocul veseliei din pitorescul complex de distracţii „Lumea cea
mare", la Şanhai Urc scările de piatră care duc la etajele superioare şi sus pe
terasă ciocnesc paharul cu bunul şi modestul Li Sî-to, colegul meu de breaslă care
a învăţat meseria de critic dramatic parcurgînd cu unitatea sa, în timpul
războiului de eliberare, jumătate din cuprinsul marii Chine. — „La mulţi ani,
nepreţuitul meu Li. Ştiu că şi în noul an vei apăra cu aceeaşi străşnicie
caracterul viu şi popular al teatrului chinez, pe care m-ai învăţat cum să-l
iubesc". Cu paharul plin în mînă, intru la Canton, în locuinţa volubilului Li Kuan,
fostul păpuşar care conduce astăzi un teatru şi cu el de braţ bat la uşa bătrînului
Po Ciujon care şi-a pierdut vederea ,in V. MÍNDRA (Continuare in pag. S1(

PROLETARI DIN TOATE ȚĂRILE, UNITI-VA1 GAZETA LITERARA Anul VI nr. 27 (277) —joi 2
iulie 1959 ORGAN SAPTAMINAL AL UNIUNII SCRIITORILOR DIN R. P. R. 8 pagini 50 bani
■ ................................................................. ii. 1 OTIVA
GROSULConstructori de vase“ SCRIU PENTRU 23 AUGUST Am profitat de faptul câ l-am
găsit pe tovarăşul Haralamb Zincă într-un moment de răgaz la locul de muncă
(redacţia revistei bilunare „Luceafărul“). Discuţia noastră a fost consacrată
lucrărilor pe care scriitorul le închină sărbătoririi Eliberării, precum şi
părerilor sale asupra activităţii literare intense din preajma zilei de 23 August.
Haralamb Zinca a ţinut să ne, împărtăşească de la început ce a însemnat pentru el
şi pentru creaţia sa 23 August, comunicîndu-ne cîteva date biografice : — Nu pot să
vorbesc despre semnificaţia lui 23 August pentru mine fără a pomeni despre trecutul
meu. La vîrsta de II ani mi-a fost dat să muncesc cite 14 ore pe zi. Nu exage-
Interviu cu Haralamb ZINCA rez cînd spun că stăpînii mi-au omorît în bătaie
copilăria. Totuşi, în clipele rare de odihnă, l-am descoperit pe Gorki. Şi inima
marelui scriitor revoluţionar, asemenea inimii lui Danko, mi-a luminat bezna
adolescenţei. Un frate de-al meu, tipograf de meserie, a murit la 21 de ani, răpus
de tuberculoză. Eu eram pe atunci de 13 ani. Intr-atît m-a răscolit această
pierdere, îneît, după înmormîntare, m-am ascuns într-o cameră şi acolo, nevăzut de
nimeni, am scris prima mea povestire: „A căzut o stea“. Din clipa aceea, am
descoperit marea linişte şi mulţumire pe care scrisul o dăruieşte omului. Am
început să-mi făuresc tot felul de vise. Spălam podelele din casa patronului şi
visam: „Am să devin scriitor !“ Stăpinul mă călca în picioare, căci așa obișnuia să
mă bată, dar eu speram : „Am să devin scriitor !“ Acest vis m-a îndemnat în
vremurile acelea să bat REP. (Continuare in pag. 6) „Imparţialitatea occidentală
Există o revistă intitulată: „In spatele cortinei de fier“ . Ea apare lunar la
München şi se ocupă, după cum se poate deduce uşor, cu informarea cetăţenilor
interesaţi din Republica federală germană, precum şi a altor interesaţi din
diferite părţi ale Europei. In această revistă a apărut, în numărul pe luna mai
1959, un articol cu ştiri „Din viaţa literară a Romîniei", articol lung, presărat
cu numeroase citate din diferite articole de critică literară, apărute în
publicaţiile noastre, în ultimii doi ani. Teza pe care vrea s-o „demonstreze“
revista müncheneză este că în Republica Populară Romînă scriitorii, în bloc, nu
sînt ataşaţi regimului, nici partidului, nici socialismului. Cum e argumentată ?
Mai întîi, nu se pomeneşte nimic despre operele literaturii noastre. Singura
lucrare literară citată în articol este o schiţă premiată la concursul unei reviste
şi despre care altă revistă a afirmat că nu merită să i se acorde premiu. In al
doilea rînd, se menţionează numai cîteva nume de autori, ale căror lucrări au fost
mai mult sau mai puţin criticate în presa noastră, pentru scăderi artistice sau
greşeli ideologice. In al treilea rînd, se declară drept nesinceră, orice luare de
poziţie principială a scriitorilor sau a publicaţiilor, în legătură cu ataşamentul
lor faţă de socialism şi faţă de realismul socialist. De aici şi titlul articolului
„Arta de a ocoli“. După cum era de aşteptat, tocmai părerile pe care le emite
revista müncheneză se ilustrează prin meşteşugul de a ocoli sistematic adevărul.
Inspiratorii şi autorii articolului cu pricina doresc ca în ţara noastră să existe
o vastă mişcare de rezistenţă împotriva regimului democrat-popular, care să
cuprindă întregul popor; de aceea declară că această mişcare există şi că
scriitorii sunt exponenţii ei. Ei doresc să nu existe o literatură izvorită din
actualitate, nici străbătută de spiritul partinic, de aceea declară că nu există o
astfel de literatură. Ei doresc ca scriitorii să nu accepte îndrumarea partidului
şi nici metoda realismului socialist; de aceea susţin numaidecît că scriitorii sunt
împotriva îndrumării de partid şi resping realismul socialist. Lucrurile sînt
făcute cu o aşa-zisă logică. Revista nu poate să nu constate din faptele literare —
din opere şi din articole — că scriitorii din ţara noastră sunt ataşaţi partidului
şi regimului. Şi atunci judecă după procedeul lui Pristanda : hei, altele au ei în
sufletul lor, dar de !... Are loc o discuţie la Uniunea Scriitorilor despre
literatura de actualitate şi despre partinitate în literatură şi în unanimitate
scriitorii caută căile cele mai bune pentru dezvoltarea literaturii. „Este greu de
spus ce s-a întîmplat cu adevărat în cercurile literare din Romînia“, insinuează
revista.. Intr-un comunicat se anunţă înfiinţarea unei Comisii pentru sprijinirea
scriitorilor care lucrează la opere cu temă de actualitate în cinstea lui 23 August
1959. Revista münchenezä scrie : „Comisia va comunica rezultatele imediat comisiei
financiare a Uniunii Scriitorilor, pentru ca scriitorii care scriu opere realiste
să primească un sprijin activ". Şi aşa mai departe. Mediul münchenez este propriu
acestui fel de logică. Acolo se află adunaţi mai mulţi transfugi din ţările de
democraţie populară, care se încurajează unii pe alţii şi fac zgomot ca să audă cei
ce plătesc postul de radio „Europa liberă", revista „In spatele cortinei de fier"
şi alte acţiuni de acelaşi fel. Pentru a face să se creadă că sînt informaţi şi că
la rîndul lor informează obiectiv, trădătorii citează numele multora din pu-
blicaţiile noastre, extrag pasaje din articole, se referă la polemici, aplică
etichete unora şi altora dintre critici sau dintre redacţii. Numai că ei omit
esenţialul : unitatea frontului scriitoricesc şi ataşamentul faţă de partid. Iată
de ce înlocuiesc acest element fundamental al vieţii noastre literare deci
realitatea cu dorinţa ca scriitorii să întreţină o aşa-zisă opoziţie, rezistenţă,
critică la adresa regimului. Cu alte cuvinte iau iluzia drept realitate. Cînd
critica literară discută o carte, cu priceperea şi justeţea de care e în stare
fiecare autor de articole, orice observaţie critică este taxată de revista
müncheneză drept „atac declanşat de partid" împotriva scriitorului respectiv.
Interesant e că, atunci cînd un alt critic intervine în apărarea lucrării
discutate, aceeaşi revistă vorbeşte despre unnou „atac al partidului“ împotriva
literaţilor. Dincolo de „atacurile scriitorilor împotriva partidului" şi „ale
partidului împotriva scriitorilor", dincolo de „nesinceritatea scriitorilor faţă de
partid“ şi de „presiunea partidului împotriva scriitorilor" revista müncheneză nu
mai vrea să distingă nimic altceva în peisajul literal al Romîniei democrat-
populare. Procedeul nu e nou ; nici răstălmăcirea faptelor, nici înlocuirea
realităţilor cu închipuirile şi mai ales cu dorinţele unui grup de fugari, nici
acestea nu sînt noi. Ele fac însă parte dintr-o campanie mai vastă care încearcă să
răspîndească în Occident ideea că poporul roomîn nu e de acord cu socialismul, că
nu iubeşte partidul, că intelectualii sînt împotriva drumului actual al culturii,
că scriitorii abia aşteaptă prilejul să se declare ostili îndrumării de partid şi
că, dacă nu se pronunţă deschis în această privinţă, în orice caz ei sau ignoră
realismul socialist sau îl ocolesc cu dibăcie. Numai că faptele sunt fapte — şi
despre ele nu are interes să vorbească revista „In spatele cortinei de fier".
Aceste fapte probează prin opere de valoare treapta superioară la care se află
literatura noastră nouă datorită tocmai adeziunii scriitorilor "la regimul de
democraţie populară şi al îndrumării lor de către partid. „Nicoară Potcoavă“,
„Cîntare omului", şi „1907", „Un om între oameni" şi „Bălcescu“ sunt rodul poziţiei
conştiente şi profund sincere a unor mari scriitori ca Sadoveanu, Arghezi sau Camil
Petrescu, faţă de noile realităţi ale ţării noastre, faţă de ideologia
revoluţionară a clasei muncitoare. La fel, opere de mare valoare ale scriitorilor
începînd cu Mihai Beniuc şi Zaharia Stancu şi pînă la Titus Popovici, Eugen Barbu,
Alecu Ivan Ghika şi Al. Mirodan, din generaţia cea mai tînără, sînt oglindiri
directe ale realităţilor socialismului, ale luptei partidului, ale îndrumării de
către partid. Nu odată scriitorii au declarat cu mîndrie acest lucru, cu satisfac-
ţia unei împliniri şi cu încrederea în noile succese pe care le vor putea realiza
numai urmînd cu consecvenţă acest drum. Nu odată ei şi-au manifestat ataşamentul
total faţă de socialism, identificarea aspiraţiilor lor cu ale poporului care
construieşte noua orînduire. Ceea ce uită, — de fapt ascund — neîndamînaticii
propagandişti ai revistei de la München este că învăţătura partidului, ideologia
partidului a devenit modul de a gîndi şi de a Mihai GAFIȚA (Continuare In pag. 6)
RECUNOŞTINŢĂ PARTIDULUI In general, noi artiştii, care mînuim dalta sau penelul —
oricît meşteşug am avea în această nobilă dăruire — nu ştim, nu putem să mînuim cu
aceeaşi sensibilitate vorba sau cuvin- tul scris, de aceea probabil, cînd avem ceva
de spus — cînd sufletul nostru se simte cuprins de entuziasm şi de inspiraţie — ne
închidem în atelier şi acolo căutăm, luptăm şi încercăm să exprimăm plastic ceea ce
cuvîntul nu ar putea să cuprindă din focul nostru lăuntric. Deci, să-mi fie iertat
dacă, încercînd să arăt prin cuvinte ce înseamnă pentru mine partidul, gîndul meu
va fi mai puţin bine exprimat decit ar face-o un critic de artă iscusit, studiind
viaţa şi opera mea artistică in mod comparativ. Cînd spun comparativ, mă gîndesc la
munca şi reuşitele mele artistice dinainte şi de după 23 August 1944. In anii din
preajma schimbărilor epocale din viaţa poporului nostru, deşi eram încă în plină
vigoare, aveam senzaţia, în privinţa evoluţiei mele plastice, de drum spre final.
Şi deodată, explozia plină de sevă a transformărilor societăţii noastre
a fost pentru mine ca un luminos şi nemaiîntîlnit răsărit de soare. Mişcarea
revoluţionară a poporului nostru m-a întinerit. In sufletul şi gîndurile mele a în-
ceput să se strecoare acel cald şi generos simţămînt al inspiraţiei şi dorului de
înaltă creaţie. Cu puteri ce nu mi le mai bănuiam, am început să lucrez — să caut,
să mă frămînt — să găsesc acel „nou“ ce simţeam că se aşterne luminos pe drumul
viitorului scumpei noastre patrii. înmărmurit de paşii gigantici pe care-i făcea
tînărul nostru regim spre prinderea „noului“ — şi pizmaş pe lipsa mea de tinereţe —
de a nu putea fi un om activ în viitoarea tuturor activităţilor — am simţit nevoia
imediată şi năvalnică să fiu alături de regimul nostru tînăr şi generos. Cu ocazia
retrospectivei cu care partidul şi guvernul mi-au făcut cinstea să mă onoreze în
primăvara anului 1948, am dăruit patriei mele întreaga mea operă artistică, compusă
din cîteva sute de lucrări, ca un modest omagiu şi în dorinţa de a da un exemplu
artiştilor noştri plastici, care nu pregetau să fie în primele rînduri ale
revoluţiei noastre paşnice. Şi am început să lucrez cu rîvnă, să găsesc modul de
exprimare pentru ca reuşitele să fie la înălţimea dorinţelor care le port
necontenit în suflet, ca ţara noastră să posede opere valoroase. O simplă
statistică ar fi concludentă pentru a se înţelege entuziasmul ce m-a îndemnat din
primele clipe — şi mă îndeamnă necontenit şi astăzi. S-ar putea socoti lucrările
mele ca număr şi ca valoare artistică ; şi cred că în ultimii 12-15 ani am realizat
comparativ mult mai mult — şi le consider de mai înaltă calitate decît în timpul
celor 30-35 de ani anteriori. Este sigur însă că acest lucru se datoreşte nu numai
năvalnicei mele dorinţe de exprimare — dar şi nemaiîntîlnitului sprijin pe care
noi, artiştii în general, l-am primit de la stat prin atenţia şi necontenita grijă
a partidului. In noianul de treburi complicate pentru ridicarea tinerei noastre Re-
publici, niciodată n-a pregetat partidul să aibă o duioasă şi atentă grijă pentru
noi artiştii. Ni s-au creat condiţii de muncă, — ni s-au construit ateliere, — am
fost onoraţi cu titluri de înaltă preţuire, am fost sprijiniţi materialmente într-
un mod la care nici nu îndrăznesc să spere mulţi artişti plastici din ţările
capitaliste, care pentru o pîine amară cad în cele mai absurde aberaţii plastice.
In timp ce acolo arta merge cu paşi repezi spre decadenţă totală, la noi, mulţumită
unei speciale şi atente înţelegeri avem certitudinea perspectivei luminoase a unei
Înfloriri artistice ce va aduce comori de preţ pentru patria noastră. Desigur că
tineretul nostru este nerăbdător — şi unii poate sînt încă prea grăbiţi — acelora
vreau să le dau sfatul sau, mai bine-zis, să Ie aduc aminte de un vechi şi etern
adagiu: că — dacă pentru a crea o speră de artă e nevoie de talent, neapărat, de
zece ori mai mult e nevoie de muncă — muncă neîntreruptă , de efort continuu, de
răbdare şi revenire, fără răgaz asupra lucrului tău. Rog pe tinerii şi talentaţii
noştri artişti să se uite în jur şi să vadă cită trudă au depus oamenii muncii cu
lucrătorii şi arhitecţii lor, cu savanţii şi colectivele lor, pentru a putea da azi
acest gigantic efort — „de salt uriaş în viitor“, întreaga ţară e un şantier, tot
poporul ţării noastre e cuprins de o febră a construirii şi a depăşirii lui însuşi,
animat de înalta înţelegere pe care a răspîndit-o partidul în inimile oamenilor
noştri, cu o perseverenţă şi răbdare perfect conduse. Privesc în jur şi văd cît ar
trebui să mai fac şi eu ca să pot fi în rîndul lor — al constructorilor vieţii noi.
Am fost recent la Constanţa şi am rămas uluit de ce se poate face cu voinţă, cu
efort şi cu dragoste de Corneliu MEDREA Artist al poporului (Continuare în pag. 6)
Rolul criticii literare In curînd se va împlini un an de la apariţia în „Scînteia“
a articolului „Pentru întărirea principialităţii marxist-leniniste în critica
literară" (18 şi 19 iulie 1958). Examen sever şi încurajator tocmai prin caracterul
său profund principial, articolul sublinia că succesele de pînă atunci ale criticii
literare, succese însemnate ACTUALITATE ŞI PARTINITATE şi sugestive pentru
posibilităţile luptătorilor din acest sector al frontului literar, erau încă
nesatisfăcătoare în raport cu sarcinile respective, complexe şi pretenţioase. Se
arăta astfel cum, faţă de ofensiva dezlănţuită şi împotriva esteticii şi artei
socialiste de către ideologia burgheză din afară, fie ea în forme tradiţionale sau
„moderne“, de caricatură revizionistă a marxist-leninismului, ca şi faţă de
tentativele interne mai timide dar similare, unii critici au manifestat indulgenţă
liberalistă, şovăială mic-bur- gheză şi, pe alocuri, tendinţă de com- promis
direct, de abdicare de la pozi- ţiile esteticii şi artei revoluţionare. Semnalînd
şi combătînd cu intransigenţa proprie comuniştilor expresiile acestor porniri care,
deşi periferice, neesenţiale ansamblului criticii, sînt totuşi vătămătoare pentru
sănătatea organismului literar, „Scînteia“ chema pe interpreţii artei cuvîntului la
„curăţirea propriei case“, la împrăştierea atmosferei stătute şi mioape de auto-
mulţumire, atît de prielnice infiltraţiilor străine, la întărirea partinităţii, a
fermităţii în lupta împotriva doctrinelor şi curentelor pseudo-inovatoare, burgheze
şi decadente, în lupta pentru apărarea şi triumful esteticii ştiinţifice şi al
realismului socialist ca metodă de reflectare a realităţii cu adevărat nouă şi
creatoare. Condiţia de bază pentru desfăşurarea elocventă şi eficace a luptei, se
accentua Mihail PETROVEANU (Continuare în pag. 6) Izvoarele de foc ale tuturor
lucrurilor I. Aici sînt izvoarele de foc ale tuturor lucrurilor Cîte s-au făcut şi
strălucesc pe pămînt. Aici sînt izvoarele de foc ale tuturor lucrurilor Pe care le
coborîm în pămînt sau le ridicăm între hotarele vîntului. Aici sînt izvoarele de
foc. îşi înfig rădăcinile Negre de arderi ascunse, roşii de-ncordare. în inima
prunţilor se-nfig ; de-acolo vin, orbitoare ca soarele-n lacrele lui, înainte de a-
şi începe călătoria. II Bună dimineaţa ! îi spun oţelarului — Bună dimineaţa ! Şi o
mie de scîntei s-au scuturat. Am rătăcit prin meleaguri dace şi am băut vin Din
oale adinei ca şi acestea în care curge fonta ! Şi am auzit un basm fastuos, despre
toate stelele, Cum s-ar fi certat într-o noapte, uimite, şi s-ar fi-ncăierat şi ar
fi dansat. Şi pînă la spiritualizare s-a concentrat, revărsîndu-şi arborii de-
ntuneric IV i-am observat pe oameni în serile dulci ale cîmpurilor, Cînd osteniţi
se-ntorc cu sănătatea ierburilor în sînge, Dam observat zburînd peste stînci şi
conducînd plutele, Albi de crispare prin vijeliile albe — Şi în săli de concerte i-
am observat, demiurgic stăpînind Răscoalele subtile ale elementelor trezite prin
sunete. O ceaţă ciudată năpădeşte ochii, zări necunoscute Dar presimţite mereu,
spărgeau dintr-o dată, ca nişte fulgere, Dincolo de tot ce se poate cuprinde în
cuvinte. Şi totuşi, ceva rămînea, ceva mai puternic Se vestea în posibil. Viaţa e
din drumuri nestrăbătute. Şi iată, acum, în această albie stranie , ca o femeie în
bătaia lunii Umbra unui om, umană cum se apleacă , se duce, se-ntoarce. rAici sînt
izvoarele de foc ale tuturor lucrurilor ! Viaducte aruncate peste prăpăstii,
vibrînd în azur, Cabluri ce vă întindeţi sub mări, trenuri ce colindaţi Rachete ce,
glorificînd planeta, vă strecuraţi printre constelaţii Ca la un joc de slalom —
Chiar enunţarea voastră pare o cutezanţă ! Străluciţi o clipă mai altfel, cîntaţi
în depărtarea unde sînteţi, cum vă veţi pricepe, Cu acea nostalgie fecundă cu care
numai poeţii Scrutează, din cînd în cînd, întinderile copilăriei ! Uite, nici
noaptea nu va mai sta deasupra noastră, Nici frigul cu mantiile lui, nici fiarele
sălbatice. Tot ce ne-a speriat prin timp, ce în rugi am slăvit, Ca o iluzie se
destramă... Oţelarul Eliei, iscusitule Hefaistos, Tartor al oţelului! Cum roiesc
albinele tale... III Fluvii indolente, fluvii cu legănări de somn, Fluvii ce
traversaţi continentele şi legendele ! Desigur, nimeni n-a cîntat atît de frumos
Culorile toate prin care vă rotiţi prin zile. Şi voi, vulcanice lacuri fierbînd în
clocot, Bolborosind, proferînd blesteme sub nori de puciosă ! Şi voi, înspumegate
torente, şi voi, cascade enorme, Zdrobindu-vă-n cădere, Cine vă va cînta ? Dacă nu
doar aceste albastre Şi violete, şi roşii, şi verzi, şi fantastice armonii în care
metalul topit a-ntrecut toate febrele pămîntului şi el abia mă aude, bună dimineaţa
! ameţind — Cine mai bine v-a cîntat ! ai delirului, deşertul Ridică sticla de
cobalt Şi priveşte în focul teribil, în fîntînile de foc ale tuturor lucrurilor. *)
Dintr-un ciclu hunedorean. Aurel RAU