Lucrare pentru examen final

Sfârșitul vieții este o certitudine pentru toți oamenii. De aceea, întâlnirea

extremă și ultimă cu necunoscutul a fost reprezentată de toate societățile
umane. În spațiul românesc, moartea a fost reprezentată în biserici cu
mesaj moralizator. Moartea reprezentată ca o conștientizare a vieții
efemere a mai apărut pe obiecte de artă miniaturală, cărți bisericești și
tipărituri populare. Cercetătorii români care au studiat reprezentările
artistice ale morții din spațiul românesc s-au axat pe studiul imaginii,
pornind de la studiile deja existente în Occident.
Unul dintre lucrurile despre care noi, românii, putem spune că avem
ceva ce nu are nimeni este un cimitir, un cimitir deosebit, care prin nume
ne sugerează că e altfel decât s-ar aștepta să fie o persoană din orice alt
colț de pe pământ. Mai mult decât atât, acest cimitir se integrează într-un
ansamblu de mărturii care oglindesc foarte bine concepția românului
despre moarte.
Această lipsă a fricii de moarte o vedem încă de la daci, care își
trimiteau drept soli la zeul lor, Zamolxe, cei mai puternici flăcăi, pe care
îi aveau, aruncându-i și lăsându-i să cadă în săgețile ridicate. Aceștia nu
se sustrăgeau sarcinii lor, ci erau, dimpotrivă, mândri de onoarea care li
se făcea. Tot ei, dacii, erau mai greu de învins în lupte tocmai pentru că,
nefiindu-le frică de moarte, luptau cu mai mult curaj decât alte popoare.
Vedem apoi această lipsă a fricii în balada Miorița, care reprezintă unul
dintre miturile fundamentale ale poporului român, mitul transhumanței,
pentru care mult timp poporul nostru a fost judecat ca un popor care se
resemnează fără să lupte, care se supune destinului, nefiind înțeleasă
adevărata motivație a gestului ciobănașului care, așa cum bine știm, deși
este înștiințat de către mioara sa năzdrăvană de moartea care îi era
pregătită, nu ia nici o măsură pentru a se salva.Este adevărat că el se
supune într-un fel destinului, dar gândul lui se îndreaptă spre modul în
care ar putea să treacă în lumea sufletelor împăcat, împlinit, căsătorit.
Moartea în sine nu este o tragedie, pare să ne spună ciobănașul, dar
trebuie să ajung în cealaltă lume cu sufletul împăcat, căsătorit, pentru că
altfel ar fi posibil ca sufletul să nu-și găsească odihna, iar asta ar fi o
problemă. Din această cauză el își înfățișează înmormântarea ca pe o
nuntă și din această cauză în lumea satului continuă să fie încă făcute
înmormântările celor tineri necăsătoriți sub forma unor nunți.
Viața este o paranteză mai lungă sau mai scurtă, iar moartea înseamnă
reintegrarea noastră în elementele naturii din care provenim, idee foarte
bine oglindită de altfel și de poezia lui Mihai Eminescu, Mai am un
singur dor: “Mai am un singur dor/ În liniștea serii/ Să mă lăsați să mor/
La marginea mării./ Să-mi fie somnul lin / Și codrul aproape,/ Pe-
ntinsele ape să am un cer senin./ Nu-mi trebuie flamuri,/ Nu voi sicriu
bogat,/ Ci-mi împletiți un pat/ Din tinere ramuri.“, dar și de cadrul
natural în care ciobanul mioritic își imaginează și cere să fie
înmormântat: “Ca să mă îngroape/ Aice pe-aproape,/ În strunga cu oi,/
Să fiu tot cu voi;/ În dosul stânii,/ Să-mi aud cânii“.
Așadar, moartea nu are de ce să fie văzută ca o tragedie, pentru că ne
întoarcem la natura mamă. E adevărat că persoanele dragi nouă nu le
vom mai vedem, dar asta va fi doar pentru o vreme, pentru că mai
devreme sau mai târziu toți o să ne întoarcem la ea, iar într-un sfârșit
vom fi din nou toți împreună.Un exemplu de astfel de poezie ar fi: „Sub
această cruce grea/ Zace biata soacra mea./Trei zile de mai trăia,/Zăceam
eu și privea ea./Voi care treceți pe-aici/ Încercați să n-o treziți,/ Că acasă
dacă vine/Iară-i cu gura pe mine./Da așa eu m-oi purta,/Că-napoi n-a
înturna./Cei care citiți aici Ca mine să nu pățiți./Soacră bună vă
găsiți,/Cu ea bine să trăiți.”, care reușește să redea eternul conflict dintre
soacră și noră într-un mod simpatic și glumeț.