O prezentare despre hinduism

(cultura vedică → brahmanism → hinduism)

Deşi s-a considerat la un moment dat că arienii care au sosit în India la jumătatea
mileniului al II-lea î.e.n. au fost fondatorii tradiţiei culturale indiene şi ai hinduismului, totuşi,
unele studii arheologice au arătat că elementele preexistente au jucat de asemenea un rol
important; facem astfel referire la aportul locuitorilor indigeni ai Indiei, dravidienii (din
cultura Harappa/ civilizaţia Văii Indusului, 2500 î.e.n.), care venerau o Zeiţă-Mamă şi câteva
zeităţi animale.
Semnele cele mai importante ale culturii Harappa au fost găsite în oraşele Harappa şi
Mohenjo-Daro, ruinele lor fiind situate azi în Pakistan.
Dravidienii locuiesc în sudul podişului Deccan, constituind sudul dravidian.
Unele trăsături ale hinduismului au fost astfel anticipate din perioada culturii
Harappa; o statuetă din această perioadă reprezintă un bărbat care meditează într-o poziţie
de yoga.
Una dintre imaginile de pe sigiliile de lut înfăţişează un zeu ce poartă o armă
trifurcată, fiind înconjurat de un elefant, de un tigru şi de alte animale. Această imagine a fost
descrisă ca fiind proto-Śiva, anticipând unele trăsături ale lui Paśupati (Domnul animalelor),
o formă a lui Śiva, venerată secole mai târziu în multe temple hinduse. Este importantă şi o
statuetă reprezentând un dansator, descoperită la Mohenjo Daro.
Sosirea arienilor, începând cu anul 1500 î.e.n., popor vorbitor de sanscrită, limbă
indo-europeană, probabil din nordul Iranului şi din regiunea din jurul Mării Caspice, Asia
centrală, marchează începutul hinduismului.
Aceste popoare noi (indo-europene) erau alcătuite din războinici şi păstori; pe
măsură ce s-au răspândit în câmpiile din nordul Indiei, ei au început să se stabilească în
comunităţi rurale agrare; limba primelor lor scrieri (imnurile din Rig Veda, cca 1000 î.Hr.),
sanscrita este, aşa cum ştim, înrudită cu iraniana sau persana veche, latina, greaca veche,
slava veche (slavona), anglo-saxona veche.
De la Bharata, popor vorbitor al unei limbi indo-europene, vine Bhārat, numele Indiei.
Câteva trăsături ale hinduismului
- este singura religie importantă care nu are un fondator anume şi singura care nu are o carte
sfântă care să reprezinte singura autoritate biblică (cum sunt: Biblia pentru creştini, Coranul
pentru musulmani); sunt mai multe lucrări care pot fi considerate sfinte scripturi pentru
hiduşi: Rig Veda, Upaniṣad, Bhagavad Gītā
- unii hinduşi nu au nevoie de un text sacru anume, fiind totuşi adepţi adevăraţi; unii îi pot
venera pe Viśṇu sau pe Śiva sau pe alţi zei, zeiţe; unii meditează doar la Spiritul Suprem care
sălăşluieşte în inima lor;
- unii hinduşi se roagă la temple, ascultând muzică religioasă; alţii participă la ritualuri de
sacrificare, alţii preferă să se scalde în râurile sacre/ să meargă în pelerinaj
- remarcăm anumite contraste: cel între o speculaţie metafizică obscură legată de Realitatea
Supremă şi, pe de altă parte, practicile populare bazate pe sacrificiile închinate spiritelor
copacilor şi zeităţilor animale; un alt contrast: pe de o parte, hinduismul acceptă validitatea
mai multor religii şi divinităţi, dar, pe de altă parte, pe lângă această toleranţă, se poate
observa şi o adeziune strictă la distincţiile bazate pe caste şi raportate la vechile obiceiuri.
Cultura vedică se află la baza hinduismului. Imnurile vedice, cele mai vechi creaţii
literare care au rămas sub formă scrisă în India, au fost compuse în perioada 1600/ 1500-
1000 î.Hr.; numele lor generic Veda înseamnă „cunoaştere (sacră)“ şi provine de la verbul
sanscrit vid „a cunoaşte“. Ele conţin idei care au modelat tradiţia hindusă şi prin care se
manifestă tendinţa de a trece de la pluralism la monism. Zeii veneraţi au fost treptat
consideraţi ca fiind manifestarea unui singur principiu divin. Dintre aceştia, îi menţionăm pe
Indra, zeul ploii şi al tunetului; Prajāpati, stăpânul vieţuitoarelor; Agni, zeul focului sacru;
Uṣā, zeiţa zorilor, Varuṇa, zeul mării şi ocrotitorul legii morale.

Cei mai importanţi zei din panteonul hindus sunt: Brahmā „Creatorul“, Viṣṇu este zeul
care susţine lumea şi atunci când se întâmplă o nedreptate în lume, el se reîncarnează pentru
a interveni, coborând pe pamânt şi a restaura dreptatea; Śiva este adesea asociat cu timpul
care trece, având o valenţă distructivă.
Se consideră că imnurile vedice au fost revelate pe cale auditivă unor poeţi vizionari,
ṛṣi, revelaţia auditivă fiind numită śruti „audiţie“.

*
Aşa cum s-a constatat, evoluţia spirituală a Indiei îşi are punctul de pornire la
jumătatea mileniului al II-lea î.e.n., perioadă în care au sosit primii imigranţi (invadatori) în
India, arienii. Ei au adus civilizaţia vedică. Această civilizaţie are două dimensiuni
importante: cea mitică (reprezentată de textele Vedei; în acestea sunt multe referinţe
mitologice) şi cea rituală (aceasta gravitând în jurul ceremonialului de desfăşurare a
sacrificiului).
Un loc foarte important în cultura vedică îl ocupă imnurile cosmogonice (care descriu
naşterea Universului din perspectivă indiană).
În termenii cosmogoniilor vedice, naşterea Universului nu este o înlocuire a
„nimicului“ prin „ceva“, ci o trecere a Realului dintr-o condiţie ontologică în alta. Aşa cum
arată dl. Radu Bercea în Studiul introductiv la Cele mai vechi Upaniṣade, 1993, la pag. 7: „Ceea
ce exista în unitate şi pură latenţă se angajează în multiplicitate şi manifestare, nefăcând
decât să-şi actualizeze infinitele virtualităţi şi fiinţând ca atare în timp şi spaţiu.“
 Se va analiza astfel paralela dintre planul pre-cosmogonic (sau macro-cosmos) şi
planul post-cosmogonic (sau al micro-cosmosului).
Planul pre-cosmogonic reprezintă planul de dinaintea naşterii Universului; planul
post-cosmogonic se referă la planul de după naşterea Universului.
• cosmogonie (gr. kosmogonia) < gr. kosmos „ordine a Universului“, „Univers“ + gunê
„femeie“
Planul pre-cosmogonic Planul post-cosmogonic

Unul Multiplu
unitate multiplicitate
tot, absolut planul relativului, al realizărilor, al
unităţilor create
latenţă, virtualitate manifestare, actualizare

plan ontologic etern plan al creaţiei existând ca atare în timp şi

spaţiu
inexprimabil exprimabil

planul realităţii pre-cosmogonice planul realităţii post-cosmogonice sau al

realităţii create
absolutul obiectiv, brahman absolutul subiectiv, ātman

Puruṣa, Omul (ca entitate puruṣa, omul (ca entitate creată, individul
atoateconţinătoare; entitate sacră, uman, entitate post-cosmogonică)
pre-cosmogonică)

Din perspectiva ulterioară a vechilor Upaniṣade, cel mai semnificativ dintre miturile
cosmogonice este mitul Gigantului Primordial (imnul 90 din cartea a X-a a Ṛg-Vedei).
„Entitatea pre-cosmogonică este aici antropomorfă, reprezentată ca un Om (Puruṣa)
atoateconţinător, prin a cărei jertfire rituală ia naştere Universul.“ (R. Bercea, 1993, p. 8)
Acest sacrificiu care stă astfel la baza creaţiei în perspectiva vedică este un sacrificiu
de sine.
Reţinem, de asemenea, că este doar sugerată în imn coexistenţa principiului masculin
şi a celui feminin în fiinţa lui Puruṣa (cf. mitul androginiei divine).
• androgin/ androginie < gr. andro- „bărbat“ şi gunê „femeie“
• ontologie < gr. on, ontos (genitiv) „fiinţă“ + logos „cuvânt“, „discurs“
Aşa cum vom observa citind şi analizând acest imn, diversele entităţi iau naştere în
urma acestui autosacrificiu divin; acestea sunt: spaţiul, timpul, zeii, oamenii, animalele,
scrierile sacre, ierarhia socială; referitor la cele patru caste, în strofa 12 din imnul lui Puruṣa
se spune că brahmanul, războinicul, lucrătorul şi servitorul provin, respectiv, din gura,
braţele, coapsele şi picioarele Gigantului Primordial.
Revenind la momentul apariţiei Upaniṣadelor , în secolul al VI-lea î.e.n., ar trebui să
menţionăm şi faptul că în acelaşi secol, apar două mari curente heterodoxe: jainismul şi
buddhismul. Apărând acestea, s-au conturat unele schimbări în societate: interesul pentru
rigoarea sistemului cvadripartit al castelor s-a diminuat, iar supremaţia spirituală
necondiţionată a brahmanilor a slăbit.
Este de reţinut faptul că atât Vardhamāna (Mahāvīra), fondatorul jainismului, cât şi
Siddhārtha (Gautama) fondatorul buddhismului, sunt fii de regi, deci membri ai castei
kṣatriya. Curentele initiate de cei doi nu iau în considerare apartenenţa individului la o
anumită castă. În Upaniṣade cercul dezbaterilor pe teme de filozofie şi de religie se deschide
pentru anumiţi regi, cum ar fi Janaka din Videha sau pentru femei (care erau excluse de la
iniţierea brahmanică) precum Gārgī ori Maitreyī.
Reţinem, de asemenea, că atât jainismul cât şi buddhismul resping autoritatea
spirituală a Vedelor, iar în anumite cărţi din Upaniṣade este exprimată ideea limitelor
cunoaşterii cuprinse în textele sacre ale Vedelor.
Buddhismul va aduce concepţia conform căreia viaţa este dominată de suferinţă.
Treptat, se va contura ideea că experienţa spirituală indiană nu este una care
valorizează cunoaşterea în şi pentru sine, aceasta fiind importantă mai ales ca drum care
duce la mântuire, la salvare, mukti, mokṣa.
Gândirea indiană – în acelaşi timp religioasă şi filozofică – îşi va defini, începând cu
această perioadă, orientarea soteriologică.
• soteriologie < gr. sôterion „salvare“, „eliberare“ < sôter „salvator“, „eliberator“;
doctrină a mântuirii prin jertfe benevole; capitol al dogmaticii creştine care tratează despre
mântuirea prin jertfe benevole.
Se deplasează astfel, treptat, accentul spre interiorul individului; atât buddhismul cât
şi jainismul şi Upaniṣadele vor aduce în atenţie interioritatea umană, propunând analiza
proceselor şi a esenţei lăuntrice a individului uman.
Upaniṣadele încheie corpusul textelor revelate, în continuitate cu Veda, Brāhmaṇa şi
Āraṇyaka, fiind numite astfel şi Vedānta (veda „cunoaştere“/ „text sacru“ + anta „sfârşit“),
„Sfârşitul Vedelor“.
• Termenul upaniṣad (explicarea etimologiei); upaniṣad < prefixele upa „lângă“,
„către“, ni „jos“ şi verbul SAD „a şedea“ – „şedere jos alături [de maestru]“, trimiţând la
atitudinea specifică a învăţăcelului în Veda. Învăţătura descrisă în special în Upaniṣade punea
accent mai ales pe dialog; astfel, discipolul era invitat să reflecteze la temele descrise de
profesor şi, răspunzând la întrebările acestuia să participe, de asemenea, la crearea
sensurilor/ învăţăturilor noi.
 Reamintim faptul că în timp ce din perspectivă brahmanică accentul cădea în special
pe analiza paralelei dintre planurile ritual şi cosmic (sau al macrocosmosului), ulterior, chiar
din imnul Gigantului Primordial (Ṛg-Veda, X, 90) se profilează şi planul individului sau planul
microcosmic. Astfel, imnul lui Puruṣa sau al Gigantului Primordial implică, datorită viziunii
sale antropo-cosmice, analogia dintre Univers şi individul uman.
Dacă în acest text, termenul Puruṣa este folosit pentru a desemna Omul ca protagonist
al auto-sacrificului cosmogonic, acest cuvânt va căpăta ulterior şi sensul de „om“, individ
uman. Vom putea remarca astfel ambiguitatea referentului său – simultan macro- şi micro-
cosmic.
Se conturează astfel trei planuri: macro-cosmosul, sistemul sacrificial şi
micro-cosmosul. Având ca punct de plecare această viziune tristratificată a realului,
Upaniṣadele modifică echilibrul planurilor, în sensul accentuării planului micro-cosmic şi al
diminuării celui ritual. Ele se vor axa treptat pe paralelismul dintre planul cosmic şi cel uman,
pe analogia dintre esenţa unică şi indestructibilă a individului şi esenţa la nivel macro-, a
Universului.
Cultura vedică a stat la baza dezvoltării ulterioare a hinduismului, ea fiind mai întâi
continuată prin brahmanism.
• cultura vedică → brahmanisul → hinduismul
**

Despre ritualul vedic

În perioada civilizaţiei vedice (1500-600 î.e.n) actul religios fundamental era
sacrificiul; el nu se desfăşura într-un edificiu de cult, ci într-un spaţiu ritual amenajat în aer
liber; configuraţia spaţială reprezenta, în esenţă, o imago mundi constând într-o arie
rectangulară vihara trasată pe sol, în interiorul căreia erau amplasate cele trei focuri agni cu
destinaţii rituale diferenţiate; în zona centrală se afla altarul vedi - o porţiune de teren
acoperită cu gazon. In mijlocul ei se afla un stâlp yūpa de care era legată victima animală,
paśu.
Remarcăm, în acest context, câteva analogii:
• aria rectangulară ~ spaţiul terestru organizat în funcţie de cele patru puncte cardinale
• stâlpul ritual ~ Stâlpul Cosmic, situat în centrul lumii; stâlpul separă cerul de pământ şi, în
acelaşi timp, realizează legătura dintre cele două planuri
• cadrul spaţial al sacrificiului ~ structura Universului
• victima sacrificiului, paśu ~ Gigantul Primordial Puruṣa prin al cărui auto-sacrificiu ia
naştere, în concepţia indiană, Universul
 „Sacrificiul în totalitatea sa este un „model“ al lumii, funcţionând ca un mecanism de
reglare a echilibrului între sacru şi profan, de periodică reconstituire simbolică a unităţii
primordiale şi racordare a lumii la nucleul sacralităţii ontice.“, Radu Bercea, Cele mai vechi
Upaniṣade, 1993, p. 9
„Ca replică a Gigantului Primordial, victima sacrificiului reeditează unitatea
precosmogonică şi, implicit, concentrează în sine sacralitatea cosmică.“, R. Bercea, Cele mai
vechi Upaniṣade, 1993, p. 9
Sacrificarea şi împărţirea trupului animalului de jertfă se asociază cu actul
cosmogonic în urma căruia unitatea trece în multiplicitate, esenţa sacră răspândindu-se în
planul material.
Diversele porţiuni ale animalului de jertfă sunt consumate direct, în cazul
participanţilor umani sau prin intermediul focului, în cazul zeilor.
Este de reţinut de asemenea faptul că erau cel puţin patru preoţi care oficiau ritul
sacrificial şi un laic (yajamāna) care organiza/ iniţia sacrificiul şi în beneficiul căruia acesta
avea loc.
Dintre preoţi, primului îi revenea recitarea strofelor ṛc apartenente imnurilor din
Rg-Veda, un al doilea rostea formulele sacrificiale yajus în proză reunite în Yajur-Veda; acesta
făcea şi operaţiunile manuale necesare sacrificiului; al treilea cânta melodiile sāman care
alcătuiesc Sāma-Veda.
Un al patrulea preot, numit brahman (ca subst. masculin), prezida sacrificiul în tăcere
şi intervenea doar atunci când ceva nu era în regulă.
Rg-Veda, Yajur-Veda şi Sāma-Veda alcătuiau o triadă desemnată ca „Tripla ştiinţă“,
trayī vidyā. Ulterior i se adaugă acestei triade şi Atharva-Veda care cuprinde o parte din
prima colecţie, Rg-Veda şi în plus descântece cu caracter magic.
În mentalitatea indiană tradiţională Vedele (Textele sacre) se bucură de un prestigiu
absolut. Ele sunt considerate de origine supraomenească şi eterne, rezultând în urma unei
revelaţii făcute „autorilor“ lor, ṛṣi („poet inspirat“, „vizionar“).
Revelaţia auditivă este numită śruti „audiţie“ (de la verbul ŚRU- „a auzi“ din sancrită).
Actul verbal/ cuvântul avea o importanţă semnificativă în desfăşurarea sacrificiului
yajña .
Un termen central în ritualismul vedic este brahman (ca subst. neutru), derivat de la
radicalul BṚH- „a spori“, „a fi mare“; el desemnează rostirea liturgică, formula sfântă
pronunţată în cadrul ritualului, rugăciunea; de aici, prin extensie, un text sacru şi chiar Veda
în general. Acest termen ajunge să desemneze de asemenea, ideea de sacru, ideea de absolut.
Acest concept este cel mai vechi din gândirea filozofică indiană.
 Organizând sacrificiul, omul vedic avea în vedere să obţină echilibrul, armonia,
bunăvoinţa zeilor, sacralizarea lumii. Dintre scopurile care, dacă erau atinse, îi aduceau
fericirea omului vedic, acesta având mai mult o mentalitate orientată spre exterior,
menţionăm: dorinţa de a face avere (reprezentată în principal de posesia a numeroase cirezi
de vite), dorinţa de a avea copii (în special de sex masculin) şi dorinţa de a fi longevivi.
Reţinem şi faptul că aducătorul jerfei nu era atât o individualitate, cât reprezentantul
ales al unui grup (familia, în cazul unui pater familias; regatul, în cazul unui monarh).
Este important de semnalat de asemenea, că interesul pentru introversie şi
introspecţie este destul de redus în perioada vedică; ideea de realizare lăuntrică fiind slab
manifestată; analiza sinelui individual nefiind o temă de interes în acea perioadă.
În timp ce accentul cădea într-o manieră dominantă pe conceptul de brahman acesta
reprezentând nucleul sacru şi ontic al Universului, fiind de asemenea asociat cu ideea de plan
pre-cosmogonic (planul de dinaintea naşterii Universului), absolutul, Unul, planul macro-
cosmic, etern, echivalentul micro-cosmic (ţinând de planul post-cosmogonic, cel de după
naşterea Universului, planul multiplului, al relativului, al existenţei în timp şi spaţiu) nu a
fost la fel de bine documentat; termenul care s-a impus a fost ātman al cărui sens principal
în Veda este cel de „suflu“ şi care va reprezenta centrul de interes al perioadei următoare; el
va avea şi semnificaţia de „sine“.
Revenind la conceptul de brahman, central în civilizaţia vedică, vom revedea şi
sistemul cvadripartit al castelor în India. Castă - varṇa „culoare“, „clasă“, „tip (social, aici)“.
Acestea sunt:
• brāhmaṇa (subst. masculin) „aflat în legătură cu brahman“, autoritatea religioasă şi
spirituală; preoţii şi învăţătorii, cei care asigurau educaţia, în principal în spirit vedic
• kṣatriya, casta războinicilor, a nobililor, dar şi a regilor, casta purtând în acest caz numele
rājanya; autoritatea laică, politică, militară
• vaiśya, casta agricultorilor, a negustorilor, a meseriaşilor
• śūdra, casta servilă, reunindu-i pe nearieni (populaţia autohtonă supusă de cuceritorii
arieni)
Dintre acestea, membrii castei a patra nu aveau în vechime dreptul la educaţie; nici
fetele nu aveau atunci acest drept.
Ierarhizarea se face simţită şi în durata diferită a „uceniciei în cele sfinte“
(brahmacarya), în funcţie de casta din care făcea parte tânărul respectiv.
Trăsăturile mentalităţii omului vedic se întâlnesc şi în perioada post-vedică numită
„brahmanism“. In această perioadă asistăm la o întărire a puterii brahmanilor; brahmanii
realizează o exegeză a Vedelor, lucrările respective purtând numele de Brāhmāṇe; brāhmāṇa
subst. neutru – „comentariu la brahman“. Aceste texte se caracterizează în mod tipic
printr-o gândire analogică prin care sunt stabilite şi analizate diverse corespondenţe între
planul cosmic şi cel ritual.
Corpusul vedic numit şi Veda în sens larg cuprinde după Brāhmāṇe un alt grup de
opere exegetice, Āraṇyaka, adică „texte forestiere“, acestea fiind destinate acelora care au
abandonat viaţa în societate şi s-au retras în pădure (araṇya) pentru a duce o viaţă
contemplativă; ele au un caracter ascetic mai pronunţat.
Creaţiile cunoscute şi sub numele de Veda în sens larg, acoperă aproximativ un
mileniu (1600/ 1500- 600 î.e.n.) de evoluţie spiritual indiană. Acest corpus vedic în
ansamblul lui este numit şi Revelaţia divină, denumirea în sanscrită fiind śruti „audiţie“.
Spre deosebire de acestea, restul operelor de veche tradiţie (epopeile, legendele,
tratatele de ştiinţă politică, de conduită, etc.) erau denumite prin Tradiţie, termen care a
pornit ca semnificaţie de la cuvântul sanscrit smṛti „memorizare“.
Upaniṣadele numite şi Vedānta „sfârşitul Vedelor“ se plasează aprox. în secolul al
VI-lea î.e.n. Este momentul unor schimbări faţă de civilizaţia brahmanică de până atunci,
societate în care erau importante ierarhizarea în funcţie de castă şi de asemenea, scrierile
filozofice ale brahmanilor.
Este vorba de o depăşire a rigorilor de castă şi a supremaţiei necondiţionate a
brahmanilor. În centrul atenţiei va fi adusă interioritatea umană, propunându-se adesea
investigarea proceselor sau a dimensiunii lăuntrice a individului.
Gândirea brahmanică analiza în special paralela dintre planurile ritual şi cosmic (sau
al macrocosmosului). Însă, chiar din imnul Gigantului Primordial (Ṛg-Veda, X, 90) se
profilează şi planul individului sau planul microcosmic.
Se va putea vorbi de trei planuri: macro-cosmosul, sistemul sacrificial şi
micro-cosmosul. Având ca punct de plecare această viziune tristratificată a realului,
Upaniṣadele modifică echilibrul planurilor, în sensul accentuării planului micro-cosmic şi al
diminuării celui ritual. Ele se vor axa treptat pe paralelismul dintre planul cosmic şi cel uman,
pe analogia dintre esenţa unică şi indestructibilă a individului şi esenţa Universului.
***
Din Tradiţie fac parte texte precum epopeile (din sec. III î.e.n) Mahābhārata,
Rāmāyaṇa dar şi Bhagavad-Gītā; textele numite Purāne („textele vechi“); Śāstrele; dar şi
drama Śakuntalā scrisă de poetul Kālīdāsa (sec. 4-5 e.n.).
Śāstrele , având o dublă autoritate, cea a Revelaţiei şi cea a Tradiţiei, cuprind norme
pentru fiecare castă, reguli pentru fiecare din cele patru etape (āśrama) ale vieţii individuale,
coduri juridice şi tratate politice, prescripţii ale vieţii religioase; cea mai cunoscută scriere
de acest tip este „Legea lui Manu“; cel mai important cod de legi al Indiei antice.
 Pentru a justifica existenţa castelor şi a raporturilor dintre ele, raporturi pe care le
reglementează, „Legea lui Manu“, în acord cu miturile vedice, descrie astfel crearea celor
patru categorii de oameni: „Pentru înmulţirea neamului omenesc, el făcu din gura, din braţul,
din coapsa şi din piciorul său pe brāhmaṇ, pe kṣatriya, pe vaiśya şi pe śūdra“ (Legea lui Manu)
Mahābhārata „Istoria cea mare a urmaşilor lui Bharata“ descrie conflictul dintre cei
cinci fraţi Pandava şi verii acestora, Kaurava, care au uzurpat regatul. Kriṣṇa, o încarnare a
zeului Viṣṇu, a devenit conducătorul carului lui Arjuna, comandantul oştii Pandava.
În ajunul bătăliei, Arjuna era plin de îndoieli şi a refuzat să lupte împotriva prietenilor
şi a rudelor sale. În această situaţie, Kriṣṇa i-a ţinut un discurs despre nemurirea sufletului
şi despre obligaţia sa de a-şi îndeplini dharma (în acest caz, datoria specifică a unui membru
kṣatriya, aceea de a lupta când este nevoie).
În Bhagavad-Gītā sunt descrise mai multe teme filozofice; în legătură cu tema
realizării personale, sunt descrise trei căi diferite (care duc spre un ţel comun de auto-
realizare): calea jñāna (a cunoaşterii), calea bhakti (a devoţiunii şi a dragostei) şi calea karma
(a acţiunii, a muncii). Se consideră că acestea echivalează cu partea intelectuală, cu cea
emoţională şi cu cea practică a naturii umane. În plus, mai este recunoscută şi calea specială,
numită yoga. Unul dintre mesajele importante ale poemului este acela că fiecare om trebuie
să lucreze, dedicând însă fructul (phala) muncii sale divinităţii.
Bhagavad-Gītā „Cântarea celui Preafericit“ este un poem filozofic reprezentând o
parte din Mahābhārata anume capitolele 25-42, din cartea a VI-a; astfel este atribuit lui
Vyāsa, autorul mitic al întregii epopei.
Rāmāyaṇa „Marşul/ exilul/ călătoria lui Rāma“ al cărei autor, Valmiki, este o figură
legendară, a influenţat profund viaţa religioasă şi culturală din India. Rāma, fiul cel mare al
regelui Daśaratha din Ayodhya, a fost exilat timp de 14 ani, în urma intrigilor mamei sale
vitrege. S-a refugiat în pădure, împreună cu soţia sa, Sītā şi cu fratele său, Lakṣmaṇ. Din
ordinal regelui demonilor, Rāvaṇ, Sītā a fost răpită şi dusă în Śrī Laɳka.
Rāma, sprijinit de o armată de maimuţe, conduse de Hanumān, l-a înfrânt pe Rāvaṇ,
salvându-şi soţia.
Rāma, o încarnare a lui Viṣṇu, se remarcă în povestire ca fiind Puruṣottama (bărbatul
perfect); el este regale ideal, fiul ideal, fratele ideal. În poem sunt descrise devoţiunea lui
Rāma faţă de părinţii şi învăţătorii lui, curajul şi compasiunea lui.
Povestirile din cele două epopei, miturile din acestea au fost dezvoltate mai târziu
într-o literature cunoscută sub numele de Purānā („Textele vechi“, încheiate spre sec. V e.n.).

Câteva concepte hinduse: mokṣa „eliberarea din ciclul existenţei“ este ţelul suprem;
până când se atinge mokṣa, fiinţele umane sunt, din perspectiva hinduismului, supuse
renaşterii (saṃsara , „ciclu de naşteri ori de stări“, „transmigraţie“); condiţiile de viaţă din
fiecare viaţă sunt determinate de rezultatele cumulate din faptele karma/ karman realizate
în vieţile anterioare.
Patru obiective ale omului hindus: dharma, artha, kāma, mokṣa
• dharma „lege“, „regulă“, „datorie“ (inclusiv “datorie specifică unei anumite caste“),
legea socio-cosmică; ordinea care menţine structura societăţii; de aceasta sunt responsabili
în special brahmanii; conceptul a fost elaborat în perioada Tradiţiei
• artha „interes“, „scop“, acest scop cuprinde toate interesele materiale
• kāma „dorinţă“, „plăcere“, dorinţa în general, ca imbold, voinţă, dar şi dorinţa în sens
erotic, stând la baza creaţiei
• mokṣa „eliberare“; aceasta îl vizează pe saṃnyāsī, pe omul care a părăsit societatea
şi a devenit sihastru.
Primele trei scopuri îl vizează pe omul social sau omul care trăieşte în lume, al
patrulea scop pe omul care s-a retras din planul social, de obicei în pădure, ducând o viaţă
austeră, dedicată rugăciunii, meditaţiei.
Patru etape în viaţa omului hindus: brahmacarya, grihastha, vanaprastha, saṃnyās
• brahmacarya „etapa învăţăcelului brahmanic“, a discipolului, etapa iniţierii
brahmanice; de la momentul începerii învăţării până la încheierea studiilor vedice; etapă
caracterizată prin puritate, înfrânare şi dedicare studiului
• grihastha (griha „casă“ + stha „a sta“), etapa gospodarului, a vieţii domestice; a
capului de familie, responsabil de viaţa domestică (viaţa de acasă, în familie; perioada când
omul organizează uneori sacrificii în diverse scopuri; când îşi întemeiază o familie, are copii,
munceşte, etc., este implicat în mod special în viaţa socială; scopurile de care este interesat
sunt mai ales artha şi kāma); (cf. în engleză, a householder; a brāhmaṇ carrying out the
obligations of domestic life)
• vanaprastha (vana „pădure“ + pra „în faţă“ + stha „a sta“), etapa (considerată fictivă)
de dinaintea retragerii în pădure; etapa intermediară (de pregătire a retragerii din plan
social) între cea domestică şi cea de sihastrie; etapa detaşării
• saṃnyās (saṃ „împreună cu“ + ny „jos“ + ās „a sta“), „a sta jos“ [renunţând la viaţa
socială, abandonând-o pe aceasta], starea de sihăstrit, etapa din viaţa omului hindus când
acesta este interesat de căutarea eliberării (mokṣa); etapa renunţării; a patra etapă (āśram)
a vieţii când omul devine un ascet rătăcitor sau care se retrage în pădure, departe de
societate
(saṃnyās engl. laying down, abandonment; specif. renunciation of the world,
becoming an ascetic; saṃnyās + ī = saṃnyāsī m. individ care a renunţat la viaţa socială, un
ascet)
 Patru caste:
• brāhmaṇa, casta învăţătorilor, a preoţilor; autoritatea religioasă şi spirituală
• kṣatriya, casta războinicilor, a nobililor, a regelui (cf. şi sub-casta rājanya);
autoritatea laică
• vaiśya, casta agricultorilor, a negustorilor, a meseriaşilor
• śūdra, clasa servilă