Tema 7

Imaginaţia şi creativitatea

1. Caracterizarea generală a imaginaţiei

Dacă cu ajutorul percepţiei şi al gândirii noi aflăm despre însuşirile, legăturile şi

raporturile obiectelor şi fenomenelor real existente, în imaginaţie se reflectă şi ceea ce există, dar
este inaccesibil din anumite motive, şi ceea ce a fost, dar martori la care nu am fost, şi ceea ce
nu-i şi nici nu poate exista. Cu alte cuvinte, în imaginaţie omul iese dincolo de limitele lumii
reale în timp şi în spaţiu: poate realiza lucruri care în realitate ar fi imposibil, poate transfera
procese din prezent în viitor sau trecut, dintr-un spaţiu în altul (M.Zlate, 2004).
Prin imaginaţie se înţelege: „ un proces cognitiv complex, de elaborare a unor imagini
şi proiecte noi pe baza combinării şi transformării datelor experienţei anterioare”.

Caracteristicile imaginaţiei

• proces cognitiv complex specific numai omului;

• permite elaborarea mintală a planului de desfăşurare a unei activităţi;
• lărgeşte câmpul cunoaşterii umane;
• face legătura dintre trecut, prezent şi viitor;
• apare pe o anumită treaptă a dezvoltării umane, după ce au apărut alte procese şi funcţii
psihice care îi pregătesc desfăşurarea;
• interacţionează permanent cu toate procesele, funcţiile psihice şi componentele
sistemului psihic uman (SPU).

Procedeele şi felurile imaginaţiei

Fiind un proces complex, imaginaţia se desfăşoară în forme variate:

• Imaginaţie involuntară: - Visul din timpul somnului; - Reveria – satisfacerea fictivă a
dorinţelor şi aşteptărilor.
• Imaginaţie voluntară:
- Imaginaţia reproductivă – constă în constituirea mintală a imaginii unor realităţi
existente în prezent sau în trecut, dar care nu pot fi percepute direct;
- Imaginaţia creatoare – este orientată spre ceea ce este posibil, spre ceea ce ţine
de viitor, spre ceea ce este nou;
- Visul de perspectivă – constă în proiectarea mintală a propriei direcţii de
dezvoltare în acord cu posibilităţile personale şi cu cerinţele sociale.

Procedeele imaginaţiei constau în gruparea şi echilibrarea specifică a operaţiilor

mentale, ceea ce permit o combinare originală:
Aglutinarea – o nouă organizare mentală a unor părţi uşor de identificat şi care au
aparţinut unor lucruri, fiinţe (sfinx – cap de om, trup de leu; tanc-amfibie etc.);
Amplificarea şi diminuarea – modificare a propoziţiilor şi dimensiunilor unor
structuri iniţiale (Flămânzilă, Gerilă, mijloc de trestie, glas de argint etc.);
Multiplicarea sau omisiunea – modificarea numărului de elemente structurale,
păstrându-se identitatea acestora (balaur cu 7 capete, ciclopul în mitologie, autovehicole pe pernă
magnetică etc.);
Diviziunea şi rearanjarea – păstrarea elementelor unei structuri cunoscute, dar
dispunerea lor în alte corelaţii (împărţirea unui tot pe părţi componente, echipe sportive, tactici
militare, gen de film, locuri de muncă etc.);
 Adaptarea – aplicarea unui element, a unui obiect, a unui principiu funcţional într-o
nouă situaţie (artă, tehnică etc.);
Substituţia – înlocuirea într-o structură existentă a unui nou element (metal cu
ceramică sau plastic);
Schematizarea – selecţia unor însuşiri şi omiterea, cu bună ştiinţă, a celorlalte
elemente (scheme-desen a unui oraş, schiţa-robot a unui om etc.);
Tipizarea – identificarea generalului şi transpunerea ulterioară a acestuia într-un
produs nou (individul dat reprezintă viciile întregii societăţi din acea perioadă);
Analogia – identificarea unor elemente comune şi a celor necomune la mai multe
serii de obiecte sau fenomene.

Imaginaţia, ca şi creativitatea, presupune trei însuşiri:

Fluiditate – posibilitatea de a ne imagina în scurt timp un mare număr de imagini,
idei, situaţii etc. Sunt oameni care ne surprind prin ceea ce numim în mod obişnuit ca fiind
„bogăţia” de idei, viziuni, unele năstruşnice, dar care nouă nu ne-ar putea trece prin minte;
Plasticitate – constă în uşurinţa de a schimba punctul de vedere, modul de abordare
a unei probleme, când un procedeu se dovedeşte inoperant. Sunt persoane „rigide” care greu
renunţă la o metodă, deşi este ineficientă;
Originalitatea – este expresia noutăţii, a inovaţiei, ea se poate constata când vrem
să testăm posibilităţile cuiva, prin rapiditatea unui răspuns, a unei idei originale, adecvate
situaţiei date.
Fiecare dintre aceste însuşiri are însemnătatea ei; caracteristica principală rămâne
originalitatea, ea garantând valoarea rezultatului muncii creatoare.

Definirea conceptului de creativitate

Termenul de creativitate a fost introdus în psihologie în 1937 de către G.W. Allport

pentru a desemna o formaţiune de personalitate. În prezent există sute de modalităţi, prin care
este definită creativitatea.
• Creativitatea – dispoziţia de a crea, care există în stare potenţială la orice individ
şi la toate vârstele.
• Este un complex de însuşiri şi aptitudini psihice, care în condiţii favorabile
generează produse noi şi de valoare pentru societate;
• Este un proces psihic complex, care se manifestă prin capacitatea de a descoperi
noi soluţii sau de a descoperi noi modalităţi de exprimare, de abordare în viaţă a ceva nou
pentru individ.
Gollan consemnează cinci categorii de criterii, în abordarea şi caracterizarea
fenomenului creaţiei:
1. Produsul creativ – sau performanţa creatoare efectivă.
2. Procesul creaţiei – demersurile de ordin psihologic, care duc la apariţia noului;
3. Potenţialul creativ – disponibilităţile creatoare ale persoanei;
4. Persoana creatoare – sistemul bio-psiho-social, generator de produse noi,
originale;
5. Mediul – ansamblul relaţiilor economice, sociale, culturale, asigurând anumite
condiţii de creare a valorilor.

Procesul creaţiei este acel produs al gândirii, care este centrat pe o problemă
creativă şi are drept rezultat soluţia acestei probleme. Structura procesului creativ, după Teresa
Amabile, este alcătiută din:
- aptitudinile specifice domeniului de activitate;
- gândirea creativă şi deprinderile de lucru;
 - motivaţia intrinsecă.

În procesul de creaţie se pot distinge patru faze: pregătirea, incubaţia, iluminarea şi

elaborarea (împreună cu verificarea). Cu diferenţele de rigoare, aceste etape se întâlnesc atât în
creaţia artistică, cât şi în cea ştiinţifică sau tehnică. Nu întotdeauna etapele se succed în această
ordine şi nu întotdeauna sunt la fel de importante. Prima şi ultima fază (pregătirea şi verificarea)
sunt organizate în mod raţional şi se desfăşoară conştient, fiind proprii creaţiei ştiinţifice şi
tehnice. Celelalte două (incubaţia şi iluminarea) sunt nelipsite în orice proces creator, indiferent
de domeniu (P.P. Neveanu, 1971).
Pregătirea (prepararea) este o fază complexă, buna ei desfăşurare depinde de
creator, de conştiinciozitatea cu care el se ocupă de problema în speţă, dar mai ales de întreaga
lui pregătire generală şi în specialitatea respectivă. Cu formularea problemei, faza de pregătire nu
s-a terminat. Adesea ea acoperă demersurile investigative şi rezolutive de care este în stare
persoana: informarea minuţioasă asupra ,,istoricului” problemei, asupra tentativelor altora de a o
soluţiona, apoi emiterea ipotezelor şi verificarea lor mintală sau practică. Pentru parcurgerea cu
succes a acestei faze, persoana trebuie să posede:
- capacităţi evaluative;
- deschidere faţă de experienţă;
- plasticitate memorială;
- atenţie distributivă;
- manipularea unui bogat material informaţional;
- capacitate de concentrare;
- originalitatea gândirii;
- fluiditate (uşurinţa şi rapiditatea asociaţiilor între imagini şi idei);
- capacitatea de concentrare;
- motivaţie;
- deprinderi de muncă disciplinată;
- rezistenţă fizică şi psihică.

Incubaţia – subiectul nu mai este fixat conştient asupra obiectului său, dar la nivel
inconştient procesul continuă. Privită din afară, pare o perioadă pasivă de odihnă, o pauză sau o
întrerupere voită a efortului. Socotită aşa, ea n-ar putea figura drept etapă a procesului de creaţie,
deşi este.
Iluminarea (inspiraţia) este momentul străfulgerării ideii. Răspunsul pe care-l
căutăm ne apare ca o iluminare bruscă a conştiinţei, ca o intuiţie instantanee şi aproape
miraculoasă. În unele cazuri, iluminarea este rezultatul unei înţelegeri de ansamblu a structurii
dinamice a unui lucru sau fenomen.
Elaborarea, completată cu verificarea, solicită multă perseverenţă, meticulozitate şi
ingeniozitate pentru a duce creaţia la bun sfârşit în cele mai mici detalii ale sale şi apoi multă
încredere în sine şi în opera creată, pentru a o impune opiniei publice (A.Stoica, 1983). Despre
importanţa creativităţii nu e nevoie să spunem multe: toate progresele ştiinţei, tehnicii şi artei
sunt rezultate ale spiritelor creatoare. Desigur, există mai multe trepte de creativitate. C.W.
Taylor descrie cinci „planuri” ale creativităţii:
1. Creativitatea expresivă se manifestă liber şi spontan în desenele sau
construcţiile copiilor mici. Nu se pune problema, la acest nivel, de originalitate. Este însă un
mijloc excelent de a cultiva aptitudinile creatoare ce se vor manifesta ulterior.
2. Planul productiv este planul creării de obiecte, specific muncilor obişnuite. Un
olar sau o ţesătoare de covoare produc obiecte a căror formă se realizează conform unei tradiţii,
unei tehnici consacrate, aportul personal fiind redus. Este planul la nivelul căruia accede orice
om muncitor.
 3. Planul inventiv este accesibil unei minorităţi foarte importante. E vorba de
inventatori, acele persoane ce reuşesc să aducă ameliorări parţiale unei unelte, unui aparat, unei
teorii controversate.
4. Creativitatea inovatoare o găsim la oamenii caracterizaţi ca fiind „talente”. Ei
realizează opere a căror originalitate este remarcată cel puţin pe plan naţional.
5. Creativitatea emergentă este caracteristică geniului, omului care aduce
schimbări radicale, revoluţionare într-un domeniu şi a cărui personalitate se impune de-a lungul
mai multor generaţii.
În afară de aceste aspecte, dacă nu creativitatea, cel puţin imaginaţia este necesară
fiecăruia dintre noi în condiţiile vieţii obişnuite.

Dezvoltarea şi stimularea creativităţii

Problema educării deliberate a puterii de producţie creatoare a fost pusă încă de la

începutul secolului trecut. Prin însăşi trăsătura ei definitorie – originalitatea – ca ceva nou şi
imprevizibil, creativitatea pare a fi incompatibilă cu ideea de educare deliberată.
Multă vreme creaţia a fost considerată apanajul exclusiv al unei minorităţi
restrânse. Distingând însă mai multe trepte calitative în creativitate şi observând cum şi eforturile
de gândire obişnuită implică ceva nou, cel puţin pentru persoana aflată într-un impas, astăzi nu se
mai face o separare netă între omul obişnuit şi creator.
În ce priveşte factorii creativităţii, se poate vorbi, mai întâi, de aptitudini pentru
creaţie. Există anumite structuri cerebrale, pe care nu le cunoaştem, care favorizează imaginaţia,
ele creând predispoziţii de diferite grade pentru sinteza unor noi imagini, unor noi idei. Totuşi, e
nevoie de intervenţia mediului, a experienţei pentru ca ele să dea naştere la ceea ce numim talent.
Al doilea factor care trebuie amintit este experinţa, cunoştinţele acumulate.
Importantă nu este doar cantitatea, bogăţia experienţei, ci şi varietatea ei. Multe descoperiri într-
un domeniu au fost sugerate de soluţiile găsite în altă diciplină.

Se disting două feluri de experienţe:

a) o experienţă directă, acumulată prin contactul direct cu fenomenele sau prin
discuţii personale cu specialiştii;
b) o experienţă indirectă, obţinută prin lectură sau audierea de expuneri.
Alţi factori interni ai dezvoltării creativiăţii sunt motivaţia şi voinţa. Creşterea
dorinţei, a interesului pentu creaţie, ca şi a forţei de a birui obstacole, are, evident, un rol notabil
în susţinerea activităţii creatoare.
Societatea are o influenţă deosebit de importantă pentru înflorirea spiritiului
creativ într-un domeniu sau altul. În primul rând, intervin cerinţele sociale.
Un alt factor determinat în stimularea creativităţii îl constituie gradul de
dezvoltare a ştiinţei, tehnicii, artei.
Factorul intelectual (imaginaţie, gândire, tehnici operaţionale) este relativ mai
uşor educabil, deşi persistenţa în timp a efectelor unui curs sau a unei metode nu este mare.
Factorii de personalitate în sensul larg al noţiunii, care ţin de atitudini, motivaţie, caracter,
deprinderi de lucru, se lasă mai greu influenţaţi în direcţia şi cu intensitatea dorită de noi, dar
odată achiziţiile educative dobândite, persistenţa lor nu se mai măsoară în luni, ci în ani sau etape
de vârstă.

Factorii care blochează manifestările creative pot fi divizaţi astfel:

a. Blocaje culturale
Conformistul este unul dintre ele: dorinţa oamenilor ca toţi cetăţenii să gândească
şi să se poarte la fel. Cei cu idei sau comportamente neobişnuite sunt priviţi cu suspiciune şi
chiar cu dezaprobare, ceea ce constituie o descurajare pentru asemenea persoane. Apoi, există, în
general, o neîncredere în fantezie şi o preţuire exagerată a raţiunii logice, a raţionamentelor.
 b. Blocaje metodologice
Sunt acelea ce rezultă din procedeele de gândire. Aşa e cazul rigidităţii algoritmilor
anteriori. Se numeşte algoritm o succesiune determinată de operaţii permiţând rezolvarea unei
anumite categorii de probleme. Noi suntem obişnuiţi să aplicăm într-o situaţie un anume
algoritm şi, deşi nu pare a se potrivi, stăruim în a-l aplica, în loc să încercăm altceva. De
asemenea, se observă cazuri de fixitate funcţională: folosim obiectele şi uneltele potrivit funcţiei
lor obuişnuite şi nu ne vine în minte să le utilizăm altfel. Tot în această categorie de blocaje
găsim şi critica prematură, evidenţiată de Al.Obsborn, unul dintre promotorii cultivării
creativităţii. Atunci când ne gândim la soluţionarea unei probleme complexe, spune el, sunt
momente când ne vin în minte tot felul de idei. Dacă, îndată ce apare o sugestie, ne apucăm să
discutăm valoarea ei, acest act blochează venirea altor idei în conştiinţă.
c. Blocaje emotive
Factorii afectivi au o influenţă importantă: teama de a nu greşi, de a nu se face de râs
poate împiedica pe cineva să exprime şi să dezvolte un punct de vedere neobişnuit. De asemenea,
graba de a accepta prima idee este greşită, fiindcă rareori soluţia apare de la început. Unii se
descurajează rapid, dat fiind că munca de creaţie, de inovaţie este dificilă şi solicită eforturi de
lungă durată. Şi tendinţa exagerată de a-i întrece pe alţii implică evitarea ideilor prea deosebite
şi dăunează procesului de creaţie. Aspiraţia spre dezvoltarea spiritului creativ a dus la conceperea
unor metode care, pe de o parte, să combată blocajele, iar, pe de alta, să favorizeze asociaţia cât
mai liberă a ideilor.

Metodele de cultivare a creativităţii sunt tradiţionale (modernizate şi

completate în funcţie de obiectivele propuse) şi speciale.
În prima categorie intră inovaţiile aduse în metodologia evaluării randamentului
subiectului, metodele active deja cunoscute şi frecvent utilizate. Din a doua categorie amintim
brainstormingul (considerat un procedeu, dar mai ales ridicat la rangul de principiu), sinectica
(însemnând în esenţă valorizarea analogiilor), metoda 6-3-5, Pshilips 6-6, discuţia panel etc.,
testele de potenţial creativ utilizate ca exerciţii, o serie de alte tehnici speciale de descătuşare a
originalităţii etc.
Aşadar, multitudinea şi varietatea funcţiilor imaginaţiei şi creativităţii consacră nu
doar locul şi rolul pe care îl au în viaţa personală şi socială a omului, dar şi faptul că aceste
procese reprezintă cele mai înalte cuceriri ale psihismului uman. Plămădite în condiţiile acţiunii,
ale interdependenţei umane, ale necesităţii de a depăşi prezentul şi de a înscrie omul în universul
imprevizibil al viitorului, imaginaţia şi creativitatea suplinesc golurile din cunoaştere, din
acţiune, din trăire, oferă personalităţii momente de încântare, dar şi de chin, înalţă omul pe culmi
sau îl afundă în abisuri şi tenebre.