Politicile de securitate ale Federaţiei Ruse şi

războiul hibrid la Marea Neagră

Ştefan-Ioan CIANGA*

Abstract. În contextul reconfigurării ordinii globale, o putere secundară dar cu ambiţii globale, precum
Federaţia Rusă îşi poate impune influenţa la nivel regional nu prin victorii decisive costisitoare, ci prin
simplul refuz al accesului altor vectori geopolitici în spaţiul ţintă. Ca urmare a acestei hibridizări a tiparelor
geopolitice, politicile de securitate ale Rusiei vizează crearea de „spaţii gri” în vecinătatea sa apropiată.
Pentru implementarea acestor politici, Rusia a apelat la o combinaţie de instrumente kinetice şi non-kinetice
pe care unii au considerat-o novativă, teoretizată ca război hibrid. Este important însă dacă acest nou
instrumentar este doar unul de pregătire a unei strategii în esenţă tradiţionale sau dacă, din contra, reprezintă
o nouă viziune strategică în sine. Lucrarea de faţă şi-a propus să contribuie la aceste elucidări printr-o analiză
asupra importanţei acţiunilor clandestine din regiunea extinsă a Mării Negre atât în implementarea strategiei
de securitate a Moscovei, cât şi în conceptualizarea obiectivelor urmărite de aceasta. Dacă războiul hibrid se
va generaliza, este previzionabil că logica kinetic-nonkinetic se va inversa pentru Federaţia Rusă, aşadar
capabilităţile militare convenţionale vor fi folosite pentru pregătirea acţiunilor disruptive de natură politică.
Cuvinte-cheie: război non-linear, acţiuni clandestine, război informaţional, măsuri active, hibridizarea
spaţiului geopolitic

Introducere
Hibridizarea geopolitică a regiunii extinse a Mării Negre şi conturarea unui
„spaţiu gri” de confruntare între vectorul geopolitic rusesc şi cel euro-atlantic1 reprezintă o
temă de interes urgent pentru factorii decizionali regionali. Strategiile de securitate ale
Rusiei se bazează în evaluarea noastră pe o viziune tradiţională asupra statului, pe
securitizarea unor multiple sectoare ale vieţii civile, pe o percepţie acută a vulnerabilităţii
ca motor al politicilor securitare2 şi pe realitatea resurselor limitate comparativ cu ambiţiile
sale de mare putere cu interese globale. În contextul reconfigurării ordinii mondiale,3 vidul
de autoritate şi atenţie în regiunea Mării Negre au permis Federaţiei Ruse să restructureze
mediul de securitate pentru a refuza accesul geopolitic al Occidentului în puncte cheie ale
regiunii. Din perspectivă rusească, refuzul accesului factorilor occidentali în regiune este
suficient pentru îndeplinirea obiectivului strategic al păstrării şi promovării propriei
influenţe.
La nivelul decidenţilor ruşi este stipulată percepţia unui război politic prin
mijloace non-tradiţionale (economice, societale) dus de Occident (ca vector geopolitic)
pentru a destabiliza periferia imediată a Federaţiei Ruse. Aceştia îşi raţionalizează propriile
acţiuni ofensive prin necesitatea de a implementa o politică de descurajare strategică. Rusia
a adoptat în consecinţă o strategie de confruntare bazată pe manipularea pragului de
percepţie4 a acţiunilor ofensive la nivel tactic şi operaţional. Astfel, pentru a maximiza
implementarea obiectivelor strategice şi a minimiza detecţia şi costurile aferente,
episoadele scurte şi decisive de acţiuni militare (deasupra pragului de percepţie) sunt
precedate de perioade lungi (sub-liminale) de acţiuni clandestine, de influenţă, economice,
politice etc.5 menite să creeze condiţiile necesare succesului.

*
Ştefan-Ioan Cianga, MA „Relaţii Internaţionale, Politică Externă şi Managementul Crizelor”, Facultatea de
Studii Europene, stefanioan_cianga@yahoo.com
1
Dorin Popescu, Captivi la Pontul Hibrid, Bucureşti, Ideea Europeană, 2020, 35-44.
2
***, The Russian Federation’s National Security Strategy, 2015, pp. 3-11.
3
Dorin Popescu, op. cit., pp. 21-27.
4
David Kilcullen, The Dragons and the Snakes, New York, Oxford University Press, 2020, pp. 115-164,
passim.
5
Ibid.
 În acest context vom aborda acţiunile clandestine ale Federaţiei Ruse în zona
extinsă a Mării Negre ca importantă componentă a războiului hibrid, cu referire specială la
teatrul ucrainean, dar considerând, în subsidiar, şi dezvoltări din alte state din regiune
precum Georgia. În primul capitol, vor fi secţiuni cu privire la perspectivele conceptuale
asupra tematicii avute în vedere şi metodologia de cercetare raportată la obiective. Al
doilea capitol se va referi le rolul percepţiei factorilor decizionali ruşi, de la realismul
conceptual cu statismul aferent, prevalent în mediile de putere ruseşti, la percepţia
vulnerabilităţii care le profilează strategiile. În al treilea capitol, pornind de la studiile de
caz menţionate mai sus, ne vom referi la capacitatea de adaptabilitate strategică a Rusiei
pentru a-şi atinge obiectivele politice. Capitolul al patrulea va explora scenariile de
descurajare a acţiunilor hibride ruseşti şi contingentare a consecinţelor acestora.

Cap. 1: Special, asimetric, non-linear, hibrid, politic

Perspectiva tradiţională, datoare realismului în relaţiile internaţionale şi
geopoliticii clasice, leagă natura relaţiilor dintre Rusia şi Occident de echilibrul relativ de
putere dintre ele. În această perspectivă, reemergenţa Rusiei ca putere regională şi
reconsolidarea capacităţilor sale statale precum şi a poziţiilor în fosta periferie sovietică au
reaprins conflictul cu puterile Occidentului ducând direct la confruntarea dintre cei doi
vectori geopolitici. 6 Din acest punct de vedere, Rusia este caracterizată mai ales de
teritoriul vast şi de centrul geopolitic care nu e defensibil. Rusia a făcut de-a lungul
timpului obiectul a numeroase invazii care i-au destabilizat sistemul social şi economic şi
care adesea au pus în pericol statul rus ca sistem politic, fapt ce a lăsat o moştenire
profundă în mentalitatea elitelor ruseşti.7 De aici şi importanţa pentru decidenţii ruşi de a
crea profunzime strategică prin acumularea de teritorii-tampon în periferia statului rus.8 În
aceeaşi măsură, cultura strategică a Rusiei a fost caracterizată drept profund suspicioasă,
dominată de temeri existenţiale, situaţie care cel mai probabil se va perpetua. 9 Aceasta
determină comportamente de politică externă ostile din partea Moscovei faţă de alţi actori
din sistemul internaţional. Un factor suplimentar este faptul că după 1991 Rusia a pierdut
subit capacitatea de a desfăşura o politică externă caracteristică unei superputeri, intrând
într-o fază de adaptare la statutul post-imperial şi redefinire a indentităţii sale strategice.10
În ultimele două decenii, odată cu reaşezarea relaţiilor de putere generată de
tranziţia de la unipolaritate la multipolaritate, contextul internaţional devine, în negocierea
ordinii globale, unul al hibridizării pattern-urilor geopolitice, iar la nivel regional unul al
hibridizărilor concentrice în spaţiile care resimt vidul de autoritate al hyperputerii
americane.11 Acesta este contextul în care Federaţia Rusă a implementat în vecinătatea sa
apropiată ceea ce a fost caracterizat drept „război hibrid”. Deşi Rusia nu a redefinit natura
războiului în operaţiunile sale recente din Ucraina, după anexarea Crimeei din 2014,
mediile strategice occidentale au postulat existenţa unui nou tip de război12 practicat de
Federaţia Rusă, denumit în mod alternativ „noua generaţie a războiului”, „război
ambiguu”, „război în spectru complet”13 sau „război hibrid”,14 termen ce s-a generalizat.

6
***, Russia and the West Collide, Stratfor, 2016, p. 6.
7
Connable et al., Russia’s Hostile Measures, Santa Monica, RAND Corporation, 2020, p. 12 şi passim.
8
Russia and the West Collide, Stratfor, pp. 5-6.
9
Edward Lucas adpud Connable et al., op. cit., p. 11-12.
10
Stanislav Secrieru, Rusia după Imperiu, Iaşi, Institutul European, 2008, pp. 47-49
11
Dorin Popescu, op. cit., pp. 21-44.
12
Peter Pomerantsev, „How Putin is Reinventing Warfare”, Foreign Policy, 5 mai, 2014.
13
Mark Galeotti, Russian Political War. Moving belyond the Hybrid, Abingdon/ New York, Routledge,
2019, pp. 8-10.
14
Ofer Fridman, Russian ‘Hybrid Warfare’: Resurgence and Politicisation, Londra, Hurs & Company, 2018
apud Mark Galeotti, op. cit., pp. 9-11.
Astfel, termenul de război hibrid este folosit în mod nesistematic pentru a desemna
utilizarea combinată de metode şi resurse convenţionale şi neconvenţionale (de la forţe
neregulate, la război cibernetic, la elemente subversive) atât pentru evitarea atribuirii şi
responsabilităţii cât şi pentru destabilizarea inamicului în mod indirect.15 Termenul a fost
folosit prima dată la începutul anilor 2000 pentru definirea strategiei actorilor non-statali,
precum mişcarea Hezbollah, de a atinge efecte sinergetice în dimensiunea fizică şi
psihologică a unui conflict, prin utilizarea combinată a metodelor militare (atât
convenţionale, cât şi neregulate) şi non-militare (acte infracţionale, acte de terorism etc.).
În relaţie indirectă cu conceptul „noilor războaie” al lui Mary Kaldor, termenul se referea
în primul rând la limitarea operaţiunilor tradiţionale, 16 elementul asimetric fiindu-i
definitoriu după generalizarea conceptului în anii 2010. Comandamentul Militar Integrat al
SUA definea o ameninţare hibridă drept „un adversar care angajează simultan şi adaptiv un
amestec specific de mijloace şi activităţi convenţionale, neregulate, de terorism şi
infracţionale în spaţiul de luptă operaţional”, iar NATO drept “adversari cu capabilitatea de
a dispune simultan de mijloace convenţionale şi neconvenţionale în mod adaptiv pentru a-
şi urmări obiectivele”.17 Numeroşi analişti găsesc termenul util şi îl folosesc fie pentru a
defini (1) combinaţia de forţe şi metode regulate şi neregulate în spaţiul de luptă, fie (2)
abordări inovative, asociate dinamicii conflictelor asimetrice, ale tuturor mijloacelor unui
stat în toate domeniile (militar, informaţional, social etc.) în vederea urmăririi intereselor,18
trecând deci de la principiul clausewitzian al războiului drept continuare a politicii, la cel al
politicii ca o formă de război.
Există şi specialişti care argumentează inutilitatea termenului. Aceştia susţin pe de
o parte că nu aduce nimic nou faţă de vechea idee a folosirii tacticilor pentru realizarea
strategiei şi a acesteia pentru atingerea obiectivelor politice, iar pe de altă parte că un
concept precum „conflict de zonă gri” este nociv, întrucât alterează percepţia diferenţei
dintre război şi pace, dintre tactică şi strategie.19 În viziunea noastră, esenţială este tocmai
incertitudinea generată de estomparea diferenţelor dintre pace şi război, de dispariţia
limitelor spaţiului de luptă. Semnalăm în primul rând tradiţia istorică a acestui concept
strategic în Rusia, începând cu Col. Evgeny Messner (1891-1974), ofiţer în armata ţaristă
în timpul Primului Război Mondial, care a postulat myatezh voyna („războiul
subversiune”) drept conflict al viitorului, având drept caracteristici: dispariţia dihotomiei
pace-război, dispariţia frontului, deplasarea centrului de gravitate al conflictelor din
domeniul fizic în cel psihologic, „vulgarizarea” metodelor de luptă (i.e. „dirty war”),
complexitatea „copleşitoare” la nivel politico-strategic.20 Cu toate acestea, este evidentă o
anumită confuzie conceptuală cu privire la folosirea termenului. Ofer Fridman observă că
modul în care mediile de securitate occidentale folosesc termenul de „război hibrid”
(adaptarea spaţiului de luptă, combinarea mijloacelor operaţionale etc.) diferă de
accepţiunea rusă datoare concepţiei lui Messner, 21 care operează la nivelul viziunii
15
Alexandru Apetroe, „Hybrid Warfare: from “War during Peace” to “Neo-Imperialist Ambitions”. The Case
of Russia”, în: On-line Journal Modelling the New Europe, nr. 21, 2016, pp. 97, 98-100, 103-104.
16
Ibid., pp. 98-103 şi Frank Hoffman apud Alexandru Apetroe, op. Cit.
17
Brian P. Fleming, The Hybrid Threat Concept: Contemporary War, Military Planning and the Advent of
Unrestricted Operational Art, Fort Leavenworth, Kansas, School of Advanced Military Studies, US Army
Command and General Staff College, 2011, pp. 1-3, 22-24.
18
Stephen M. Dayspring, Toward a Theory of Hybrid Warfare: the Russian Conduct of War During Peace,
Monterey, California, 2015, Naval Postgraduate School, pp. 6-9.
19
Donald Stoker, Craig Whiteside, „Blurred Lines: Gray-Zone Conflict and Hybrid War—Two Failures of
American Strategic Thinking”, în: Naval War College Review, vol. 73, nr. 1, 2020, pp. 4-18.
20
Adam Klus, Myatezh Voina: The Russian Grandfather of Western Hybrid Warfare” în: Small Wars &
Insurgencies, 10 iulie, 2017; Ofer Fridman„Hybrid Warfare or Gibridnaya Voyna? Similar but Different”, în:
The RUSI Journal, vol. 162, nr. 1, 2017, pp. 43-45.
21
Ofer Fridman, op. cit., pp. 45-46.
strategice. Expertul în securitate Mark Galeotti, care a descris comportamentul operaţional
al Rusiei în Crimeea drept „doctina Gerasimov”22 a regretat ulterior folosirea termenului şi
politizarea acestuia, explicând că Rusia nu are o nouă doctrină militară atribuibilă lui
Valery Gerasimov. 23 Astfel, gibridnaya voyna reflectă percepţia elitelor ruseşti asupra
războiului pe care ei consideră că Occidentul îl angajează împotriva Rusiei, 24 folosită
ulterior în justificarea propriului comportament. Galeotti atrage atenţia asupra faptului că
există numeroase precedente istorice pentru modul în care în prezent actori fluizi (statali,
non-statali şi para-statali) combină forţe şi metode convenţionale şi neconvenţionale cu
spionaj, criminalitate, propagandă şi subversiune. 25 Ceea ce este cu adevărat nou, în
viziunea sa, nu este modul în care este purtat războiul, ci lumea contemporană în care
acesta se desfăşoară. De aceea, „noul tip de război rusesc” reflectă percepţia rusă asupra
modului în care s-a schimbat spaţiul de luptă din punct de vedere militar, politic şi
economic.26 „Războiul hibrid” este într-adevăr o ameninţare de securitate în primul rând
datorită însăşi naturii regimului rusesc, care îşi întemeiază credibilitatea politică pe un
program revizionist.27 Această evaluare este susţinută de analizele asupra ameninţării pe
care o constituie contestarea iliberală a ordinii internaţionale în contextul hibridizării
geopoliticii globale.28 În această viziune, războiul hibrid reprezintă atât (a) o adaptare la
mediul de securitate actual prin revaluarea metodelor neconvenţionale din tradiţia
strategică a statului rus pentru a duce un „război pe timp de pace” cât şi (b) dimensiunea
ambiţiilor neo-imperiale ale unei Rusii care nu acceptă o identitate strategică post-
imperială.29
Acest din urmă aspect este important pentru evaluarea strategică. Pornind de la
conceptul lansat de James Wolsey în anii 1990, care compara strategia actorilor statali
tradiţionali cu cea a unor „dragoni”, iar a celor non-statali emergenţi cu cea a „şerpilor”,
David Kilcullen defineşte mediul strategic global în termeni evoluţionişti ca un mediu de
competiţie pentru supravieţuire („fitness landscape”), modelat de puterea preeminentă a
SUA. Mai precis, actorii statali regionali cu ambiţii de puteri globale (Rusia şi China) au
preluat, într-un proces de adaptare sub presiune similar cu cel al evoluţiei biologice,
strategii specifice de la actorii non-statali.30 Aceste preluări includ nu doar război neregulat
ci şi adaptabilitate, modularitate, autonomie, manipularea mediilor informaţionale etc.
Galeotti numeşte acest aspect geopolitică de gherilă, pornind de la realitatea capabilităţilor
scăzute ale Federaţiei Ruse. 31 Kilcullen preferă termenul de „război liminal” datorită
importanţei acordate operaţiunilor de modelare a spaţiului de luptă, sub pragul de percepţie
al ostilităţilor. 32 Galeotti arată că acesta este de fapt „noul tip de război rusesc” al
specialiştilor din zona militară, care s-au adaptat astfel realităţilor câmpului de luptă al

22
Mark Galeotti, „The “Gerasimov Doctrine” and Russian Non-Linear War”, în: In Moscow’s Shadows, 6
iunie, 2014.
23
Mark Galeotti, „The mythical ‘Gerasimov Doctrine’ and the language of threat”, în: Critical Studies on
Security, vol. 7, nr. 2, 2018, pp. 1-4.
24
Mark Galeotti, „I’m Sorry for Creating the ‘Gerasimov Doctrine’”, în: Foreign Policy, 5 martie, 2008.
25
Mark Galeotti, Russian Political War. Moving belyond the Hybrid, Abingdon/ New York, Routledge,
2019, p. 10.
26
Mark Galeotti, Hybrid, ambiguous, and non-linear? How new is Russia’s ‘new way of war’?”, în: Small
Wars & Insurgencies, vol. 27, nr. 2, 2016, pp. 288-297.
27
Mark Galeotti, Russian Political War. Moving belyond the Hybrid, Abingdon/ New York, Routledge,
2019., p. 12.
28
Dorin Popescu, op. cit., passim.
29
Apetroe, op. cit., passim, dar în special pp. 115-118.
30
David Kilcullen, op. cit., pp. 135-150.
31
Mark Galeotti, op. cit., pp. 20-21.
32
David Kilcullen, op. cit., pp. 150-161.
prezentului,33 fapt confirmat de importanţa utilizării integrate a măsurilor non-militare în
Doctrina Militară a Federaţiei Ruse. 34 Este ceea ce am identificat mai sus drept
„combinaţia de forţe regulate şi neregulate în spaţiul de luptă” şi „adaptare la mediul de
securitate actual prin revaluarea metodelor neconvenţionale”.
Dar Galeotti identifică această doctrină militară ce poate fi caracterizată drept
război hibrid ca separată de fenomenul războiului politic. Mai precis, dacă strategia
războiului hibrid îşi are originea în instituţiile învăţământul militar, viziunea războiul
politic este creaţia instituţiilor de securitate naţională altele decât forţele armate, grupate în
jurul Administraţiei Prezidenţiale şi a Consiliului de Securitate ale Rusiei,35 originând în
fostul KGB. Acest fenomen este distinct de adaptarea strategică, este determinat de
ambiţiile neo-imperiale ale Rusiei şi ţine de războiul permanent şi nelimitat, din care
elementul kinetic poate (şi este mai bine) să lipsească, atâta timp cât obiectivul politic
poate fi îndeplinit prin alte mijloace 36 (diplomaţie coercitivă, presiune economică,
operaţiuni de spionaj, subversive, război informaţional, corupţie etc.).

Fig. 1. Mediul operaţional şi instrumentarul războiului politic

Linda Robinson et. al., Modern Political Warfare. Current Practices and Possible
Responses, Santa Monica, RAND Corporation, 2018, p.7.

33
Mark Galeotti, op. cit., pp. 43-47.
34
***, The Military Doctrine of the Russian Federation, 2014.
35
Mark Galeotti, op. cit., p. 50.
36
Mark Galeotti, „Russian intelligence is at (political) war”, în: NATO Review, 12 mai, 2017.
 Există o bogată literatură de specialitate privind rolul războiului informaţional,
psihologic şi de propagandă, precum şi al instrumentelor de presiune economică în
desfăşurarea agresiunilor hibride recente ale Rusiei, dar de asemenea şi contestări vocale
ce subliniază rolul pe care acţiunile militare convenţionale încă îl au, considerând
evenimente precum Războiul din Donbas. Lucrarea de faţă va avea în vedere „acţiunile
clandestine” ca parte a instrumentarului operaţional al războiului hibrid. Prin această
categorie, nu foarte clar definită în literatura consultată, vom înţelege trei categorii de
acţiuni: (1) operaţiuni de intelligence (ne vom referi la spionaj, infiltrare, sabotaj şi
asasinare), (2) gestionarea de grupări şi forţe interpuse de tip proxy, şi (3) operaţiuni
kinetice neconvenţionale. Vom încerca în primul rând să elucidăm dacă acţiunile
clandestine atribuibile Federaţiei Ruse în Ucraina şi alte state regionale au jucat un rol
esenţial în avansarea obiectivelor strategice ruseşti şi destabilizarea spaţiului avut în
vedere. În al doilea rând, ne propunem să folosim concluziile trase pentru a înţelege dacă
suntem în faţa unui „război hibrid” în sens restrâns (de acţiuni asimetrice multi-modale
pentru modelarea spaţiului de luptă în vederea operaţiunilor convenţionale) sau a unui
război politic. Este viziunea strategică a Rusiei una în care instrumentele hibride sunt
folosite în pregătirea şi sprijinul operaţionalizării unor politici de securitate tradiţionale?
Sau, din contra, mijloacele convenţionale sunt acum doar un instrument în plus în
desfăşurarea unui război politic cu caracter nelimitat? În subsidiar, lucrarea va explora
scenarii privind contracararea ameninţărilor generate de politicile ruseşti în regiune, şi
măsura în care confruntarea acţiunilor clandestine prin metode specifice poate contribui la
perturbarea strategiilor hibride ruseşti.
András Rácz face în 2015 o trecere în revistă magistrală a agresiunilor hibride ale
Rusiei în Ucraina. 37 Capacităţile ruseşti de a desfăşura acţiuni militare kinetice
neconvenţionale şi istoricul utilizării lor în Ucraina sunt tratate pe larg într-o variantă
declasificată a unei publicaţii din 2016 a Comandamentului pentru Operaţiuni Speciale a
Armatei SUA. 38 În 2019, un raport al think-tank-ului turcesc SETA 39 analizează
principalele componente ale războiului hibrid în Ucraina, tratând separat operaţiunile de
spionaj şi războiul prin proxy ca elemente esenţiale ale presiunii pe care Federaţia Rusă a
exercitat-o asupra Ucrainei. Astfel, forţele interpuse din Donbas au executat cu succes
acţiuni care au dus la deteriorarea majoră a capacităţii statului ucrainean de a-şi controla
teritoriul, iar operaţiunile de spionaj au copleşit capacitatea structurilor de contrainformaţii
ucrainene de a le contracara. Una din consecinţele agresiunii hibride ruseşti asupra statului
vecin a fost însă şi generarea capacităţii acestuia de a le contracara, ca răspuns evolutiv.
Tot în 2019, o publicaţie privind politicile publice publicată de un parteneriat de think-
tank-uri din Vecinătate Estică examinează ameninţările hibride la care sunt supuse ţările
Parteneriatului Estic. 40 Mark Galeotti, menţionat mai sus, analizează într-o publicaţie
pentru Centrul Marshall din 2020 capabilităţile trupelor ruseşţi pentru operaţiuni speciale
Spetsnaz şi rolul lor important în cadrul războiului politic.41 Raportul complex al RAND
Corporation din 2020 asupra influenţei Rusiei şi NATO în mediul de securitate al regiunii
Mării Negre tratează extins acţiunile clandestine ca „măsuri de influenţă” sub pragul de
percepţie al uzului de forţă.42

37
András Rácz, Russia’s Hybrid War in Ukraine Breaking the Enemy’s Ability to Resist, Helsinki, Finnish
Institute of International Affairs, 2015.
38
***, Little Green Men: a primer on Modern Russian Unconventional Warfare, Ukraine 2013-2014,
USASOC, 2016.
39
Cătălin Alin Costea, Russia’s Hybdrid War in Ukraine (2014-2018), Ankara et al., SETA, 2019, pp. 17-30.
40
Gogolashvili et al., Hybrid Threats in the EaP Countries: Building a Common Response, 2019.
41
Mark Galeotti, „Spetsnaz: Operational Intelligence, Political Warfare, and Battlefield Role”, în: Security
Insights, George C. Marshall Center for Security Studies, nr. 046, Feb. 2020.
42
Flanagan et al., Russia, NATO and Black Sea Security, Santa Monica, RAND Corporation, 2020.
 Cap. 2: Statism şi vulnerabilitate în strategiile de securitate ale Rusiei
Lumea contemporană favorizează hibriditatea – costurile politice, economice şi
financiare ale războaielor convenţionale sunt în creştere, evoluţia lumii spre multi-
polaritate creează goluri de autoritate, iar evoluţia tehnologică creşte eficienţa strategiilor
disruptive. Dacă politicile de securitate sunt contextuale, dependente de rata de actualizare
politică şi instituţională chiar şi într-un regim precum cel rusesc, caracterizat de
autoritarism şi, din ce în ce mai mult, de personalism, viziunea strategică a unei ţări
reprezintă nucleul fundamental al filosofiei sale de interacţiune cu lumea.
Adaptarea strategică a războiului hibrid, este dublată de o nouă viziune, pe care
Vladislav Surkov, eminenţa gri 43 a Kremlinului care a contribuit în mod esenţial la
dezvoltarea acesteia, o numeşte „război non-linear”, fiind caracterizat de dispariţia
limitelor.44 După cum reiese din expunerile sale publicate în Russkii Pioner, aceasta este o
conceptualizare a conflictelor în care nu mai există tabere, ci alianţe fluide, atât regionale
cât şi sectoriale, în perpetuă schimbare, ce includ actori atât sub-, cât şi supra- şi para-
statali, în care scopul nu este victoria, ci gestionarea conflictelor astfel încât să avansezi cât
mai mult propriile interese şi în care nu pot fi identificate puncte de început ori sfârşit ale
conflictelor. Galeotti numeşte acest gen de viziune război politic, stabilindu-i originea în
personalul serviciilor de informaţii ruseşti şi evaluând că acest mod de gândire este
prevalent în elita rusească care îşi justifică acţiunile prin percepţia unei agresiuni politice
occidentale. 45 În această perspectivă, opinăm că decidenţii ruşi sunt în primul rând nu
strategi, ci judoka profitând în mod oportunistic de orice ocazie de a-şi avansa interesele,
iar Occidentul ia parte involuntar la un randori46 cu Putin fără tatami.
Strategia se găseşte la intersecţia dintre temeri şi ambiţii, iar Rusia este constrânsă
pe de o parte de realitatea47 şi percepţia48 propriei vulnerabilităţi şi a capabilităţilor mult
inferioare vectorului euro-atlantic. Cealaltă parte a monedei este ambiţia imperială de
„mare putere” a Rusiei care îi determină şi adaptarea strategică. Războiul politic rus se
regăseşte în tradiţia războiului politic sovietic caracterizat de măsuri active flexibile şi
oportuniste.49 Acesta reprezintă un efort intenţionat de atingere a obiectivelor strategice (şi
adesea a intereselor personale) prin utilizarea în timp de pace a spectrului complet al
metodelor non-kinetice50 (inclusiv ameninţarea cu folosirea capabilităţilor convenţionale).
Prin el se urmăreşte, în faţa unui oponent superior, minimizarea costurilor politice,
economice şi în termeni de capabilităţi, evitarea detecţiei şi a reacţiei adversarului.
Diplomatul american George Kennan denumea acest comportament de politică externă
măsuri până la război („measures short of war”), pe care un raport recent al RAND
Corporation le numeşte „măsuri ostile”.51 Acestea sunt caracterizate de eforturi concrete
hotărâte de a atinge obiective contrare intereselor ţărilor în care se desfăşoară, desfăşurate

43
Vladislav Surkov a jucat până în 2020 un rol decisiv în cercurile de putere ruseşti, fără însă ca funcţiile
oficiale pe care le-a deţinut să reflecte importanţa poziţiei sale. Rolul său în dezvoltarea conceptului de război
non-linear este amplu analizat în literatura de specialitate (de Pomerantsev, Galeotti şi alţii).
44
Nathan Dubovitsky, „Без неба” (‘Without Sky’) în Русский пионер (‘Russian Pioneer’), Nr. 46 (Mai
2014) [Nathan Dubovitsky este pseudonimul literar al lui Vladislav Surkov].
45
Mark Galeotti, „Russian intelligence is at (political) war”, în: NATO Review, 12 mai, 2017.
46
Termen din judo însemnând luptă liberă, lit. „exerciţiu în haos”.
47
Mark Galeotti, Russian Political War. Moving belyond the Hybrid, Abingdon/ New York, Routledge,
2019., pp. 16-23.
48
The Russian Federation’s National Security Strategy, 2015, loc. cit.
49
Mark Galeotti, op. cit., pp. 51-54.
50
Dickey et al., Russian political warfare: origin, evolution, and application, Monterey, California, Naval
Postgraduate School, 2015, pp. 13-16.
51
Connable et al., op. cit., p. x, 16-19.
ca urmare a unor decizii politice explicite în acest sens.52 Ele au loc într-un „spaţiu gri”
conceptual, determinat simultan de caracterul lor ostil şi de absenţa unei stări de fapt de
război. 53 La nivel geopolitic, măsurile ostile sunt determinate de ambiţiile ruseşti,
continuând doctrina Brezhnev şi bazându-se pe conceptualizarea unei suveranităţi limitate
a statelor din aria de interese a Rusiei, unde aceasta, ca mare putere, îşi rezervă dreptul de a
interveni în sprijinul propriilor interese.54 Nu putem ocoli din acest punct de vedere cadrul
conceptual statist, tradiţional, dator geopoliticii clasice şi realismului, evident în Strategia
de Securitate Naţională a Rusiei.55 La nivel operaţional măsurile ostile sunt caracterizate de
oportunism, reactivitate, subversiune şi integrare a diverselor instrumente de presiune;
măsurile active sunt un subset al măsurilor ostile.
Rezultatul actual al politicilor de securitate ruseşti se datorează în principal
vidului de autoritate provocat de implicarea scăzută a SUA în anumite spaţii de securitate,
deteriorarea normelor internaţionale şi slăbirea solidarităţii euro-atlantice. Aceste procese
determinate în mare parte de vulnerabilităţi interne lumii occidentale au creat noi spaţii
(atât regionale cât şi sectoriale) pentru măsurile ostile ruseşti.

Cap. 3: Rolul acţiunilor clandestine

Structurile informative ale statului rus percep politicile occidentale în spaţiul
eurasiatic drept ostile şi subversive, drept urmare se consideră ca deja participanţi în prima
linie într-un război politic cu puterile occidentale, având ca primă armă „măsurile active”.56
Acestea (aktivnye meropriyatiya) sunt un subset al măsurilor ostile, şi sunt prin natura lor
fie clandestine, fie sub acoperire. Ele pot include nu doar acţiuni de spionaj, infiltrare,
sabotare sau asasinare, ci orice activităţi ascunse ori pentru care statul rus îşi poate declina
responsabilitatea, menite să destabilizeze un anumit spaţiu, precum campanii de
dezinformare ori atacuri cibernetice.57 Rusia foloseşte un instrumentar bogat de activităţi şi
capabilităţi clandestine în toate statele din regiunea extinsă a Mării Negre pentru a aplica
asupra lor presiuni non-militare.58 Rolul acţiunilor clandestine ale serviciilor de securitate
ruseşti în războiul politic este acela de a crea precondiţii, de a furniza pretexte şi de a
paraliza acţiunea inamicului. 59 Este însă important de observat că cele trei structuri
informative ruseşti principale (FSB, 60 SVR 61 şi GRU 62 ) există într-un mediu foarte
competitiv, având atribuţii care se suprapun şi generează un anumit grad de ineficienţă.63
Din 2014, în Ucraina, atât aceste servicii cât şi forţe speciale, personal militar şi
companii private de securitate sunt angajate într-un efort de război neconvenţional în
spectru complet, dar serviciile de informaţii ruseşti fuseseră active în această ţară de la
destrămarea URSS.64 Efortul de infiltrare a Ucrainei de către structurile informative ruseşti
a fost unul de lungă durată şi de succes. Încă de la formarea statului ucrainean, cei mai
mulţi ofiţeri ai serviciilor de securitate ukrainene au fost recrutaţi din rândul cadrelor
Directoratului al V-lea al KGB, iar comunicarea cu colegii lor din structurile ruseşti, alături
52
Ibid., p. xi-xiv, 11-15.
53
Ibid., pp. 5-8.
54
Ibid., pp. 20-22.
55
The Russian Federation’s National Security Strategy, 2015, passim.
56
Mark Galeotti, „Russian intelligence is at (political) war”, în: NATO Review, 12 mai, 2017
57
Connable et al., op. cit., p. x, 5, 25.
58
Flanagan et al., op. cit., p. 38.
59
Mark Galeotti, Russian Political War. Moving belyond the Hybrid, Abingdon/ New York, Routledge,
2019., p. 89.
60
Federalnaya Sluzhba Bezopasnosti, serviciul de securitate internă al Rusiei.
61
Sluzhba Vneshney Razvedki, serviciul de informaţii externe al Rusiei.
62
Glavnoye Razvedyvatelnoye Upravleniye, directoratul de informaţii al Forţelor Armate Ruseşti.
63
Mark Galeotti, op. cit., pp. 87-89.
64
Ibid., p. 39.
de care adesea s-au format, a rămas constantă. 65 Penetrarea mediilor decizionale şi de
securitate ucrainene a fost deci profundă şi comprehensivă, 66 mai ales după ce fostul
preşedinte Viktor Yanukovici a numit în conducerea mai multor instituţii ucrainene
persoane având legături cu serviciile de informaţii ruseşti, care ulterior au permis
penetrarea pe scară largă a acestor instituţii. 67 În 2014, ulterior declanşării crizei din
Donbas, numeroase operaţiuni ucrainene menite să faciliteze recuperarea controlului
asupra teritoriilor pierdute au eşuat ca urmare a scurgerilor de informaţii către partea
rusă. 68 În 2015 preşedintele ucrainean Petro Poroshenko declara că 80% dintre ofiţerii
serviciului intern de informaţii al Ucrainei erau agenţi FSB, dar serviciile ruseşti au
penetrat în egală măsură şi serviciul de informaţii externe cât şi pe cel militar. 69 Noua
conducere a structurilor informative ucrainene după 2014 a epurat sute de ofiţeri, mulţi
fiind deferiţi justiţiei sub acuzaţia de trădare, a operat sute de noi angajări cu standarde
mult mai stricte decât în trecut şi a modificat substanţial managementul instituţional,70 dar
scurgerile de informaţii către partea rusă nu au fost în mod definitiv rezolvate, rezultând
inclusiv în eşecuri operaţionale.71 Între 2014-2018, au avut loc cel puţin 20 de operaţiuni
de contrainformaţii majore ale SBU 72 identificabile din surse deschise, împotriva unor
operaţiuni ostile atribuite Moscovei, ceea ce indică o activitate susţinută de penetrare şi
spionaj în Ucraina din partea structurilor informative ruseşti. 73 Alături de activităţi de
infiltrare şi spionaj, serviciile de securitate ruseşti au fost deosebit de active în desfăşurarea
de operaţiuni de sabotaj pe teritoriul ucrainean între 2014-2018, dintre care 16 operaţiuni
majore încununate de succes pot fi identificate din surse deschise.74 Dimensiunea activităţii
de sabotaj a operatorilor ruşi pe teritoriul ucrainean a fost însă mult mai extinsă, incluzând
distrugerea de căi ferate cu importanţă strategică în regiunile Donetsk, Luhansk,
Dnipropetrovsk, Kharkiv, Zaporizhya şi Odessaprecum şi tentative dejucate de atacuri cu
bombă în Kiev, Odessa, Nikolaev, Kherson, Zaporizhzhya, Kharkiv, Lviv şi Mariupol.75
De asemenea, serviciile de securitate ruseşti sunt suspectate de implicare în moartea
politicianului disident rus Denis Voronenkov în 2017 pe teritoriul ucrainean,76 şi cel puţin
8 alte operaţiuni de asasinare au avut loc în perioada 2014-2018, dintre care 2 au fost
dejucate de serviciile ucrainene.77 Implicarea clandestină a statului rus este suspectată şi în
cazul doborârii aeronavei civile Malaysia Airlines Flight 17 deasupra estului Ucrainei în
timp ce aceasta efectua un zbor comercial. Atât echipa mixtă de investigaţie condusă de
autorităţile olandeze cât şi compania privată de investigaţii Bellingcat au adus dovezi că 3
dintre cele 4 persoane care se aflau la comanda operaţională a forţelor separatiste din
regiune erau foste cadre de informaţii ruseşti.78 Activităţile structurilor informative ruseşti

65
Philip Shishkin, „How Russian Spy Games Are Sabotaging Ukraine’s Intelligence Agency”, în: The Wall
Street Journal, 11 martie, 2015.
66
Cătălin Alin Costea, op. cit., pp. 21-22.
67
Taras Kuzio, „Russia Takes Control of Ukraine’s Security Forces”, Jamestown Foundation”, în: Eurasia
Daily Monitor, vol. 9, nr. 55, Jamestown Foundation, 19 martie, 2012.
68
Taras Kuzio, „Who Committed Treason in Ukraine?”, în: Ukrainian Policy, 1 martie, 2016.
69
Cătălin Alin Costea, op. cit., pp. 21-23.
70
Philip Shishkin, op. cit.
71
Cătălin Alin Costea, op. cit., p. 23.
72
Sluzhba Bezpeky Ukrayiny, serviciul de securitate intern ucrainean.
73
Cătălin Alin Costea, op. cit., pp. 24-26.
74
Ibid., pp. 27-30.
75
Ibid., p. 30.
76
Flanagan et al., op. cit., p. 41.
77
Cătălin Alin Costea, op. cit., pp. 24-26.
78
“Bellingcat Links High-Ranking Russian GRU Officer to Downing of MH17”, în: Radio Free
Europe/Radio Liberty, 25 mai, 2018; David Bond, Max Seddon, “Dutch Charge 3 Russian Agents over
Downing of Flight MH17”, în:Financial Times, 19 Iunie, 2019.
în Ucraina au avut deci un succes fulminant la nivel tactic, dar la nivel strategic toate
aceste eforturi s-au soldat cu eşecul major (pentru Rusia) al orientării politicii externe
ucrainene pe o direcţie pro-occidentală şi al ostilizării pe termen lung a populaţiei şi
statului ucrainean.
Activităţile clandestine ruseşti în Georgia sunt mai puţin documentate, dar ele
includ cel puţin „scandalul spionajului rusesc” din 2006,79 când 4 ofiţeri ruşi suspectaţi a fi
lucrători ai GRU au fost arestaţi de autorităţile georgiene, ducând la o criză diplomatică
între cele două ţări.80 Acţiunile sub acoperire ruseşti în Georgia, care au inclus până în
2003 penetrarea instituţiilor de stat, mai ales cele militare şi de securitate şi stabilirea de
reţele de agenţi, 81 s-au intensificat apoi până la războiul din 2008, inclusiv acte de
violenţă 82 menite a destabiliza societatea georgiană. 83 Conform serviciului de
contrainformaţii al Georgiei, GRU a antrenat o unitate de forţe speciale a separatiştilor din
Osetia de Sud pentru a comite acte de sabotaj pe teritoriul controlat de guvernul georgian.84
Cu toate acestea, vizibilitatea mai scăzută a acţiunilor clandestine în Georgia ar putea
indica că acestea au avut o importanţă mai scăzută în raport cu celelalte instrumente ale
războiului hibrid rusesc în această ţară. Este neclar în ce măsură ele s-au soldat cu succese
tactice, dar Rusia nici nu a suferit un eşec strategic de amploarea celui din Ucraina. Cu
toate acestea statul georgian este alienat faţă de Rusia şi are aspiraţii pro-occidentale.
Următoarea formă de acţiune clandestină pe care o vom analiza este războiul prin
proxy, în care organele de stat (în cazul de faţă ruseşti) gestionează, în vederea influenţării
indirecte a rezultatului unui conflict, grupări militare sau paramilitare interpuse, pe care le
susţin cu bani, armamente, tehnică de luptă, instrucţie militară ori informaţii. GRU în mod
preponderent a fost implicat în antrenarea de forţe neregulate în Ukraina, Transnistria şi
Georgia.85 În cazul Ukrainei, Rusia a fost prezentă în mod activ în protestele ce au avut loc
în 2014 în Crimeea şi în regiunile Odessa, Kharkov, Mariupol, Donetsk, şi Luhansk. 86
Dacă în Crimeea forţele de tip proxy au avut un rol mai degrabă marginal în peisajul
operaţional, în Donbas ele au fost esenţiale în înfiinţarea şi apărarea republicilor separatiste
care au refuzat ulterior guvernului ucrainean controlul asupra unei regiuni cu resurse
strategice semnificative.87 Forţe neregulate afiliate structurilor informative ruseşti, mai ales
GRU, au fost esenţiale în ocuparea clădirilor guvernamentale ucrainene în timpul
protestelor, iar ulterior Rusia a trimis trupe fără statut oficial pentru a lupta în Estul
Ucrainei ca voluntari.88 Alături de aceştia în Donbas operează companii militare private
precum Wagner, ENOT Corp, PMC MAR, şi Grupul RSB,89 dar şi diverse grupări armate
(cazaci, naţionalişti, membri ai bandelor de motociclişti precum Nochnye Volki, „Lupii de
Noapte”).90 Adesea utilitatea militară a acestor forţe este îndoielnică, dar elementul esenţial
este posibilitatea declinării responsabilităţii sprijinului acordat de autorităţile de stat
ruseşti. De multe ori însă unităţile pentru care declinarea responsabilităţii e cea mai uşoară

79
Connable et al., op. cit., p. 39.
80
Peter Finn, „Putin and Georgia Officials Intensify Rhetoric in Dispute”, în: Washington Post, 2 octombrie,
2006.
81
Gogolashvili et al., op. cit., p. 20.
82
Mark Galeotti, op. cit., p. 89.
83
Flanagan et al., op. cit., p. 41.
84
Oscar Jonsson, Robert Seely, „Russian Full-Spectrum Conflict: An Appraisal After Ukraine”, în: Journal
of Slavic Military Studies, vol. 28, nr. 1, 2015, p. 20.
85
Mark Galeotti, op. cit., p. 80.
86
Cătălin Alin Costea, op. cit., p. 17.
87
Ibid., pp. 17-18.
88
Flanagan et al., op. cit., p. 40.
89
Ibid.
90
Mark Galeotti, op. cit., p. 81.
sunt şi cele mai ineficiente militar.91 Federaţia Rusă a furnizat separatiştilor din Donbas
personal, arme, tancuri şi alte vehicule şi atacuri de artilerie.92 Cu toate acestea, miliţiile
locale, mercenarii şi grupările aliate s-au dovedit eficienţi în a crea haos şi destabilizare dar
nu şi în a-l gestiona. De aceea, începând cu august 2014, Moscova a desfăşurat trupe
regulate în spaţiul de luptă, cu toate că a continuat să nege amestecul său în conflict.93
Observăm, din nou, un succes tactic şi operaţional parţial corelat cu eşecul strategic.
În Georgia, Rusia a folosit conflictele îngheţate etno-teritoriale din republicile
seapratiste Abkhazia şi Osetia de Sud, precum şi înarmarea şi pregătirea de forţe proxy94
pentru a controla politic statul georgian, a-l destabiliza atunci când acesta alege o direcţie
politică pro-occidentală şi pentru a gestiona spaţiul de conflict.95 Toate acestea nu au fost
de ajuns pentru a opri traseul pro-occidental al Georgiei motiv pentru care Rusia a
transformat conflictul într-unul convenţional. În ce măsură putem aprecia aceste eforturi
drept un succes tactic? Mai degrabă republicile separatiste în sine şi conflictele îngheţate
generate după destrămarea URSS, susţinute de intervenţia cu forţe convenţionale din 2008
au avut succes în a refuza accesul vectorului euro-atlantic în Caucaz prin crearea de
dificultăţi de integrare pentru Georgia.
Un al treilea aspect al acţiunilor clandestine ruseşti pe care îl luăm în considerare
constă în operaţiuni militare neconvenţionale. Numiţi în sursele occidentale „omuleţi
verzi” iar în cele ruseşti „oameni politicoşi”, trupele pentru operaţiuni speciale ruseşti au
fost actanţii principali ai ocupării Crimeei în 2014 şi au jucat ulterior un rol mai puţin
vizibil, dar esenţial în Donbas.96 Conform clasificării NATO, operaţiunile speciale pot fi
împărţite în: acţiuni directe, recunoaştere specială şi asistenţă militară, 97 dar trupele
speciale ruseşti desfăşoară adesea şi acţiuni sub acoperire în care elementul esenţial este
posibilitatea Moscovei de a-şi declina responsabilitatea.98 Trupele Spetsnaz („cu desemnare
specială”) ale Rusiei, parte din GRU, sunt forţe de infanterie uşoară configurate pentru
misiuni de recunoaştere, contra-insurgenţă şi de proiectare a puterii, fiind în mod special
potrivite pentru executarea de „măsuri active” sub acoperire ca parte a războiului politic.99
Există unităţi corespondente celor Spetsnaz-GRU care fac parte din FSB, trupele
aeorpurtate şi SVR, 100 precum şi un Comandament al Forţelor de Operaţiuni Speciale
(Komandovanie Sil Spetsialnalnyh Operatsii, KSSO) dedicat misiunilor speciale propriu-
zise. În ocuparea Crimeei au operat în mare parte trupe Spetsnaz-GRU în misiuni sub
acoperire, 101 cu feţele acoperite şi în echipament fără însemne militare. 102 Aceştia au
acţionat în momentele decisive profitând de elementul suprizei pentru a captura clădiri şi
instalaţii militare, dispărând apoi subit odată cu apariţia altor trupe care le-au consolidat

91
Ibid., pp. 81-82.
92
Cătălin Alin Costea, op. cit., p. 19.
93
Mark Galeotti, op. cit., p. 81.
94
Vladimir Socor, „Moscow Unleashes a Mountain Chieftain against Georgia”, în: Eurasia Daily Monitor,
vol. 3, nr. 143, Jamestown Foundation, 25 iulie, 2006.
95
Connable et al., op. cit., pp. 37-40.
96
Mark Galeotti, op. cit.,
97
cf. Allied Joint Doctrine for Special Operations 3.5, http://www.dtic.mil/doctrine/new_pubs/jp3_05.pdf
98
Tor Bukkvoll, „Russian Special Operations Forces in the war in Ukraine – Crimea and Donbas”, în:
Bettina Renz, Hanna Smith, Russia and Hybrid Warfare – Going beyond the Label, Kikimora Publications,
Aleksanteri Institute, University of Helsinki, Finland, 2016, p. 27.
99
Mark Galeotti, „Spetsnaz: Operational Intelligence, Political Warfare, and Battlefield Role”, în: Security
Insights, George C. Marshall Center for Security Studies, nr. 046, Feb. 2020.
100
Tor Bukkvoll, op. cit., pp. 25-27.
101
Ibid., p. 28.
102
Little Green Men: a primer on Modern Russian Unconventional Warfare, Ukraine 2013-2014, USASOC,
2016, p. 43.
victoriile tactice.103 Dar în Crimeea a jucat un rol crucial şi nou creatul KSSO, în prima sa
operaţiune de proporţii şi în care i s-au încredinţat cele mai importante misiuni, precum şi
unităţi de infanterie navală. 104 În Crimeea forţele ruseşti au obţinut nu doar o victorie
tactică deplină, dar şi o victorie strategică, fiind singurul teatru în care măsurile ostile ale
Rusiei au dat roade, rezultat care posibil nu e străin de consolidarea victoriei de etapă prin
forţe regulate în operaţiuni convenţionale de ocupare a teritoriului. În Donbas au activat o
varietate de trupe speciale ruseşti desfăşurând misiuni aparţinând întregului spectru de
operaţiuni speciale menţionat mai sus (acţiuni directe, recunoaştere specială, asistenţă
militară şi acţiuni sub acoperire).105 Aici trupele speciale au fost mai puţin implicate în
operaţiuni cu caracter politic şi pe alocuri nu au putut evita angajarea în lupte
convenţionale. Succesul lor tactic este discutabil.

Cap. 4: Descurajare şi contingentare

Viziunea strategică a decidenţilor occidentali trebuie în primul rând să se bazeze
pe avansarea normelor şi proceselor care sunt în interesul vectorului geopolitic euro-
atlantic. De aceea, considerăm că este benefic ca Occidentul să continue să susţină
procesul de democratizare în spaţiul eurasiatic şi perpetuarea globalizării economice şi
culturale, chiar dacă acestea riscă să fie percepute de Moscova drept un război politic dus
împotriva sa. Regimul Putin este probabil iremediabil angajat într-o atitudine revizionistă,
incompatibilă cu normele internaţionale ale secolului al XXI-lea, iar viziunea sa
multipolară este periculoasă pentru securitatea internaţională. Aşadar o atitudine proactivă
de rezistenţă şi confruntare faţă de obiectivele strategice ruseşti devine inevitabilă. Pe
termen lung, însă, în vederea unei potenţiale schimbări de regim la Kremlin, obiectivul este
cel al integrării reale a societăţii ruseşti în spaţiul ordinii normative multilaterale, dar
ostilitatea unei secţiuni a elitei ruseşti este de aşteptat şi pe viitor datorită temerilor
existenţiale care domină cultura lor strategică.
La nivelul politicilor de securitate, este esenţial faptul că măsurile ostile ruseşti
sunt dependente de rămânerea lor sub pragul de percepţie al ostilităţilor militare. Unul
dintre obiectivele Rusiei este absenţa de reacţie a adversarului. Astfel, o politică
consecventă de reacţie hotărâtă la măsurile ostile ar putea avea efect de descurajare prin
eliminarea avantajelor pentru decidenţii ruş pe care lipsa de reacţie a statelor ţintă le
presupune. Faptul că întreaga strategie de război politic este parţial determinată de
capacitatea scăzută a Rusiei pentru operaţiuni convenţionale şi că regimul Putin recurge la
aceste metode deoarece doreşte evitarea riscurilor, înseamnă un risc minim de escaladare
dacă occidentul ar reacţiona cu măsuri eficace. Având în vedere percepţia rusă de
vulnerabilitate, unul dintre obiectivele războiului politic este deteriorarea clarităţii politice
a decidenţilor occidentali şi a capacităţii lor de a formula decizii hotărâte şi consistente.
Dacă cancelariile occidentale vor urmări o politică hotărâtă de reacţie cu concecvenţă la
măurile ostile ruseşti, va dispărea ca factor motivaţional pentru utilizarea acestora
posibilitatea Moscovei de a obţine avantaje politice cu costuri minime. Solidaritatea
politică şi securitară a statelor NATO stă la baza oricăror politici de contingentare şi
descurajare a acestor activităţi.
La nivel operaţional contracararea acţiunilor ostile necesită măsuri specifice
proactive de contrainformaţii care să aducă operaţiunile ruseşti deasupra pragului de
percepţie a acţiunilor ofensive precum şi capabilităţi militare regulate şi neregulate
utilizabile cu rapiditate în posibilele teatre operaţionale. Astfel, s-ar putea asigura
descurajarea vectorului rusesc din perspectiva riscului crescut militar şi politic.

103
Ibid..
104
Tor Bukkvoll, op. cit., p. 28.
105
Ibid., pp. 28-31.
 Cheia în descurajarea Federaţiei Ruse stă în creşterea percepţiei riscului pentru
factorii decizionali ruseşti pe toate palierele: politic, economic, strategic, operaţional, până
în punctul în care avantajele utilizării măsurilor ostile vor fi percepute la Kremlin ca fiind
mult inferioare costurilor pe care acestea le vor presupune. Deocamdată percepţia este că
acest „război pe timp de pace” presupune riscuri neglijabile.

Concluzii
În accepţiunea noastră, comportamentul de politică externă al Federaţiei Ruse este
determinat de proasta adaptare la noua sa realitate post-imperială, de incapacitatea de a-şi
găsi o nouă identitate strategică în perioada post-sovietică. Este greşit însă să punem
„ambiţiile neo-imperiale” ruseşti (cum le-am denumit mai sus) în mod exclusiv în seama
viziunii strategice a decidenţilor ruşi. După cum am arătat, constrângerile obiective,
presiunile structurale, rigidităţile conceptuale şi percepţia vulnerabilităţii determinată de
cultura de securitate suspicioasă prevalentă în Rusia sunt în mod similar responsabile
pentru actuala decizie politică a statului rus. Trebuie însă subliniat elementul deciziei
politice, caracterul intenţionalităţii, în planificarea şi implementarea măsurilor ostile.
Constrângerile ce ţin de resurse şi capabilităţi au determinat însă şi un surplus de
creativitate în rândul elitelor ruseşti. Ne referim atât la adaptarea strategică hibridă a elitei
militare cât şi la adaptarea la condiţiile lumii contemporane a vechii strategii sovietice a
războiului politic de către noile eminenţe gri ale mediilor de securitate ruseşti, al căror
exponent în această privinţă este Vladislav Surkov. Acesta, în opinia noastră, prefigurează
prin conceptul său postmodern, fluid şi multidimensional de „război non-linear” o realitate
care riscă să se generalizeze din cauza deteriorării ordinii liberale internaţionale şi a vidului
crescând de putere în spaţii de securitate precum cel al Mării Negre.
În consecinţă, putem concluziona că ne aflăm în faţă unui război politic pe timp de
pace şi nu doar a unor adaptări hibride la câmpul de luptă modern. Cu toate acestea, Rusia
nu a inventat un nou tip de război. Atât la nivel strategic cât şi la nivel politic, avem de-a
face cu adaptări. Cu toate că în prezent ne aflăm într-o fază de intensificare a măsurilor
ostile, putem presupune tot din raţiuni de limite în resursele şi capabilităţile statului rus că
această stare de fapt va avea un caracter nepermanent.
Precum alte elemente ale războiului politic rusesc, acţiunile clandestine s-au
soldat în general cu succes tactic dar s-au înscris în eşecuri strategice majore. Singura
excepţie este Crimeea, unde putem vorbi de un război hibrid cu o componentă
convenţională semnificativă. Succesul strategic din Crimeea nu este însă replicat şi în
Georgia, unde situaţia este una mai degrabă ambiguă a unui conflict îngheţat, ceea ce
indică faptul că uneori nici măcar forţele militare convenţionale nu sunt suficiente pentru
realizarea obiectivelor ruseşti. Concluzia care se desprinde este că decidenţii ruşi au
atribuit o importanţă sporită acţiunilor clandestine în cadrul războiului politic, dar acestea
nu au condus în mod decisiv la realizarea obiectivelor strategice. Aşadar, ambiţiile
strategice ruseşti sunt nerealiste şi pe termen lung nerealizabile în raport cu capabilităţile.
Ceea ce nu am avut spaţiu să explorăm este măsura în care constrângerile ce ţin de
structura şi cultura instituţională a organelor statului rus determină atât strategia sa,
politicile sale de securitate cât şi aplicarea măsurilor ostile la nivel operaţional.
Considerăm de interes explorarea factorilor ce ţin de politica internă rusească atât în
determinarea activităţii operaţionale a structurilor informative şi a unităţilor militare cu
capabilităţi neconvenţionale, cât şi în modelarea comportamentului de politică externă a
statului rus în general.
BIBLIOGRAFIE

***, “Bellingcat Links High-Ranking Russian GRU Officer to Downing of MH17”, în:
Radio Free Europe/Radio Liberty, 25 mai, 2018, https://www.rferl.org/a/netherlands-
australia-to-hold-russia-legally-responsible-for-shooting-down-mh17/29250256.html,
accesat în data de 10.04.2021.
***, Little Green Men: a primer on Modern Russian Unconventional Warfare, Ukraine
2013-2014, Fort Bragg, Nort Carolina, United States Army Special Operations
Command, 2016
***, Russia and the West Collide, Stratfor, 2016.
***, The Military Doctrine of the Russian Federation, 2014, traducere a textului adiţional
Decretului Preşedintelui Federaţiei Ruse 2976/ 25 dec. 2014,
https://rusemb.org.uk/press/2029, accesat în data de 03.02.2021.
***, The Russian Federation’s National Security Strategy, 2015, traducere a Decretului
Preşedintelui Federaţiei Ruse 683/ 31 dec. 2015 şi a textului adiţional.
APETROE, Alexandru Constantin, „Hybrid Warfare: from “War during Peace” to “Neo-
Imperialist Ambitions”. The Case of Russia”, în: On-line Journal Modelling the New
Europe, nr. 21, 2016: pp. 97-128.
BOND, David; SEDDON, Max, “Dutch Charge 3 Russian Agents over Downing of Flight
MH17”, în: Financial Times, 19 iunie, 2019.
BUKKVOLL, Tor, „Russian Special Operations Forces in the war in Ukraine – Crimea
and Donbas”, în: RENZ, Bettina; SMITH, Hanna, Russia and Hybrid Warfare – Going
beyond the Label, Kikimora Publications, Aleksanteri Institute, University of Helsinki,
Finland, 2016.
CONNABLE, Ben; YOUNG, Stephanie; PEZARD, Stephanie; RADIN, Andrew;
COHEN, Raphael S.; MIGACHEVA, Katya; SLADDEN, James, Russia’s Hostile
Measures. Combating Russian Gray Zone Aggression Against NATO in the Contact,
Blunt, and Surge Layers of Competition, Santa Monica, RAND Corporation, 2020.
COSTEA, Cătălin Alin, Russia’s Hybdrid War in Ukraine (2014-2018), Ankara/ Istanbul/
Washingdon DC/ Cairo/ Berlin, SETA, 2019.
DAYSPING, Stephen M., Toward a Theory of Hybrid Warfare: the Russian Conduct of
War During Peace, Monterey, California, disertaţie de masterat, Naval Postgraduate
School, 2015.
DICKEY, Jeffrey V.; EVERETT, Thomas B.; GALVACH, Zane M.; MESKO, Matthew
J.; SOLTIS, Anton V., Russian political warfare: origin, evolution, and application,
Monterey, California, Naval Postgraduate School, 2015.
DUBOVITSKY, Nathan, „Без неба” (‘Without Sky’) în Русский пионер (‘Russian
Pioneer’), Nr. 46 (Mai 2014) [Nathan Dubovitsky este pseudonimul literar al lui
Vladislav Surkov].
FINN, Peter, „Putin and Georgia Officials Intensify Rhetoric in Dispute”, în: Washington
Post, 2 octombrie, 2006, https://www.washingtonpost.com/wp-
dyn/content/article/2006/10/01/AR2006100100898.html, accesat în data de 27.01.2021.
FLANAGAN, Stephen J.; BIKKENDIJK, Anika; CHINDEA, Irina A.; COSTELLO,
Katherine; KIRKWOOD, Geoffrey; MASSICOT, Dara; Reach, Clint, Russia, NATO and
Black Sea Security, Santa Monica, RAND Corporation, 2020.
FLEMING, Brian P., The Hybrid Threat Concept: Contemporary War, Military Planning
and the Advent of Unrestricted Operational Art, Fort Leavenworth, Kansas, School of
Advanced Military Studies, US Army Command and General Staff College, 2011,
https://apps.dtic.mil/dtic/tr/fulltext/u2/a545789.pdf, accesat în data de 28.12.2020.
FRIDMAN, Offer, „Hybrid Warfare or Gibridnaya Voyna? Similar but Different”, în: The
RUSI Journal, vol. 162, nr. 1, 2017, pp. 42-49, DOI 10.1080/03071847.2016.1253370.
GALEOTTI, Mark, “The “Gerasimov Doctrine” and Russian Non-Linear War”, în: In
Moscow’s Shadows, 6 iunie, 2014,
https://inmoscowsshadows.wordpress.com/2014/07/06/the-gerasimov-doctrine-
andrussian-non-linear-war/ accesat în data de 28.12.2020.
GALEOTTI, Mark, „Hybrid, ambiguous, and non-linear? How new is Russia’s ‘new way
of war’?”, în: Small Wars & Insurgencies, vol. 27, nr. 2, 2016, pp. 282-301, DOI
10.1080/09592318.2015.1129170.
GALEOTTI, Mark, „Russian intelligence is at (political) war”, în: NATO Review, 12 mai,
2017, https://www.nato.int/docu/review/articles/2017/05/12/russian-intelligence-is-at-
political-war/index.html, accesat în data de 17.01.2021.
GALEOTTI, Mark, „I’m Sorry for Creating the ‘Gerasimov Doctrine’”, în: Foreign
Policy, 5 martie, 2018, https://foreignpolicy.com/2018/03/05/im-sorry-for-creating-the-
gerasimov-doctrine, accesat în data de 27.01.2021.
GALEOTTI, Mark, „The mythical ‘Gerasimov Doctrine’ and the language of threat”, în:
Critical Studies on Security, vol. 7, nr. 2, 2018, DOI 10.1080/21624887.2018.1441623.
GALEOTTI, Mark, Russian Political War. Moving beyond the Hybrid, Abingdon/ New
York, Routledge, 2019.
GALEOTTI, Mark, „Spetsnaz: Operational Intelligence, Political Warfare, and Battlefield
Role”, în: Security Insights, George C. Marshall Center for Security Studies, nr. 046,
Feb. 2020, https://www.marshallcenter.org/en/publications/security-insights/spetsnaz-
operational-intelligence-political-warfare-and-battlefield-role-0, accesat în data de
28.12.2020.
GOGOLASHVILI, Kakha; PAŞA, Valeriu; HOVHANNISYAN, Mikayel; OHIIENKO,
Viktor; SAHAKYAN, Julya, Hybrid Threats in the EaP Countries: Building a Common
Response, Georgian Foundation for Strategic and International Studies et al., Tbilisi/
Chişinău/ Kyiv/ Erevan/ Brussels, 2019.
JONSSON, Oscar; SEELY, Robert, „Russian Full-Spectrum Conflict: An Appraisal After
Ukraine”, în: Journal of Slavic Military Studies, vol. 28, nr. 1, 2015, pp. 1–22, DOI
10.1080/13518046.2015.998118
KILCULLEN, David, The Dragons and the Snakes, New York, Oxford University Press,
2020.
KLUS, Adam, „Myatezh Voina: The Russian Grandfather of Western Hybrid Warfare” în:
Small Wars & Insurgencies, 10 iulie, 2017,
https://smallwarsjournal.com/jrnl/art/myatezh-voina-the-russian-grandfather-of-western-
hybrid-warfare, accesat în data de 28.12.2020.
KUZIO, Taras, „Russia Takes Control of Ukraine’s Security Forces”, Jamestown
Foundation”, în: Eurasia Daily Monitor, vol. 9, nr. 55, Jamestown Foundation, 19
martie, 2012, https://jamestown.org/program/russia-takes-control-of-ukraines-security-
forces, accesat în data de 14.01.2021.
KUZIO, Taras, „Who Committed Treason in Ukraine?”, în: Ukrainian Policy, 1 martie,
2016, http://ukrainianpolicy.com/who-committed-treason-in-ukraine, accesat în data de
14.01.2021.
POMERANTSEV, Peter, „How Putin is Reinventing Warfare”, Foreign Policy, 5 mai,
2014, https://foreignpolicy.com/2014/05/05/how-putin-is-reinventing-warfare, accesat în
data de 28.12.2020.
POPESCU, Dorin, Captivi la Pontul Hibrid, Bucureşti, Ideea Europeană, 2020.
STOKER, Donald; WHITESIDE, Craig, „Blurred Lines: Gray-Zone Conflict and Hybrid
War—Two Failures of American Strategic Thinking”, în: Naval War College Review,
 vol. 73, nr. 1, 2020, https://digital-commons.usnwc.edu/nwc-review/vol73/iss1/4, accesat
în data de 03.02.2021.
SECRIERU, Stanislav, Rusia după Imperiu: între putere regională şi custode global, Iaşi,
Institutul European, 2008.
SHISHKIN, Philip, „How Russian Spy Games Are Sabotaging Ukraine’s Intelligence
Agency”, în: The Wall Street Journal, 11 martie, 2015,
https://www.wsj.com/articles/how-spy-games-are-sabotaging-ukraines-intelligence-
agency-1426127401, accesat în data de 14.01.2021.
SOCOR, Vladimir, „Moscow Unleashes a Mountain Chieftain against Georgia”, în:
Eurasia Daily Monitor, vol. 3, nr. 143, Jamestown Foundation, 25 iulie, 2006,
jamestown.org/edm/article.php?article_id=2371309, accesat în data de 04.02.2021.